Influiența femeilor în antichitatea romană

Servilia Caepionis 

Deși femeile din antichitatea romană nu dețineau funcții publice, influiența lor asupra societății era mare.
Doar că se manifesta prin intermediul soților, fraților , fiilor și ginerilor lor.

Un exemplu ar fi felul în care o femeie a reușit să distrugă- la propriu- viața celui mai puternic om al timpului său: Caius Iulius Caesar

 Un portret executat în timpul vieții lui Caesar - datat între anii 50-40 î.Hr

 

Servilia Caepionis

A fost o femeie despre care s-a spus că avea influiență mai mare decât un senator.

Cum a ajuns la asemenea influiență?
Provenea dintr-o familie patriciană în care se păstrase mândria de a proveni din Caius Servilius Ahala, un conducător al cavaleriei romane din anul 439 î. Hr. care reușise să-l ucidă pe Spurius Maelius, un plebeian îmbogățit prin specularea unor mari cantități de grâu și care ar fi dorit să ajungă rege. 

Ea era fiica cea mare a generalului Quintus Servilius Caepio , provenit dintr-o lungă serie de magistrați și generali romani foarte influienți, chiar dacă în cazul bunicului (ce purta acelaș nume) Quintus Servilius Caepio  acesta avusese numele legat de o înfrângere militară răsunătoare și de o deturnare de fonduri.
Mătușile din partea tatălui ale Serviliei erau căsătorite una cu un general și cealaltă cu un tribun al poporului ce murise asasinat. (Putem remarca aici că activitatea politică putea fi mai riscantă decât lupta pe front !)
 
Mama sa, Livia Drusa era la rândul ei fiică de general și consul și era sora acelui tribun al poporului ce fusese ucis. 
Prin anul 108 î.Hr, Livia Drusa s-a căsătorit cu Quintus Servilius Caepio și au avut trei copii:

• Servilia Caepionis Major  (Servilii Caepiones)
  -născută prin anii 104- 102 î.Hr. (părerile diferă) 
• Servilia Junior (ce s-a căsătorit în anul 65 î.Hr cu consulul Lucullus, care a repudiat-o după un an pentru adulter)
• Cnaeus Servilius Caepio. 

Cum socrul său a fost condamnat la o amendă consistentă  și exilat ca urmare a delapidării, Livia Drusa a divorțat în anul 103 î.Hr și s-a recăsătorit în anul 98 î. Hr (sau spre anul 70 î.Hr) cu Marcus Porcius Cato ,  (nepotul lui Cato cel Bătrân) cu care a avut alți doi copii:

• Marcus Porcius Cato -Cato cel Tânăr -Cato Minor (supranumit mai târziu Cato din Utica -Marcus Porcius Cato Uticencis)- născut în 95 î. Hr și mort la Utica, pe 12 aprilie 46 î.Hr.
• Porcia Catonis- ce se va căsători cu Lucius Domitius Ahenobarbus-ce a fost consul în anul 54 î.Hr și unul dintre strămoșii împăratului Nero
  
  

Observăm că faptul că o femeie divorțase și avea deja trei copii nu a fost o piedică pentru ca ea să facă o nouă căsătorie cu un alt descendent al unei familii ilustre. 

Din păcate  Livia Drusa a murit curând după ultima naștere iar la un an după aceea Marcus Porcius Cato a murit și el. 

Cei cinci copii ai Liviei Drusa au rămas orfani la vârste fragede- probabil Cato Minor nu avea nici 4 ani. Cato era foarte apropiat de sora lui cea mare, Servilia Caepionis, care era probabil cu 7-9 ani mai mare ca el. În situația dramatică în care erau, Servilia și-a asumat -din punct de vedere moral-rolul mamei pentru frații mai mici. Cato era apropiat și de celălalt frate vitreg, Cneus Servilius Caepio, 
Copiii au fost luați în grijă de unchiul din partea mamei Marcus Livius Drusus, care a fost însă asasinat în anul 91 î.Hr. Un alt șoc pentru copiii orfani. Servilia avea 10-13 ani - deși alți autori consideră că ar fi avut 16 ani, pentru că anul nașterii ei nu e cunoscut cu precizie. 
Copiii  au fost apoi luați în grijă de alt unchi, Mamercus Æmilius Lepidus Livianus, fratele lui Marcus Livius Drusus , care purta alt nume de familie pentru că fusese adoptat de familia Æmilii Lepidi. Acest al doilea unchi se căsătorise cu o fiică a dictatorului Sylla, Cornelia Syyla și era foarte bogat. A murit prin anul 62 î.Hr. 

Servillia Caepionis s-a căsătorit înainte de anul 85 î.Hr cu Marcus Junius Brutus . Dacă vom considera  că era născută prin anul 104 î.Hr ,s-ar fi căsătorit pe la 18-19 ani; apoi a plecat cu el la Capua, unde soțul ei înființase o colonie.  În anul 85 î.Hr s-a născut primul lor copil, Marcus Iunius Brutus.

În anul 77 î.Hr soțul Serviliei, Brutus-tatăl a fost ucis din ordinul lui Pompei. 
Servilia nu s-a lasă descurajată, ci sa recăsătorit cu Decimus Junius Silanus , senator ce a fost primul care s-a pronunțat în ședința Senatului de pe 5 decembrie 63 pentru executarea conjuraților lui Catilina.
În anul 62 încă era consul și a murit prin anul 56 î.Hr. 
Servilia a avut cu Silanus trei fiice (Prima, Secunda și Terția) și un fiu (Marcus Junius Silanus) .

Amanta lui Caesar

Deși căsătorită cu senatorul Silanus, Servilia a început o legătură amoroasă cu Gaius Iulius Caesar , se crede că în jurul anului 63 î. Hr. 
Era mai mare ca vârstă decât el cu circa 4 ani, avea deja cinci copii , dar asta nu a oprit-o. 
A fost foarte insistentă, trimitându-i lui Caesar scrisori de dragoste chiar la Senat, deși știa că acolo va fi prezent și soțul ei. Putem deduce că își urmărea scopul fără să țină cont de uzanțe sau de principii morale.

Plutarh a scris că în timpul faimoasei ședințe a Senatului legată de conspirația lui Catilina, lui Caesar i s-a adus o scrisoare. Cato cel Tânăr (fratele vitreg al Serviliei) a cerut vehement ca scrisoarea să fie citită cu glas tare, bănuind că era ceva legat de acea conspirație. Caesar a refuzat inițial să arate scrisoarea, dar fiind presat de Cato, i-a dat-o lui în mână. Spre surprinderea sa, Cato a văzut că era 

o scrisoare de dragoste trimisă de sora lui!

Dar care să fi fost scopul ei?

Îmi e greu să cred că se îndrăgostise de Caesar, de vreme ce toate datele indică faptul că în casa ei rudele ei au pus la punct atentatul în urma căruia Caesar a fost ucis.
Să se căsătorească cu el nu putea, că era deja căsătorită și probabil societatea ar fi dezaprobat ca ea să-l părăsească pe tatăl celor patru copii mai mici. 

Caesar divorțase în anul 63 î.Hr de Pompeia Sulla , care fusese în centrul unui scandal provocat de un admirator al ei ce se strecurase în casa lor deghizat în femeie. 

Deși Caesar a dovedit că soția lui nu fusese la curent cu stratagema, a divorțat totuși de ea, spunând că „soția lui Caesar nu trebuie să fie nici măcar bănuită”. 

Prin urmare Caesar dorea să aibă o soție mai presus de orice bârfă și nu ar fi luat în căsătorie o femeie divorțată cu-probabil -scandal , dacă așa ceva s-ar fi întâmplat.

Se poate aminti că de pildă Pompei a fost apostrofat de Curio cel mare, dar și de cel tânăr , precum și de mulți alții pentru că se recăsătorise divorțând de o soție care îi dăruise trei copii. 

Caesar s-a recăsătorit  în anul 59 î.Hr cu Calpurnia Pisonis , mai tânără ca el cu 25 de ani . 
Totuși Servilia și-a păstrat poziția de amantă a marelui Caesar. 

Se pare că mulți dintre contemporanii lui Caesar s-au mirat că el continua să o frecventeze pe Servilia Caepionis , deși era căsătorit cu o femeie tânără și- probabil-frumoasă  și avea orice amante i-ar fi plăcut să aibă - cea mai celebră fiind fascinanta Cleopatra, regina Egiptului, dar și numeroase alte femei din înalta societatea romană. Răspunsul ar putea fi că el frecventa mai ales „salonul” ei (cum s-ar fi spus după câteva secole la Paris). Dar experimentata Servilia știa probabil să agrementeze serile pentrecute în compania ei și cu delicii sexuale. 
Servilia primise o educație aleasă, ceea ce desigur i-a sporit farmecul în ochii lui Caesar. Cunoștea perfect limba greacă, cunoștea lucrările clasice de poezie și dramă ale lui Euripide, Menander, Herodotus, probabil și Plato, dar și literatura latină ce se dezvoltase în timpul său prin nume ca Ennius, Naevius, Cato Censorul. Mai târziu Servilia a avut acces la discursurile lui Cicero, poezia lui Catullus, Lucretius , comentariile lui Caesar , ceea ce i-a dezvoltat capacitatea de a susține o conversație elegantă și pertinentă pe teme culturale. 
Casa ei de pe colina Palatin nu era doar o reședință privată, ci și un centru de activități politice, intelectuale și culturale, frecventat de clienți, filozofi, politicieni și tutori. 
După cum a scris Treggiari, casa ei era plină de bărbați de toate tipurile. De la zgomotul salutărilor din atrium până la grandoarea sălilor și bibliotecii îmbrăcate în marmură , totul indica un centru de prim plan din viața elitei romane. 
Puține aventuri amoroase din istoria romană au stârnit mai mult interes- și mai multe speculații și au lăsat o amprentă istorică mai mare decât relația dintre Servilia Caepionis și Iulius Caesar. 

Caesar era cunoscut prin farmecul, ambiția dar și numeroasele sale aventuri amoroase. Dar Suetonius a scris că „totuși o iubea cel mai mult pe Servilia”. 

Caesar i-a făcut un dar exorbitant, o perlă neagră ce a fost estimată la o valoare de șase milioane de sesterți (pe care probabil o dobândise ca pradă de război în Galia)  și mai târziu i-a vândut moșii la prețuri foarte mici, făcând din ea o femeie foarte bogată. Celor care s-au mirat, Caesar le-a replicat glumind  că „e o afacere mai bună decât crezi, pentru că există o a treia reducere”. Interlocutorul a făcut legătura cu cea de a treia fiică a Serviliei, numită Terția, ce se născuse în jurul anului 70 Î.Hr. . Dar nu se cunoaște de fapt o aventură a lui Caesar cu Terția (deși bârfa lansată de inamicii săi politici ar fi insinuat asta). Terția avea 26 de ani în anul atentatului și era căsătorită cu Gaius Cassius Longinus, unul dintre principalii complotiști contra lui Caesar. 

Toată familia Serviliei era împotriva lui Caesar.

Această femeie confruntată de timpuriu cu vicisitudinile vieții - tată vitreg, frați vitregi, orfană de ambii părinți la vârstă fragedă, unchiul ce o luase în grijă- asasinat, un al doilea unchi a măritat-o probabil împotriva voinței ei...- a găsit puterea de a rămâne stăpână pe situație și de a-i influiența și pe toți cei din jurul ei.

Cel pe care probabil l-a influiențat cel mai mult a fost fratele ei mai mic, Cato cel Tânăr.
Cato, rămas orfan la nici 4 ani , purtat și el prin diferitele familii adoptive avea ca sprijin moral pe sora lui mai mare, Servilia. 
Iar ea i-a insuflat cultul strămoșilor lor ce apăraseră Republica în situații critice, chiar prin asasinate.
Poveștile despre sfidarea stoică a strămoșilor , unele dintre ele inventate chiar de Servilia (după cum a considerat Treggiari) l-au influiențat puternic pe Cato, dar și pe fiul ei, Brutus.
E de presupus că povestirea scenei în care strămoșul Servilius Ahala i-a înfipt pumnalul în piept unui aspirant la tiranie aprinsese puternic imaginația copilului Brutus. 

Fratele Serviliei 
Cato 

Cato cel Tânăr (Marcus Porcius Cato Uticencis (Porcii))

Născut în anul 95 î.Hr, a fost fratele mai mic al Serviliei , născut din a doua căsătorie a mamei acesteia.
A fost un om politic conservator, adversar înverșunat al lui Gaius Julius Caesar.

Ne putem întreba: de ce era el un adversar atât de acerb al lui Caesar, câtă vreme acesta nu-i făcuse nici un rău?
Cel care îi făcuse un mare rău, condamnându-l pe tatăl său la moarte fusese Pompei.
În anul 62 î.Hr Cato a devenit tribun al poporului după o campanie electorală de succes. S-au găsit vase din ceramică în care el dăruise „pomeni electorale” (mâncare mai bună probabil -friptură? Sau poate vin? ) , pe vasul din stânga fotografiei  fiind inscripționate:  numele lui și funcția la care aspira.
Putem să ne întrebăm (mai ales în cazul lui, care era o persoană ce se lăuda cu incoruptibilitatea sa de neclintit) : oare era corect să cumpere voturi în felul acesta? El însuși a ajuns la această concluzie mai târziu. 
Și de unde avea bani să dăruiască (desigur multe) astfel de cadouri? Tocmai primise o moștenire substanțială, deci a putut să-și  finanțeze campania electorală. În aceeași perioadă, 
Servilia tocmai se „cuplase” cu Gaius Julius Caesar.

Pe vasul din dreapta era specificat că  Lucius Cassius Longinus (care a fost pretor împreună cu Cicero în anul 66 î.Hr)  solicita susținere pentru Lucius Sergius Catilina pentru funcția de consul. 

Catilina nu a reușit să fie ales și , fiind respins de mai multe ori, a recurs la o conspirație, ce a fost descoperită, cu urmări tragice asupra celor implicați. 

De observat că sponsorul său, Lucius Cassius Longinus a participat la conspirația lui Catilina  și și-a găsit moartea probabil în acele împrejurări. 

Observăm și cu această ocazie că cei mai mulți romani știau să scrie și să citească. Chiar și cei săraci, care se bucurau să primească un blid cu mâncare. 

Cato cel Tânăr (Marcus Porcius Cato Uticensis) 

A fost o figură deosebită pe timpul Republicii romane, considerat apărător ardent al virtuților publice

Își făurise un renume ca model de rezistență politică împotriva tiraniei. 

Ducea o viață simplă , lipsindu-se de alimente sau obiecte luxoase. Purta straie cu croială arhaică, simple și mergea deseori cu picioarele goale, chiar prin frig sau ploaie. Refuza să se deplaseze călare, preferând să meargă pe jos. Purta toga fără tunică pe dedesupt , inspirându-se din statuile vechi romane. 

Toate acestea i-au impresionat pe contemporani, care l-au considerat o încarnare a virtuților străvechi ale neamului.

În anul 65 î.Hr. a fost ales chestor, funcție în care i-a urmărit pe foștii chestori pentru deturnare de fonduri și necinste, chiar dacă aceștia erau protejații dictatorului Sylla. După un an a demisionat , dar a continuat să vegheze să nu se producă ilegalități.

 A fost ales tribun în anul 62 î.Hr. În această calitate a pledat (împreună cu Cicero) pentru condamnarea la moarte a complicilor lui Catilina care încercase să preia puterea printr-o conjurație.

 Iulius Caesar , ce era pe atunci pretor, a încercat să convingă senatul să-i condamne pe cei patru conspiratori doar la domiciliu forțat într-un municipiu și confiscarea averilor, dar Cato a convins adunarea să decidă pedeapsa capitală. El a încercat în acelaș timp să extindă acuzațiile și asupra lui Caesar, dar nu a existat vre o dovadă că acesta ar fi luat parte la complot.

Lui Cato îi aparține inițiativa legală de a obliga generalii să demisioneze de la conducerea armatelor lor înainte de a candida în alegeri. Asta l-a obligat pe Caesar, în anul 60 î.Hr, când a revenit victorios din campania în Hispania să renunțe să fie primit în triumf și să renunțe la comanda legiunilor, pentru a putea candida la consulat. 

S-a opus deschis programului politic al lui Caesar în timpul primului consulat al acestuia.

În anul 59 î.Hr. Caesar a propus să se distribuie pământuri cetățenilor săraci și veteranilor din legiunile lui Pompei, dar Cato s-a opus, împiedicând discutarea legii în Senat. Caesar a adus legea în dezbatere publică și a obținut astfel votarea legii, deși Cato răspândise zvonul că oracolele erau defavorabile.
Interesant că „incoruptibilul Cato”se opusese unor măsuri în favoarea oamenilor simpli și a veteranilor fără să aducă argumente pertinente, încercând să folosească superstiții sau tergiversări doar pentru a împiedica adoptarea legilor propuse de Caesar. 

Cato s-a opus și legii agrare propusă de Caesar, apoi numirii lui Caesar drept comandant al Galiei cisalpine și al Iliriei și acordarea lui Caesar a comandamentului Galiei transalpine, recurgând la orice mijloace, între care și un boicot al afacerilor publice.
În acelaș timp Cato a purtat o campanie de discreditare a lui Caesar. 

În anul 58 î.Hr Cato a plecat în Cipru ca guvernator al insulei. Administrația lui a fost considerată foarte onestă, dar în acelaș timp nepotul său Brutus, care îl însoțise în Cipru, s-a întors la Roma foarte bogat, după ce împrumutase bani cu dobândă cămătărească.
 
La alegerile din anul 55 î.Hr triumvirii Pompei și Crassus sunt realeși pe posturi de consuli, iar Caesar are mandatul din Galia reînnoit.

Cato a votat trimiterea lui Crassus drept guvernator al Siriei, pentru a-l îndepărta de Roma- în anul 54 î. Hr. Crassus a suferit o înfrângere dramatică la Carrae, în Parthia, și a fost ucis în bătălie.
 
Cato a reluat tactica obstrucțiilor , apoi a făcut tot posibilul pentru a-i separa pe Pompei și Caesar .

În anul 54 î.Hr Cato a propus o lege care să interzică „pomenile electorale” (cum le-am numi astăzi), dar poporul a respins legea. S-a ajuns la un compromis, ca resursele candidaților să fie puse la comun și „vasele cu vin” să fie distribuite conform cu interesele candidaților. La aflarea aranjamentului alegerile au fost anulatede senat, ceea ce a facilitat numirea lui Pompei ca dictator, în anul 53 î.Hr.
Pompei a refuzat în prima etapă, dar în anul 52 î. Hr  Pompei a fost numit consul unic .
Cato a candidat la un post de consul, dar fără să distribuie cadouri electorale nu a fost ales. 

Caesar a repurtat victorii răsunătoare în Galia și în Germania. În timpul cuceririi Galiei, Caesar s-a confruntat și cu triburile germanice  trecuseră Rinul în număr mare (cam 400000) . Ei au încercat să-l convingă pe  Iulius Caesar să fie lăsați să se stabilească în Galia, fuseseră stabilite întâlniri pentru discuții, dar înainte de întâlnirea stabilită un conflict izbucnit între cavaleria galilor (5000 de călăreți) și cavaleria germanilor (800 de călăreți) s-a soldat cu distrugerea cavaleriei galilor. E foarte posibil ca asta să fi fost un drastic avertisment pentru romani Urmarea a fost că Iulius Caesar a atacat a doua zi prin surprindere triburile germanice, care au fost masacrate. Marele număr de victime din cele două triburi germanice l-a făcut pe  Cato să declare că a fost comis un sacrilegiu, căci ar fi trebuit să se continue discuțiile pașnice. Și că deci Caesar trebuie să se predea germanilor. Nimeni altcineva n-a susținut asta, însă. Granița între Galia și Germania a rămas pe Rin. 

Alianța lui Pompei cu Caesar a rezistat încă și după moartea Iuliei, fiica lui Caesar ce devenise soția lui Pompei. Pompei i-a trimis un sprijin armat lui Caesar în Galia, acțiune criticată de Cato.

Opunându-se cu consecvență lui Caesar , Cato îl împinge pe Pompei să se opună acestuia.
După victoria lui Caesar contra lui Vercingetorix în marea bătălie de la Alesia, în anul 51 î.Hr, amicul lui Cato : Marcus Claudius Marcellus propune rechemarea lui Caesar la Roma. Propunere nesusținută de  Pompei .
În anul 50 î.Hr senatul face presiuni ca să i se ia comandamentul Galiei lui Caesar. Caesar a răspuns prin căutarea de noi aliați.
Caesar a propus ca atât el cât și Pompei să renunțe la comenzile armatelor, majoritatea senatorilor a aprobat, dar se crede că senatorul Cato s-a opus.
Prin opoziția sa constantă Cato a indus unor tineri senatori ideea că o opoziție puternică l-ar putea domina pe Caesar și că ar fi preferabil un război contra lui.

Cato l-a sfătuit pe Pompei să refuze orice compromis propus de Caesar.

Pe 7 ianuarie 49 î.Hr senatul a decis un senatus consultum ultimum de re publica defendenda contra lui Caesar, urmând să adopte măsuri extraordinare împotriva acestuia. Tribunii săi au fost alungați din oraș. Părea că Iulius Caesar a fost pus cu spatele la zid.

Dar pe 11 ianuarie 49î. Hr. Iulius Caesar a trecut Rubiconul cu legiunile sale înarmate . 
Era începutul războiului civil, la declanșarea căruia Cato a avut un rol important, fără a se angaja militar, așa cum putem observa din derularea evenimentelor.
 
Dar armatele lui Pompei, apoi ale lui Metellus Scipione  au fost înfrânte pe rând de Caesar. 
Ajuns la Utica, în Africa, unde armata lui Caesar urma să sosească în urmărirea armatei republicane, el a decis să-și ia viața . S-a străpuns cu sabia. Cum nu murise imediat, un medic i-a pansat rana, însă Cato venindu-și în simțiri și-a desfăcut pansamentul și și-a redeschis rana, murind din pricina hemoragiei.  
„Oh, Cato!” a exclamat Caesar aflând asta, „n-ai vrut să-mi lași  gloria de a-ți salva viața!”

Înțelegem de aici că Iulius Caesar avea intenția de a-l ierta pe Cato , deși știa bine că acesta era un puternic opozant al său , care îl pusese de mai multe ori în situații fără ieșire sau îl obligase la gesturi extreme pentru rezolvarea situației.

De ce ar fi făcut asta?

În general el obișnuia să-i ierte pe oponenții romani care i se predau , dacă asta se întâmpla pentru prima oară. Dacă luptau cu arma în mână contra lui pentru a doua oară și erau prinși, de obicei nu-i mai ierta. 

Cato însă era opozantul său înverșunat de mulți ani. De ce intenționa să-l ierte? 

Probabil pe de o parte pentru renumele lui de apărător al valorilor strămoșești.

Dar mai ales pentru că era iubitul frate al iubitei lui, Servilia!   

Fiul Serviliei
Brutus

Marcus Junius Brutus Caepio, fiul din prima căsătorie al Serviliei, se născuse prin anul 85 î. Hr. 

Cum Caesar era amantul mamei sale de prin anul 63 î.Hr, de pe când Brutus avea 22 de ani, Caesar l-a sprijinit pe tânărul Brutus în întreaga sa activitate politică. El  se logodise  cu singura lui fiică, Iulia. Iulia era născută în 76 î.Hr, deci era foarte tânără. Apoi însă logodna a fost ruptă. 

(În  mai 59 Iulia s-a căsătorit cu Pompei, din păcate a murit în anul 54 î.Hr, la naștere.
Căsătoria a fost stabilită de tatăl ei din considerente politice , așa cum se obișnuia în societatea romană. În acest caz căsătoria Iuliei cu Pompei avea rolul de a împiedica izbucnirea unui război civil pentru supremație între aceste două puternice personalităși: Caesar și Pompei .
Deducem însă că între Pompei și Iulia a fost o dragoste adevărată, în pofida diferenței de vârstă dintre ei) 

 
În anii 58 și 57 î.Hr Brutus a plecat cu unchiul său Cato în Cipru, de unde s-a întors îmbogățit. La indicația lui Cato, pusese în vânzare bunurile regelui Ptolemeu al Ciprului- care se sinucisese înfrânt de romani. De asemenea împrumutase administrația insulei cu sume mari de bani date cu dobândă foarte mare. 
În 53 î.Hr a obținut chestura în Cilicia, unde s-a îmbogățit și mai mult, atrăgându-și criticele lui Cicero..
În anul 52 î. Hr Brutus s-a căsătorit  Claudia Pulchra Major CLAUDII PULCHRI, pe care a repudiat-o în anul 45 î. Hr pentru a se căsători cu Porcia Catonis PORCII, fiica lui unchiului său  Cato cel Tânăr, care rămăsese văduvă (avea un fiu din căsătoria cu Bibulus) . Porcia studiase filozofia. 

Brutus a ales să fie de partea lui Pompei, în războiul civil , luptând împotriva lui Caesar la Pharsala, în anul 48 î.Hr (pe când avea 37 de ani). 

Știind că Brutus luptă în cadrul armatei adverse, Caesar și-a instruit ofițerii să nu-l rănească dacă îl vor întâlni pe câmpul de luptă. Și dacă el va vrea să se predea, să fie adus la el fără a i se face nici un rău, iar dacă va vrea să plece să fie lăsat să plece liber. În felul acesta Brutus a scăpat cu viață din acea luptă cruntă, în care victoria lui Caesar a fost categorică. 
Apoi Caesar l-a iertat pentru că luptase contra lui și l-a ajutat să suie treptele cursus honorum , apoi l-a numit guvernator în Galia Cisalpină pentru anii 46 și 45 î.Hr, numindu-l apoi pretor urban.
Plutarh a scris în „Viața lui Brutus” că Brutus se bucura de cea mai mare favoare din partea lui Caesar, care îi acorda încredere absolută. Deși primea rapoarte defavorabile despre Brutus, Caesar continua să creadă în bunătatea firii acestuia. 

Plutarh a scris că la Roma fusese pornită o campanie de scrisori anonime care îl incitau pe Brutus să-l ucidă pe Caesar pentru a fi la înălțimea strămoșului său, care ucisese un tiran.

În acelaș timp flatatorii lui Caesar îi adresau laude exagerate , iar noaptea puneau coroane pe statui , căutând să dea impresia că Iulius Caesar urmărește să devină rege.

Plutarh a menționat că grupul de conspiratori a fost de acord să intre în complot cu condiia ca Brutus să fie șeful, asta fiind o garanție a justeței acțiunii. Brutus a decis să conducă atentatorii; Fiind frământat noaptea, soția lui Porcia l-a făcut să-i mărturisească planul provocându-și o rană adâncă la coapsă pentru a dovedi că poate înfrunta durerea și că poate păstra un secret.

            Se înțelege că Brutus i-a destăinuit planul  atentatului iar ea a fost de acord. Doar era fiica lui             Cato, aveau aceleași păreri, voia să fie și ea parte a planului. Și a fost! 

         Drept urmare, în ziua atentatului Porcia era în stare de agitație extremă acasă, ajungând chiar la             leșin. 

Fiicele și ginerii Serviliei
Prima Iunii, născută prin anul 76 î.Hr s-a căsătorit cu Publius Servilius Vatia Isauricus , om politic ce în tinerețe îl luase pe Cato cel Tânăr drept model de viață și era considerat de Cicero ca un partizan al partidului Optimatilor. A avut o lungă carieră de senator. La izbucnirea războiului între Caesar și Pompei el a trecut de partea lui Caesar.
Probabil Caesar a crezut că și ceilalți membri ai familiei Serviliei îi vor deveni prieteni, dar nu a fost așa. 

Secunda Iunii (Junia Secunda) , născută în anul 73 î. Hr, s-a căsătorit cu cel ce avea să fie triumvirul Marcus Aemilius Lepidus, care i-a rămas credincios toată viața. Cicero a lăudat-o în discursurile sale , dar într-o scrisoare privată către Attius acelaș Cicero a susținut că Junia îi era infidelă lui Lepidus . 
După ce soțul ei a fost înlăturat de la putere de Octavian, Junia a făcut parte dintr-un complot pus la cale de fiul ei, Lepidus cel Tânăr. (O fi vrut să o imite pe mama ei, Servilia Caepionis, care complotase împotriva lui Caesar și provocase uciderea acestuia?)
Dar complotul a fost dejucat și fiul ei a fost executat de Octavian. 

Terția (Junia Terția/Tertulla) se căsătorise cu Gaius Cassius Longinus (87-42 î.Hr)  , care a avut și el un rol important la asasinarea lui Caesar.

Cassius a fost unul dintre locotenenții lui Pompei în războiul civil contra lui Caesar. A luptat și el la Pharsala contra lui Caesar, dar a fost iertat de acesta și a fost numit de el pretor, în anul 44.

Dar Cassius îl ura pe Caesar pentru că (a scris Plutarh) Iulius Caesar îi luase leii pe care el îi dusese la Megara pentru jocurile pe care le pregătea în onoarea investirii lui ca edil.  Caesar îi găsise în oraș, când cetatea fusese cucerită de romani și declarase că-i păstrează pentru el. Locuitorii din Megara au eliberat leii crezând că aceștia se vor repezi la atacatori, dar leii s-au întors împotriva localnicilor (care fugeau speriați) și i-au sfâșiat, trezind mila romanilor.   

El a fost, alături de Brutus, unul dintre principalii complotiști care l-au asasinat pe Caesar. 
La idele lui Martie (15 martie) 44 î.Hr, Julius Caesar a fost asasinat la Curia lui Pompei, unde urma să aibă loc ședința Senatului. (Complotiștii ascunseseră pumnale în faldurile îmbrăcăminții deși legea interzicea să se intre înarmat la Senat)

 

Fiul cel mic al Serviliei

Marcus Iunius Silanus 
Născut înainte de anul 67 î.Hr, el a fost promovat de timpuriu de către Julius Caesar, care l-a numit legat (ofițer de rang înalt) al său în timpul campaniei din Galia, în anul 53 î.Hr . Avea circa 23 de ani în fatidicul an 44 î.Hr, anul complotului. Putem presupune că  nu a participat la el
A fost tribun militar în armatele lui Lepidus și Marcus Antonius între anii 34 și 33 î.Hr, apoi proconsul în Grecia . A murit în anul 17 î.Hr. 

Cei mai cunoscuți complotiști careși-au înfipt pumnalele în Caesar au fost
Marcus Iunius Brutus,(fiul Serviliei)- Caesar îi salvase viața și îi favorizase avansarea
Gaius Cassius Longinus, (ginerele Serviliei)- iertat de Caesar pentru că luptase contra lui în mai multe lupte, fusese numit pretor de Caesar ,
Decimus Iunius Brutus Albinus,- urcase treptele din Cursus Honorum ajutat de Caesar, care îl numise apoi guvernator al Galiei cisalpine și îl numise apoi consul . Caesar avea o mare încredere și afecțiune față de el și îl numise unul din moștenitorii săi, ca și pe Marcus Antonius. După asasinat ,ia-a protejat pe complotiști cu gladiatorii aflați sunb comanda lui. 
Caius Trebonius (92-45 î.Hr) -fost legat al lui Caesar în campania din Galia, numit propretor al Hispaniei , s-a aliat cu complotiștii.
Servius Sulpicius Galba- fost legat al lui Caesar în Calia pretor la Roma, devenise augur. Pierduse alegerile pentru consulat.. 

Lucius Tillius Cimber (85-42 î.Hr) -legat, senator, pretor , a dat semnalul crimei apucându-l pe Caesar de togă

Publius Servilius Casca Longus (84-42 î.e.n) -fusese prieten din copilărie cu Caesar- împreună cu fratele lui Publius Titedius (tribun al poporului) . Tribun al poporului. Se aliase cu Cicero și cu Servilia.   I-a dat prima lovitură de pumnal lui Caesar, pe la spate. L-a chemat apoi pe fratele lui să-l ajute! (Deci un bărbat înarmat cu pumnal, cu 16 ani mai tânăr ca cel atacat, își chema ajutoare ca să poată doborâ și ucide un bărbat dezarmat și deja rănit prin surprindere. Faimos, nu? ) 
De fapt au fost între 60 și 70 de conspiratori, care l-au rănit pe Caesar de 23 de ori.

Rolul lui Cicero

Se crede că la originea complotului ar fi  fost Cassius  , dar nu trebuie să subestimăm rolul lui Cicero în crearea stării de spirit ostile lui Caesar. Complotiștii erau siguri că Cicero era de partea lor, dar nu l-au anunțat de data exactă a atentatului temându-se că Cicero era o fire prea prudentă și ar fi ezitat prea mult înainte de a-și asuma riscuri. 
Dar Brutus a fost incitat în mod constant să îl ucidă pe Caesar prin scrisori anonime care îl provocau să se ridice la înălțimea strămoșului său care ucisese un tiran , iar alteori îl insultau pentru că încă nu trecuse la acțiune. Scrisorile lăsau impresia că reflectă o opinie generală a societății romane, dar e foarte probabil să fi avut un singur autor. Care ar fi putut fi chiar Cicero, om de cultură și fin psiholog, inamic al lui Caesar dar care nu voia să riște personal pentru a-l înlătura.
El se declara împotriva violenței, dar în acelaș timp ar fi fost de părere ca atentatorii să-l fi ucis și pe Marcus Antonius..Doar că Marc Antonius era probabil un alt susținător din umbră al complotiștilor, fiind însă suficient de șiret ca să ascundă asta de opinia publică. 
Când Brutus a ridicat pumnalul pentru a-l lovi pe Caesar, el a strigat numele lui Cicero! (Așa cum a menționat în Filipice) 

De altfel, după atentat Cicero a afirmat că ar fi dorit să fie implicat și el . După atentat, Cicero a plecat din oraș dar a pledat pentru acțiuni drastice și violente , care să fi fost întreprinse de conjurați. El a spus că aceștia au acționat „cu curajul unui bărbat, dar cu capul unui copil”. 
El și-a închipuit că îl putea manevra pe tânărul Caius Octavius, nepotul lui Caesar ce fusese adoptat de acesta prin testament și care urma să devină primul împărat al Romei, Octavianus Augustus.
Cicero i-a spus unui amic că „Băiatul ăsta (Octavius) trebuie să fie lăudat, onorat și eliminat”. Cuvintele au ajuns la urechile lui Octavius , așa că acesta a fost de acord cu intenția lui Marcus Antonius de a-l condamna pe Cicero. Acesta a încercat să fugă la Brutus, care ajunsese în Grecia, dar șovăielile în alegerea traseului l-au întârziat și trimișii lui Marcus Antonius l-au prins și ucis. 

După asasinat, complotiștii s-au reunit în casa Serviliei

După Idele lui Martie, Brutus și Cassius s-au refugiat în casa Serviliei, unde și-au elaborat planurile militare pentru etapa următoare. 
Servilia a jucat un rol de prim plan pentru protejarea celor doi complotiști.
Cu acordul lui Marcus Antonius și sprijinul lui Cicero, complotiștii au fost amnistiați și au primit conducerea unor provincii: Brutus a primit Macedonia, iar Cassius- Siria. Ei nu și-au luat însă posturile în primire, ci s-au pregătit de luptă armată contra lui Octavianus și Marc Antoniu. 
Servilia a condus consiliul de familie și a ucat un rol cheie în negocierile purtate la Roma. Ea a reușit să anuleze misiunea de procurare de grâne ce le fusese încredințată de Senat și care i-ar fi împiedicat să se ocupe de strângerea unei armate. 
Pe 5 iunie 44 î.Hr, o ședință a Senatului urma să-i autorizeze pe Brutus și pe Cassius să-și părăsească atribuțiile de pretori și să plece în străinătate cu o comisie pentru cereale. Servilia a ținut un consiliu de familie la Antium la începutul lunii iunie, prilej cu care s-a stabilit că cei doi vor pleca. Dar Servilia le-a promis că va elimina comisia pentru cereale din decret. 
Servilia și Atticus s-au ocupat de planificarea jocurilor (ludi Apollinares) , în absența lui Brutus.

Servilia a condus familia în protejarea atât a lui Brutus, cât și a lui Cassius în absența lor, precum și a copiilor lui Lepidus. Ea a continuat să conducă după Filipi. Nu știm când a murit, dar se pare să fi fost mulți ani mai târziu.

De unde vine damigeana

 De la denumirea franceză Dame -Jeanne

În limba franceză butelca pântecoasă se numește dame-jeanne (doamna-Jeanne) .
Se pare că denumirea ar fi derivată din cuvântul demedius din latina târzie (dimidius în latina clasică) ce însemna „jumătate”. Altă etimologie propusă ar fi legată de recipientele de argilă  numite damajān, ce erau aduse din orașul persan Damghan. 

Fapt este că în dialectul provensal se regăsește cuvântul damajano , care era scris în 1694 în dicționarul francez de grafie întocmit de Thomas Corneille : dame-jane. 

Există și o legendă

în 1347 regina Jeanne s-a refugiat în comitatul său din Provence , trecând pe drumul de la Grasse la Draguignan. Surprinsă de o furtună, ea s-a oprit la hanul unui gentilom sticlar, unde a văzut și recipientele pe care le fabrica acesta. Spre admirația ilustrei vizitatoare, sticlarul a suflat atât de tare în bula de sticlă topită, încât a rezultat o butelie enormă , ce putea conține zeci de litri . S-a decis atunci comercializarea recipientelor excepționale sub denumirea de „reine Jeanne” . Suverana a preferat însă denumirea de „dame Jeanne” (Doamna Jeanne). Sticlarul a confecționat și o împletitură din răchită pentru protejarea sticlei. 
Presupunem că era vorba despre regina Jeanne I , regina Neapolelui , care a fost reprezentată așa într-o miniatură :

Mda, straiul ei aducea probabil puțin cu recipientul excepțional din sticlă. 

Mai exista și sistemul de a se proteja recipientul de sticlă cu un butoiaș de lemn cu mânere, în spațiul dintre lemn și sticlă fiind introduse paie pentru evitarea șocurilor. 

De atunci denumirea desemnează un recipient mare și bombat, din sticlă groasă, cu gâtul scurt și relativ strâmt.  Închiderea e asigurată cu un dop de plută , eventual acoperit cu o bucată de țesătură.

Dacă recipientul se folosește pentru fermentare alcoolică, în loc de dop se poate pune un barbotor .

În franceză: barboteur- e un mic vas prin care gazul degajat de boasca în fermentație din recipient trece printr-un lichid care împiedică aerul exterior să intre în recipientul mare, dar gazul degajat se poate evacua . Aici barbotorul e pus pe un butoi din plastic. 
Se fabrică acum și damigene din sticlă protejate cu împletitură din plastic. 

Damigenele au primit denumiri diferite în funcție de capacitatea lor:
Bonbonne- 2-20l
Dame-jeanne- 30-50l
Tourille (tourie) -50-60l. 

Sifonul 
Au existat și recipiente mai mici, cu destinații speciale, cum au fost sifoanele
(Nu vorbim aici de dispozitivele tehnice , nici de pasajele subterane naturale din peșteri )

Din sticlă groasă, cu dispozitiv de umplere/golire din metal inoxidabil ce conținea apă amestecată cu gaz injectat sub presiune, pentru ca apa să conțină la evacuare bule de gaz, Apa gazoasă era folosită la prepararea băuturilor răcoritoare sau la diluarea vinului băut la masă (șpriț) .
Existau sifonerii, unde recipientele de sticlă groasă erau unplute cu amestecul de apă și gaz (CO2) sub presiune în condiții controlate. A existat și sistemul de folosire a unor capsule cu gaz  ce degajau CO2 sub presiune în recipient - procedeu ce evita deplasarea buteliilor la sifonerie (recipientul din sticlă groasă cântărea cam 1,9kg)  dar  putea duce la accidente, dacă acea capsulă se monta la recipiente ușoare din plastic. .  

Sifonul era adus la masă odată cu vinul, în localurile modeste sau cu tentă exotică  , a căror atmosferă o descrie poetul Guillaume Apollinaire

• Les cafés gonflés de fumée
  Crient tout l'amour de leurs tziganes
  De tous leurs siphons enrhumés
  De leurs garçons vêtus d'un pagne… — ( « La chanson du Mal aimé »)
Cafenelele pline de fum
Strigă toată dragostea țiganilor lor
Din toate sifoanele lor reci
Din chelnerii lor îmbrăcați în șaluri -(Cântecul celor neiubiți) 

Ferestrele de vin de la Florența

Buchette del vino 

O soluție pitorească a fost găsită la Florența pentru comercializarea vinului.

În timpul Renașterii marile familii aristocratice găsiseră o metodă practică de comercializare a vinului produs pe domeniile lor, fără a apela la intermediari.
În zidurile din pietra serena ale palatelor lor din oraș au practicat câte o ferestruică discretă, cât să treacă prin ea o mică damigeană cu vin, de circa 1,4l. (cam 20 cm lățime și 30 cm înălțime) Ferestruica era închisă cu un oblon de lemn.

Exista și un alt avantaj: în timpul epidemiilor se limita astfel contactul dintre vânzători și cumpărători. Așa a fost în 1634, când cu Ciuma Neagră sau Plaga ce a devastat și Florența. Francesco Rondinelli sau Diletta Corsini au descris cum se vindea vinul prin astfel de ferestruici, acum 400 de ani. 

Mai sunt acum circa 170 de ferestre de vin la Florența. A luat ființă și o asociație a acestor Buchette del Vino. Asociația le-a numerotat și înscris în ghiduri turistice, unele fiind folosite acum pentru a se vinde cafea, vin sau înghețată , în mod amuzant . În timpul pandemiei de Covid, ferestrele de vin au fost redescoperite de comercianți, care au început să vândă astfel și sandwichs și alte alimente ambalate, respectând distanțarea fizică cerută. 

Banchet din secolul III

 Mozaic roman cu o scenă de banchet

Mozaic ce orna pardoseala unei vile romane din Levant, din secolul II-IV. 
Acum este expus la castelul din Boudry, în Elveția. 

E ilustrată atmosfera de banchet (symposion) între bărbați, cu multă mâncare și băutură.
Unii dintre invitați și-au scos o parte din haine, rămânând înveliți doar cu prosoape mari, cu franjuri.
Cu toții stau lungiți (pe partea stângă) pe un pat în formă de potcoavă  (stibadium) așternut cu o salteluță sau o cuvertură groasă , sprijiniți pe perne ornamentate cu volane cu dantelă . 
Oaspeții sunt serviți  de numeroși sclavi (ce se diferențiază prin pieptănătura cu o coadă de cal pe o latură a capului). Un sclav aduce un bol cu apă caldă (probabil parfumată cu trandafiri) pentru clătirea degetelor  și prosop pentru ștergerea mâinilor. Altul toarnă apă caldă în alt vas (probabil de argint) dintr-un butoiaș de aramă cu canea , în timp ce un alt sclav întreține focul sub butoiaș. În partea opusă a sălii, un alt sclav pregătește vin aromat într-un recipient mare. Vinul a fost adus și urmează a fi agrementat cu plante aromate. 
Alți doi sclavi, apăruți de după o perdea asigură atmosfera plăcută cântând sau recitând versuri.

Felul doi al ospățului e constituit din păsări mari, fripte, (gâște?) , aranjate pe tăvi din argint. 

Tăvile sunt puse pe măsuțe joase, acoperite cu fețe de masă diafane , brodate și mărginite cu franjuri. 

De unde știm că oaspeții au ajuns la felul doi al ospățului?
Pentru că pe pardoseală sunt împrăștiate la vedere o sumedenie de resturi de la mâncărurile ce au fost pe mese la aperitiv.
Recunoaștem resturi de scoici, pești, diferite oase , din care se înfruptă o pisică.

E vorba despre un decor folosit pentru sala de mese (triclinium) care a fost inventat în secolul II î.Hr de Sosos din Pergamon (după afirmația lui Pliniu) și care a fost reluat în secolele următoare de diverși alți artiști mozaicari. 

Decorul de acest tip a primit denumirea de „Asarotos oikos” („podea nemăturată” în grecește) .
Care ar fi semnificația lui?

Unii cercetători leagă obiceiul de a arunca pe jos bucăți de mâncare de o veche tradiție care consta în lăsarea pe podea a unor bucăți de mâncare în amintirea strămășilor -zeilor lari.

 
Se făceau și libații (adică se vărsa puțin din băutură - vin,dar uneori și  ulei  sau lapte- pe un altar sau acasă pe podea) ca ofrandă adusă unor divinități sau  strămoșilor. Libațiile sunt amintite și în Biblie. 

Aici e o scenă de libație realizată prin anul 480 î. Hr. pe un vas pentru vin.
În Grecia antică, libația era însoțită de o rugăciune sau de o urare. La banchete, libația încheia servirea mîncărurilor- când se trecea la băuturi. 

În acelaș timp abundența resturilor dovedea varietatea felurilor de mâncare servite oaspeților . Deci când cei invitați la banchet vedeau un astfel de decor, puteau presupune că masa la care urmau să participe va fi la fel de bogată.

Mozaicul de la vila lui Hardian
Un alt exemplu de mozaic de acest fel se găsește la muzeul Gregoriano profano de la  Vatican. 

Acest splendid mozaic, alcătuit din bucăți minuscule de sticlă și marmură colorată, decora cândva podeaua sălii de mese a unei vile de pe Dealul Aventin din Roma, pe vremea împăratului Hadrian. Tema decorativă este cea cunoscută sub numele de asàrotos òikos, sau „podea nemăturată”
Artistul a creat o podea care pare a fi acoperită cu resturile unui banchet, rămășițele care în mod normal ar fi măturate: se pot identifica fructe, clești de homar, oase de pui, crustacee și chiar un șoarece mic ce roade o coajă de nucă. Impresia de relief a fost creată printr-o utilizare inteligentă a culorilor pentru a crea umbre pe fundalul alb al podelei. Acolo unde camera ar fi avut inițial o intrare, există un model cu măști teatrale și obiecte ritualice; în centru se află o parte a unei scene complexe din zona Nilului.
E de presupus că reprezentațiile teatrale făceau parte din metodele de agrementare a atmosferei unui banchet

Teatre romane

 Teatrul lui Pompei

A fost construit pe Câmpul lui Marte din vechea Roma , între anii 61 și 55 î.Hr. Era un teatru din zidărie, de dimensiuni monumentale și făcea parte dintr-un ansamblu ce cuprindea și curia (sala senatului roman în care a fost asasinat Caesar) , precum și un templu al zeiței Venus și capele mai mici.
Complexul a fost distrus în Evul Mediu , materialele fiind folosite pentru alte construcții. 
Aici e o reconstrucție ipotetică. 

În teatru erau reprezentații variate: piese de teatru, vânători, „jocuri în stil grecesc” , concursuri de gimnastică și muzică.
Curia a fost lovită de infamie după asasinarea lui Caesar, probabil a fost și incendiată de mulțimea indignată , fiind necesară restaurarea ei în anul 32 î.Hr. 
Dar apoi curia lui Pompei a fost transformată în latrină publică .
A urmat alt incendiu, în timpul lui Tiberius, altă restaurare , amenajare fastuasă în timpul lui Nero , alt incendiu apoi, , după restaurarea ulterioară fiind instituit un serviciu de întreținele permanent. Alt incendiu în anul 282, altă restaurare . Teatrul a fost consolidat în anii 507-511, dar în Evul Mediu a fost transformat în sursă de materiale de construcție. Locul teatrului a fost ocupat de construcții private . Marmorele au fost calcinate în cuptoare de var. 
În anii 1503-1513 Bramante a luat 44 de coloane din granit roșu de la porticul ce mărginea complexul pentru a le folosi la palatul Cancelariei papale. . 
Acum ruinele curiei pot fi văzute în aria sacră Lago Argentina (Lago di Torre Argentina) , situată la câțiva metri sub nivelul actual al solului. 

În curtea interioară a palatului Cancelleriei pot fi văzute coloanele de granit roșu (porfir) și granit gri de la teatrul lui Pompei. 

Teatrul lui Marcellus (Theatrum Marcelli) 

Teatrul era destinat reprezentațiilor dramatice. A fost construit pe locul unui vechi teatru din lemn , ce fusese edificat în anul 179 î.Hr și avea un caracter temporar. 
Julius Caesar a achiziționat terenul, l-a eliberat de construcțiile existente (temple vechi și locuințe colective), ceea ce a provocat nemulțumirea unei părți a populației. Lucrările de construire a teatrului au început în anul 44 Î.Hr și au fost reluate de împăratul Octavian Augustus în anul 23 î.Hr . A fost prevăzută atunci reamenajarea întregii zone, teatrul fiind finalizat prin anii 13-11 î.Hr, când a fost dedicat nepotului și ginerelui său Marcellus, ce murise prematur. La inaugurarea lui au fost ucise în spectacol circa 600 de animale sălbatice din Africa și au fost expuși în cuști niște tigri.

Fundația și structura din beton . Fațada  din travertin , organizată pe trei nivele, era ornată cu coloane în til doric la parter (înălțime: 9,5m) , stil ionic la etajul 1 (10, 35m ) și ordin corintic la ultimul nivel (12,12m). Astăzi ultimul nivel a dispărut, fiind înlocuit cu construcția palatului . Între coloane : arcade. 

Construcția a fost puternic avariată de un incendiu, în anul 64, apoi spațiile dintre arcade fiind folosite ca depozite. Din secolul IV plăcile de travertin de pe fațadă au început a fi refolosite pentru alte lucrări.
Din fericire demolările nu au continuat, dar construcția s-a mai degradat cu trecerea timpului. 
În Evul Mediu degradările s-au accentuat, mai ales ca urmare a ieșirii Tibrului din matcă. Dar teatrul a fost refolosit apoi ca fortăreață .
În Renaștere , pe ruinele teatrului a fost construit un palat  pentru familia Savelli, intrat apoi în posesia familiei Orsini. 
Aceste refolosiri au făcut ca teatrul să mai fie în picioare și în zilele noastre, chiar cu adaosurile construite în timp. 
Scena avea dimensiunile de cca 85m lungime și avea în față un spațiu pentru orhestră de 37mlungime. Decorurile erau schimbate cu ajutorul unor mașinării (conform scrierii lui Vitruvius) , cele nefolosite fiind depozitate într-un spațiu sub scenă. Spatele scenei era decorat cu o structură cu coloane și ornamente din marmură, cu aceeași înălțime ca și gradenele . 
Gradenele, dispuse semicircular, aveau în partea inferioară 11 rânduri de bănci iar în partea superioară 7 rânduri . Existau loji (bisellium) amenajate pentru persoanele importante. Încă cinci rânduri de bănci erau la nivelul al treilea, în dreptul ordinului corintic.
Acum , din anii 1930 secțiunea inferioară a teatrului lui Marcellus a fost achiziționată d eorașul Roma, care a început decopertarea rămășițelor arheologice și restaurarea monumentului antic. Au fost descoperite rămășițele colonadei Templului lui Apollo Sosianus , arcadele fiind prăbușite din secolul V. Deasupra stratului de rămășițe arheologice s-a descoperit traseul unui drum medieval ce a fost construit din pietrele antice reutilizate. 
Teatrul se găsește la poalele Dealului Capitoliu, nu departe de Tibru (Trevere) 

Teatrul roman din Aspendos

Construit în timpul lui Marc Aureliu (161-180) în Asia Mică (aproape de actuala localitate Adalia)  , de către arhitectul grec Zenon 

Teatru cu diametrul de 96m, cu capacitatea de 7300-7600 de spectatori (se putea ajunge până la 8500) 
Teatrul e acum în stare bună pentru că a fost folosit de turcii selgiucizi drept caravanserai , iar în secolul XIII clădirea din spatele scenei a fost transformată în palat .
În epoca modernă teatrul a fost adus la starea sa originară și au loc acolo spectacole de operă și balet (fiind acustica foarte bună) . E poate cel mai bine păstrat teatru roman din lume. 

Arena di Verona

Un amfiteatru roman construit în anul 30 la Verona, putea primi circa 30 000 de spectatori.

Avea trei ziduri concentrice, dar în prezent zidul exterior a dispărut aproape în întregime.

Cavea (partea cu gradene) are o lungime de 138m și lățimea de 110m.

Clădirea a fost avariată de un cutremur în anul 1117, apoi a fost folosită drept carieră de piatră pentru alte clădiri.

În Renaștere s-au făcut primele restaurări, apoi în anii 1800 generalul francez 

Sextius Alexandre François, conte de Miollis a întreprins lucrări importante de restaurare. 

În prezent arena e folosită pentru spectacole (concerte, festivaluri, spectacole de operă) . Gradenele pot primi 22 000 de spectatori și acustica e remarcabilă. Acolo se desfășoară un festival de operă, dar și Wind Music Awards - un spectacol muzical cu cântăreți italieni. În aproape toate serile din martie pțnă în septembrie se desfășoară spectacole ce au ca temă lupte de gladiatori.

Teatrul din Orange

E teatrul roman cel mai bine păstrat din Europa.

Construit în secolul I, în timpul împăratului Octavianus Augustus, se găsește pe teritoriul Franței de astăzi. 
Impozanta construcție din spatele scenei, lungă de 103m și înaltă de 37m , cu grosimea de 1,80m a fost numită de regele Louis XIV : „cel mai frumos zid din întregul meu regat”.
Zidul are la partea superioară o serie de console pe care erau probabil statui. În centru e o nișă în care încă mai este statuia lui Augustus.
Zidul a fost agrementat cu coloane de marmură, din care au rămas câteva. 
Teatrul din Temessos

În munții Taurus, în Asia Mică (unde este acum Turcia) . Teatrul a fost construit inițial de greci, în epoca helenistică (în sec. II î.Hr) și a fost mărit în epoca romană. Putea primi 4-5000 de spectatori . Amplasarea pe munte e neobișnuită. Multe alte teatre erau construite la baza muntelui. Amplasamentul pe culmea muntelui a contribuit ca el să nu sufere demolări ăe parcursul istoriei, având de înfruntat doar degradările pricinuite d eintemperii și îngheț-dezgheț pe parcusul miilor de ani. 

În aceeași zonă era și vechiul oraș grec Cyzicus, situat pe coasta sudică a Mării Marmara , unde este acum Balikhistar, Tur. 
Orașul , fondat de Pelasgii din Tessalia , era legat (prin tradiție) de călătoria argonauților. Fost apoi  colonie a Milet ului, în 756 î.Hr, a făcut parte din Liga Delică (confederație a orașelor grecești) , legat de Pergamum și mi târziu aliat al Romei. 
Acolo a fost construit de romani templul lui Hadrian, considerat uneori ca fiind una dintre cele șapte minuni ale lumii.
Templul , ce avea dimensiuni enorme (120m x 50m în plan) , cu coloane înalte de 21m și cu grosimea de 2m, este acum în ruine. Se mai pot vedea câteva capiteluri corintice, trântite  la pământ.

Aici putem vedea un frumos basorelief datat din secolul II î. Hr, în care Asklepios (Esculap) pregătește un tratament cu venin de viperă. (Șarpele încolăcit pe o cupă este și acum simbolul medicinei). 

Teatrul grecesc din Epidaur

Teatrele romane continuă de fapt tradiția instituită de civilizația greacă. 

Un exemplu e teatrul antic din Epidaur (la circa 60 km de Corint), cel mai bine păstrat din Grecia.

Construit în jurul anului 330 î.Hr de sculptorul și arhitectul Policlet del Tânăr , a fost descoperit de arheologi sub un strat de pământ de 6m. 
Orchestra, un spațiu circular folosit pentru dans și cor, are de jur împrejur o fâșie îngustă de marmură.
În spatele orchestrei se află scena și parasceniumul, (care acum nu s-a păstrat) unde în trecut se plasau decoruri mobile montate pe prisme triunghiulare de lemn.

Spectatorii stăteau pe bănci dispuse semicircular pe gradene în pantă, pentru vizibilitate optimă asupra scenei . Amplasarea studiată , precum și finisarea cu materiale ce reflectă sunetul și direcția vântului realizau o acustică impecabilă :
„Cel mai mic sunet-o răsuflare adâncă sau ruperea unei foi- se poate auzi foarte bine până în ultimul rând”-afirmă profesorul de arheologie S.E. Iakovidis.

Teatrul din Epidaur avea inițial 6000 de locuri, dar a fost extins în secolul II î.Hr prin adăugarea la partea superioară a încă 21 de rânduri de locuri, ajungându-se astfel la capacitatea de 13000 de locuri.
Scaunele din primele rânduri, rezervate demnitarilor, erau sculptate din piatră roșiatică și aveau spătar. 

Festivitățile ancestrale legate de mitologie  sau de recolte au evoluat sub forma unor reprezentații teatrale ale pieselor scrise de celebrii autori dramatici din secolul V î. Hr, , dintre care îi știm pe Eschil, Sofocle și Euripide. Acțiunea pieselor era subliniată de cor (format din 10-15 persoane) .

Actorii- hypokritai- erau maximum 3 simultan în scenă, pentru ca spectatorii să se concentreze asupra lor.
Piesele de teatru respectau regula unității de loc, timp și acțiune (enunțată de Aristotel) : acțiunea se desfășura într-un singur loc, în intervalul maxim de  24 de ore și se concentra asupra unei singure intrigi principale

Această concepție permitea ca spectatorii să fie concentrați la maximum asupra problemei ridicate de acțiunea piesei de teatru și să atingă o stare de încântare estetică numită catharsis .
Acțiunea piesei de teatru se concentra de obicei asupra unei probleme considerate aproape insolubile, pentru că existau argumente puternice pentru fiecare dintre variantele posibile, astfel încât personajul principal se afla într-o dilemă tragică.

Funcția tragediei- definită de Aristotel- era aceea de a da naștere în psihicul spectatorilor a unei eliberări de sentimente puternice, de milă sau de teamă în legătură cu personajele tragediei , identificându-se cu ele în timpul spectacolului, Trăirea intensă a sentimentelor provocate de tragedia reprezentată pe scenă era în măsură să elibereze sentimentele refulate ale spectatorilor și să-i elibereze pe aceștia de povara lor. Descărcarea emoțională completă a spectatorilor era în măsură să-i   vindece de stres și de eventualele traume psihice, oferindu-le  un sentiment de satisfacție  și de ușurare. 

Această eliberare realizată prim mijloacele artei dramatice a fost numită de Aristotel katharsis.
Puternica trăire emoțională produsă de identificarea cu eroii tragediei reprezentate pe scenă era urmată de descărcare de propriile poveri acumulate din stres și conflicte din viața proprie. 

În epoca modernă, teatrul din Epidaur devine în fiecare vară gazda unui festival teatral. O serie de trupe de teatru grecești și străine pun în scenă piese scrise cu circa 2500 de ani în urmă. 

Katharsis în filozofie

E un termen grec de origine medicală și religioasă ce înseamnă  « curățire » sau « purificare ». Aristotel a dat un sens filozofic acestui cuvânt , folosindu-l în Poetica sa pentru a desemna în primul rând efectul reprezentării tragediei asupra pasiunilor spectatorilor.
Punerea în scenă a destinului fatal al unui erou tragic profoacă frică  (phobos) și milă (eleos), sentimente neplăcute  în realitate, dar care plac în teatru. Aristotel a descoperit astfel că imaginația  (phantasia) are puterea de a inversa afectele și de a ușura sufletul. Generând emoții intense, spectacolul tragic îl sensibilizează și îl liniștește pe cetățean. Catharsisul are astfel o valență politică  și teatrul o valoare educativă.
În psihanaliză, termenul desemnează efectul readucerii în conștiență a unui eveniment refulat, deci : dispariția tulburărilor pe care le provoca evenimentul traumatic. Prin catharsis, subiectul se eliberează prin refulare.

Regulile teatrului antic au fost păstrate apoi în teatrul din perioada Renașterii și mai târziu

De asemenea spectatorii nu trebuiau să fie expuși la scene șocante (violență, ucideri), sau scene indecente,  despre care erau informați doar prin povestirea de către personaje. 

Cultura Danubienilor

 Prima cultură din Europa (dezvoltată în sud-estul Europei, în jurul Dunării

din perioada anilor 5400-4500 î.Hr
Această cultură a fost centrată în regiunea de la nordul Balcanilor, pe teritoriile actualelor țări România, Bulgaria, Serbia și Kosovo, precum și în jurul acestora, în Muntenegru și Grecia.
A fost supranumită și „cultura Turdaș-Vinča”. 
Au existat așezări mari , unde locuiau circa 2500 de locuitori.
Ei au făcut tranziția spre folosirea și prelucrarea metalelor, în special a cuprului, fiind din ce se știe pînă acum una dintre primele culturi care au folosit metalul în mod extensiv.
Au fost găsite figurine antropomorfe din ceramică, precum și primele inscripții din istorie.

La Vinca, nu departe de Belgrad au fost găsite figurine din epoca neolitică, din anii 7000 î.Hr. , dar și elemente de civilizație din Era de Bronz și din Evul Mediu. 

La Kosovo s-a găsit această figură din lut ars 

Așezările acestei culturi erau considerabil mai mari decât orice altă cultură europeană contemporană, depășind în unele cazuri orașele din Marea Egee și din Orientul Apropiat timpuriu, construite cu un mileniu mai târziu.
Cele mai mari situri, unele de peste 300.000 de metri pătrați, ar fi putut găzdui până la 2.500 de oameni. 
Cercetările arheologice au arătat  că locuiau în locuințe spațioase și își separau morții în necropolele din apropiere. Aveau ateliere, ceea ce înseamnă forță de muncă calificată.
Lucrau în mai multe stiluri de ceramică și aveau propria amprentă artistică, ce se observă atât în ​​culturile cretane timpurii, cât și în cele sumeriene, care au apărut însă după dispariția centrului „Vechii Europe”. Se presupune acum că civilizația sumeriană din Mesopotamia a moștenit tradiția Vinca-Turdaș. 
Cultura Cucuteni

Cultura Cucuteni (localitate situată la 60 km de Iași) s-a dezvoltat pe teritoriile actualelor state România, Moldova și Ucraina, de aceea mai e numită și „cultura Cucuteni Tripolia”, în perioada dintre anii 5800 și 2800 î.Hr.
Această cultură a avut trei etape de dezvoltare:

• precoce (pre-CucuteniI-III, Cucuteni A-B, apoi Tripolia BI-II: între anii 5800-5000 î.Hr:
• medie (Cucuteni B, Tripolia BII , api CI-II): 5000-3500 î.H
• tardivă (Horodiștea-Foltești, Tripolia CII): 3500-2800 î.Hr

Rădăcinile acestei culturi se găsesc în culturile de la Starcevo-Koros-Criș și de la Vinca, din secolele VI și V î.Hr. 
În secolul VI î.Hr cultura Cucuteni-Triplia a fost influiențată și de cultura „ceramicii lineare” din nord și de cultura Boian-Giulești din Muntenia. 

Cultura Hamangia 

Cele două statuete, celebre prin măiestria artistică a imaginilor lor stilizate, au fost găsite în Dobrogea, aproape de Cernavodă  (cu prilejul lucrărilor pentru canalul Dunăre-Marea Neagră), într-un cimitir neolitic vechi de 5500-6000 de ani. Cimitirul de înhumație cuprindea cam 400 de morminte .
Ceramica acestei culturi se caracterizează prin decorul cu motive triunghiulare și statuete stilizate.
Gânditorul de la Hamangia a fost inclus pe lista UNESCO a celor 10 artefacte din lume care nu trebuie să dispară niciodată.
A fost descoperită și o statuetă ce se consideră a fi mai veche decât acestea, „gânditorul de la Târpești”, găsit la Petricani, în județul Neamț și se consideră că e veche cem de 6500 de ani și aparține culturii pre cucuteniene. .  

Scrierea din perioada neolitică. 

Tăblițele de la Tărtăria

Trei artefacte din pământ ars (ceramică) datate din perioada Neolitică (circa 5000 î.Hr) poartă inscripții considerate a fi o protoscriere. Tărtăria e un sit arheologic neolitic la circa 30km de Alba Iulia. . 

Tăblițele au fost găsite într-un mormânt neolitic și puteau fi amulete pe care ar fi fost notate lucrările agricole în funcție de fazele lunii și de anotimpuri. 
Aceste tăblițe au fost încadrate în cultura neolitică numită „Vinca-Turdaș ” după localitățile ei reprezentative, aproape de Dunăre (și figurată cu violet pe hartă) 

Toată lista cu simboluri din scrierea Vinca-Turdaș

Tăblița de la Dispilio

Pe malul lacului Kastoria din nordul Greciei s-a găsit o tăbliță de lemn inscripționată cu ceea ce am putea considera că este o scriere arhaică. datată cu carbon radioactiv, bucata de lemn ar fi cam din anul 5200 î.Hr. Tăblița a fost găsită în situl neolitic de la Dispilio. Dispilio se află aproape de granița cu Albania și cu Macedonia de Nord. 

În acel sit neolitic cercetările au scos la iveală urme de locuire îndelungată în timpul Neoliticului mijlociu (5600-5000 î. Hr.)  și final (3000 î. Hr.) . S-au găsit acolo și obiecte de ceramică, figurine , ornamente personale , flaute și această tabletă cu scriere.
Cercetătorii au comparat această scriere găsită pe tableta de lemn dar și pe artefacte din argilă din Dispilio cu eșantioane de scriere așa-numite „linear A” și „linear C”, care au fost găsite pe tăblițe de argilă paleo-europene.