Cel mai vechi certificat de nastere

 Certificat de nastere de acum circa 4000 de ani 

O tăbliță de lut inscripționată cu scriere cuneiformă găsită în orașul antic sumerian Nippur
(în sudul Irakului de astăzi). A fost datată în perioada anilor 2000-1595 î.e.n.

Pe tăbliță sunt consemnate datele de naștere ale unui copil , fiind astfel cel mai vechi  act de naștere ce a ajuns până la noi.

E menționat sexul copilului, sunt scrise numele părinților și, în plus, amprenta unei tălpi a copilului!

Astfel tăblița rămânea ca o amintire prețioasă pentru familia respctivă.

Acum e expus la University of Pennsylvania Museum

Gladiator

 Cine lupta în arenele romane?

În arenele (circurile) construite în Roma antică special pentru acest tip de spectacole se înfruntau , de obicei, gladiatori.
Numele lor provine de la numele sabiei: gladius.
Deci un gladiator era un luptător cu sabia, un spadasin.
Bine, luptători cu sabia erau și cei înrolați în aramata romană. Dar gladiatorii nu făceau parte din armată. Ei se înfruntau în arenă, în spectacole sângeroase , numite munus. 
Munus (plural: munera) erau donațiile oferite de notabilități bogate, poporului. „Pomenile” puteau fi donații de mâncare, dar și spectacole gratuite munus gladiatorium) .
Originea acestor jocuri de luptă a fost în obiceiul din sudul peninsulei italice de a se comemora un defunct prin lupte, organizate la început între prizonieri de război.
Adică, foarte probabil, un luptător ce murise în luptă era onorat prin organizarea de lupte până la moarte între prizonierii capturați în lupta respectivă. Un fel de sacrificiu uman pentru răzbunarea defunctului.

Apoi obiceiul s-a extins , s-au construit arene și s-au încetățenit reguli de luptă, ba chiar s-au făcut școli de gladiatori.
Luptătorii au devenit profesioniști , iar luptele au fost folosite în scopuri politice.
Intrarea ca spectator era gratuită și constituia un mijloc important pentru conducătorii Romei de a cuceri simpatia poporului.
Faimoasa expresie „panem et circenses ” reflectă această realitate: poporului i se ofereau gratuit pâine și spectacole pentru cucerirea adeziunii populare.
(Expresia a fost folosită în sens disprețuitor de poetul satiric latin Juvenal, care își bătea joc de faptul că poporul se preocupă doar de stomac și de jocuri:

« Romanii ăștia, atât de geloși și de mândri  (…) care pe vremuri comandau regilor și națiunilor  (…) și domneau de la Capitoliu la cele două margini ale pământului, sunt sclavi acum  ai plăcerilor care corup, ce le trebuie lor? Pâine și jocuri de circ . »

Spectacolele erau și o metodă de pregătire psihologică pentru război: exemplificarea metodelor de luptă, lăudarea curajului și priceperii în mînuirea armelor, disprețul față de moarte. 

Pentru epocile mai vechi, din perioada republicană a Romei  , informațiile despre gladiatori provin mai ales din imagini din mozaicuri, dar și din unele surse literare, inscripții sau uneori din artefacte.

În mormintele lucaniene (lucanienii erau un popor antic ce locuia țn „Lucania”- o zonă situată în actuala Basilicata și Campania din Italia) , de la Paestum (aflat pe locul anterioarei colonii grecești Poseidonia) , s-au găsit reprezentări ale unor lupte de gladiatori datând din perioada anilor 389-320 î.Hr.
Sunt reprezentați acolo în fresce luptători samniți , dar și luptători cu boxuri (pugiliști) sau concurenți în curse de care. Întrecerile erau supravegheate de un arbitru, care putea opri lupta în caz de rănire ,dacă nu era vorba de sacrificii umane ci de  întreceri sportive. A avut loc de asemenea și o întrecere la alergare, precum și curse de care.

În cântul XXIII din Iliada, Homer descrie jocurile funerare organizate de Achilles după incinerarea bunului său prieten Patrocles: doi dintre luptătorii (și conducătorii de oști) importanți , Ulysse și Ajax s-au înfruntat cu armele, dar Achille i-a întrerupt, declarându-i câștigători pe amândoi, pentru ca ei „să nu se extenueze”.  Apoi Ajax l-a înfruntat pe Diomedes, alt erou din tabăra aheeană, dar iarăși Achille a întrerupt lupta când unul dintre eroi era gata să fie rănit și a oferit o recompensă celuilalt luptător. Competiția a continuat prin întrecerea cu aruncarea discului.  Reiese că ritualul luptei funebre nu era menit să devină un sacrificiu, ci o formă de omagiu (prin riscul implicat) adus defunctului.

Un text din anul 264 î.Hr.  descrie lupta între trei perechi de sclavi organizată de un cetățean roman la funeraliile tatălui său.

În Eneida, poemul epic scris de Vergilius în perioada anilor 29-19 î.Hr dar care povestește întâmplări imediat următoare căderii cetății Troia, sunt descrise jocurile funerare organizate de Enea la moartea tatălui său. Au fost diferite întreceri sportive (întrecere navală, alergări, lupte, tir cu arcul) dar și o luptă cu boxul între Entelius și Dares. Ar fi fost vorba deci despre întreceri dure, dar care nu urmau să ducă neapărat la moartea cuiva. În mozaicul (realizat prin anul 175) care ilustrează lupta  doi boxeri însă apare și un taur. Campionul sicilian Entellus l-a învins pe tânărul troian Dares (care a fost lovit la cap) , dar a sacrificat apoi și taurul ce constituia premiul întrecerii aplicându-i o lovitură în frunte cu boxul (cestus) . 

(Cestus era o mănușă de luptă formată din curele de piele ghintuite ce era folosită pentru aplicarea de lovituri ucigătoare . A fost interzis în secolul I î. Hr) 

Cu timpul astfel de jocuri au fost organizate și ca spectacole profane, devenind spectacolul (ludus) favorit al poporului roman.

 
Din 105 î.Hr. se organizau munerare, jocuri publice desfășurate în arene (denumire provenită din latinul „arena” ,nisip) între gladiatori proveniți adeseori dintre prizonierii de război. Cu cât cuceririle romane s-au extins mai mult, cu atât mai numeroși erau prizonierii, care erau forțați să lupte în arene purtând armele lor naționale, ca un fel de rememorare și de expunere în fața locuitorilor Romei și a Senatului roman a victoriilor repurtate împotriva samniților, apoi a galilor și în cele din urmă a tracilor și dacilor. 
Prizonierii de război însă, fiind luptători experimentați și fiind în posesia armelor s-au revoltat , conflictul culminând cu un adevărat răzvoi purtat în anul 73 î. Hr. sub conducerea lui Spartacus, împotriva armatei regulate romane trimise împotriva lor.

Au fost găsite ruinele teatrului și templului roman din Capua (oraș roman legat de răscoala lui Spartacus, astăzi în provincia Caserta a Italiei. Situat pe muntele San Nicola la Pietravairano, complexul a fst construit pe două terase distincte și datează din secolul II sau I î.Hr. E al doilea ca mărime din Italia, după Colosseum.

Autoritățile romane au înăbușit în sânge răscoala, dar au schimbat apoi esența spectacolelor de război , gladiatorii devenind profesioniști care se înfruntau în mod voluntar și proveneau din rândurile plebeienilor pasionați de lupte, sau a aristocraților sărăciți ori a foștilor soldați ce nu se adaptaseră la viața civilă. Erau printre ei și sclavi, desigur, dar nu formau majoritatea. 

Un munus rămas în istorie a fost ceremonia organizată în anul 46 î.Hr. de către Iulius Caesar în amintirea unicei sale fiice, Iulia, așa cum făcuse mai înainte în memoria tatălui său. 
Au fost organizate atunci jocuri funerare cu lupte de gladiatori. 

 Caesar a organizat o ceremonie în amintirea Iuliei și a dispus desfășurarea unor jocuri funerare cu lupte de gladiatori, o mulțumire adusă poporului pentru dragostea arătată Iuliei.
Luptele de gladiatori erau tradiționale la Roma și nelipsite de la nici o ocazie comemorativă. Dar Caesar a dispus ca gladiatorii cunoscuți să fie scoși din arenă după terminarea luptei, pentru a fi feriți de eventuala cerință a spectatorilor de a fi uciși dacă se considera că nu luptaseră suficient de bine. 

Ulterior Caesar a decis ca viitorii luptători în arenă să fie instruiți de cavaleri romani, sau chiar de senatori pricepuți la arme , nu de simpli instructori de la școlile de scrimă. S-au păstrat scrisori ale lui Caesar prin care îi ruga insistent pe senatori să dea lecții de lupte în specialitatea în care era maestru fiecare și să stabilească regulile pentru jocurile publice. 

 A fost aleasă data 26 septembrie, a sărbătorilor desfășurate în onoarea zeiței Venus Genetrix (ludi Veneris Genetricis) considerată străbuna gintei Iulia.

A organizat și o masă cu un mare număr de invitați, masa fiind pregătită acasă la el, de personalul său.
Vom putea găsi similitudini cu parastasele organizate mult timp mai târziu de către creștini. 

Cei din noua categorie de gladiatori își confirmau dorința de a lupta depunând un jurământ (cum a scris Petronius în Satyricon) și se specializau pe diferite categorii de luptători: secutor, retiarus, mirmillon, hoplomac, provocator  și altele. Lupta se desfășura după reguli bine stabilite , a căror respectare era supravegheată de doi arbitri, ce putea întrerupe confruntarea în orice moment, influiențând și decizia publicului.
 
Cheltuielile ce se făceau cu prilejul jocurilor erau acoperite de personalitățile care ofereau aceste jocuri poporului. Cheltuielile mari făcute pentru spectacolele războinice au făcut ca senatul să controleze acele cheltuieli prin pretori. Dar numărul de luptători din arene creștea mereu. 

La sfârșitul perioadei republicane cetățenii care urmau să lupte în arenă semnau un contract: auctoratio.

Cel care se vinde-auctoratus-apărea ca personaj în reprezentațiile comice populare. 
Candidatul -gladiator făcea o declarație numită profesisio în fața unui tribun al poporului  (ca unii să nu ia hotărâri nesăbuite). Apoi semna un contract, în care se preciza durata contractului și numărul maxim de lupte convenite cu lanistul (negustorul, antrenorul și proprietarul școlii de gladiatori). Urma depunerea jurământului gladitorien, a cărui formulă s-a păstrat în mai multe texte și în special într-un pasaj din Petronius: 
 
„Noi îi jurăm să suportăm focul, lanțurile, loviturile și moartea prin fier...Ca gladiatori angajați conform regulii, îi vom consacra în modul cel mai total maestrului nostru corpul nostru și viața noastră.”

Gladiatorul recunoștea deci lanistului dreptul de a-l tortura, și închide în caz de neascultare sau de lipsă de combativitate.

Gladiatorul primea indemnizația (pretium) prevăzută în contract. Ea putea fi foarte mică, dar putea să devină importantă dacă de pildă era vorba despre un veteran reputat care se angaja. 
La prima apariție publică noul gladiator era lovit cu vergi, ceea ce simboliza pierderea statutului de cetățean . 
Dacă gladiatorii supraviețuiau destul de mult timp ca să fie eliberați de contract, ei câștigaseră o sumă importantă pentru a-și asigura un nivel de trai îndestulat. 

Augustus a anjajat în timpul domniei sale circa 10000 de gladiatori pentru opt lupte oferite ca distracții populare.
Spre sfârșitul domniei lui, la aceste spectacole marțiale se asociau și jocuri de circ, în care erau aduse animale sărbatice (venatio) . Un astfel de spectacol începea dimineața la ora 9 (matutina) cu spectacole de vânătoare și de lupte între animale, se continua la miezul zilei cu aducerea în arenă a unor condamnați la moarte care erau siliți să înfrunte fiarele cu mâinile goale (damnatio ad bestias) , unii condamnați fiind siliți să se ucidă între ei. În spectacolele de la prânz (meridiani) spre orele cele mai calde ale zilei se desfășura executarea condamnaților la moarte , deseori transformând moartea acestora în spectacol printr-o punere în scenă ce făcea trimitere la episoade din mitologie. La mijlocul după amiezii erau lupte de gladiatori. Astfel de spectacole erau numite munera legitima sau justa . 
Venatores însemna vânători (aproape ca în românește 👨)- deci se organiza o scenă de vânătoare cu spectatori.
Munera însemna „daruri”. Adică erau spectacole oferite în dar . 
Munera legitima însemna „daruri  cu funcție juridică”. Deci era vorba despre executarea publică a condamnaților la moarte , moartea lor fiind transformată în spectacol. 

Un mozaic din secolul III (expus la muzeul arheologic din Madrid)  arată lupta în arenă a unor romani din clasa cavalerilor . 
Prin urmare nu era vorba de sclavi, ci de oameni liberi din familii bune. Habilis și Maternus s-au învruntat cu săbii scurte, coifuri  și scuturi rotunde . Coifurile nu erau dintre cele folosite în armată, ci erau rotunde și ornate cu aripioare. Erau prezenți doi arbitri. Maternus a pierdut lupta. 

	Un mozaic datat în secolul IV și aflat acum în Galeria Borghese . În dreptul lor s-au inscripționat mențiuni privind rezultatul luptei: vicus (victorios) sau: „ Θ” moarte Observăm că erau introduse în arenă animale cât mai diverse, care eventual ar putea lupta și între ele. Taur, struț, capră sălbatică, cerb lopătar, leu, pantere, ..	În dreptul fiecărui personaj e scris numele lui. Sabatius : venator (vânător) Belitio: Bestiarius (luptător contra animalelor) Mazicinus: secutor (luptător cu sabie și scut) Absolvent: retiarius (cu plasă și trident) Callimorfus : hoplomachus (gladiator cu suliță și sabie scurtă) Ideu: incitator (încurajează lupta) Serpenius luptător cu animale Astivus: gladiator Astacius: retiarius Laculator: gladiator ce aruncă sulița

Împăratul ce a luptat în arenă

Împăratul roman Commodus (ce a trăit între anii 161-192) a luptat în arenă din plăcere.

I-a plăcut să fie reprezentat ca Hercules (purtând o piele de leu și fiind înarmat cu o ghioagă.) Se mândrea că nu a fost învins niciodată în arenă. 

El era fiul împăratului Marcus Aurelius (împărat filosof, stoic și pre-creștin, despre care se spune că se închina statuii lui Christos dar și zeilor tradiționali ai romanilor) Commodus a fost asociat de tatăl său la domnie în anul 176. Fiul era pasionat de lupte și dorea să lupte în arenă, deși tatăl său nu era de acord. După ce Marcus Aurelius a murit de ciumă în 180, în castrul de la Vindobona (astăzi: Viena) , Commodus a continuat să lupte în arenă, dar a fost asasinat în cadrul unui complot al pretorienilor., asasinatul fiind urmat de un război civil.  

În acest mozaic din secolul IV sunt figurate două faze ale luptei dintre gladiatorii Astyanax (secutor) și Kalendio (retiarius). În registrul de jos retiarius a aruncat plasa asupra secutorului, atacându-l cu tridentul, dar Astyanax a parat lovitura cu scutul și a atacat la rândul său cu sabia. Lângă luptători e prezent arbitrul, în strai alb.
În registrul superior Astyanax e desemnat învingător de arbitri, în timp ce adversarul său, grav rănit, sângerează abundent, la pământ, dar ține încă pumnalul în mână. Cei doi arbitri au ridicat mâinile, ceea ce pare a semnifica încetarea luptei. S-a considerat că semnul  Ꝋ ar indica indică moartea (ulterioară) a lui Kalendio. Dar semnul apare și în prima fază a luptei, așa încât pare mai degrabă o semnalare a rănilor primite. (Un fel de scor al luptei). Arbitrii prezenți semnalează rănile respective, declarînd în final victoria lui Astyanax (vicit- a învins) . Kalendio pare a fi rănit grav, dar încă avînd resurse (cum arată faptul că el încă ține pumnalul ) . Prin urmare ar fi posibil ca cei doi arbitri să fi oprit lupta când unul dintre combatanți ar fi căzut la pământ, rănit . 

Jocurile sângeroase de mare amploare erau și un prilej de aclamare a împăratului , astfel că se urmărea aducerea de elemente noi care să trezească entuziasmul spectatorilor: au apărut și femei gladiator, sporadic chiar și pitici.. Luptele de femei au fost interzise în anul 200, de împăratul Septimiu Sever. 

Spectacole cu lupte navale 

În decursul timpului au fost organizate însă și spectacole cu lupte navale (Naumachia, navalia proelia ) .
Primele spectacole navale au fost organizate de Iulius Caesar: Primul  în anul 46 î.Ch, cu prilejul triumfului săi. El ordonase să se sape în Tibru un bazin care să poată conține bireme, trireme și cvadrireme  . Cu acel prilej au apărut 2000 de luptători și 4000 de vâslași, aceștia fiind prizonieri de război.
Apoi, în anul 2 în Hr. împăratul Augustus a imitat acel spectacol, cu ocazia inaugurării templului lui Marte răzbunătorul - amplasat în forulul construit de el. Cum a scris Augustus în Res Gestae, el a pus să se sape pe malul drept al Tibrului un bazin în care s-au înfruntat 3000 de bărbați, fără a-i socoti și pe vâslași, pe 30 de nave cu pinten , secondate de o serie de ambarcațiuni mai mici.
Apoi Claudius a organizat în anul 52 un spectacol cu luptă navală pe lacul Fucin, pentru a inaugura lucrările de drenare ale acelui lac.  Atunci au fost 19000 de luptători ce fuseseră condamnați la moarte. 
De atunci datează faimosul salut adresat împăratului: „Morituri te salutant” (cei ce vor muri te salută) . Deci acest salut, relatat de Suetonius, nu era unul obișnuit, ci a fost adresat cu această ocazie specială în care luptătorii erau condamnați la moarte. Ei au luptat pe 100 de nave, dintre care 12 trireme, reproducând o luptă navală reală . Naumahia era mai ucigașă decât luptele obișnuite de gladiatori , căci erau angajate efective importante. Cu acel prilej se dezvoltau teme istorice sau pseudoistorice . Figuranții din spectacolul naval organizat de Caesar erau costumați ca egipteni și locuitori din Tyr, amintind războiul victorios al lui Caesar în Egipt. 

Naumahia lui Augustus evoca războaiele dintre greci și perși ți bătălia de la Salamina, apoi fiind depuse în templul lui Marte stindardele ce fuseseră capturate de parți (perși) și care fuseseră recuperate de Augustus. (Caesar preconizase construirea unui mare templu dedicat lui Marte, dar nu apucase a-l construi). Pentru alimentarea cu apă a bazinului s-a construit Aqua Alsietina, ce aducea apă din lacul cu acelaș nume.  . Marele bazin a fost înconjurat apoi de copaci (nemus Caesarum- pădurea lui Caesar- redenumită apoi pădurea lui Caius și Lucius. ) 

Naumahia lui Claudius avea ca temă luptele între sicilieni și cei din Rhodos . Claudius a prezidat spectacolul purtând mantia de general (paludamentum) colorată cu purpură . Se evoca astfel tangențial debarcarea în Bretania- fără ca acolo să fi fost o luptă navală. 
O triremă avea aproximativ dimensiunile 35 x 4,90m și avea un efectiv obișnuit de cca 170 de vâslași și 50-60 de soldați. Cu ocazia spectacolelor probabil se sporea numărul luptătorilor . 
Tunelul emisar lung de 5,6 km construit pentru drenarea prea-plinului lacului Fucin și pentru irigarea pământurilor agricole învecinate a fost o lucrare colosală ce durase 11 ani. 

 Traian a inaugurat bazine special amenajate pentru spectacole navale - se citează Naumachia Vaticana- pe câmpia  Vaticana. Traian a organizat o naumahie în anul 109 . Luptele navale au durat de la 19 la 24 noiembrie 109. Ruinele acelor construcții au fost găsite la nord de castelul Sant-Angelo, între via Alberico și via Cola di Rienzi. Se pare că acel bazin a fost folosit în continuare pentru spectacole de mai mică amploare , timp de mai multe secole. 

În timpul împărtului Neron s-au organizat naumahii în amfiteatre.
Împăratul Titus a dispus (în anul 80) organizarea a două naumahii în Colosseum, amfiteatrul uriaș pe care îl vedem și azi la Roma. 
Arena a fost transformată în bazin și s-a reconstituit bătălia navală a Corintului contra Corcyrei.
În al doilea spectacol naval s-a pus în scenă un asalt naval și apoi terestru între atenieni și siracuzani,

Împăratul Domitian a ordonat o naumahie în Colosseum prin anul 85 , și alt spectacol naval în 89, de data asta în alt bazin săpat în Tibru, căci între timp se construiseră dependințe subterane la arena Colosseumului și nu le mai putea transforma arena acesta în bazin. . 
 

În acest mozaic e prezentată lupta unor gladiatori împotriva mai multor leoparzi , cu acest prilej fiind făcute și donații de bani (cum erau pungile cu monede prezentate pe tavă de un arbitru). 

La începutul secolului IV munera au fost restricționate de împăratul Constantin I , ce se convertise la creștinism. El a condamnat jocurile crude și sacrificarea de vieți omenești, mai ales sacrificarea în arene a creștinilor persecutați de mai mulți împărați înaintea lui.

Autorii creștini au aruncat anateme asupra jucurilor de gladiatori , o parte din opinia publică dezavuând de asemenea jocurile pline de cruzime. Recesiunea economică a limitat cheltuielile pentru acest tip de jocuri , iar școlile de gladiatori au fost închise din lipsă de fonduri. Spectacolele cu aimale au fost conduse spre recuperarea unora dintre animale pentru a fi prezentate în spectacole ulterioare. 

Gladiator dac

La Constanța a fost găsită o stelă funerară ridicată în secolul al III-lea în amintirea gladiatorului dac Skyrtos.
Pe stelă se menționează că Skyrtos a învins în șase lupte. 
Inscripția menționează de asemenea că Skyrtos era un om liber, deci nu a fost constrâns să lupte în arenă. A ales această activitate poate în căutarea gloriei, poate pentru a-și etala forța și îndemânarea în fața multor spectatori, poate pentru bani- nu știm.
Inscripția în limba greacă zice așa:

 ΣΚΥΡΤΟΣ ΔΑΚΗΣΗΣ ΕΛΕΥΘΕΡΟΣ ΕΞΑΠΑΡΑ

Skyrtos Dacul, om liber de șase ori încoronat.

Un retiarius en subligaculum

Subligaculum - șortul roman.
Deci el lupta ca retiarius (gladiator înarmat cu o plasă , un pumnal și un trident. Se specifică faptul că era îmbrăcat doar cu un subligaculum, adică doar cu un șort înodat, ce se purta în Grecia și în Roma antică pe sub haine. Când era purtat ca șort, era fixat cu o curea grea de piele (balteus)

Retiarius era de obicei un gladiator agil, rapid, care se opunea unui secutor- un gladiator echipat cu o sabie, cu o cască (ce acoperea și fața, având doar găuri în dreptul ochilor)  și cu un scut (scutum) , putând și o protecție pe braț (manica).
 Secutor însemna urmăritor, pentru că în spectacolul războinic el îl urmărea pe retiarius , care se ferea de atacantul îngreunat de armamentul masiv și contraataca aruncând asupra lui plasa și străpungându-l de la distanță cu tridentul.  

Acoperiș retractabil la Colosseum

Arenele construite de romani în amfiteatre, pentru spectacolele războinice erau proiectate cu multă preocupare pentru rezolvarea tuturor problemelor de funcționare ale acestora.
Circulația spectatorilor era gândită perfect, evacuarea acestei mulțimi de oameni putând să se facă fără dici un fel de incident, cu rapiditate. Se păstrează până în zilele noastre vomitoriile- căie de evacuare a spectatorilor ce coboară de la nivelul gradenelor la nivelul solului , în săli realizate în pantă. 
De asemenea apariția animalelor sălbatice în arenă trebuia să se facă prin surprindere și fără ca acestea să se intersecteze pe parcurs cu personalul . S-au realizat deci niște ascensoare (mont charge) pentru ridicarea animalelor din subsol în diferite puncte ale arenei. 

Printre numeroasele meserii implicate în activitatea de la arenele mari se găseau și...marinari!
Ei nu lucrau doar la spectacolele nautice, ci aveau însărcinarea cotidiană de a desfășura sau a strânge acoperișul retractabil ce proteja tribunele în primul rând de soare , în oarecare măsură și de ploaie de ploaie (dar acest ultim rol pare mai puțin probabil , căci pânzele ude ar fi devenit prea grele) . 

Interesant să amintim faptul că arena enormă construită la Roma, (numită Colosseum pentru că în apropierea ei fusese statuia gigantică a lui Nero- cu figura modificată, pentru a reprezenta zeul-soare) putea fi acoperită!

Acoperișul de pânză groasă velum, era manevrat de marinari .
Acoperișul retractabil era susținut pe conturul construcției de 80 de catarge principale și numeroase catarge secundare), fixate la nivelul etajului al patrulea al construcției în ieșinduri ale zidurilor , ce existau deasupra ferestrelor. 
Plierea acoperișului se realiza prin tragerea marginilor interioare cu cabluri manevrate pe scripeți.

Colosseumul nu era singurul amfiteatru dotat cu un velum, dar dimensiunile acestuia era foarte mari, proporționale cu mărimea amfiteatrului.

În scrierile antice se vorbește și despre acoperirea forumului cu un umbrar , pe timpul lui Caesar:
Pliniu a scris în „Naturalis historia” :
„Mai târziu pânzele de in au servit să facă umbră doar în teatre: Quintus Catulus a fost primul ce a inventat această utilitate când a dedicat-o Capitoliului. Apoi Lentulus Spinther - se spune- a fost primul care a întins pânze de umbrar în teatre , în timpul jocurilor Apollinare. Apoi Caesar, dictator, care a întins (astfel de pânze n.n.) deasupra întregului forum, peste Via Sacră începând de la casa lui și de la Cliuus până la Capitoliu; acest spectacol a părut- se spune- mai admirabil decât luptele de gladiatori. Mai târziu, , fără ca măcar să ofere jocuri, Marcellus, fiul Octaviei, sora lui Augustus , în timp ce era edil, în timpul celui de-al unsprezecelea consulat al unchiului său a pus să se întindă, cu începere de la calendele lui August , pânze care umbreau forumul, pentru a proteja sănătatea celor care pledau; ce schimbare de moravuri față de timpul Cenzorului Cato, ce voia ca forumul să fie pavat și cu pietre ascuțite! De curând  pânze azurii și presărate cu stele au fost întinse cu cbluri în amfiteatrele împăratului Nero. ”

(S-au găsit documente că și teatrul din Pompei avea un acoperiș retractabil, de pânză-velum) 
În Pompei se făcea publicitate spectacolelor cu mențiunea: vela erunt (sunt pânze- adică vor fi trase pânzele umbrarelor) 
Se crede că velumul era alcătuit din mai multe fâșii de pânză , manevrate simultan pe cablurile tensionate. (Deși în scrierile antice se vorbește despre „velum” - la singular. Exista și termenul „velatura”)- ce se folosește și în zilele noastre pentru ansamblul velelor unor nave cu pânze. 
Atât Suetonius, cât și Martial , dar și Pliniu au scris despre acoperișul de pânză. 
Propertiu a scris despre ondulațiile velumului suspendat deasupra teatrului. 

Velumul era colorat în culori vii, ceea ce crea o ambianță deosebită în interiorul amfiteatrului.

Lucretius, în „De natura rerum” a vorbit despre pânzele galbene, roșii și verzi  întinse peste marile teatre , și care plutesc și se ondulează de-a lungul catargelor și traverselor. 
.
Vitruvius a scris în De Arhitectura :
Nec solum id uitium in aedificiis, sed etiam in muneribus, quae a magistratibus foro gladiatorum scaenisque ludorum dantur, quibus nec mora neque expectatio conceditur, sed necessitas finito tempore perficere cogit, id est sedes spectaculorum uelorumque inductiones et ea omnia, quae scaenicis moribus per machinationem ad spectationes populo comparantur. In his uero opus est prudentia diligens et ingenii doctissimi cogitata, quod nihil eorum perficitur sine machinatione studiorumque uario ac sollerti uigore.

„Acest rău (incompetența unor arhitecți) aduce atingere nu doar construcțiilor, ci și jocurilor oferite de magistrați din forum: luptelor de gladiatori , reprezentațiilor scenice : pentru aceste jocuri nu sunt permise nici întârzieri nici timp de așteptare, deci trebuie neapărat ca totul să fie gata la timp: scaunele tribunelor, instalația pânzelor și tot ceea ce , conform tradițiilor scenice, se oferă poporului pentru spectacole cu sisteme mecanice. Or, în acest domeniu , e necesară competență atentă și bine gândită a specialiștilor, căci nimic nu se poate face fără sistem mecanic și fără studii solide, diverse și ingenioase.”

Sistemul de susținere a inelului central al velaturii

Sistemul de susținere a pânzelor

Desfășurarea și înfășurarea pânzelor

Ansamblul mecanismului velaturii

Schemele de funcționare ale mecanismului acoperișului retractabil al velaturilor romane folosite la amfiteatre au fost reconstituite de Școala navală din Franța (conform rome.unicaen.fr)

Arme otravite in antichitate

Sulița lui Achilles 

Homer a scris în Iliada că o rană provocată de sulița lui Achilles putea fi vindecată doar cu praf de pe acea suliță.

În speță, personajul numit Telephos fusese rănit de lancea lui Achilles. Rana lui nu se vindeca.
Or, un oracol a prezis că Troia nu va putea fi cucerită fără participarea lui Telephos.
Deci Achilles l-a tratat pe Telephos răzuind pe rana lui câteva fragmente fine de pe lancea sa.

Scena este redată într-un basorelief datat din secolul I , găsit între ruinele de la Herculaneum.(Telephos ar fi fost întemeietorul legendar al acelui oraș , care ar fi fost numit așa în onoarea lui Hercules, tatăl lui Telephos)

Se presupune că lancea lui Achilles fusese muiată într-o otravă și o cantitate mică din acea otravă putea tămădui rana. 

Ar fi o primă aplicare a principiului homeopatiei: „Similia similibus curantur” - adică „Ce e asemănător vindecă cele asemenea”

În basorelieful realizat cu mare artă, eroul Achilles ține în mâna stângă lancea , iar cu o sabie scurtă (ori un pumnal) răzuiește puțin la suprafața vârfului lăncii deasupra rănii bolnavului.
(Acesta se sprijină în lancea sa ca să stea ridicat , pe marginea patului) .
Legenda
Telephos era fiul lui Heracles , ce devenise rege în Mysia. Armata aheilor debarcase din greșeală în Mysia (o regiune istorică situată în Asia mică, pe malul Mării Marmara,  alăturată de Troada , unde se găsea Troia), în al doilea an de la răpirea Elenei.

Observăm că Tracia era de asemenea în apropiere, astfel că e de înțeles că unii conducători traci au fost aliați ai troienilor. Alte surse consideră că troienii erau ei înșiși de neam trac, doar că pe vremea aceea existau mai multe organizări prestatale , cu diferiți conducători. 

În scurta înfruntare armată ce avusese loc până ce Telephos a aflat de eroare, Achilles îl rănise pe acesta cu lancea.  Telephos s-a oferit să le arate aheenilor drumul spre Troia, în schimbul unui leac pentru rana sa, căci aflase de la un oracol că leacul era doar în lancea care îl rănise. („Cel care a rănit va vindeca” -homeopatie, cum spuneam!😆) 

Tot un oracol le prezisese aheenilor că nu vor putea cuceri Troia fără ajutorul lui Telephos. 

Un autor din secolul V , Teofan Mărturisitorul,  (Θεοφάνης ὁ Ὁμολογητής istoric din Imperiul Roman de Răsărit sanctificat de Biserică) a scris o lucrare intitulată Hronografia (Χρονογραφία), în care pe lângă faptele istorice relatate sunt adăugate și povestirile rămase prin tradiție în legătură cu ele. 

Printre altele,  Theophanes Confessor a povestit că mama lui Telephos, Agni (Αὔγη) ar fi ajunc cu fiul ei până în Italia, unde Telephos ar fi avu un fiu numit Latinus: astfel Telephos s-ar fi numărat printre strămoșii romanilor, ceea ce explică probabil faptul că ei doreau să reprezinte povestirile legate de el prin opere de artă.

Interesant că sfântul Teofan (Teofan Spovednicul 752-817) a pomenit în scrierile sale și de suburbia Vlaherne (a vlahilor) de lângă Constantinopol. El a menționat și expresia: „Torna, torna fratre”, ce a fost un îndemn rostit de un soldat „în limba părintească” .

Cei mai mulți cercetători consideră că era o expresie în limba protoromână , folosită în timpul unei campanii a armatei bizantine contra avarilor, aproape de munții Haemus (Balcani) .Un soldat băștinaș (înrolat în armata bizantină din rândul localnicilor din zona munților Balcani)  a folosit această expresie din limba lui maternă, pentru a atenționa un coleg că un sac era gata să cadă de pe un catâr. Cuvintele: „torna, torna” au fost interpretate de ceilalți soldați ca un îndemn de a se întoarce din drum și au repetat strigătul , rezultatul fiind că armata bizantină condusă de Comentiolus s-a întors din drum. Din fericire și avarii au fugit , în confuzia creată pe timp de noapte. Întâmplarea e relatată prima oară  de Theofilact din Simocatta (570-640).
Dincolo de aspectul hilar (care a făcut ca mai mulți autori bizantini să relateze întâmplarea), rămâne observația că toți  (sau aproape toți) soldații  bizantini din acea cohortă (legiune?) cunoșteau limba pământenilor, deci erau protoromâni. 

 

Moartea lui Achilles

Pe acast vas grecesc vechi de peste 2500 de ani e ilustrată rănirea mortală a lui Achilles în dreptul porții Schei a Troiei. O rană de săgeată în partea inferioară a gambei i-a fost fatală celui mai important erou grec. 
Explicația legendarăera că trupul lui Achilles fusese făcut invulnerabil prin scufundarea lui (în pruncie) în râul Stix (rîu ce în credința vechilor eleni despărțea lumea noastră de „lumea cealaltă”, subpământeană, a morților. Un singur loc ar fi rămas vulnerabil, la piciorul de care l-ar fi ținut mama sa, naiada Thetis când l-a scufundat în acea apă.
Dar legenda nu explică de ce această rană , aparent minoră, a pricinuit moartea eroului în scurt timp.
O explicație ar fi că săgeata lui Paris fusese otrăvită!

Otrăvuri folosite ca arme în antichitate

Cercetătorii contemporani studiază ipoteza ca lancea lui Achilles să fi fost otrăvită.
Ei citează obiceiul sciților de a-și otrăvi săgețile cu o otravă alcătuită din : fecale, materie animală putrezită, sânge uman și venin de viperă. Această otravă provoca gangrena . Urma tetanosul. 
În miturile antice e descrisă o secreție neagră ce se scurgea din rănile produse în fața zidurilor Troiei .

E posibil ca și Achilles să fi folosit o otravă, dar folosind altă rețetă. De aceea remediul putea proveni doar de la el. Dacă ar fi fost amestecul folosit de sciți, probabil n-ar mai fi existat remediu și Telephos n-ar mai fi ajuns în Atica că ceară tratament. E posibil însă ca el însuși să fi căzut victimă unei alte otrăvi, cu efect mult mai rapid, atunci când a fost rănit deasupra călcâiului cu săgeata trasă de Paris. 

Otrava folosită în Pakistan și în India

În anul 324 î. Hr, Diodor din Sicilia, Strabon și Quintus Curtius  au relatat că armata lui Alexandru Macedon s-a confruntat cu proiectile otrăvite lansate de locuitorii din Pakistan și India. Apărătorii orașului Harmetelia își înmuiaseră armele într-o otravă derivată din șerpi morți putreziți la soare. 
Diodor  a descris că soldații lui Alexandru răniți astfel amorțeau mai întâi, apoi sufereau dureri înțepătoare , făceau convulsii , vomitau bilă și mureau în chinuri. Detaliile au dus la concluzia că era folosit veninul de la vipera lui Russell. Faptul că pentru otrăvirea armelor celor din Orient se folosea întregul corp al viperei e explicat prin aeea că stomacul șarpelui conține bacterii dăunătoare și în corpul viperelor există cantități surprinzător de mari de fecale, care erau de asemenea surse de bacterii periculoase.

Folosirea de gaz toxic

În timpul războiului Peloponesiac, forțele spartane au atacat orașul fortificat Plataea. istoricul Tucidide povestește că spartanii au îngrămădit lemne de foc lângă zidul orașului, turnând peste ele apoi rășină de pin (sursă de terebentină) . Peste rășină, spartanii au adăugat bucăți de sulf (pe care îl găseau în depozite minerale sau în izvoare termale). Combinația de smoală cu sulf a produs un incendiu de o forță uriașă. Vaporii erau mortali: arderea sulfului dă naștere la dioxid de sulf, care e letal dacă e inhalat în cantități mari. 

Germenii patogeni folosiți contra inamicului, în antichitate

(intenționat  de oameni sau ca pedeapsă a forțelor supranaturale) 

În Iliada, Homer relatează că în timpul asediului Troiei, Agamemnon răpise fiica unui preut al lui Apollo, Chryses. Conflictul a avut loc în jurul anului 1200 î.Hr, în Asia Mică, în zona în care este acum localitatea turcă Hisarlik. Preotul i-a solicitat lui Agamemnon eliberarea fiicei sale, oferind o răscumpărare, dar Agamemnon a refuzat. 
(Cum asediul Troiei a durat aproape 20 de ani, e de presupus că aheii făceau raiduri de „aprovizionare” prin satele din jurul cetății și nu ezitau să răpească și tinere fete, pe care să le păstreze în corturile lor).
A urmat pedeapsa (pusă de autor pe seama zeului Apollo) sub forma unei teribile epidemii de ciumă.
Eroul Achilles îi cheamă pe ahei să decidă ce e de făcut, răspunsul fiind că Agamemnon trebuie să renunțe la tânăra Chryseis și să o returneze tatălui ei.
Agamemnon acceptă doar cu condiția de a o lua pe „îmbujorata Briseis”, tânăra pe care o răpise Achilles pentru el însuși și de care se îndrăgostise, intenționând chiar să o ia de nevastă la întoarcerea în patrie. Cererea declanșează mânia teribilă a lui Achilles, care are un prim impuls de a riposta cu armele contra lui Agamemnon, apoi însă („sfătuit de Atena” ) acceptă să-i fie luată Briseis, dar refuză să mai lupte alături de coaliția aheilor. Este conflictul cu care debutează poemul epic Iliada. 
Nu se știe, desigur dacă molima ce izbucnise pe timpul acela era ciumă, sau altă boală transmisibilă. 

Se pare însă că preoții lui Apollo aveau cunoștințe despre bolile transmisibile .
În antichitate, Apollon era nu doar zeul luminii și artelor, dar era asociat și cu epidemiile. Se spunea că acel zeu  lansa săgeți otrăvite care provocau boli, dar putea și să lecuiască acele boli- și de aceea se construiau sanctuare în care probabil preoții strângeau informații despre vindecarea bolilor. 

Oracolul din Delphi (consacrat lui Apollon) afirma că ciuma e cauzată de greșeli nepedepsite, războaie sau crime, ce erau interpretate ca ofense aduse zeilor.
În templele lui Apollon din Delphi sau din Delos se căutau remedii pentru boli , 
În cartea scrisă de Tucidides : „Războiul din Peloponez” se descrie o epidemie de ciumă („ciuma din Atena”) care a ucis o treime din  populația cetății (zeci de mii de persoane) la începutul secolului IV î.Hr. Epidemia a apărut în timpul războiului între cele două cetăți puternice din lumea elenistică: Atena și Sparta. Spartanii au asediat Atena în anul 431 î.Hr, apoi în anul 430 î.Hr. Pericles, conducătorul Atenei a repliat în spatele zidurilor cetății, unde însă a izbucnit epidemia (ce s-ar fi putut să nu fi fost de fapt ciumă, ci tifos ), care a bântuit între anii 430 și 426 î. Hr. . Atenienii au considerat că zeii i-au pedepsit pentru lașitate. 

Era o credință înrădăcinată din cele mai vechi timpuri , de la primele civilizații mesopotamiene ale vârstei de bronz , trecând prin Egiptul antic și ajungând până în Evul Mediu.

Se poate aminti episodul biblic (din Vechiul Testament) în care se vorbește despre ciuma Filistinilor (sau ciuma lui Asdod) - boala trimisă de Yahve pentru a-i pedepsi pe aceștia pentru că luaseră Arca Alianței Evreilor . 

O epidemie devastatoare, care a avut urmări dramatice asupra întregului Imperiu Roman, contribuind la căderea acestuia a fost ciuma Antonină din anul 165.

Din nou izbucnirea epidemiei a fost pusă în legătură cu un templu al lui Apollon.
Trupele romane care atacaseră actualul teritoriu al Siriei au jefuit unul din templele lui Apollon din Seleucia. Preoții ar fi lansat (sau ar fi apărut atunci) o „ceață galbenă”, după care ar fi început imediat emidemia devastatoare, căreia i-a căzut victimă chiar împăratul Marc-Aurelius.  

În mod simbolic această credință e prezentă și în drama Oedip.
Conform mitului, Oedip a devenit rege al Thebei dezlegând enigma sfinxului. Astfel el a obținut dreptul de a se căsători cu regina Iocasta, al cărei soț-Laios- fusese asasinat cu câțiva ani mai ănainte. 
După o perioadă de timp un flagel se abate asupra cetății : o epidemie, care il determină pe Oedip să consulte un oracol. Oracolul afirmă că epidemia nuu va înceta până ce asasinul lui Laios nu va fi descoperit. Anchetînd împrejurările, Oedip află că el însuși îl ucisese pe Laios fără să știe că el e regele Tebei nici că e propriul său tată. Află prin aceasta că Iocasta (cu care avea acum patru copii) era propria sa mamă  . Drama însă fusese profețită în trecut, dar atât Laios, cât și Oedip încercaseră să „păcălească destinul”, ceea ce adusese și mai multe nenorociri. 

Chiar și în zilele noastre sunt voci care spun că omul modern, prin comportamentul său prea puțin respectuos cu natura, prea întors spre interesul săi imediat este expus unei pedepse din partea forțelor naturii. 

Sfarsitul prieteniei miraculoase

 Prietenie între un tigru și un țap

Într-un „parc de animale” folosit în cadrul unui program de reproducere în captivitate  din Rusia, (la Primorski)  un tigru siberian primește în fiecare săptămână (sau de două ori pe săptămână) un animal viu ca hrană (capre sau iepuri crescuți în alte țarcuri)  .
Așa se face  că în noiembrie 2015, tigrul de trei ani Amur a primit ca hrană un țap viu, în vârstă de cinci ani, numit Timur. 
Spre deosebire de alte animale ce fuseseră aduse ca hrană tigrului, țapul nu știa că acesta poate fi periculos și nu s-a temut de el. El s-a apropiat fără teamă de tigru, cele două animale s-au mirosit , apoi au rămas liniștite , fără nici o agresiune din partea tigrului. Tigrul a preferat să rabde de foame decât să-și ucidă noul prieten. Timur s-a instalat chiar în culcușul tigrului, se plimba împreună cu el, sub privirile interesate ale celorlalți tigri, situați în țarcuri alăturate.  . 
Amur și Timur au început să se joace împreună, dormeau împreună , ba chiar tigrul a încercat să-l învețe pe țap să mănânce carne (celelalte prăzi care au fost introduse acolo) .
Prietenia neobișnuite între aceste animale atât de diferite a stârnit interesul, a fost popularizată și a sporit faima acelui parc zoo, devenit parc de safari-„Far Estern Safari Park”. Au fost instalate cinci camere de luat vederi în țarcul celor două animale , imaginile fiind postate pe internet ca la spectacolele de „telerealitate”. Imaginile difuzate pe rețelele sociale au cumulat 30 de milioane de vizionări!
 

                                                     Fotografie AFP/Primorye Safari-Park

Iată însă că în ianuarie 2016  prietenia fără cusur dintre Amur și Timur s-a degradat.  Țapul a început să se joace cu tigrul într-un mod supărător. Atacuri cu coarnele erau considerate probabil de țap drept hârjoneli prietenești, dar îl deranjau pe tigru. Unul dintre îngrijitorii acestuia a povestit că țapul a necăjit tigrul cam o lună, până ce tigrul l-a lovit puternic, făcându-l să cadă de pe o stâncă.
Îngrijitorii, care publicau cu regularitate filmări cu cei doi prieteni speciali, au arătat o scenă în care țapul l-a împins cu coarnele pe tigru, vrând să-l dea jos (!) de pe stânca pe care el se odihnea. Tigrul a ripostat lovind ușor țapul cu laba, dar a părăsit stânca disputată. 
Altă dată țapul se instalase pe o zonă așternută cu paie (în rest fiind zăpadă) și l-a gonit cu coarnele pe tigrul care ar fi vrut să se tolănească acolo. Tigrul a arătat multă răbdare, dar -conform spuselor îngrijitorilor- a devenit mai nervos când în țarcul învecinat o tigroaică intrase în călduri. Așa că l-a „altoit” mai zdravăn pe amicul său, țap. Îngrijitorii nu cred că tigrul a vrut chiar să-l ucidă, doar că l-a lovit „cam tare” la nervi, apucându-l de ceafă și aruncându-l la câțiva metri . 
Îngrijitorii au scos țapul din țarcul tigrului și i-au verificat starea de sănătate, ducându-l chiar la Moscova pentru îngrijiri de specialitate. I-au adus chiar și o capră, pentru a-l calma.  Animalele au fost ținute în țarcuri învecinate, pentru o eventuală reunire ulterioară. Dar țapul nu și-a revenit complet și a murit câteva luni mai târziu. 
Vestea i-a întristat pe cei ce urmăreau cu încântare evoluția acestei prietenii insolite. 
Administratorii parcului au reacționat la rândul lor.
Îngrijitoarea țapului Timur a dat un comunicat în care a declarat că el va fi incinerat „cu onoruri”.

Parcul zoo a declarat că are în vedere să ridice o statuie de bronz pe mormântul țapului.

O poveste fără precedent? Nu chiar.
Cu mulți ani în urmă, tot într-o grădină zoologică din Rusia- pe atunci Uniunea Sovietică- a fost o întâmplare asemănătoare. 

Prietenia dintre un leu și o cățelușă

Un leu , ce era ținut într-o cușcă nu prea mare din acea grădină zoologică „de tip vechi”, era hrănit -printre altele- cu câini fără stăpân prinși pe străzi. Odată însă, o cățelușă de mici dimensiuni l-a privit fără teamă pe leu și când el s-a apropiat să o miroasă, ea l-a lins pe bot. 
Mângâierea i-a mers la inimă bietului animal ținut în captivitate. El a refuzat să mănânce acea cățelușă, dar s-a opus violent ca ea să fie scoasă din cușca lui. 
Așa că respectiva cățelușă a rămas în cușca leului, mâncând alături de el din hrana acestuia și dormind ghemuită în coama prietenului său. 
Dar într-o zi cățelușa s-a îmbolnăvit și a murit. Leul a suferit mult și a refuzat să mai mănânce. Îngrijitorii i-au introdus în cușcă altă cățelușă, dar leul a sfâșiat-o imediat. A continuat să refuze hrana până ce a murit. 
Întâmplarea a fost povestită de o îngrijitoare de la acea grădină zoologică într-o carte cu întâmplări din viața animalelor din zoo. 

O leoaică a apărat un pui de antilopă.

O întâmplare ce are unele similitudini cu cele de mai sus a fost observată la animale aflate în libertate, într-o rezervație din Africa. 

O leoaică din Kenya (observată în 2003) nu doar că nu a mîncat un pui de antilopă , dar l-a și apărat de ceilalți lei din familia ei. Leoaica ținea puiul de antilopă aproape de ea , fără a-i pricinui vreun rău. 
Dar era o situație fără ieșire. Leoaica nu se putea hrăni, dar nici puiul de antilopă nu avea laptele de care avea nevoie. Leoaica a slăbit, în cele din urmă a fost nevoită să meargă să bea apă.  Puiul de antilopă a fost ucis de un leu mascul..Leoaica a suferit , nu a mâncat, nu s-a mișcat de lângă  micul corp timp de șase zile.  Cercetătorii au considerat că faptul că leoaica își pierduse puii cu puțin timp în urmă (uciși de braconieri- mai degrabă de localnici ce vor să decimeze leii)  o sensibilizase pe aceasta față de puii din altă specie.  Într-o zi leoaica a dispărut. Se pare că a fost ucisă și ea de ..braconieri. 

Leoaica a repetat însă experiența, adoptând succesiv 6 vițeluși de antilopă orynx, apărându-i de familia de lei.  În prima fotografie leoaica pare să fi avut pui de curând (după forma abdomenului) , dar probabil puii ei au fost uciși. Leoaica (botezată în rezervație Camunak) are și o rană proaspătă și protejează un pui de antilopă .Probabil trauma pierderii puilor a sensibilizat-o față de puii altor animale. 

În altă fotografie, leoaica apare foarte slăbită, dar protejând în continuare un vițeluș de antilopă orynx. 

În Uganda,  în 2012 a fost un caz similar: o leoaică ce proteja un pui de antilopă 

Cupa lui Lycurg

 O cupă care își schimbă culoarea

În secolul IV, într-un atelier roman a fost făurită acestă cupă de sticlă ce a intrigat oamenii de știință timp de peste 1500 de ani.
Această cupă înaltă de numai 16,5 cm se distinge în primul rând prin figurile în relief ce par să fie la distanță de peretele cupei. E o „cupă-colivie”, ce a fost meticulos lucrată manual și polisată în două straturi.

 
Dacă în astfel de cazuri de obicei „colivia” e formată din figuri geometrice simple, pentru a ușura execuția, în acest caz au fost sculptate în sticlă o serie de personaje mitologice.
 Aceste figuri înfățișează figuri mitologice legendare care simbolizează pericolele ce pot apărea dacă se beau băuturi alcoolice în cantitate prea mare. 
Regele trac Lycurgos era eroul unei legende povestite în Iliada. El ucisese una dintre doicile  zeului Dionysos, Ambrosia. Aceasta s-a transformat în vie, înlănțuindu-l cu vițele ei pe Lycurgos, care a fost apoi orbit de către Zeus. 
  Autorii ulteriori au modificat legenda . Apollodor Mitograful adaugă faptul că Lycurg lovit de nebunie ca pedeapsă  , ( înțelegem că s-a îmbătat )  a avut un comportament total irațional: și-a atacat mama, apoi pe Dryas, fiul său, a tăiat podgoria , apoi și-a tăiat piciorul din greșeală și a murit din cauza hemoragiei. În altă variantă, el a fost ucis de popor. Unii cercetători leagă această legendă de religia traco-macedoniană care îl avea ca zeu important pe Dyonisos.

Dar cupa nu e doar foarte frumoasă, ci pare magică.
Ea își schimbă aspectul dacă e luminată diferit, dar și dacă în ea se toarnă diferite lichide.
Luminată din spate, cupa e roșie.
Luminată din față, e verde.
Dacă în ea se toarnă apă, cupa devine albastră.
Dacă se toarnă ulei, devine galben-verzuie.
E singura cupă de acest fel care a ajuns până la noi din perioada romana antică, deși desigur s-au făcut mai multe pe timpul acela.
Într-o biografie intitulată Istoria lui August se menționează existența cupelor dicroice . Într-o scrisoare pe care împăratul Hadrian ar fi trimis-o fratelui său Servianus, el se referă la un cadou alcătuit di două cupe dicroice.
„Ți-am trimis două cupe foarte speciale, car eîși schimbă culoarea, pe care mi le-a oferit unul dintre preoții din templu. Ti le dedic în mod special ție și sorei mele. Sper că veți putea să le folosiți la banchete și în zilele de sărbătoare”

Sticla dicroică

Totul se datorează unei compoziții speciale a sticlei, care a fost determinată abia în 1990, cu ajutorul unui microscop electronic.
În sticla produsă de meșterul roman fuseseră adăugate particule extrem de mici de aur și de argint, care au fost dispersate în stare coloidală în masa de sticlă. Mai conține și urme de cupru. 
Aceste metale incluse în sticlă (ce e izolant electric) duc la formarea de plasmoni, unde de electroni care se propagă în material. Ele apar de obicei în solide ce conțin suficienți electroni liberi (cum sunt metalele cu densitate ridicată de electroni de conducție, așa cum sunt aurul, argintul și cuprul).
Luminând interfața dintre un metal și un material izolant, cum sunt aerul și sticla, se crează o interacțiune rezonantă între unda luminoasă și electronii liberi de la suprafața metalului: oscilațiile acestor electroni corespund la cele ale câmpului de unde electromagnetice. În aceste condiții, undele de densitate de electroni se propagă de-a lungul interfaței (adică se formează plasmoni de suprafață)
Aceste metale coloidale opresc spectrul de undă scurtă ale culorilor  albastru și verde,  și lasă să treacă roșul, lungimile de undă lungi., când apar impulsuri luminoase. Cupa revine la culoarea verde când efectul luminos încetează.

Efectul a fost numit „rubin aurit”. Se bănuiește că assirienii ar fi cunoscut acest efect , pentru că pe tăblițele de argilă s-a găsit mențiunea: „coral artificial”

Dar cupa Lycurg e cel mai vechi obiect făcut din „stică rubin” care a ajuns până la noi. 

Efectele nu se realizau întâmplător, ci era vorba despr eun procedeu cunoscut de meșterii romani de nivel înalt, care știau să calculeze proporția de nanoparticule de aur și de argint coloidal. 

Aurul și argintul au fost transformate în particule  cu dimensiuni între 50 și 100 nanometri. 

În toată cupa au fost adăugate nanoparticule de aur în cantitate totală de 40mg (mai puțin de 0,1% din greutatea totală).
Sticlarii din timpul Imperiului Roman au manipulat materia la nivel atomic.
Nanoparticulele sunt de 1000 de ori mai subțiri decât un fir de păr. 

Tehnica de fabricație se pierduse timp de mai multe secole, dar a fost redescoperită în secolul al XVII-lea de către meșterii sticlari din Boemia. În lucrarea Ars vetraria experimentalis, editată în 1979 se dă rețeta:
Aurul e dizolvat în „apă regală” (un amestec de acid clorhidric șu acid azotic) , apoi încorporat în sticla topită. 
(Toate bune și frumoase, dar romanii antici cunoșteau și puteau produce acești acizi puternici?)

Producerea de rubin auriu a cunoscut un avânt în secolul al XIX-lea în Regatul Unit. 
În zilele noastre unele parfumuri celebre sunt ambalate în sticluțe din astfel de sticlă specială.

Aplicații moderne ale tehnologiei antice 

În secolul nostrus-a reușit realizarea unei cupe asemănătoare folosindu-se imprimante 3D și tehnologie modernă . 

Cercetătorii au pornit să studieze piesele antice deosebite, descifrând tehnologiile sofisticate cu care au fost realizate.
La Centrul de cercetare și de restaurare a muzeelor din Franța (C2RMF) s-a demonstrat că glazura (stratul vitrificat care întărește ceramica) unor piese arheologice e înfrumusețată și prin efecte plasmonice: s-au observat fenomene de iridiscență. Cel mai vechi exemplu e un platou din secolul IX găsit la Samarra, vechea capitală a regatului Abbasizilor, în Irak.

Echipa de fizico-chimie a suprafețelor funcționale a institutului de Nanoștiințe de la Paris (INSP-UPMC/CNRS) s-a ocupat de studierea proprietăților bicromatice ale materialelor. În colaborare cu Laboratorul de Chimie-Fizică (LCP-Universitatea Paris XI/CNRS) și cu laboratorul Interfaces Traitements Organisation et DYnamique des Systèmes (ITODYS – Université Paris 7/CNRS) a pus la punct un procedeu de colorare bicromatică a filmelor de plastic polimeri, prin includerea de nanoparticule sferice de aur sau de argint. S-au realizat astfel filme bicromatice (în două culori complementare; Bicromatismul e diferit de dicroism, care definește variația culorii legată de modificarea polarizării luminii) translucide. 

Aceste filme sunt foarte interesante pentru cei ce proiectează suprafețele vitrate ale clădirilor sau pentru ambalaje de lux. 

 
Din anul 1980 plasmonii de suprafață sunt studiați de fizicieni (ei vorbesc de plasmonică) și se imaginează numeroase aplicații , de exemplu pentru procesoare ultrarapide. 
În plus, exploatarea acestor plasmoni ar putea mări eficacitatea microscoapelor, a diodelor electroluminiscente (LED) sau a anumitor detectoare chimice și biologice. 
S-a întrevăzut și o aplicație mai ipotetică în care particule microscopice (bobițe de siliciu cu diametrul de 100 micrometri acoperite cu aur) ar încălzi , prin rezonanță plasmonică , absorbind lumina unui laser cu infraroșii și ar distruge celule canceroase fără a vătăma celulele sănătoase. 

Sau- altă aplicație ipotetică- s-ar putea face invizibile unele obiecte cu materiale pasmonice care ar pnliga lumina să le ocolească.  

În 2006 echipa lui John Pendry de la Imperial College din Londra a arătat că o cochilie din metamateriale ar devia undele electromagnetice în jurul unei regiuni sferice.

Omul invizibil din romanul lui H.G.Wells sau capișonul care îi face invizibili pe eroii de basm nu ar rămâne doar ficțiune. În teorie- pentru moment. 

Un portret pictat în secolul I , în frescă , pe peretele unei case din Pompei. Ne-o putem închipui bând vin dintr-o cupă ca cea descrisă mai sus.

Monument antic integrat în clădire modernă

 Templul lui Hadrian devenit parte din Camera de Comert Romana

În anul 156 Antoninus Pius a construit un mare templu în onoarea împăratului zeificat Hadrian. unul dintre cele mai mari temple din Câmpul lui Marte de la Roma.
În decursul timpului, monumentul a suferit distrugeri grave.. Dar:

În anul 1695 arhitectul Carlo Fontana a găsit o cale de a salva ceea ce rămăsese din acel templu: a încorporat fațada, împreună cu 11 dintre coloanele originale într-o construcție nouă destinată Vamei terestre a Romei (Palazzo della Dogana di Terra)

În anul 1831 clădirea a devenit sediul Bursei de Valori din Roma. 

În anul 1873 clădirea a fost achiziționată de Camera de Comerț din Roma, devenind sediul acesteia. 

Și uite așa, prin grija generațiilor care s-au succedat, putem vedea și astăzi colonada anticului templu și o parte din cella originală. Precum și clădirea din timpul Renașterii!