Otello

Cum arăta maurul care l-a inspirat pe Shakespeare

 

După cum știm, opera Otello de Verdi (compusă în 1887) are libretul (scris de Arrigo Boito) bazat pe tragedia scrisă de William Shakespeare în 1603 (și reprezentată prima dată în 1604): „Otello , the Moor(e) of Venice ” (Otello sau Maurul din Veneția).
Shakespeare s-a inspirat la rândul său dintr-o povestirea nr VII scrisă de Giovanni Battista Giraldi în volumul 3 din lucrarea sa "Gli Ecatommiti,"   în  1563 și din sfârșitul tragic a soției condotierului  Sampiero Corso. 

De remarcat că în povestirea scrisă de Cinzio, singurul personaj care are un nume proriu este nefericita Disdemona (așa apare numele eroinei în nuvelă). Soțul ei e numit doar ca „Il Moro” (Maurul) , alte personaje sunt desemnate prin epitete generice: „Alfieri” (stegarul- care a devenit apoi Iago), „soția lui” -(numită apoi Emilia) sau „Capo di Squadra”-(căpetenia de escadră/sublocotenent- denumit apoi Cassio) . Se presupune că numele ales de Cinzio pentru eroina sa : „Disdemona” provenea din cuvântul grecesc dysdaimon,  compus din  dys- prefix negativ și daimon- destin, soartă , divinitate, rezultând înțelesul de „nefericit, cu destin advers”.

Comentatori contemporani găsesc în   nuvela scrisă de Cinzio înțelesuri simbolice. Nu doar numele eroinei, care prefigurează destinul ei nefericit, dar și faptul că aceasta s-a căsătorit împotriva dorinței părinților ei și faptul că acea căsătorie a fost făcută cu „un bărbat pe care natura, Cerul și modul de viață îl diferențiază de noi”(cum se exprimă eroina) par să-i pecetluiască soarta. 
De fapt eroina luptă împotriva prejudecăților de acest fel , dar lupta ei se termină tragic.

Cel pe care Cinzio il numise doar „Maurul”, a fost numit de Shakespeare „Otello”. A devenit unul dintre cele mai puternice nume dintre cele create de literatură, intrând în vorbirea curentă din zilele noastre ca definiție a omului gelos, cu reacții violente. 
În nuvela scrisă de Cinzio, Maurul , convins de necinstea soției lui, complotează cu diabolicul stegar pentru uciderea ei, iar stegarul o ucide , cei doi dărâmând apoi tavanul casei ca să pară că femeia murise accidental sub dărâmături. Maurul regretă apoi moartea femeii și îl urăște pe stegarul care îl determinase să -i dorească moartea. Perfidul stegar se aliază cu sublocotenentul și reclamă la Veneția crimele făcute de Maur. Maurul e arestat, torturat, exilat și în final ucis de rudele femeii. Stegarul își găsește și el moartea sub tortură, totul fiind privit drept o pedeapsă divină pentru crimele comise. Încă odată povestirea are rol moralizator. 

Shakespeare a modificat acest final, scriind că Maurul își ucide soția cu propriile mâini și apoi, când se vădește nevinovăția ei, se sinucide. Pentru acest final a preluat elemente din viața condotierului Sampiero, care își ucisese soția.  

Sampiero Corso (Sampiero Corsicanul- în dialectul din Corsica: Samperu Corsu) a fost un condottiere (mercenar) corsican , ce se căsătorise în 1545 cu tânăra Vannina d'Ornano, cu care a avut mai mulți copii. În timp ce Sanpiero plecase la Constantinopol ca ambasador al Franței, Vannina i-a vândut bunurile și a fugit cu o navă, care a fost însă interceptată de Sanpiero. El și-a condamnat soția la moarte și - la dorința acesteia- a adus el însuși la îndeplinire pedeapsa pe care i-o hărăzise, sugrumând-o cu propriile sale mâini. Sanpiero a fost în final ucis de verii soției lui, asociați cu căpitanul său, Vittoldo. 

Cine a fost cel ce l-a inspirat pe Shakespeare pentru personajul Otello

Personajul care se pare că l-a impresionat pe Shakespeare și l-a determinat să scrie acea dramă a fost secretarul principal al suveranului din Maroc ce fusese trimis în 1600 ca ambasador la curtea reginei Elisabeta I a Angliei:  Abd el -Quahed ben Messaud (Abdelouahed ben Messaoud ben Mohammed Anoun). 
Diplomatul marocan ajunsese la Londra în fruntea unei delegații de 15 diplomați , cu intenția de a întări relațiile Marocului cu Anglia.
Diplomatul marocan a produs - se pare- o impresie puternică asupra britanicilor . La numai trei ani după sosirea acestei delegații diplomatice la Londra, Shakespeare și-a scris drama Otello, Maurul din Veneția. 

Figura lui Abdelouahed Anoun a fost imortalizată cu acel prilej prin portretul în ulei ce i s-a făcut în timpul vizitei. Pictura este acum expusă la institutul Shakespeare al Universității din Birmingham, cercetătorii fiind de acord a considera că acel diplomat marocan a fost figura ce l-a inspirat pe Shakespeare pentru eroul său Otello.
Portretul ambasadorului Marocului este cea mai veche pictură britanică reprezentând o personalitate musulmană. Portretul, vechi de 425 de ani , e considerat acum un simbol al legăturilor istorice între Maroc și Regatul Unit și se consideră că misiunea diplomatică venită din Maroc a reprezentat un eveniment major în schimburile diplomatice și culturale între Europa și lumea islamică . 

 (Gioachino Rossini a compus la rândul său, în 1816  o operă „Otello”, al cărei libret (scris de Francesco Berio di Salsa) nu se bazează direct pe drama lui Shakespeare, ci pe o adaptare scrisă în 1792 de Jean-Francois Ducis. Această operă are și o variantă cu final fericit, mai pe gustul epocii . )

Cine erau maurii

Observăm că în reprezentațiile operei Otello se obișnuiește un cu totul alt aspect pentru eroul maur. 
Asta se întâmplă probabil și din înțelegerea greșită a termenului „maur”.
Maurii erau magrebieni care invadaseră peninsula iberică și care erau în cea mai mare parte berberi.

 În anul 711, un grup de musulmani nord-africani conduși de generalul berber Tariq ibn-Ziyad a cucerit peninsula iberică, instituind statul Al-Andalus. Monarhii catolici Isabella de Castillia și Ferdinand de Aragon au recucerit integral teritoriul peninsulei, în 1492.

”Maurus” era cuvântul latin ce desemna pe berberi, persoanele din vechea provincie romană  Mauritania , aflată în Africa de Nord. 
Tariq ibn Ziyad (ⵟⴰⵔⵉⵇ ⵓ ⵣⵉⵢⴰⴷ 675-730) era un războinic berber din tribul  Amazighes din Nefzawa (actuala regiune Al Hoceima-Nador). Cu alți berberi din tribul Nefzawa a cucerit peninsula iberică, ce era deja devastată de vizigoți.  iar strâmtoarea Gibraltar îi poartă numele: cuvântul Gibraltar vine de la „Jabal Tariq”.

Cu trecerea timpului, termenul a fost aplicat tuturor musulmanilor din Europa, iar din Renaștere acest termen a desemnat orice persoană cu pielea neagră sau ceva mai închisă la culoare. Uneori europenii făceau diferența între „mauri negri” și „mauri albi”

Originea berberilor și elemente din istoria lor

Berberii sunt poporul autohton din Africa de Nord, primii locuitori ai acelei regiuni.
Unii cercetători fac legătura între această populație și populația străveche- din paleolitic și din neolitic.
Studiile genetice au arătat că berberii au o diversitate genetică complexă, cu legături atât cu Europa de Vest cât și cu Orientul Mijlociu. A existat o civilizație a capsienilor (în perioada Neolitică), ce a stat la originea poporului berber. Acești strămoși au făcut celebrele picturi rupestre din Sahara-la Tassili , pe timpul când Sahara nu devenise un deșert, ci avea un climat favorabil unei largi varietăți de animale, ce apar în acele picturi.

Tot în perioada Neolitică Fenicienii veniți din Tyr au fondat în nordul Africii civilizația cartaginezăpe litoralul golfului Tunis, existând numeroase interferențe între aceste populații. 

În timpul erei pre-romane s-au înființat mai multe state independente, ale populațiilor  de Massaesyli, Massyli  și Mauri, între altele. .
Ocupația romană a format provincia romană Africa, pe teritoriul Cartaginei. 
Pe latura vestică a actalei Libia  (Africa Vetus și Africa Nova ) a fost divizată de Diocletian în trei: Tripolitania, Byzacen și Africa Proconsulară residuală, numită Zeugitania.și Numidia. Teritoriile acestor provincii au variat , berberii continuând să aibă relații culturale atât cu fenicienii, cât și cu romanii , fiind oficiate și căsătorii mixte. S-au desfășurat și numeroase războaie împotriva romanilor.
Religia berberilor a fost influiențată atât de mitologia egipteană, cât și de religia evreiască adusă de comunități de evrei, cât și de creștinism, prin care -din secolul II- populația autohtonă se opunea Romei. Au luat naștere secte creștine populare , Filozoful și teoreticianul Augustin din Hippone  de origine berberă a fost sanctificat , devenind sfântul Augustin , unul dintre cei patru primi Părinți ai Bisericii latine (denumite ulterior catolice)
Cum din anul 430 Imperiul roman s-a retras din Algeria sub presiunea vandalilor, din anul 544 Imperiul roman de Răsărit („bizantin”) și-a exercitat influiența, nu fără opoziție din partea berberilor.
A urmat ocupația arabilor, însoțită de convertirea la islam (în secolul al VII-lea) . Regina berberă Kahena (Dihya) a luat conducerea rezistenței, sprijinită de Bizantini, dar arabii au ocupat în final Cartagina, ucigând-o pe Kahena.

 Berberii trecuți la islam au preluat și adversitățile între șiiți și sunniți, conflictele ajungând și în Al-Andaluz, (peninsula iberică ce fusese ocupată de berberi).    
 Cum arată un berber din zilele noastre

Berberii (Amazighs ⵉⵎⴰⵣⵉⵖⵏ) poartă diferite denumiri etnice în funcție din zona din Magreb în care locuiesc. În decursul istoriei au fost numiți mauri, numizi, getuli și în diferite alte feluri

În Algeria ei sunt numiți kabyli. În maroc-Rifains. 
Ați auzit de Zinedine Zidane? Celebrul Zizou? El vorbește cu părinții săi în limba kabylă, deși e născut în Franța, unde emigraseră părinții săi, Smail și Malika Zidane..Sau poate îl știți pe Karim Benzema (KB9) ? Tatăl său, Hafid provenea și el din Kabylie (regiune din Algeria locuită de această minoritate etnică).

Frumoasa actriță cu ochi albaștri Isabelle Adjani are tată francez de origine kabylă (Amazigh) . Mama ei e nemțoaică din Bavaria.