Războiul lui Traian cu Decebal

Războaiele dacice descrise de Dio Cassius
Și nu numai

 Istoricul roman Dio Cassius a descris în lucrarea sa: Istoria romană , în capitolul LXVIII, 6,1războiul purtat de Traian împotriva dacilor.

Motivele campaniei militare inițiate de Traian au fost:
- faptul că romanii plăteau tribut dacilor ca urmare a conflictelor anterioare cu împăratul Domitian

- pericolul care era reprezentat de creșterea puterii dacilor

Putem adăuga aici și faptul că dacii sprijiniseră în mai multe rânduri , în timpul războaielor civile din Republica Romană pe oponenții celor care au câștigat în cele din urmă puterea.

 O inscripţie din oraşul Dionysopolis (Balcic, în Bulgaria), din anul 48î.Hr.., ni-l înfăţişează pe Burebista ca pe un mare şi puternic monarh, "cel dintîi şi mai mare rege din Thracia", care stăpîneşte "tot ţinutul de dincoace şi de dincolo de fluviu", adică de Dunăre. Din inscripție aflăm că în timpul conflictului dintre Pompei şi Caesar, în preajma luptei de la Pharsalus din anul 48 î.Hr.., Acornion, trimis in solie de Burebista, l-a întâlnit pe  Pompeius (Cnaeus Pompeius Magnus) în Macedonia, la Heraclea Lyncestis, și a dus tratative cu el, urmărind câştigarea bunăvoinţei romanilor pentru regele dac şi pentru oraşul său. Tracii au luptat alături de Pompei. Pompei a fost însă înfrânt la Pharsalus , iar Caesar se decisese să atace Dacia în anul 44 î.Hr. 

In organizarea statului dac şi în strălucitele sale izbînzi militare, Burebista s-a sprijinit şi a fost urmat de nobilii daci, pileati sau tarabostes, cum se numeau în limba lor, ca şi de comaţi, capellati sau comati, care alcătuiau ţărănimea liberă. 

Pe lângă scrierile istorice, un tezaur monetar găsit la Bârsa - despre care avem informații doar din descrieri- ne dau unele indicii. Unele dintre acele monede aveau inscripții ca: DACIA  , POMP,  CRASSUS. După toate probabilitățile erau monede bătute din dispoziția lui Pompei sau a lui Crassus pentru răsplătirea dacilor care luptaseră de partea lor. Doar că atât Pompei cât și Crassus au pierdut bătăliile , iar Gaius Iulius Caesar plănuia în anul 44 î.Hr. să atace Dacia....Nu a mai apucat, fiind asasinat. 

Augustus a intenționat să continue planul lui Caesar, dar fiind la începutul domniei , având războiul civil încă în curs, a preferat să încheie o pace avantajoasă pentru ambele pări cu regele dac 
În testamentul său politic el s-a mândrit că a învins și respins dincolo de Dunăre armata dacilor .
El a ocupat însă teritoriul numit acum Dobrogea, împreună cu coloniile grecești de la malul Mării Negre. Așa a fost posibil ca poetul Ovidius să fie exilat în anul 8 la Tomis. În anul 15 se organizase provincia Moesia (conturată cu galben pe hartă) . Provincia era locuită de mai multe triburi trace: besii, dardanii, tribalii și geții(numiți moesi la sud de Dunăre) . În timpul lui Augustus, generalul Aelius Catus a strămutat 50000 de geți de pe malul stâng al Dunării în provincia Moesia (la sud de Dunăre) , pentru a-i controla și a spori forța de muncă în Moesia. Mai târziu, în anii 62-66, pe vremea lui Nero  generalul Plautius Silvanus Aelianus a strămutat 100 000 de locuitori de la nord de Dunăre în Moesia (cum scrie în inscripția de pe mausoleul lui Nero de la Tibur). Dacii au reacționat prin atacuri și invazii în Moesia. 

cap. LXVIII,8,1
Lupta de la Tapae . 

Tapae era un punct strategic situat pe drumul spre Sarmisegetusa . Era situat în „porțile de fier ale Transilvaniei”, valea îngustă între munții Țarcului și Poiana Ruscă, legând Banatul de Țara Hațegului.
 Pe timpul împăratului Domitian armata romană condusă de prefectul Cornelius Fuscus fusese înfrântă de dacii conduși de Decebal (în anul 87) Dacii au capturat stindardele și mașinile de luptă romane. 
După această luptă, regele dac Diurpaneus a primit supranumele Decebalus (cel curajos/cel puternic).  

A urmat încă o bătălie la Tapae, în anul 89, în urma căreia generalul roman Lucius Tettius Iulianus a obținut o victorie , dar probabil cu mari pierderi, pentru că romanii au renunțat să continue războiul .
Decebal a încheiat o pace favorabilă cu romanii. Dacia devenea un regat clientelar (aliat) al Romei, primind meșteșugari, constructori , instructori militari și bani pentru a apăra granițele imperiului. Unii istorici consideră că din pricina acestei păci a fost asasinat Domițian, în anul 96. 

În anul 101 trupele conduse de împăratul Traian au atacat din nou Dacia.
Decebal aliat cu roxolanii și iazigii , sarmații și bastarnii (popoare înrudite dar care nu se uniseră sub comanda lui Decebal) au încercat să treacă Dunărea pe gheață pentru a ataca trupele romane din Moesia, dar gheața s-a rupt și o parte din cavalerie a pierit în fluviu.
A fost dată o mare bătălie la Adamclisi, cu pierderi grele , dar cu victoria romanilor. (Traian a ridicat un monument comemorativ acolo, în anii 106-109)
. Dio Cassius spune că romanilor li s-a trimis un mesaj scris cu litere latine pe o ciupercă mare , mesajul îndemnându-i pe romani să se întoarcă din drum și să facă pace. Traian adusese însă oștiri foarte numeroase , inclusiv aliați din Africa și a pornit lupta , care a fost foarte sângeroasă. Mulți daci au fost uciși, dar și dintre romani au fost răniți foarte mulți (desigur și uciși), astfel că Traian și-a sfâșiat hainele pentru a face bandaje (desigur și mulți alți romani au făcut asta).
Traian a poruncit să se facă un altar în memoria soldaților romani căzuți în luptă, apoi a dat ordin ca înaintarea să continue cu ocuparea fiecărei coline în drum spre Sarmisegetuza, desigur cu multe piederi.
Dacii au fost atacați și de cavaleria  berberilor comandată de Lucius Quietus (considerat cel mai teribil soldat din armata romană). Berberii formau regimentul de cavalerie vexillatio. Ei călăreau fără șea și aveau experiență în luptele în spații strâmte. În anul 102 atacul berber a reușit să ajungă în Sarmisegetusa și să ia mulți prizonieri.  Decebal (Diurpaneus) a fost nevoit să ceară pacea în condițiile impuse de Traian. Atacul berberilor e ilustrat pe Columna lui Traian. Solia dacilor era alcătuită din „cei mai buni pileati”- nobili daci care au cerut să se ducă tratative de pace. Traian i-a trimis pe Sura și pe Claudius Livianus, prefectul pretoriului, pentru tratative de pace.  Dio Cassius consideră că Decebal dorea să obțină un răgaz pentru a-și reface forțele. Traian a continuat însă să ocupe zonele muntoase din împrejurimi , romanii reușind să găsească armele și mașinile de război romane ce fuseseră capturate de daci după luptele anterioare, precum și stindardul luat de la Fuscus.

(În această scenă de pe Columnă e figurată cavaleria berberă , oameni cu păr creț care călăresc fără șei și nu poartă haine romane. Cel din prim plan este probabil Lucius Quietus.)

Printre prizonieri era și sora lui Decebal. Decebal a declarat că e de acord să predea armele, mașinile de război și pe constructorii acelor mașini (se înțelege că acele mașini de război nu fuseseră doar capturate de la romani, unele fiind construite chiar de daci sub îndrumarea unor meșteri ). De asemenea Decebal era obligat să distrugă fortificațiile , să-și retragă trupele din teritoriul cucerit de romani și să nu mai primească fugari din Imperiul roman (căci - scrie Dio Cassius- Decebal atrăgea foarte mulți viteji din legiunile romane, „cu momeli”- deci cu plată importantă. 
Vedem că unii romani începuseră deja să se stabilească în Dacia, atrași de plata consistentă.
Însuși Decebal a venit în fața lui Traian, a aruncat armele și s-a aruncat la pământ, în semn de supunere.
Spune Dio Cassius, dar pe Columnă nu se vede asta, Decebal apărând în picioare, în atitudine demnă în fața lui Traian). 

Traian a trimis o solie Senatului roman cu descrierea condițiilor de pace negociate cu Decebal, pentru ca pacea să fie ratificată de Senat.
Traian a lăsat apoi trupe la Sarmisegetuza , străji și în restul țării și s-a întors în Italia.

Cap. LXVIII, 10, 1. Trimișii lui Decebal au fost duși în fața Senatului roman, unde ei au făcut gesturi ce arătau că se dau prinși , punând armele jos și legându-și mâinile. Senatul a consimțit la condițiile de pace, a dispus să li se restituie armele solilor daci și a urmat un triumf spectaculos pentru Traian, care și-a luat supranumele Dacicul. „Dacicus”. Au urmat lupte de gladiatori în teatru, spectacole de pantomimă .
Între timp Decebal începuse să refacă fortificațiile, primea din nou fugari dintre romani și căuta să se alieze cu vecinii iazigi, pregătindu-se de o nouă luptă.

Senatul a decis că Decebal era din nou dușman , iar Traian a pornit din nou cu trupele împotriva dacilor. Dio Cassius spune că , pentru că mulți daci trecuseră de partea romanilor „și din alte pricini”, Decebal a cerut din nou pace. În acelaș timp însă, Decebal căuta să-i ralieze și pe vecini, spunând că în cazul înfrângerii sale și acei vecini vor fi în pericol să fie înrobiți.
Decebal a încercat și să-l ucidă pe Traian în Moesia trimițând niște dezertori romani , dar unul dintre ei fiind bănuit și torturat, a dezvăluit complotul.

Cap. LXVIII, 12, 1.
Decebal l-a chemat la el pe Longinus, comandantul unei legiuni romane ce se distinsese în lupte, l-a luat prizonier (fără a-l lega) și i-a trimis vorbă lui Traian că îl va elibera pe Longinus dacă Traian își retrage trupele la sud de Dunăre și plătește cheltuielile de război. Traian a apreciat răscumpărarea ca fiind prea mare. Longinus însă făcuse rost de otravă cu ajutorul unui libert al său și a scris o scrisoare către Traian, pe care a dus-o libertul. Apoi a băut otrava și a murit.
Decebal i-a cerut lui Traian să-l trimită pe libert ca să-i trimită trupul lui Longinus și 10 prizonieri romani, dar Traian a refuzat. Tradiția spune că trupul lui Longinus ar fi fost înmormântat la Densuș, unde se construise un templu dedicat lui Marte înainte ca pe locul acela să se construiască biserica din Densuș.

Cap. LXVIII, 13, 1

Traian a construit un pod de piatră peste Dunăre (un picior al podului se vede încă pe malul românesc, pe malul sârbesc se pare că vestigiile sunt mai bine păstrate)

Podul avea 20 de stâlpi din piatră, înalți de 170 de picioare și lați de 60. Stâlpii erau la distanță de 170 de picioare (57m) și erau uniți prin bolți . Podul avea lungimea totală de 1135m. Fusese ales locul cu distanța cea mai mică între maluri, dar implicit și unde apa era mai adâncă. Partea superioară a podului a fost distrusă ulterior de împăratul Hadrian, când își retrăsese trupele din Dacia. Ulterior turcii au demolat mare parte din pod, ca să poată trece navele de mari dimensiuni. 
Podul și apoi Columna lui Traian au fost proiectate de Apollodor din Damasc. 

Traian a trecut cu trupele pe pod , armata romană dând lupte grele cu dacii. Se citează și vitejia unui soldat roman care , deși rănit, a continuat să lupte până la moarte.

Dacii au fost înfrânți , țara dacilor a fost ocupată de romani, iar Decebal și-a luat viața pentru a nu cădea prizonier. Capul și brațul său a fost dus ca trofee la Roma.

Traian a stabilit în Dacia „orașe de coloniști”. Tezaurul dacilor fusese ascuns de  Decebal  sub apele râului Sargetia (râul Strei de astăzi- ale cărui ape fuseseră abătute temporar) , dar locul ascunzătorii a fost divulgat de trădătorul Bicilis, tovarăș al lui Decebal ce fusese luat prizonier. 

Pe columna lui Traian există o scenă ce descrie torturarea unor prizonieri (foarte vânjoși, purtând barbă și mustăți- deci care nu erau romani) de către un grup de femei care poartă haine diferite de ale femeilor romane, dar diferite și de straiele femeilor dace reprezentate în alte scene de pe Columnă. 
Femeile îi ard pe prizonieri cu torțe aprinse. Unul dintre prizonieri -cel din prim plan- o fi fost Bicillis?
Columna fiind un monument triumfalist, nu prezenta scene în care soldații romani să fi fost uciși, răniți sau luați prizonieri. Se vede după figurile prizonierilor că nu sunt romani, ci - desigur- daci. De ce ar fi dispus Traian să fie ilustrată această scenă? Probabil pentru că cele prezentate acolo fuseseră importante în desfășurarea evenimentelor.
Personajul torturat în prim plan e deosebit e foarte musculos. Dacă era unul dintre daci, probabil era unul dintre războinicii daci cei mai importanți. 
Putem considera că e vorba despre torturarea lui Bicillis și a altui dac, mai în vârstă- poate tatăl lui Bicillis? .
De fapt scena face parte din tabloul 44 ce descrie sărbătorirea victoriei de la Adamclisi a armatelor lui Traian. În scena anterioară e arătată celebrarea victoriei, Traian distribuind decorații celor mai viteji. În prim plan sunt soldați aliați ai romanilor, care au un rol important în sărbătorire. Ei poartă căști rotunde , pantaloni până la jumătatea gambei și sunt desculți. Poartă pieptare din piele pe cămăși din pânză sau sunt dezbrăcați până la brâu- și nu au căști. E limpede că nu sunt romani. Poartă de asemenea scuturi ovale împodobite cu ornamente și privesc admirativ spre Traian. În partea dreaptă a imaginii, un grup de prizonieri daci e înghesuit într-o cetate sub paza unuia dintre soldații aliați cu romanii.
Imediat după această scenă e scena distribuirii de decorații de către Traian. (Ce e așezat pe un scaun pliant cu pernă) Este decorat un soldat aliat ce poartă straiele descrise anterior: pantaloni până la jumătatea gambei, tunică de piele peste o cămașă din pânză , o manta mărginită cu franjuri (probabil din lână) , iar pe cap o coroană mică, semn al conducătorului. Oamenii săi aclamă scena: sunt acei aliați ai romanilor cu tunici de piele peste cămăși din pânză, unele mărginite cu ciucuri pantaloni până la jumătatea gambei . De data asta poartă și mantii mărginite cu ciucuri și au capetele descoperite. 
Însuși Traian a îmbrăcat pantaloni până la jumătatea gambei, pentru a înfrunta frigul iernii. 
Imediat alături e figurată scena torturării prizonierilor. (De fapt sunt trei prizonieri, cel de al treilea 

fiind legat și ars cu făclia chiar lângă soldatul care privește cu încântare festivitatea. Este evident că nu poate fi vorba despre prizonieri romani, ci despre prizonieri daci, care sunt jertfiți poate în cinstea victoriei romane sau de la care se intenționează aflarea unor informații importante. .  .

Pe monumentul de la Adamclisi se poate vedea scena în care un prizonier dac e escortat de un soldat roman. Prizonierul e un nobil dac (tarabostes), pentru că poartă pe cap acea căciulă cu margine ornamentată, semn al rangului său.Deși e legat, are o atitudine mândră. 
El poartă un pieptar - probabil din piele- cu ornamente pe piept. Deși basorelieful a fost șters de precipitații, par a se distinge ițari și obiele care îi înfășoară picioarele. Romanul e îmbrăcat gros (lupta s-a dat iarna) . Are o tunică până aproape de genunchi , peste armură și o mantie scurtă pe deasupra. 
E limpede că e vorba despre un prizonier important.

 

Se pare că Bicillis nu a dezvăluit decât unul dintre locurile în care regele Decebal ascunsese comori.

În secolul XVI, tot în râul Strei niște pescari români au găsit circa 400000 de „galbeni”și mulți „sloi” (piese de aur). Gheorghe Șincai a scris în Hronica Românilor că autoritățile ce cârmuiau Ardealul pe acea vreme au prins de veste și au confiscat mii de piese de aur de la pescari, au continuat căutările și au mai găsit în acelaș loc și alte mii de monede de aur, emise de „craiul Traciei, Lisimah”, altele cu inscripția KOSON. 

Cap. LXVIII, 15, 1

Traian s-a întors la Roma cu o pradă imensă- 165000 kg de aur și 331000 kg de argint (Pe Columna lui Traian sunt figurați romani ce duc de dârlogi cai încărcați cu vase și alte obiecte, desigur din aur și argint).

La Roma, Traian a ordonat să fie spectacole cu animale sălbatice (11 000 de animale sălbatice și domestice) și gladiatori (cam 10 000 dintre prizonieri) timp de 123 de zile. 
Cetățenii romani au fost scutiți de plata impozitului timp de un an și au primit fiecare o sumă importantă de bani . (Banii au fost dăruiți în trei rânduri, a treia oară- congiarium tertium- fiecare cetățean a primit câte 450 de denari, suma totală fiind de peste 100 de milioane de denari. 
În imagine este o reconstituire virtuală făcută de arhitectul și arheologul Gismondi a Forului lui Traian.

Traian a întreprins mari lucrări de construcții: drumuri de piatră, poduri, noi biblioteci și un nou Forum, ce avea în centru măreața Columnă .
Columna lui Traian, coloană monumentală cu înălțimea de 30m, e compusă din 18 blocuri de marmură de Carrara, cântărind fiecare 40t. 
Pe columnă sunt 124 de basoreliefuri care ilustrează războiul dintre daci și romani, așa cum fusese descris în cartea scrisă de Traian: „De bello dacico”- din păcate pierdută astăzi.
Construcțiile din noul for cuprindeau, pe lângă porticurile cu coloane de marmură, și un arc de triumf (dărâmat ulterior din ordinul lui Constantin cel Mare), o statuie ecvestră a lui Traian , Basilica Ulpia, biblioteca Ulpia și Templul lui Traian. 

Senatul i-a acordat epitetul „Optimus”, adică „cel mai bun”. 
 Lusius Quietus  , căpetenia călăreților mauri s-a îmbogățit de asemenea din pradă și a primit ca onoruri funcția de consul și apoi de guvernator al Palestinei -În anul 117) . A fost ucis în acelaș an din ordinul împăratului Hadrian. (Lusius nu era de acord cu retragerea trupelor romane din Dacia, așa că a fost rechemat la Roma și ucis din ordinul Senatului, împreună cu consulul Caius Avidius Nigrinus, ce fusese numit și guvernator al Daciei,  cu consulii Lucius Publius Celsus și Aelus Cornelius Palma- acuzați cu toții de complot împotriva împăratului). 

După război

Dacii ale căror teritorii nu fuseseră anexate de Imperiul roman făceau dese incursiuni de hărțuire a trupelor romane, fiind sprijiniți de revoltele dacilor din provincia Dacia Felix.
După moartea împăratului Traian (în anul 117) , atacurile dacilor din nord și est au fost întărite și de năvălirile migratorilor veniți din Asia. 
Cum politica romanilor în teritoriile ocupate era aceea de a-și atrage simpatia locuitorilor autohtoni prin dezvoltare de noi orașe, dotate cu instalații de apă, basilici, terme  și drumuri. Drumurile erau cu atât mai necesare în Dacia, cu cât se exploatau în continuare zăcămintele de aur și de argint (galerii romane se păstrează încă la Roșia Montană). Romanii urmăreau o politică de integrare a diverselor seminții cucerite , acordând cetățenie romană autohtonilor și favorizând deplasările de trupe dintr-o extremitate în alta ale imperiului. 
Între anii 108-110 s-a construit noua capitală a provinciei, Colonia Ulpia Traian Augusta. (Guvernatorul provinciei era Decimus Terentius Scaurianus).
Faptul că în denumirea capitalei  era specificat „Colonia” indică faptul că pe teritoriul Daciei erau împroprietăriți coloni, adică cetățeni din alte zone. Noii veniți erau de obicei traci  (înrudiți cu geții/dacii), care vorbeau aceeași limbă cu aceștia . Au venit ulterior și creștini ce erau prigoniți în Imperiul Roman.
După victoria obținută cu greu împotriva dacilor liberi aliați cu sarmați, împăratul Hadrian (117-138)și-a retras trupele din sudul Moldovei și din o parte din Muntenia, denumind provincia micșorată astfel Dacia Inferioară  (Provincia organizată de Traian era denumită Dacia Superioară) . La Apulum staționa legiunea XII Gemina, iar în zonele sudice ale provinciei erau trupe mai numeroase, conduse de un procurator presidial cu reședința la Drobeta. 

Trupele romane din Dacia

În Dacia staționau 30000-40000 de soldați , organizați în:
Legiunea XIII-a Gemina (cu sediul la Apulum) și Legiunea a V-a Macedonica (cu sediul la Potaissa), alcătuite numai din cetățeni romani , precum și trupe auxiliare alcătuite din provinciali ce nu aveau cetățenie romană.
După serviciul de 25 de ani aceștia primea cetățenie romană și erau împroprietăriți cu pământ acolo unde serviseră.

Reorganizări ale provinciei 

În anul 124 a avut loc o nouă reorganizare a romanilor, prin care regiunea nordică a Daciei Superioare  (zona de pe cursul superior al Mureșului și de pe valea Arieșului) a format Dacia Porolisensis, cu capitala la Napoca și guvernată de un procurator. 
Succesorul său, Antoninus Pius (138-161) a dus războaie cu dacii liberi din nord și din est în anul 143 și apoi între anii 157-158. 
Împăratul Marcus Aurelius, a ajuns pe tron în anul 161 împreună cu fratele său adoptiv, Lucius Aurelius Verus.
(observăm că cei doi împărați purtau barbă- probabil în sem de respect față de cultura greacă.
În timpul domniei lor Dacia a fost iarăși reorganizatăȚ

• în anul 168 Marcus Aurelius a desființat Dacia Inferioară, alipind-o Daciei Superioare, numită Dacia Apulensis.
• În anul 169 Banatul de vest din Dacia Apulensis a format o colonie distinctă numită Dacia Malvensis, cu capitala la Malva.   

Cele trei provincii erau guvernate de un guvernator numit „legatus augusti pro praetore Daciarum trium”. cu reședința la Ulpia Traiana.
Imperiul roman era asaltat de populațiile din zonele limitrofe.
Marcus Aurelius (161-180) a luptat la frontiera Dunării contra popoarelor germanice Marcomani, Quades și Iazigi. (Pe teritoriul actualelor regiuni Moravia și Slovacia). În timpul său a fost o lungă și puternică răscoală a dacilor, ce a amenințat chiar capitala Ulpia Traiana.

A urmat împăratul Commodus (care a domnit între anii 180 și 192, asociat inițial cu tatăl său Marcus Aurelius între anii 176 și 180) .
Un detaliu: Commodus era mândru de performanțele sale fizice și pasionat de luptele de gladiatori, luptând el însuși în arenă contra gladiatorilor și fiarelor sălbatice. .Nu a fost înfrînt niciodată și a fost supranumit „Hercule”, fiind portretizat purtînd o blană de leu.  Plin de sine, schimbase chiar numele Romei în : „Colonia LuciaAnnia Commodiana”. A pus capăt persecuțiilor împotriva creștinilor.

Fiind considerat abuziv și imprevizibil a fost victima a numeroase tentative de asasinat, fiind în cele din urmă asasinat în 192, strangulat în baie de sclavul său.
După el a luat puterea Perinax, prefectul orașului, care a fost asasinat și el după câteva luni, urmând o perioade de războaie civile prin care Roma, Bretania și Panonia au avut câte un șef separat.

Desigur și populația de daci s-a răsculat.
Împăratul Septimius Severus (193-211) a acordat câtorva așezări din Dacia rangul de oraș , a refăcut drumurile și a ridicat fortificații pentru a apăra teritoriul roman din stânga Oltului. A construit un val de pământ „limes Transalutanus” , un șanț , castre și fortificații.
Acțiunile au fost continuate în timpul împăratului Caracalla , care a fortificat granițele din nord-vest ale provinciei, atacate de carpi.

În anul 214 împăratul Marcus Aurelius Antonius și mama sa Iulia Domna au vizitat provinciile dacice 
Împăratul Severus Alexandrus (222-235)a înființat un consiliu reprezentativ al Daciei : „concilium Daciarum trum”, din care făceau parte delegați ai orașelor și ai districtelor rurale. 
Împăratul Maximian Tracul (235-238)  , apoi Aurelian s-au confruntat cu năvălirile dacilor liberi sprijiniți de goți.
(În „Historia Augusta” se spune că Maximianus s-ar fi născut în Tracia sau Moesia din tată got și mamă alană. Dar goții s-au stabilit stabilit în Balcani abia în secolul al III-lea...Deci se constată încă odată că de fapt denumirea de „goți” era dată geților (tracilor) , de vreme ce însuși împăratul își asociase supranumele „Tracul”.

 Fostul guvernator al Moesiei și împărat, Decius (249-251 251-), a dus războaie cu carpii și goții și a reorganizat provincia, sprijinind orașele din Dacia după expedițiile de jaf ale goților conform inscripției descoperite la Apulum, prin care colonia îi mulțumea împăratului prin oferirea titlului de reîntemeietor al Daciilor. Decius a înfrânt răscoala condusă de Pacatianus (ofițer în legiunile romane de la Dunăre ce fusese declarat împărat de armată) , l-a ucis pe împăratul Filip Arabul și a lansat persecuții împotriva creștinilor. În acelaș timp, imperiul a fost lovit de o cruntă epidemie . 

Capul de bronz al împăratului Decius (ce își luase și supranumele Traianus ) a fost descoperit la Ulpia Traiana Sarmisegetuza. Deci în timpul domniei lui, romanii stăpâneaiu încă în Dacia. 

Deducem că dacii , împărțiți în diferite triburi- între care și carpii , continuau să fie în număr mare prin partea locului, atacând destul de des armatele romane încartiruite la sud de Dunăre. Tot atunci trupele lui Decius au fost atacate și de goți, conduși de regele Cniva. Goții au fost învinși de romani aproape de Nicopole, dar au continuat jaful și pustiirile la sud de Dunăre, ocupând cetățile Beroë (azi Stara Zagora, în Bulgaria) și Philippopolis (azi Plovdiv). Comandantul roman al cetății Titus Iulius Priscus s-a declarat „împărat sub protecție gotă ”. În acelaș timp la Roma Licianus s-a declarat împărat , dar a fost rapid executat. Decius și fiul său Herennius Etruscus au murit în lupta cu goții dusă la Abrittus (Razgrad, în Bulgaria). 
Se poate observa de asemenea că trupele numeroase ale goților nu se stabiliseră la nord de Dunăre, ci au dat lupte grele cu armatele romane conduse de însuși împăratul roman pentru a se stabili permanent în Tracia. De ce nu în Dacia? Nu cumva pentru că acolo populația de daci era prea numeroasă?

 
Desigur că dacii au suferit pierderi de vieți omenești semnificative în urma războaielor cu romanii. 
Totuși majoritatea populației dacice a continuat să trăiască sub stăpânire romană. Cine ar fi continuat să exploateze minele de aur și de argint, în profitul romanilor?
Cine s-ar fi răsculat de atâtea ori împotriva stăpânitorilor romani?
Există documente că un număr important de daci se înrolau în armata romană , formând cohorte ce luptau împreună, sub stindardul lor (capul de lup) .
Unii daci au ocupat funcții în armată și administrație, ca Regalianus- un dac romanizat ce a fost general și guvernator al Illyricumului în timpul lui Galienus. Dacii care se înrolau în armată primeau nume romane (practica a fost constatată și în alte zone ale imperiului, cum ar fi în Egipt. A fost găsită scrisoarea unui egiptean ce se angajase în armata romană și le comunica alor săi care era noul său nume, roman).
Statul roman a organizat aducerea de coloni din Dalmația, Moesia, Pannonia, Tracia, Italia, Grecia Asia Mică.
De asemenea, membrii legiunilor staționate în Dacia aveau diferite origini- și acest lucru se poate citi pe inscripția găsită în Forul Roman, pe care sunt enumerate cohortele cărora Traian le-a acordat cetățenia romană (pentru ei și familiile lor) la lăsarea la vatră. 
Ptolemeu atestă 44 de orașe în Dacia. Cele mai mari aveau rang de colonii (Ulpia Traiana Sarmizegetusa Regia, Napoca, Apulum, Drobeta, Romula, Potaissa, Malva). Altele rămăseseră la rangul de municipii ( Dierna, Tibiscum, Ampelum, Porolissum.).
Asta arată că Dacia avea o populație numeroasă, care nu era formată doar din romani, ci mai ales din autohtoni.

Scriitori antici ca  Aurelius Victor, Orosius, Eutropius, Rufius Festus și Iordanes au scris despre abandonarea Daciei sub împăratul Gallienus.(253-268). Ultimii trei scriu că Dacia a fost părăsită sub împăratul Aurelian (Lucius Domitius Aurelianus 270-275) în timpul incursiunilor goților după 271. 

Imperiul roman se dezintegra sub atacurile venite din toate părțile. Domniile împăraților durau puțin, împăraii vremelnici fiind asasinați uneori de propriile trupe.  .
În anul 253 împăratul Valerian a emis edicte împotriva creștinilor , prelații creștini fiind martirizați. a pornit o campanie militară împotriva perșilor care cuceriseră teritorii ce aparținuseră Împeriului roman în Siria. Fiind trădat și învins, împăratul Valerian a fost luat prizonier de perși și ținut prizonier în condiții umilitoare și apoi ucis , fără ca fiul său Galienus sau fostul său ministru Macrianus să fi făcut eforturi pentru a-l elibera.

Retragerea Aureliană

Aurelian fusese proclamat împărat în Moesia , de legiunile cantonate la Dunăre. 
În această perioadă Imperiul roman era slăbit și începuse să se dezmebreze. Partea Estică era sub stăpânirea Zenobiei, regina Imperiului de la Palmyra , iar în Vest provinciile Galia, Hispania și Britania erau incluse în regatul galic secesionist.

 S-a implicat în diferendul bisericesc al creștinilor din Antiohia și favorizase cultul zeului Sol Invictus.

Aurelian a luat decizia de a consolida frontiere imperiului pe linia Dunării. 
A hotărât ca trupele romane să părăsească provincia Dacia Traiana și să înființeze mai la sud Dacia Aureliana, ce a fost ulterior împărțită de Dioclețian în Dacia Mediteraneea (cu capitala Sardica- vechea capitală a Traciei, astăzi Sofia, în Bulgaria) și Dacia Ripensis - ce includea malurile Dunării(cu capitala Ratiaria- lângă Arciarul de astăzi, în județul Vidin). Retragerea trupelor romane din Dacia Traiana a fost rezultatul unei tranzacționări cu goții, cu care romanii au încheiat un tratatîn anul 273. Aurelian a lăsat teritoriul dintre Dunărea de Mijloc și Nistru  goților, ce urmau să întemeieze acolo un stat numit Goția, care să fie clientelar Romei. Limesul dunărean urma să rămână totuși sub controlul romanilor.

Aurelian a murit asasinat de secretarul său lângă Byzantion.

Dacă romanii s-au retras din teritoriile pe care le ocupaseră pe timpul lui Traian, Imperiul roman a continuat să păstreze relații de alianță cu conducătorii daci. 

Există vestigii de mare importanță istorică, ce au fost găsite în 1797 de doi copii valahi și care se află astăzi la un muzeu din Viena.
E vorba de spre un colier din aur pe care sunt prinse 52 de pandantive și 17 medalioane cu insripții. Medalioanele reprezintă figurile unor împărați romani si fuseseră dăruite de împărații respectivi la încheierea unor înțelegeri importante. Desigur romanii preferau să aibă niște aliați la graniță și deducem că dacii erau suficient de puternici pentru a reprezenta un interlocutor valabil pentru romani. 

Regii daci păstraseră aceste efigii ca dovezi ale înțelegerilor încheiate cu Imperiul roman.
Am aflat numele câtorva dintre acei împărați care își dăruiseră efigiile regilor daci:
Maximinianus  Hercules (286-305), Constantin I (306-337), Constantin II (337-340), Valentinian II(375-392) , Valens (364-378) , Gratian (367-383)-
Reiese că au existat alianțe între daci (traci) și   imperiul bizantin (continuatorul Imperiului roman în Est) cel puțin între anii 285 și 392, deci mai bine de 100 de ani.
Efigiile erau prinse de un colan de ceremonie ce avea in centru un medalion cu o zeitate dacă. Deci se poate presupune că erau folosite în cadrul unor ceremonii. 

Constantin cel Mare ( Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus) a domnit între 306 și 337. 
Originar din Moesia Superior , și-a început activitatea în perioada în care Imperiul Roman era condus de o tetrarhie- asociere de doi împărați („augustus”)și doi adjuncți („cezari”). A fost primul împărat roman care a reclarat oficial creștinismul ca religie legală („religio licita”) , trecând el însuși la creștinism .A zidit noua capitală, Constantinopolis, în 330. 

De remarcat că deși istoricii din zilele noastre numesc Imperiul roman de Răsărit : Imperiul bizantin, locuitorii acelei epoci nu se numeau bizantini, ci romani! Iar țara se numea Romania.

Cum Goții (ce abia înființaseră un stat pe teritoriul Daciei) încălcaseră tratatul cu Romania, împăratul Constantin a decis să reocupe teritoriile de la nord de Dunăre și să-i aducă la ascultare pe goți. 
A construit un pod peste Dunăre la Sucidava (azi Celei) pentru a înlesni legăturile dintre provinciile de ambele maluri ale fluviului. 
El a decis construirea unui limes roman, un val de pământ care să formeze granița Imperiului și să fie păzit de castre . Administrația romană a existat astfel până în jurul anului 376, când au năvălit hunii. 

După invazia hunilor Romania a păstrat conducerea doar a unei serii de cetăți de pe țărmul nordic al Dunării și a provinciei de la sud de Dunăre, Dacia Aureliană.

Hunii lui Atila au fost înfrânți drastic în anul 451 , pe Câmpiile Catalaunice din Galia, de generalul dobrogean Flavius Aetius (fiul lui Gaudențiu din Durostor).

Flavius Aetius i-a avut ca aliați pe sarmații alani, pe gepizi și pe goți, precum și diferite triburi germanice.

În anul 518 a fost încoronat Iustin I, împărat cu origini modeste (se pare că avea origini daco-romane și începuse prin a fi șef al gărzii imperiale). Dar a asigurat cea mai bună educație e nepotului său, Flavius Petrus Sabbatius, pe care l-a și adoptat (cu numele Iustinian) și ulterior l-a asociat la domnie.  
Avea să devină Iustinian cel Mare (527-565).
Împăratul Iustinian a refăcut Provincia Dacia Traiană , a refăcut podurile de peste Dunăre , multe cetăți și castre.

Au urmat însă alte năvăliri de popoare migratoare: Cutrigurii (înrudiți cu hunii) , Sclavinii (slavii) și Avarii. 

Cum arătau dacii

Dacii erau înalți, voinici, blonzi, cu ochi albaștri - a afirmat academicianul Vasile Pârvan, pe baza izvoarelor istorice studiate.
Hadrian Daicoviciu scria în volumul „Dacii”: „Înalţi şi robuşti, bărbaţii daci aveau, în general, pielea de culoare deschisă, ochii albaştri şi părul blond-roşcat. Oamenii de rând purtau părul retezat pe frunte şi lăsat în plete destul de lungi pe umeri, ceea ce le-a şi atras numele de comati — „pletoşii”; la dacii nobili (tarobostes, pileati) e mai greu de stabilit portul părului din pricina căciuliţei din lână (pileum) pe care o purtau ca semn distinctiv al rangului lor”.
 

Istoricul Ion Horațiu Crișan consideră că „nu toți geto-dacii erau blonzi cu pielea albă”.

„Cei mai mulți dintre dacii reprezentați pe Columnă sunt indivizi robuști de talie înaltă sau mijlocie, cu capul mare, față scurtă și largă, orbite joase cu relief tridimensional, pomeți proeminenți, nas scurt și drept, prognatism accentuat, păr drept sau ușor ondulat, fără chelie. Este tipul euro-dolicomorf, care se regăsește la noi încă din epipaleolotic și se va menține până în zilele noastre la români, mai cu seamă în regiunile din jurul Hunedoarei”, arăta Ion Horațiu Crișan.

Horațiu spunea despre geți că erau robuști.

Acro- un autor latin din secolul al III-lea spunea că dacii erau „zdraveni și aspri din cauza regiunii friguroase”.

Ovidius spunea despre geți că erau blonzi și purtau plete și barbă. 
Firmicus Maternus a scris că „în Tracia toți se nasc roșcovani”.

Se citează însă și exemple de daci cu păr negru, cum era de pildă Licinus Licinianus, cetățean roman cu origine dacică.

Femeile dace apar pe Columnă ca având fața ovală, frunte înaltă, nas drept, buze frumos conturate, păr lung pieptănat cu cărare la mijloc , strâns legat într-un coc bogat pe ceafă și acoperit cu o năframă. 

O astfel de reprezentare apare pe o frescă găsită la Pompei. Cum știm că erupția Vezuviului a fost în anul 79, frescele au fost făcute în perioada anterioară acelei date. Femeia care amestecă parfumuri în flacoane prețioase poate fi o sclavă dacă eliberată . De ce din Dacia? Pentru că poartă opincile caracteristice dacilor! Pieptănătura cu părul legat cu maramă e de asemenea caracteristică femeilor din Dacia. Straiul de culoare închisă ar putea arăta că femeia e o sclavă eliberată sau că e văduvă. Bijuteriile și scaunul elegant indică o situație materială bună. 

„Columna înfrumuseţează şi idealizează, apropiind pe dace de tipul clasic sudic. Monumentul dimpotrivă e foarte realist şi redă şi pe femei în toată nemlădierea, sărăcia şi simplicitatea vieţii lor ţărăneşti: faţa expresivă, dar unghiulară si masivă, părul pieptănat pe tâmple cu cărare la mijloc si strâns la spate, o cămaşă cu mâneci scurte şi o fustă peste ea, de la brâu în jos. Pe Columnă dimpotrivă vedem tipuri feminine foarte frumoase, purtând încă şi o mantă bogat drapată peste haina lungă, stilizată clasic ca un lung hiton, bogat, iar pe cap un fel de testemel, care acopere părul, înnodat la spate sub conciu”, scria academicianul Vasile Pârvan.

Kosem Sultan

Începe un nou serial istoric turcesc.

Dacă e așa, să vedem care sunt datele istorice despre Kösem Sultan
(folosind în principal datele din Wikipedia -articolele în mai multe limbi, dar și alte date disponibile pe net)

Kösem Sultan

Kösem Sultan (pronunțat în turcește: : [cøˈsem sulˈtan]) (circa 1589 - 2 septembrie 1651.) 

De asemenea, cunoscută  sub numele de Mahpeyker Sultan (pronunțat în turcește: [mahpejˈkeɾ sulˈtan]; Māh-peyker- „față ca luna”) - a fost unul dintre cele mai puternice femei din istoria otomană.

Kösem a ajuns la putere și a influențat politica Imperiului Otoman când a devenit Haseki Sultan,  deci concubina favorită   a sultanului otoman Ahmed I (ce a domnit între 1603-1617) și Valide Sultan , ca mamă a lui Murad IV (domnie 1623 -1640) și Ibrahim (domnie 1640-1648), apoi ca bunică a lui Mehmed IV (domnie 1648-1687). Ea a fost una dintre figurile proeminente în timpul Sultanatul femeilor.

Ahmed I stând „turcește” (așa cum era obiceiul la ei) pe tron.
 E reprezentat la  vârsta matură, nu ca adolescent, așa cum era când a fost întronat.
Nici un astfel de tron nu e prezentat în serial și nici apropiații sultanului nu sunt îmbrăcați așa în serial 

Ahmed I

Ahmed I^ul s-a urcat pe tron la 22 decembrie 1603, la 13 ani (era născut în 1590) și a murit de tifos în 1617, la 27 de ani.

El era strănepotul sultanului Selim II supranumit „bețivul”, fiul lui Soliman Magnificul și al lui Hurrem. Mama lui, Handan, era -se pare- de origine greacă și se numise anterior Helena. 

Miniatură otomană ce îl reprezintă pe Sultanul Selim al II-lea (cel bețiv), urcat pe tron în 1566, la 42 de ani.
 Lângă el e probabil favorita sa Nurbanu Sultan (de origine probabil venețiană, luată în robie din insula Paros) , devenită din 1571 soția lui.

Sultanul Selim II își petrecea timpul în orgii sexuale și bahice, răspunzând timidelor mustrări legate de încălcarea perceptelor Coranului cam așa: „Nu spune Profetul că vinul e sângele diavolului? Ei bine, eu vreau să-i beau tot sângele dușmanului...”
Puterea era deținută de Marele Vizir Mehmet Sokollu (Moammed Sukuli), sârb turcit. El a încercat să facă și un canal între Volga și Don, lucrări zădărnicite de atacul cazacilor .Selim a provocat un război cu venețienii cucerind insula Cipru, dar o coaliție formată de Papa Pius al V-lea a distrus flota otomană în marea bătălie de la Lepanto , pe 7 octombrie 1571.
Selim a murit în 1574, alunecând în baie și lovindu-se rău la cap, fiind beat. (Versiunea oficială) 

A urmat Murad al III-lea, fiul lui Selim al II-lea, care a distribuit sume mari de bani ienicerului, dar mai ales marelui vizir Sokollu (care a primit 50 000 de ducați, o sumă enormă) . Au primit sume consistente și ceilalți viziri și ceilalți demnitari. Se poate presupune că influientul Mare Vizir avusese un rol important în evenimente. Și-a executat cei șase frați vitregi ca să-și asigure tronul. Murad al III-lea era înclinat numai spre plăceri și petreceri, dar s-a ferit să bea vin, pe care chiar l-a interzis. . A avut patru cadâne și alte 100 de femei în harem, având cu ele 130 de copii (după alți autori-48)   Grijile statului au fost lăsate pe mâna Marelui Vizir Sokollu, dar și soția sa Safiye se amesteca în politică. Murad al III-lea nu se dădea în lături să primească și mită, pentru a încălca justiția. Se pare că a murit din pricina epilepsiei, în 1595, după 21 de ani de domnie..

A urmat Mehmed al III-lea; urcat pe tron la 29 de ani, a ordonat uciderea celor 18 frați ai săi , dar și a mai mult de 20 dintre surorile lui (!)  dedicându-se apoi serbărilor din harem. A murit la 37 de ani. 
Se spune că un ghicitor i-ar fi prezis că va muri după 56 de zile. Și chiar așa s-a întâmplat. O explicație ar fi că el nu a mai mâncat și ar fi sfârșit prin a avea o criză cardiacă. Altă variantă ar fi că a fost otrăvit cu o otravă lentă. 

În cei 37 de ani de la moartea lui Soliman Magnificul (în 1566) se succedaseră 3 sultani , al patrulea fiind Ahmed I.
Întronarea lui Ahmed I s-a făcut prin surprindere. Pe 22 decembrie 1603, când divanul se reunise ca de obicei, marele șambelan (mir'alem- stegarul) i-a arătat caimacamului un khatti-șerif (scrisoare oficială) scris de către kyzlar-agaci (șeful eunucilor negri și guvernatorul haremului) în numele lui Ahmed și care suna așa:
„Află, o Kasim Pașa! că Sultanul tatăl meu a murit prin voia lui Allah, eu am urcat pe tron: veghează la liniștea capitalei, căci dacă se petrece cea mai mică dezordine, voi pune să ți se taie capul!”. 
Apoi caimacamul nedumerit a fost introdus într-unul din apartamentele din harem, unde băiatul de 13 ani era așezat pe tron, înconjurat de ofițerii din curtea interioară. Au urmat ceremoniile de înmormântare. Apoi Ahmed s-a încins cu sabia lui Osman pe mormântul stegarului profetului, a trimis-o pe bunica lui Safiye Sultan în seraiul vechi și abia  la o lună după ce fusese pus pe tron a fost circumcis- dovadă a precipitării evenimentelor.. 

Sultanul Ahmed avea un harem foarte mare, în care se spune că erau 3000 de femei. O altă ocupație favorită a lui era vânătoarea. Pe domeniile sale, 40000 de dresori de șoimi erau gata să-l însoțească la vânătorile cu șoimi. Lui Ahmed îi plăcea să confecționeze inele din coarnele vânatului. 
În privința aventurilor sale din serai, se spune că sultana favorită, plină de gelozie, a pus să fie strangulată o sclavă neagră pe care o iubea sultanul; pentru a nu fi descoperită, ea a introdus de mai multe ori în patul sultanului alte sclave, pe care le îmbrăca în costumul celei dispărute, ordonând apoi ca și acestea să fie ucise. Ahmed a sfârșit prin a-și da seama de cele întâmplate și a fost atât de furios, încât a bătut-o cu o bâtă, a călcat-o în picioare și i-a tăiat fața cu un pumnal.
Moscheia Albastra 
Ahmed I a dispus construirea (între 1609 și 1616) unei moschei foarte luxoase,în care urca la loja sa de la etaj călare, cunoscută astăzi sub numele de Moscheia Albastră.
Se pare că din pricina unei neînțelegeri a ordinului dat de sultan moscheii i s-au făcut 6 minarete. Singura moscheie ce mai avea 6 minarete era cea din Mecca și pentru a nu mai fi acuzat de blasfemie, sultanul Ahmed a finanțat construirea unui al șaptelea minaret la Mecca.
Partea de sud a acestei moschei stă pe fundațiile și pe arcadele vechiului palat al împăraților bizantini, care a fost demolat . Cu același prilej au fost demolate părți importante din hipodromul roman, dar și unele palate ale demnitarilor turci bogați, între care și palatul lui Socollu Mehmed Pașa (pentru acestea din urmă fiind plătite compensații substanțiale ). Pietrele fasonate ce alcătuiseră construcțiile de la mărețul hipodrom bizantin au fost folosite la construirea moscheii sultanului Ahmed.
Planurile moscheei au fost inspirate de cele ale catedralei Sfânta Sofia aflată în fața ei și construită cu aproape 1000 de ani mai devreme, dar și de marile moschei construite de către Soliman și de către Baiazid II, care se inspiraseră la rândul lor de la Hagia Sophia. Cupola moscheei lui Ahmed I , cu diametrul de 23,5m, se apropie ca dimensiuni de cele ale cupolei bazilicei Sfânta Sofia (care are diametrul de 30m).
Au fost comandate vitralii (cu culoare preponderent albastră) la Veneția.
Tot din import au fost aduse candelabre și covoare enorme.
Mozaicurile specifice bazilicilor bizantine au fost înlocuite aici cu plăci de faianță decorate cu motive preponderent florale, făcute în atelierele din Izmir  și în care a fost privilegiată de asemenea culoarea albastră. 
Când moscheia a fost terminată, s-au recapitulat sumele enorme ce fuseseră cheltuite pentru ea și s-a calculat că fiecare piatră în greutate de o drahmă (cca 4 grame) revenise la un cost de trei aspri.

Construcția nu a fost văzută cu ochi buni de contemporanii săi, care nu recunoșteau dreptul de a construi moschei decât sultanilor războinici și cuceritori. Sultanii precedenți ridicaseră moschei din prada de război , dar Ahmed a plătit moscheia din tezaurul statului, pentru că fusese silit să încheie o pace defavorabilă cu Habsburgii și fusese înfrânt în războiul contra Persiei , deci nu avea suficiente prăzi de război. Au existat numeroase plângeri că din pricina cheltuielilor pentru marea moscheie nu se iau măsuri pentru îmbunătățirea vieții locuitorilor săraci. Plângerile au fost ignorate.
Succesorul lui Ahmed I, Mustafa a plătit ultimele facturi pentru Moscheia Albastră. (Se păstrază 8 volume cu descrierea lucrărilor la această moscheie, al cărei cost exorbitant a apăsat greu supra finanțelor statului otoman) 
Muftiul nu s-a sfiit chiar să declare că rugăciunile adevăraților credincioși nu ar fi plăcute lui Alah în această nouă moscheie. 
(conf. Biographie universelle (Michaud) ancienne et moderne...1854).
Un lanț greu pus deasupra intrării tribunalului - pe partea vestică, pe unde intra sultanul călare îl silea pe acesta să-și plece capul la intrarea în curtea moscheei 

Personalitatea sultanului Ahmed
Sultanul Ahmed avea o fire melancolică, dar era irascibil și influiențabil și era foarte pios. A dat ordonanțe ce interziceau categoric vinul, (în timpul său a început în schimb să se fumeze pe scară largă, tutunul fiind introdus în Turcia de către olandezi, iar   bărbații și femeile aveau pipe frumos împodobite, de care nu se despărțeau. )  
În harem se citea din Coran, iar lucrările la Moscheia Albastră erau urmărite săptămânal și plătite de sultan personal. 
Ca și alți sultani, Ahmed scria gazeluri, semnându-le cu un pseudonim. Pseudonimul lui Ahmed era Bakhti (fericitul) 
După unii istorici Ahmed ar fi murit de „hidropizie”- un edem generalizat cauzat poate de o insuficiență cardiacă. E posibil să fi fost și otrăvit cu o otravă cu efect lent. (Astfel de otrăvuri erau folosite destul de frecvent în epocă).

Finanțele 
Din prăzile de război, sultanul primea 20%, restul fiind plătit armatelor participante. Ienicerii erau recompensați în funcție de rănile pricinuite adversarilor. De aceea ienicerii doreau continuu războaie, care să le aducă noi venituri. Lipsa prăzilor însă făcea ca ienicerii să nu își primească plățile promise, iar valoarea monedei folosite aces (aspri) se devaloriza continuu. 
În schimb la fiecare întronare de sultan, ienicerilor li se dădeau daruri bogate și înțelegem de ce în epoca respectivă construirea unei moschei foarte scumpe nu a fost agreată de armată și chiar de cler și cum, în lipsa prăzilor de război, ienicerii au ajuns să  schimbe sultanii la intervale scurte. 

Ahmed I
Se observă că era corpolent , brunet ,
purta tradiționalul turban foarte înalt și ornat cu un ciucure
și ședea „turcește” pe tron, 
cu picioarele acoperite de caftanul îmblănit

De remarcat turbanele uriașe ce erau purtate pe cap de către sultani. După moartea unui sultan, turbanul purtat de el era pus pe carul mortuar (se vede acest lucru în picturile de epocă ce reprezintă convoiul mortuar al sultanului Soliman- puteți vedea în postarea referitoare la Hurrem) și apoi pe sarcofagul în care era înmormântat. 
Dimensiunea turbanului reflecta rangul posesorului său, respectând regulile stabilite în scris de către sultanul Soliman Magnificul . 
Desigur, sultanul avea turbanul cel mai înalt. 
(În serial nu se respectă însă acest adevăr istoric, sultanii fiind arătați ca având de cele mai multe ori  turbane mici sau chiar arătându-se cu capul descoperit- de neconceput pe vremea aceea).

Turbanele se pot vedea și în zilele noastre deasupra fiecărui sarcofag - 
în prim plan este sarcofagul sultanului Ahmed I.
Da, acest turban era purtat pe cap de către sultan.

Ahmed a avut trei favorite cunoscute :

·         Mahfiruz Hatice Valide Sultan (c.1590 — 26 octobre 1620), botezată Eudoxia, de origine sârbă.

·         Mâhpeyker Kösem Valide Sultan (c.1589 — 3 septembre 1651), botezată la naștere Anastasia, de origine greacă.

·         Fatma Haseki Sultan, fiica lui Murad Pașa, de origine bosniacă.

În afară de cele trei favorite, sultanul se distra cu numeroase alte femei din harem, schimbând câte una pe noapte. 

Dintre toate favoritele, Kösem a fost cea mai cunoscută. Ea a trăit în Imperiul Otoman în timpul domniei a șase sultani: Ahmed I, Mustafa I (deli-nebunul), Osman II, Murad IV, Ibrahim și Mehmed IV. După moarte, ea a fost cunoscută sub numele " Valide-i Muazzama " (mama magnifică), " Vālide-i Maḳtūle " (mama ucisă), și " Vālide-i Șehīde " (mama martirizată).

Mihai Viteazul

În timpul domniei lui Mehmed III, tatăl lui Ahmed I, Mihai Viteazul devenise domnul Munteniei (în 1593) și începuse lupta împotriva dominației otomane. În 1594 el i-a executat pe creditorii turci care îi ruinau țara , apoi l-a înfrânt de trei ori pe Hassan Pașa, guvernatorul Rumeliei. În 1595 Mihai Viteazul a trecut Dunărea cu armata sa, înfrângându-i din nou pe turci, al căror comandant a fost ucis în luptă. Apoi Mihai Viteazul a acceptat să recunoască suzeranitatea prințului Transilvaniei Sigismund Bathory, pentru a forma cu acesta o alianță împotriva turcilor, despre care era sigur că vor porni o campanie puternică de pedepsire. Sigismund Bathory a avut însă o politică oscilantă între otomani și austrieci.  

La 13 august 1595, Mihai Viteazul, în fruntea a 16 000 de oșteni valahi și a 2000 de transilvani a repurtat marea victorie de la Călugăreni împotriva armatei otomane conduse de Sinan Pașa și care număra 120 000 de oșteni.

În 1596, S. Bathory a negociat cu împăratul austriac să abdice în favoarea acestuia, primind în schimb două ducate în Silezia. În anul următor S. Bathory a revenit la conducerea principatului Transilvaniei , dar a renunțat în favoarea cardinalului Andrei Bathory , care era un vasal al Poloniei (aliată a turcilor). Mihai Viteazul este nevoit să lupte împotriva armatei lui Andrei Bathory, obținând victoria de la Șelimbăr. Andrei Bathory a fost ucis după aceea de către țăranii secui. 

 
În mai 1600, Mihai Viteazul a reușit unirea celor trei principate române .După cum știm, Mihai a fost ucis pe 8 august 1601, de către cel pe care îl credea aliat, generalul Basta. 

După asasinarea lui Mihai Viteazul,  Sigismund Bathory a revenit pentru scurt timp la conducerea principatului Transilvania, ca apoi să o cedeze din nou împăratului habsburg. Nu a avut copii. 

Dieta Ardealului și-a mânjit numele cu o crimă de o odioasă sălbăticie: după numirea lui Sigismund Bathory la conducerea principatului, i-a osândit la ardere pe rug pe generalul Baba Novac, ce făcuse parte din garda personală a lui Mihai Viteazul și pe tovarășul său Popa Sasca (Sașa), capturați după bătălia de la Mirăslău. 
Din ordinul generalului Basta, care privea pe geam, cei doi luptători au fost mai întâi jupuiți  de piele de vii, (fuseseră angajați niște țigani pentru asta) apoi aruncați pe rug, dar stropiți cu apă pentru a li se prelungi agonia o oră și jumătate! După arderea pe rug, trupurile lor au fost trase în țeapă și lăsate pradă corbilor lângă Bastionul Croitorilor din Cluj- unde acum este statuia lui Baba Novac. 

Sălbăticie ne mai întâlnită!

Copilăria lui Kösem

 Kösem era de origine greacă (după unele surse) , ca și mama lui Ahmed I.  Se spune în general  despre ea că era fiica unui preot de pe insula Tinos, al cărei nume de fată era Anastasia (Nasia), dar aceste ipoteze nu par de încredere .
Conform Enciclopediei islamice, nu există date precise despre copilăria ei. După alți autori, ea ar fi fost fiica unui preot din Bosnia. 

Ea a fost cumpărată ca sclavă de către guvernatorul bosniac, și a fost  trimisă, la vârsta de cincisprezece ani, la haremul sultanului Ahmed I. Cum se obișnuia în harem i s-a dat un nume turcesc. Numele ei a fost schimbat în Mahpeyker (În formă de lună- probabil fiindcă avea fața rotundă), și mai târziu, de către Sultanul Ahmed I, în Kösem . 
În articolul în limba germană dedicat lui Kösem în Wikipedia se afirmă că numele Kösem se traduce prin „spână”/„pleșuvă”, pentru că avea fața albă și fără păr. (Sau poate avea părul  rar) 
Se pare că în limba uzbecă actuală Kösem se traduce prin cușer (curat). 

Kösem (portret presupus- nu există un portret autentic de epocă al ei)

Concubină favorită

La începutul  domniei lui Ahmed a existat o schimbare în ierarhia haremului imperial.

Safiye Sultan , puternica bunică a lui Ahmed, care continua să gestioneze haremul și avusese un rol important în uciderea mai multor frați și fii ai fostului sultan, a fost lipsită de putere și trimisă în Seraiul Vechi (Eski Saray), în ianuarie 1604 (la nici o lună după urcarea pe tron a lui Ahmed I) . A murit în 1618 sau 1619- nu se mai știe exact. 
S-a spus că Safiye ar fi fost venețiană de origine, altă variantă fiind că ar fi fost albaneză. Se spune că era înaltă și blondă

Un an mai târziu, Handan Sultan, mama lui Ahmed, care devense șefă a haremului imperial în calitate de Valide Sultan (mamă a sultanului) a murit -în noiembrie 1605 (din pricina unui rău la stomac - unii presupun că a fost otrăvită ori s-ar fi sinucis). 

(După moartea ei, Haci Mustafa Aga, șeful eunucilor a devenit cea mai mare autoritate în harem). 

 Ea nu fusese haseki (favorită) a lui Mehmed II, ci doar simplă sclavă a acestuia. (Inițial fusese servitoare în haremul beilerbeiului Rumeliei. De aceea chiar și când devenise Valide, nu primea decât 1000 de Aspri (akçes) pe zi, în timp ce bunica Safiye primea 3000 de akçes (monede de argint) /zi în aceeași perioadă. Pentru comparație: mai târziu, în 1617, când se urcase pe tron Mustafa I, mama acestuia Halime primea 3000 Aspri/zi, chiar dacă trăia și soacra ei Safiye.  

De fapt valoarea acestor monede (akçes) , cu care în principal erau plătițí ienicerii,  s-a micșorat  mult în secolele XVI-XVII, valoarea acestora fiind tot mai mică și conținutul de argint mai slab odată cu trecerea timpului. Dacă în secolul XV moneda akçe cântărea un gram, la sfârșitul secolului XVII ea nu mai cântărea decât 0,13 grame! Ele erau diferite și în funcție de locul de emitere: la Istanbul (mai mici) sau în provinciile din est (mai mari). Monedele erau cântărite pentru efectuarea plăților comerciale, dar valoarea lor scăzuse și prin folosirea unui aliaj inferior. Impozitele sau diferite alte plăți se plăteau deseori în natură (bijuterii, animale, țesături, cereale, ulei de măsline), sau în monede emise de alte state (monedele de aur fiind numite generic altân, indiferent din ce țară proveneau).

Handan Sultan era de origine bosniacă (după unele teorii)  și dirija cu autoritate acțiunile fiului său Ahmed, alături de care promovase demnitari de origine bosniacă : Yavuz Ali Pacha ca Mare vizir, Derviș Mehmed Aga (Boșnak Derviș Mehmed Pașa) ca grădinar principal și favorit regal.

Derviș Mehmed se născuse creștin, fusese răpit și ajunsese ienicer și derviș (echivalentul unui călugăr), deci nu se punea problema să fie căsătorit (cum e arătat în film) . Pentru scurtă vreme a fost și Mare vizir, după ce îl otrăvise pe precedentul Mare vizir.

 El a intervenit ca principele Moldovei, Constantin Movilă să fie înlocuit cu Simion I Movilă.

A sfârșit strangulat , în decembrie 1606, din ordinul lui Ahmed I, care aflase că aranjase otrăvirea precedentului Sultan, Mehmed III. E posibil să fi existat și suspiciunea unor relații între el și  Handan Sultan.  

Istoricul contemporan  Ibrahim Peçevi a pus la îndoială înțelepciunea lui Handan, dar a considerat că era îndreptățită să aibă autoritate asupra fiului ei căci : «dreptul unei mame este dreptul lui Dumnezeu »

Derviș Pașa a fost înlocuit în funcția de Mare vizir (purtător al sigiliului) de către Murad Pașa, cel care reușise să încheie pacea de la Sitvatorok ( Žitavský mier) cu împăratul Rudolf.

Prin acest tratat, încheiat pe 20 de ani , tributul anual de 30 000 de ducați pe care Austria îl plătea Porții a fost suprimat; Împăratul se obliga să plătească o singură dată suma de 200 000 de piaștri;

între cele două monarhii urma să domnească o egalitate perfectă, să aibă relații diplomatice. Sultanul trebuia să-i recunoască împăratului Germaniei titlul de Cezar al Romei (Roma-Tchaҁari)  în locul celui de Krai (rege); armatele lor se vor abține de la orice ostilitate: partea care nu va respecta tratatul va trebui să despăgubească cealaltă parte. Ungaria și Transilvania vor fi conduse de Bocskai (înscăunat de sultan), se garanta libertatea cultelor.  Ceva mai târziu sultanul Ahmed a refuzat să recunoască Austriei dreptul de a se amesteca în treburile Valahiei, Moldovei și Transilvaniei. Când ambasadorul austriac Negroni revenise la Constantinopol cu ratificarea tratatului și, fiind primit în audiență la caimacam a cerut cesiunea Transilvaniei, caimacamul a răspuns: „Ești prea îndrăzneț să-mi adresezi o asemenea cerere pe care nu au îndrăznit să o facă plenipotențiarii la congresul de la Sitvatorok!” iar scrisori ale sultanului afirmau că tratatul respectiv nu e valabil, pentru că a fost încheiat fără aprobarea muftiului, iar Bocskai nu are nici un drept asupra Transilvaniei. 

Îndepărtarea bunicii Safiye Sultan și moartea (posibil în urma unei otrăviri) lui Handan Sultan  au permis ascensiunea lui Kösem la vârful ierarhiei haremului sultanului, la doar 16 ani.

Ca Haseki Sultan (consoartă favorită) a lui Ahmed I, Kösem a avut o cariera lungă ca supraveghetoare  a fiilor sultanului.

Prestigiul ei s-a datorat în mare parte marelui număr de copii pe care i-a născut sultanului Ahmed I. 

În cei 14 ani cât a domnit acesta, ea i-a născut 12 copii! 

(Mehmed și Aișe n. 1605, Fatma n.1606, Geverhan n 1608, Orhan și Hanzade n. 1609, Selim n.1611,  Murad n.1612, Kasîm și Atiker n.1614,  Ibrahim n, 1615,  Cemre n.1616).

De trei ori a născut gemeni, a născut la intervale de câte un an de șase ori, deci timp de 14 ani ea a fost aproape în permanență însărcinată.

(Dintre cei șase băieți născuți de Kösem,  Orhan și Selim  au murit la 3 ani din pricina unor boli, alții au  murit executați, în diferite perioade: Mehmed ucis de Osman II ,  Kasîm a fost ucis la ordinul fratelui lui Murad IV împreună cu frații lui vitregi Baiazid și Suleiman, Ibrahim a fost ucis cu acordul lui Kösem, iar Murad IV a murit se pare de boală - dar poate să fi fost și otrăvit.).

Prima favorită a lui Ahmed I Mahfiruz Hatice i-a născut acestuia patru fii și o fiică. Dintre aceștia a ajuns la tron Osman II, (ce a murit asasinat de către ieniceri). Alți doi fii ai acesteia Baiazid și Soliman au fost executați de Murad IV, fiul lui Kösem, iar alt fiu a murit la 3 ani, de boală.

   

Cea de a treia favorită a lui Ahmed I, Fatima Haseki i-a născut acestuia doar doi băieți (morți de mici, nu se știe din ce cauză) și o fată.

O a patra concubină a lui Ahmed I , Șahnazan Hatun i-a născut acestuia doar trei fete, ce au murit la vârste mici, ceea ce desigur a fost foarte convenabil pentru Kösem.
Unii istorici presupun că după ce Kösem preluase conducerea haremului, ea a dat  în mod discet dispoziție ca fiii născuți de celelalte concubine ale sultanului să nu supraviețuiască. Metoda folosită în general era aceea de a nu se lega buricul copilului nedorit după naștere.

Ambasadorul venețian Simon Contarini o menționează pe Kösem într-un raport din 1612, când o descrie așa: „frumoasă și  inteligentă, având în plus numeroase talente, ea cântă minunat , așa că e foarte iubită de către rege...Nu că e respectată de toți, dar e ascultată în anumite privințe și e favorita regelui, care o dorește mereu lângă el. "

Nu reiese că ambasadorul ar fi văzut-o personal, dar culesese desigur informații despre ea. 

Modificarea regulilor de succesiune la tron

Este posibil ca modificările semnificative în modul de succesiune la tron stabilite ​​în timpul lui Ahmed să se fi produs ca urmare a  eforturilor lui Kösem. Ea trebuie să fi realizat câștigul personal pe care îl putea obține prin înlocuirea sistemului de succesiune la tron după vârstă (primogeniture) ce era folosit până atunci  cu sistemul „agnatic seniority” (în care aveau prioritate frații mai mici ai fostului suveran în fața copiilor acestuia) .
În situațía respectivă, Ahmed avea un singur frate în viață, pe Mustafa, care însă era debil mintal.  Kösem putea spera ca acesta să poată fi înlăturat, după care avea să urmeze unul dintre fiii lui Ahmed la tron. Cel mai mare era Osman, fiul lui Mahfiruz Hatice. După vechiul sistem, acesta i-ar fi ucis imediat pe toți băieții născuți de Kosem. După noul sistem, frații urmau să fie închiși în camere izolate din palat, urmând să domnească pe rând dacă tronul devenea vacant. (Dar erau uciși fiii care li se nășteau în timp de erau în captivitate!) Fiii lui Ahmed aveau vârste fragede la înscăunare și i-au permis lui Kösem  să domnească în numele lor. Tinerii sultani au fost uciși cu toții pe rând, dar mai târziu. 

După moartea lui Ahmed Kösem nu mai era favorită, dar avea  avea  numeroși fii "în așteptare" (deci potențial moștenitori al tronului). 

La moartea lui Ahmed I, în 1617, pe tron a fost pus fratele lui, Mustafa I, atunci în vârstă de 26 de ani. (Deci Mustafa era doar cu un an mai mic decât Ahmed, nu era o diferență mare de vârstă între ei așa cum e arătat în serial).

(Din 1603, frații sultanului nu mai erau uciși, ci erau ținuți în apartamente izolate, pentru eventualitatea că sultanul ar fi murit și unul dintre ei ar fi fost noul moștenitor al tronului. Dar amenințarea continuă cu moartea -ce putea surveni oricând, prin surprindere- și izolarea forțată au avut urmări dramatice asupra psihicului lui Mustafa.).

Cum ajunsese pe tron Ahmed I
După urcarea pe tron a tatălui lui Ahmed I, Mehmed (Mahomed) III, în 1596, din ordinul său au fost aruncate în Bosfor şase concubine însărcinate şi au fost ucişi 19 fraţi ai săi, cărora li s-a construit apoi un frumos mausoleu. 

Șehzade Yahya (Iskender)                                                                              Unul dintre fiii sultanului Murad III a scăpat de uciderea ordonată de fratele său Mehmed III și căreia le-au căzut victime 19 dintre frații săi pe 28.01.1595. Născut în 1585, el fusese trimis clandestin de către mama lui Helena din familia Comnenilor, una dintre favoritele lui Murad III (identificată în film cu Safiye Sultan) în Grecia , apoi în Bulgaria și a fost botezat în religia creștin ortodoxă (era cunoscut drept contele Alexander- Iskender în varianta din limba turcă) într-o mănăstire, unde a trăit primii săi opt ani.  După întronarea nepotului său Ahmed în 1603, Yahya a încercat să capete sprijin în diferite țări europene pentru a dobândi tronul ce considera că i se cuvine. El a călătorit la Florența, Madrid, Roma, Krakovia, Anvers, Praga, a solicitat sprijinul episcopului ortodox sârb de la Kosovo și a mai multor episcopi catolici. Obținând ajutor de la Rusia și Ucraina, a întreprins un atac fără succes asupra Istanbulului cu 130 de nave cu cazaci ucrainieni, în 1624, când pe tron era sultanul copil Murad IV, fiul lui Kosem.  Iskender a murit în 1649 pe coasta Muntenegrului, fiind implicat în revolta organizată de către episcopii romano-catolici de la Skodra . Se căsătorise cu o prințesă albaneză descendentă a celebrului erou albanez Skanderberg și a avut doi fii, Maurizio și Alessandro și o fiică, Elena .

El nu a trăit  în Turcia, ceea ce  i-a permis să trăiască 64 de ani. Nu ar fi putut fi „șef al slugilor” în serai fără a fi fost și el castrat, ca întregul personal masculin din serai și din clădirea administrativă.  Deci întâmplările legate de el prezentate în serial nu corespund adevărului și nu sunt nici măcar plauzibile. 

Mahomed III a dispus și executarea fiului său cel mare, prințul  Mahmud, (fratele mai mare al lui Ahmed I), de care se temea că ar fi vrut să îi ia tronul. Mahomed III devenise obez și nu mai putea conduce campanii militare. 
Faptul că mama lui Mahmud, Halime apelase la un ghicitor ca să afle dacă fiul ei va urca pe tron a fost suficient ca Mahmud să fie arestat, torturat cu câte 200 de lovituri la interval de două zile și apoi strangulat din ordinul tatălui său (care aștepta în odaia alăturată și a verificat apoi personal că Mahmud murise), fără să fi existat dovezi ale vinovăției lui.
Au fost uciși și alți moștenitori ai lui Mahomed III, fiind lăsați în viață doar viitorii sultani Ahmed I (fiul concubinei Handan) și Mustafa I (fiul concubinei Halime). La câteva luni după aceea a murit și Mahomed III, la 37 de ani, se pare că otrăvit de către Derviș Mehmed Pașa,posibil la instigarea concubinei Handan . 
Cu 56 de zile înainte el fusese prevenit de un alt derviș care i-a strigat în serai: „August monarh, nu adormi! Te anunț că un trist eveniment se va petrece în 56 de zile!” . Sultanul s-a îmbolnăvit după câteva săptămâni și a murit chiar la data anunțată!
Probabil că se știa în cât timp își face efectul o otravă cu efect întârziat, de felul celor ce erau folosite în epocă.
Succesiunea la tron după noul sistem.  
Din 1603 prinţii au fost închişi în apartamente izolate (kafes) de unde nu ieşeau decât dacă urmau să urce pe tron. 
Această practică avea însă dezavantajul că acei prinți erau rupți cu totul de treburile împărăției și dacă ajungeau în situația de a domni nu aveau habar de nimic. 
Mustafa, fratele lui Ahmed I a fost ținut închis 14 ani în izolare, într-o încăpere ale cărei ferestre fuseseră zidite.   
Înainte de a muri, Ahmed i-a chemat pe muftiu și pe Marele vizir cerându-le ca să-i urmeze la tron fratele său Mustafa, pentru că fiii lui sunt prea mici. El considera că Mustafa era ocrotit de Allah, fiindcă scăpase în 1611 de două ori de sentințele la moarte pe care le dăduse contra lui. O dată Ahmed se simțise rău inexplicabil  după ce dăduse ordinul, altă dată se declanșase o furtună, iar sultanul superstițios revocase ordinul de fiecare dată.

Când Ahmed I a murit, Mustafa a fost pus pe tron, dar a domnit mai puțin de un an,(1817-1618) apoi fiind înlocuit de către ieniceri cu nepotul său de 13 ani Osman II, fiul lui Ahmed I cu concubina Mahfiruz Hatice. 
Mustafa dăduse semne evidente de instabilitate mintală gravă. La înscăunare, el dăruise armatei trei milioane de ducați, dar apoi își petrecea timpul aruncând bani de aur peștilor din Bosfor (nu în havuzul din palat, cum s-a prezentat în serial) și urmărind cu sabia în mână pajii din serai, distrându-se la vederea sângelui ce curgea. Șeicii încercaseră să explice comportamentul irațional al lui Mustafa prin semne de sfințenie, dar kyzlar-agasi Mustafa (șeful eunucilor negri ce conducea haremul) s-a aliat cu muftiul și cu caimacamul pentru a-l răsturna pe Mustafa la trei luni după înscăunare. Mustafa a fost retrimis în kafes. 

Osman II a căutat să facă pe placul ienicerilor, ordonând războaie împotriva Persiei , dar l-a destituit pe Marele vizir după ce îl felicitase pentru victoriile militare. 
El a intervenit în Principatele Române, numind în Valahia pe domnitorul Alexandru Șerban, fiul lui Radu Șerban, iar Gratiani, duce de Naxos a fost numit domnitor în Moldova, în 1619.
Osman a căutat să restabilească legăturile cu regatul Franței,(transmițând scuze lui Louis XIII pentru tratamentul înjositor de care avusese parte ambasadorul francez în timpul lui Mustafa),  cu Olanda și Anglia. După doar 10 luni Marele vizir a fost din nou înlocuit,(și pus să plătească vistieriei 30000 de ducați), fiind numit în acest post Ali Pașa, supranumit guzelge și celebi   pentru frumusețea lui. 
În noiembrie 1620 Constantinopolul a fost speriat de apariția unei comete ce a fost vizibilă timp de o lună la asfințitul soarelui. Astrologii au interpretat fenomenul ca o prezicere a extinderii imperiului otoman.  
Într-acestea, voievodul Transilvaniei Gabriel Bethlen a obținut destituirea lui Gratiani și numirea lui Alexandru Șerban, voievodul Valahiei ca domnitor în Moldova.  Gratiani a obținut sprijin polonez, dar armata poloneză a fost înfrântă crunt de armata otomană, în 1620.

Osman a luat drept concubină favorită o frumoasă sclavă de origine rusă , numită Miliclia (sau Meleksima, Marica, Meylikaya) care i-a născut un fiu, Omer (în ianuarie 1622).  Tânărul tată , întors din campania militară din Polonia a dispus să se facă în serai o reprezentație cu scene de asediu și explozia unei mine, pe care să le arate copilului de trei luni.  Printr-un accident, un glonte a ucis copilul.
Vrând să aibă repede noi copii, Osman și-a luat alte trei concubine, alese de astă dată dintre femeile libere, nu sclave, ceea ce era contrar legii din timpul său. Regula ca femeile sultanului să fie alese dintre sclave urmărea ca aceste femei să nu aibă un ascendent asupra sultanului, care la rândul său era fiul unei sclave. 
Spre indignarea poporului, Osman II și-a luat ca favorită pe Aișa, născută liberă, apoi o nepoată a lui Pertev Pașa (al cărei nume nu se cunoaște) și pe Akile (Ukayle/Rukiye) fiica muftiului Essad Efendi, care a născut după moartea lui Osman doi gemeni, morți foarte repede de o boală. Se pare că pe Ukayla a luat-o chiar în căsătorie, în 1622, acesta fiind unul dintre puținele cazuri (se citează 3 cazuri) în care sultanul a avut o soție legitimă. 
(În serial nu se vorbește despre aceste aspecte ale vieții personale a lui Osman II) 

Conform tradiției, Osman scria poezii, pe care le semna cu pseudonimul Farsi (Persanul) .Mândru de isprăvile sale ca sultan, Osman a ordonat ca trei poeți să scrie o „carte imperială”,  un poem care să descrie domnia sa glorioasă. Poetul Nadiri a scris 2000 de distihuri și s-a oprit la epoca nefericitului război din Polonia. Următorul poet, Kemal a scris doar introducerea, apoi a murit. Puțin după aceeea sultanul Osman a fost ucis.  

Osman II a ordonat uciderea fratelui său vitreg Mehmed, fiul lui Kosem. 
Înainte de a fi ucis de călăi, în 1621, Mehmed l-a blestemat pe Osman : „Osman, îl rog pe Allah să-ți taie zilele și să-ți răstoarne imperiul; să-ți poți pierde viața la fel cum mi-o smulgi tu pe a mea!” . După moartea tragică a prințului Mehmed, s-a abătut asupra Bosforului un frig năprasnic ce a făcut ca strâmtoarea Bosforului, ce separă Constantinopolul de Scutari (Uskudar) a fost înghețată în întregime, (un astfel de fenomen mai fusese pomenit doar în anul 739) astfel încât se putea trece pe gheață din Europa în Asia. Lipsa de aprovizionare ca urmare a opririi circulației pe mare a sporit nemulțumirea ienicerilor, care nu își primiseră nici soldele la timp.
Campania din Polonia
Osman a decis să cucerească personal Polonia, enervat de orice sfat contrar. Nici prevederile astrologice nefaste (eclipsă de soare în ultima zi a lunii) nu l-au oprit să pornească personal în fruntea oștii otomane. (La nașterea lui Osman în 1604 fusese de asemenea o eclipsă de soare). Primele succese au fost obținute împotriva cazacilor: 200 de pirați cazaci și apoi 300 de alți prizonieri cazaci au fost uciși în chinuri.
În timpul popasului făcut pe malul Dunării, Osman a reușit să tragă cu arcul o săgeată până pe malul opus, dând dispoziție ca fapta să fie nemurită prin ridicarea unei coloane pe locul în care a căzut săgeata. Admirația soldaților a fost diminuată însă când sultanul s-a distrat trăgând săgeți în prizonierii cazaci ba chiar și în propriii săi paji.
Incursiunile nocturne incognito pentru a-i surprinde pe cei care fumau sau beau vin au fost de asemenea nepopulare. Soldații prinși beți erau vânduți ca sclavi.

 Gabriel Bethlen i-a trimis sultanului capete tăiate și steaguri ca trofee din luptele contra austriecilor. Ștefan Tomșa a fost numit domnitor în Valahia. Lupta decisivă între forțele otomane (conduse de sultanul de 17 ani) reunite cu armata tătară și polonezii conduși de prințul Vladislas de 13 ani s-a dat pe malul Nistrului, aproape de castelul Hotin (Khotchim). Poziția favorabilă a trupelor poloneze a făcut ca luptele sângeroase să nu aducă victoria otomană. Prin intermeniul lui Radu Șerban , domnitorul Valahiei s-a încheiat o pace prea puțin onorabilă pentru sultan. Armata otomană a fost nemulțumită de plata insuficientă. 
    
Osman II a fost asasinat după numai 4 ani de domnie, în 1622, de către ieniceri, care erau nemulțumiți și de el, pentru că acesta se întorsese înfrânt din campania împotriva Poloniei și Moldovei și fusese silit să semneze o pace neonorantă la Hotin. 

Victoria polonezilor la Hotin împotriva trupelor otomane conduse de Osman II.
În 1621, turcii s-au obligat prin pacea semnată să respecte granițele Poloniei și să le apere de tătari, dar polonezii s-au obligat să plătească un tribut anual de 40000 de florini Hanului Crimeei. 

 

Semnarea tratatului de la Hotin în 1621.
Se observă că reprezentantul polonez stă pe un jilț , în timp ce reprezentantul otoman șade pe o pernă .

Osman II i-a învinuit pe ieniceri pentru înfrângerea suferită și a încercat să înlocuiască armata de ieniceri cu o armată formată din anatolieni, mesopotamieni, otomani egipteni și turcmeni, în care să aibă mai multă încredere. El a anunțat o nouă campanie militară împotriva Persiei . Un vis în care îi apăruse profetul Mahomed furios l-a decis pe Osman să anunțe un pelerinaj la Mecca. El a confiscat boii de la căruțele aflate la vamă pentru a-i jertfi la mormântul strămoșilor, dar plătind doar un sfert din contravaloarea animalelor, fapt ce a sporit nemulțumirea populară . 

Osman II a fost ucis de ienicerii (care ocupaseră palatul Topkapî și uciseseră de asemenea demnitarii apropiați acestuia) în 1622, la 17 ani. În timpul revoltei generale, au avut loc devastări, jafuri, ucideri de demnitari . Osman a încercat să promită bani ienicerilor, prin intermediul fostului lor agă, dar ienicerii au primit ordine de la Valide Sultan Halime mama lui Mustafa, care l-a numit Mare vizir pe Daud Pașa. Osman a încercat să fugă, s-a ascuns în casa fostului agă, unde a fost găsit îmbrăcat doar cu cămașa albă ce se purta pe dedesupt (probabil ca să nu fie recunoscut după caftanul luxos și după turban)  și cu un fes pe cap. Îmbrăcat astfel, a fost dus călare pe o mârțoagă la închisoare, fiind potopit pe drum de insulte.  

Osman II călare
miniatură de la palatul Topkapî
Se observă că încă era fără barbă
Calul cu harnașament aurit avea
gleznele și coada vopsite în roșu
(poate cu henna)

(S-a consemnat acerba luptă dusă de Osman cu călăii săi, pe care a reușit să-i respingă într-o primă etapă, după care tânărul sultan s-a adresat ienicerilor încercând să ceară indulgență pentru greșelile făcute din lipsă de experiență.  Osman a încercat apoi să fugă, dar a fost prins și executat la Edicule, după ce el reușise să-i ucidă pe șase dintre atacatori. A fost ucis în cele din urmă printr-o combinare de strangulare și comprimare a testiculelor. O ureche i-a fost tăiată și trimisă Sultanei Valide .) Osman a fost îngropat în aceeași seară în geamia construită de tatăl său. Nu s-a ținut doliu.
Pe timpul domniei lui Osman, mama sa Mahfiruz nu a primit titlul de Valide Sultan (datele despre femeile din serai apar doar din actele contabile , care erau întocmite foarte strict; numele Mahfiruz nu apare pe listele de plăți pentru sultanele Valide). Se pare că Mahfiruz stătea la Seraiul Vechi chiar și când fiul ei era pe tron și era probabil în dizgrație.  După alți istorici ea nu ar mai fi fost în viață la întronarea lui Osman. A fost îngropată alături de sultanul ei Ahmed.

(Osman a murit 18 ani, dar e interpretat de un actor de 30 de ani, fapt ce denaturează adevărul istoric).


Pe tron a fost pus din nou Mustafa I , care a avut astfel ocazia de a ieși din închisoarea sa de la palat pentru a domni circa un an. Mustafa a fost scos de ieniceri din închisoarea sa, unde nu i se mai dăduseră de trei zile apă și mâncare, Osman intenționând probabil să scape astfel de el în mod discret. 

Mustafa era însă incapabil să decidă asupra treburilor statului. El a lăsat la alegerea ienicerilor pe cine să pună în fruntea lor, și cum aceștia nu se înțelegeau a venit Valide Sultan acoperită cu un văl să le vorbească. În cele din urmă postul de Mare vizir a fost dobândit de Merre Husein, care i-a cumpărat pe ieniceri cu 100 000 de țechini. Degringolada trupelor era accentuată de comportamentul anormal al lui Mustafa. 
Spahiii l-au acuzat ulterior pe Mustafa că  acesta ordonase uciderea lui Osman (pe care acum îl regretau). Mustafa a negat că ar fi dat acest ordin și a dat vina pe subalternii săi Daud Pașa și Kalender-Oghri. Aceștia au arătat însă ordinul scris al lui Mustafa, drept urmare ienicerii l-au iertat pe Daud Pașa (pe care erau pe cale să-l execute) și l-au proclamat unilateral Mare vizir. Imediat însă Marele vizir în funcție Gurdji-Mohamed Pașa a ordonat arestarea și executarea lui Daud Pașa și a lui Kalender-Oghri în închisoarea Edicule, acolo unde aceștia îl uciseseră pe Osman Sultan.
Apoi Mustafa, care dădea semne vizibile de demență,  a fost din nou detronat și închis, în 1623. El a rămas închis încă 16 ani, la Seraiul Vechi, unde a și murit din cauze naturale la 20 ianuarie 1639. (deci scena din film cu uciderea lui pe galeră nu ar avea corespondent în realitate)

Principele Transilvaniei Betlen Gabor (Gabriel Bethlen) a trimis un ambasador la sultanul Mustafa la trei luni după întronarea acestuia. I-a trimis tributul anual și a primit promisiunea de sprijin în caz de război cu Germania. Ambasadorul imperial l-a felicitat la rândul său pe Mustafa , cerând cu această ocazie orașele Lippa, Waitzen, Șoimuș și Arad.

(În serial nu sunt prezentate însă aceste fapte istorice, ci a fost introdus personajul fantastic Fahria- așa numita fiică a lui Gabor Betlen /Bethlen, care s-ar fi dus în seraiul sultanului Murad IV. De fapt, Gabriel Bethlen nu a avut copii!  E posibil să fi avut o fiică ce a murit în copilărie. În realitate, pentru că Gabriel Bethlen, a murit fără urmași, soția lui Ecaterina a preluat pentru scurt timp regența Transilvaniei, abdicând în 1630 în favoarea lui Ștefan Bethlen. Ecaterina a plecat apoi în Germania, unde s-a recăsătorit, fără a avea urmași nici din această căsătorie. ). Gabriel Bethlen a avut intenția de a uni principatul Transilvania cu Muntenia și cu Moldova și să devină „rex Daciae”- regele Daciei. Deci se păstra conștiința faptului că cele trei principate erau părți din Dacia.  

Cererile necontenite de bani din partea ienicerilor au fost acoperite prin sacrificarea veselei de aur și de argint din serai.( veniturile coroanei scăzuseră cu peste 48 de milioane, impozitele crescuseră la un nivel ne mai întâlnit).  Radu, domnitorul Valahiei a fost amenințat și forțat să trimită 30 000 de scuzi (bani de aur).

(În serial s-a trecut sub tăcere această perioadă a domniei lui Mustafa, lăsându-se impresia că el ar fi fost detronat imediat după moartea lui Osman II)

După detronarea lui Mustafa, în septembrie 1623, pe tron a fost pus fratele vitreg  al lui Osman II, Murad IV, fiul lui Kösem, în vârstă de 11 ani, Kösem fiind sprijinită de Gurdji-Muhamed Pașa și de kapudanpașa Khalil. 
( După mai mulți ani de campanii păguboase împotriva Persiei și la alte revolte ale ienicerilor, Murad IV a ordonat uciderea  aproape nonagenarul ministru  Gurdji-Muhamed Pașa ce servise 70 de ani sub opt sultani). 
Deși la întronarea lui Murad li se explicase ienicerilor că starea proastă a finanțelor nu permitea să li se acorde gratificația tradițională la fiecare început de domnie, în scurtă vreme ei au cerut imperios această premiere. Li s-au oferit 25 de aspri/om în loc de 25 de țechini, ceea ce a sporit nemulțumirea. Li s-a plătit în cele din urmă suma obișnuită din averea personală a sultanului. 
Murad IV a fost circumcis după înscăunare (dată fiind vârsta fragedă). 
La vârsta de 16 ani, în 1628 el l-a executat pe cumnatul său Kara Mustafa Pașa, soțul surorii lui Fatma. 

 Murad IV a ordonat uciderea fratelui său Baiazid  și a fratelui vitreg Soliman 
în 1635, iar doi ani mai târziu a ordonat uciderea fratelui său Kasîm.. În 1640, de pe patul de moarte (suferea de ciroză),Murad IV a ordonat și uciderea fratelui său bun Ibrahim (ultimul membru masculin din familia sa), dar ordinul nu i-a fost executat, căci ar fi însemnat stingerea dinastiei.

Mama lui Baiazid era Mahfiruz Hatice  și nu Gulbahar, cum se spune in serial. Numele Gulbahar nu apare printre favoritele cunoscute ale sultanului Ahmed. Cum însă  despre Mahfiruz nu se știe mare lucru, ar putea fi vorba despre una și aceeași sclavă favorită.

Cum era viaţa în harem

Existau acolo uneori 600, alteori chiar 1500 de femei, de toate vârstele (pentru că rămâneau acolo până la moarte). Ele erau sclave, păzite de eunuci (bărbaţi castraţi) . Ele fuseseră aduse drept plocon, sau capturate în campanii militare, ori cumpărate din copilărie sau adolescenţă. În serai erau învăţate să cânte şi să danseze. Muzicienii care erau chemaţi uneori să cânte acolo erau legaţi la ochi. Dacă era nevoie să intre nişte bărbaţi în harem, de pildă pentru reparaţii ale clădirii sau pentru alt motiv, eunucii le încuiau pe femei în alte încăperi.

Nu se punea problema ca vreuna dintre femeile din serai să iasă din clădire (în afară de situația în care era mutată în alt serai, sub pază). Nu se punea problema ca șeful servitorilor să fie un purtător de barbă, cum vedem în serial, căci el era neapărat eunuc negru.

Seraiul era un loc ce nu semăna cu poveştile din 1001 de nopţi, ci mai degrabă un univers carceral bântuit de crime şi de intrigi. 

Se citează cazul sultanului Ibrahim (ce a domnit în perioada1640-1646), care a ordonat după o noapte de orgie ca toate femeile din harem să fie legate în saci şi aruncate în mare, pentru că dorea să schimbe efectivul. (Ibrahim I era instabil mintal iar mama lui Kösem conducea imperiul, participând chiar la reuniunile Divanului, ascunsă însă după o perdea, în spatele unei ferestruici cu grilaj - căci femeile nu puteau fi văzute decât de soții sau de fiii lor). 

Toți cei aflați în seraiul imperial, femei sau eunuci  erau sclavii sultanului (nota cu surprindere călătorul Ottaviano Bon în secolul XVII).
Ca șef de familie, doar sultanul avea autoritatea de a alege soți/soții pentru toți membrii familiei, bărbați, femei, copii și nepoți. Decizia era politică. Dacă până în secolul XV se practicau căsătorii inter-dinastice, (prinții sau sultanii otomani căsătorindu-se cu prințese musulmane  sau creștine care erau privite ca garanții pentru alianțele politice), după mijlocul secolului XV membrii dinastiei otomane (sultani sau prinți) aveau în harem doar sclave , concubine. Concubinele erau sclave ce nu erau musulmane - erau prizoniere de război sau cumpărate de către mama împăratului sau de către diverși demnitari pentru a fi oferite drept cadouri prinților sau sultanului. Ele nu beneficiau de suportul familiei și nu dețineau altă avere decât ceea ce le era oferit de către stăpânul lor. 
Prințesele (fiicele și nepoatele de sultani) erau măritate de către sultan în secolele XIV-XV cu prinți anatolieni, cu șefi locali (otomani sau nu) sau cu demnitari-sclavi ai sultanului, dar toți - musulmani. Ele nu puteau avea concubini, dar puteau fi măritate cu persoane mai prejos de rangul lor. În secolul XV, unii dintre demnitarii-sclavi erau de origine nobilă, descendenți din familii creștine islamizate sau trimiși ca ostatici , ori luați prizonieri de război. Din secolul XVI însă sunt privilegiați demnitarii sclavi fără sânge nobil ca soți pentru prințesele otomane. Sultanii erau înconjurați de sclavi crescuți de mici la palat și educați în vederea funcțiilor ce le vor fi încredințate. 

Şeful eunucilor avea rang de paşă, 300 de cai,  era singurul care putea intra la padişah oricând şi avea autoritate asupra trezorierului şi miniştrilor. Vedem că uneori acest șef al eunucilor negri a ajuns să schimbe sultanul complotând la uciderea acestuia. Toți bărbații care aveau acces în harem în afară de sultan erau castrați („eunuci negri”- li se amputaseră atât testiculele cât și penisul). De multe ori acești eunuci erau chiar negri la piele, proveniți dintre sclavii aduși din Africa. Amputările care se aplicau în copilărie acestor sclavi duceau în majoritatea cazurilor la moartea acestora prin infecții și hemoragii grave. S-a constatat că dintre sclavii negri erau mai mai mulți cei care 
supraviețuiau, aceștia fiind vânduți apoi pe sume considerabile pentru haremul sultanului și cele ale bogătașilor turci. 

 Bucătarii aduceau platourile cu mâncare la intrarea în harem, de unde era luate apoi de eunuci şi predate servitoarelor, ce le aduceau la mese.

Vizirii nu aveau acces decât în sala tronului sau în sala consiliului de miniştri.

Deci  e clar, scenele de conversație dintre oricare dintre bărbații necastrați (afară de sultan) și oricare dintre femeile din harem erau excluse. 

Pe padişah, femeile nu îl vedeau decât rareori, aproape niciodată. Ele erau obligate să se ascundă când auzeau pașii sultanului, care purta papuci cu ținte ca să facă zgomot în mers. La auzul zgomotului de pași, femeile erau obligate să părăsească rapid încăperea înainte de intrarea sultanului, pentru a nu îl deranja cu prezența nesolicitată. (astfel de papuci pot fi văzuți la palatul Topkapî și explicația e dată de către prezentatorii muzeului).

Doar dacă una dintre noile sosite era remarcată de Aga sau de Valide, ea ar fi putut intra în serviciul acestora şi să fie- eventual- prezentată padişahului. Dacă acesta o plăcea, favorita putea părăsi dormitoarele comune de la parter , primea un apartament la etaj şi servitoare personale, dar situaţia se putea schimba în orice moment şi favorita putea redeveni o sclavă anonimă la parter, de data asta pentru totdeauna. Dacă se schimba sediul haremului, sau dacă erau trimise de la un harem la altul, femeile puteau beneficia de o călătorie în trăsuri sau nave prevăzute cu grilaje la ferestre. De la clădire și până la trăsură, ienicerii formau un culoar din draperii groase pe care și le ridicau până deasupra ochilor, ca să nu le poată vedea pe femei. Dar nici ele pe ei, desigur. Altfel, ele nu ieșeau din clădirea haremului. Prin urmare, nici plimbările prin parcul din jurul palatului  nu le erau permise- ele aveau o curte închisă în care puteau ieși la aer).

 Când Kösem , care ajunsese regentă dorea să participe la lucrările Divanului (echivalentul unui consiliu de miniștri) ea stătea în spatele unui paravan și vorbea de acolo, fără a fi văzută .  

În palatul nou, Dolmabahçe Sarayı, construit în 1853, femeile puteau zări ceva din sala tronului privind de  pe un coridor din harem care trecea prin spatele unui grilaj aflat la partea de sus a sălii. Stând în genunchi sau pe jos, femeile puteau privi prin grilajul care era la partea de jos a peretelui coridorului. (Sala tronului are înălțimea a două etaje, astfel că grilajul care e situat foarte sus în sala tronului corespunde cu o ferestruică situată aproape de podeaua coridorului de la etajul superior și la care aveau acces femeile)

 De asemenea, femeile din harem nu puteau sta în aceeași încăpere cu un băiat trecut de pubertate care nu le era rudă de sânge. Deci Kösem nu ar fi putut avea scene de tandrețe cu Osman, care nu era fiul ei . De asemenea prinții trecuți de 13 ani aveau fiecare haremul lui și nu le puteau vedea pe femeile din haremul altuia. Chiar și în zilele noastre femeile musulmane au interdicție de a lucra în aceeași încăpere cu bărbați care nu sunt soții lor. Cu atât mai mult în secolul XVII!                                                                                                                                   Cadânele care câștigau favorurile sultanei Valide puteau fi eliberate din sclavie și apoi căsătorite de aceasta (care le găsea un soț considerat potrivit și le dădea zestre, drept răsplată pentru serviciile aduse).   

Prin influiența ei, Kösem a obținut ca în ordinea la succesiune la tron să aibă întâietate frații mai mici ai suveranului față de fiii acestuia. . Potrivit ambasadorului venețian Contarini, Kösem, "a făcut lobby să schimbe soarta lui Mustafa de a fi ucis de fratele său,  cu scopul de a salva ulterior pe proprii ei fii de aceeași soartă." 
În perioada în care a fost concubină favorită, Kösem a primit 1000 de aspri pe zi .

Ambasadorul venetian Contarini a relatat bătaia unei femei ordonată de sultan în 1612. Femeia care o iritase pe Kösem poate fi identificată ca fiind colega ei, concubina Mahfiruz Hatice Sultan. Kösem  făcuse eforturi pentru a-l feri pe cumnatul ei, Mustafa de fratricid și văzuse un obstacol în Mahfiruz, care făcea lobby în favoarea propriului său fiu.

Ca și părinții lui, Ahmed a murit la o vârstă tânără (27 ani), la 22 noiembrie 1617. Acest lucru a dus la pierderea poziției lui Kösem în Palatul Topkapi. 
Ea a fost silită să plece în Palatul Vechi în timpul domniei  cumnatul ei, Mustafa I și a fiul său vitreg Osman al II-lea, și pentru o perioadă scurtă în timpul domniei fiului ei cel mic, Ibrahim I „nebunul”. (Nu se știe că ar fi fost trimisă la vechiul serai și de către fiul ei Murad IV, aș cum se arată în serial)

Kösem ca Valide Sultan (Mamă a sultanului)

Prima dată când a avut acest titlu

Kösem s-au întors la putere când fiul ei a urcat pe tron ​​la 10 septembrie 1623 ca Murad IV.  (27 iulie 1612 - 8 februarie 1640)

Murad IV 
miniatură aflată la Topkapî.
Era corpolent, chiar supraponderal,
foarte brunet 
și purta un turban cu ciucuri și pene
copiat după turbanul cu pene pe care 
îl purta (în 1544) șahul Persiei
Tahmasp I

Dat fiind că  fiul ei era minor (avea 11 ani), ea a fost numită nu numai ca Valide Sultan dar, de asemenea, ca regent oficial (naib-i-sultanat) până la majoratul fiului său. (De la înscăunarea fiului ei pe 10 septembrie 1623, până la 18 mai 1632). În cea mai mare domniei lui Murad al IV, ea a condus, de fapt, prin el și a stăpânit efectiv imperiul, participând la ședințele divanului (cabinetului) din spatele unei perdele. A continuat să facă acest lucru  chiar și după 1632, atunci când ea nu mai era regent. Nu se punea problema însă de a se întâlni față în față cu diverșii pași  sau viziri, ea putând vorbi cu aceștia doar din spatele unor panouri sau perdele . 

Tahmasp I în 1544

În primii ani, Imperiul a căzut în anarhie; Imperiul Safavid a invadat Irakul aproape imediat, Nordul Anatoliei  a erupt în revolte, iar în 1631 ienicerii au luat cu asalt palatul și l-au ucis pe  Marele Vizir Hafiz Armed Pașa, printre altele. 
În februarie 1632 a pus să fie strangulat următorul mare vizir Topal Recep Pașa, cumnatul său. 

În 1628 a murit Gabriel Bethlen, principele Transilvaniei. „Acest prinț ambițios fusese artizanul tulburărilor anarhice care dezolaseră timp de mai multi ani imperiul german. Cu talente militare, o activitate prodigioasă și abilitate diplomatică, Gabriel Bethlen a fost un fervent propagator al protestantismului. Tatăl său Farkas (Lupu) Bethlen fusese un nobil ungur, iar mama sa Frosina (Drusina) Lazăr provenea dintr-o familie de nobili secui. Gabriel Bethlen a crescut în castelul din Lăzarea, a fost consilierul lui Ștefan II Bocskai și al lui Gabriel Bathory, devenind apoi principe al Transilvaniei . A construit palatul de la Alba Iulia, unde își stabilise capitala, susținând cultura și artele. El le-a conferit tuturor pastorilor protestanți titluri de noblețe ereditare.  A întreținut o armată de mercenari cu care a dus o politică străină ambițioasă.

Gabriel Bethlen
(pare să aibă fața chiar albă)

În 1613, la Meuse Gabriel Bethlen a făcut o înțelegere cu Radu Mihnea şi cu Tomşa. A dat mâna cu cei doi voievozi, povesteşte un izvor contemporan şi „s-au jurat că vor fi fraţi unul altuia şi până la moarte nu se vor lăsa unul de altul. Ceea ce s-a şi îndeplinit", se arată în volumul „Istoria Românilor”, de Constantin Giurescu (1944).

În timp ce împăratul Ferdinand II era ocupat cu rebeliunea cehă, Bethlen a intrat cu armatele sale în Ungaria (de fapt pe teritoriul actualei Slovacii) și stabilește capitala Ungariei la Bratislava (Presburg). Aliindu-se cu trupele cehe, atacă Viena , încheie o pace prin care primește 13 comitate din estul Ungariei și este ales chiar rege al Ungariei în 1620, de către dieta din Banska Bistrița , cu consimțământul turcilor (titlu la care a renunțat în 1621, păstrând însă titlul de principe al Transilvaniei și dominația asupra a șapte comitate din partea superioară a cursului râului Tisa (În Slovacia, Ucraina, Ungaria și România actuale), fortărețele de la Tokaj, Muncacs și Ecsed și un ducat în Silezia.  Cu puțin timp înainte de a muri, Gabriel Bethlen îi ceruse sultanului Murad titlul de rege al Daciei și posesiunea Valahiei și a Moldovei, fără a primi însă sprijinul sultanului.

Este de remarcat faptul că în epoca respectivă se păstrase clar conștiința faptului că cele trei principate române erau părți din Dacia , patria originară a românilor.
Exista dorința de reunire a acestor provincii în forma unitară inițială.
Țările învecinate chiar foloseau  uneori  denumirea Dacia pentru ținuturile românești.

Un scriitor leah (Orichovius, Annal, 5 ad annum 1552) 
scria despre moldoveni: „Sunt atât de viteji, încât s-au războit și au învins dușmani din toate părțile, care îi atacau în același timp. Căci Ștefan, care a domnit în Dacia în vremea strămoșilor noștri, a biruit aproape în aceeași vară, într-un război greu, pe Baiazid al turcilor, pe Matei al ungurilor și pe Ioan Albert al leșilor” 
(citat inclus în Descriptio Moldaviae)

Istoricii presupun că adversarii principelui transilvan Gabriel Bethlen îi spuneau „ţiganul”, din cauza tenului închis la culoare- ipoteză contrazisă de portretul ce s-a păstrat. Mai plauzibil e faptul că eliberarea țiganilor, făcută de Gabriel Bethlen și care nu a fost pe placul grofilor, a dus la poreclirea acestuia de către aceștia.

 În Dicţionarul de argou al Limbii Române cuvântul „gabor” are mai multe sensuri printre care şi cel de „ţigan ungur”. În Transilvania, termenul este folosit pentru a denumi generic romii. Există o legendă în tradiţia comunităţii care spune că rromii, care aveau un statut social inferior, au fost eliberaţi de principele Gabor Bethlen. El i-a eliberat şi le-a oferit şansa de a se dezvolta şi de a se integra în societatea epocii. În semn de recunoştinţă aceştia au preluat numele de gabori de la prenumele principelui, afirma istoricul clujean Tudor Sălăgean.

 În 1638 erau trei pretendenți la domnia Transilvaniei: Moses Seckel, sprijinit de Suedia, Ștefan Bethlen, susținut de Poartă și Rakoszy, sprijinit de Viena. Acesta din urmă a avut o victorie asupra armatei otomane condusă de Nasuh Zade, așa că sultanul l-a recunoscut ca principe al Transilvaniei

Murad s-a temut să nu sufere aceeași soartă ca și fratele său mai mare, Osman al II-lea, și a decis să-și afirme puterea. Mai târziu, el a încercat să calmeze corupția care crescuse în timpul domniilor sultanilor anteriori prin metode tiranice. 
Domnia lui absolută a început în jurul anului 1632, când a devenit autoritar și a reprimat orice împotrivire, restabilind supremația sultanului.

 A rămas în istorie ca sultanul cel mai tiranic, dar a avut succese militare. Campaniile sale militare erau însoțite de  numeroase execuții ale unor supuși acuzați de corupție, neglijență sau că ar fi fumat tutun. (Consumul de alcool, tutun sau cafea era pedepsit cu moartea).
În ciuda acestor ordine prohibitive, surse istorice ce îl includ și pe Halil Inalcik spun că Murad fuma și obișnuia să bea alcool!  Ar fi o explicație și pentru ciroza care i-a adus moartea.
În 1634 sultanul Murad IV a dispus uciderea favoritului său de până atunci, Abaza Pașa, guvernatorul Bosniei.  Abaza Pașa  promisese sprijinul său armenilor ce se certau cu grecii pentru biserica de la Sfântul Mormânt (Camama) de la Ierusalim și primise 20 000 de piaștri de la aceștia. El i-a declarat sultanului că primise doar 12 000 de piaștri , ceea ce i-a atras condamnarea la moarte.

Murad era un bărbat înalt și puternic, ce se fălea cu forța lui musculară. Când fratele său Baiazid (Bayezid) a părut că îl întrece la mânuirea arcului, Murad a ordonat executarea lui (în 1635). Mama lui, Kosem l-a oprit să-l execute și pe fratele mai mic Ibrahim, spunându-i că acesta e prea nebun pentru a constitui o amenințare pentru el.
  

Murad IV la masă, 
supraponderal,
cu o cupă în mână,  purtând
turban înalt cu pene
(miniatură de epocă)

În 1635, Murad a părăsit cu mare alai Constantinopolul pentru a invada Persia.  Marșul a fost presărat cu numeroase execuții ale supușilor acuzați de rebeliune, de corupție, de neglijență sau că ar fi fumat.  A fost executat și emirul libanez Fakhreddin II, prizonier la Constantinopol. În campanie, sultanul trăia ca un simplu soldat, învelindu-se cu valtrapul calului și cu capul pe șeaua acestuia. Era un luptător redutabil, iar bravura lui a intrat în legendele timpului. Se spunea că arma lui preferată era un buzdugan de 60 kg pe care îl mânuia cu o singură mână, dar utiliza și arcuri grele și spada pentru două mâini grea de circa 50 kg. Armele acestea se păstrează încă la muzeul palatului Topkapî.  
Au fost persecutați și poeții sau artiștii care nu respectau corectitudinea religioasă și politică.  
Murad a cucerit Erivan și Tabriz, în final recucerind Bagdadul în 1638, după un asediu terminat cu masacrarea garnizoanei și a locuitorilor din cetate (deși acestora li se promisese că vor fi cruțați,  au fost  masacrați 30 000 de soldați și 30 000 de civili). Se spune că ofițerii lui Murad  au organizat o scenă în care o mie de prizonieri au fost executați în același timp , spre satisfacția sultanului ce privea. A condus personal invadarea Mesopotamiei și a încheiat o pace cu Persia, ce a stabilit frontiera care e și astăzi între cele două țări. 

Obișnuia,să circule prin oraș deghizat și însoțit de un călău. Dacă întâlnea un „turbulent”, alegea modul în care să fie executat  acela. În primii ani, execuțiile fuseseră justificate prin necesitatea de a-și impune autoritatea. Ulterior, însă, el ordona execuții din capriciu . O dată l-a obligat pe medicul său să înghită o supradoză de opium. A tras în țeapă un curier pentru că în informase din greșeală că a devenit tatăl unui băiat, când de fapt i se născuse o fiică. În 5 ani, a executat circa 25 000 de supuși. Muzicianul său, de exemplu, a fost executat pentru că a cântat o melodie persană. A strangulat un mare vizir pentru că acesta își bătuse soacra . A fost primul sultan care a executat un șeic-al-islamului (cel mai înalt rang religios musulman)
Obișnuia să stea într-un chioșc aflat pe malul Bosforului, lângă palatul său  și să tragă săgeți în luntrașii care vâsleau prea aproape de palat. 
(cf. Davis, William (1922). A Short History of the Far East. )  A murit la 27 de ani, (la aceeași vârstă ca și tatăl său) de ciroză, nu înainte de a-și ucide frații : pe fratele său bun Baiazid și pe fratele vitreg Soliman în 1635, apoi pe fratele său bun Kasim (în 1638) . Execuțiile din 1635 s-au petrecut în timpul serbărilor publice pentru victoria otomană împotriva Persiei. Erivan a fost recucerit aproape imediat de către armata persană. 
De pe patul de moarte ordonase și uciderea fratelui său Ibrahim,(ordin neîndeplinit), deși nu avea nici un fiu care să moștenească tronul. (cei 11 băieți născuți de concubinele sale  au murit la 1-3 ani! În schimb 5 dintre fiicele sale au atins vârsta adultă. ) . 

Viața de familie a sultanului Murad IV

Registrele indică o singură concubină favorită (haseki), Aișe, până la sfârștul celor 17 ani de domnie ai lui Murad IV.  Se presupune că a avut un număr mai mare de concubine, dar fără a fi favorite. În 1633, Murad i-a mărit stipendiul favoritei Aișe la 2000 de aspri/zi , până la sfârșitul domniei lui . 
(Prin urmare Aișe nu a căzut în dizgrație, iar scena în care ea se sinucide, otrăvindu-și și doi copii este total inventată în serial, probabil pentru a explica moartea timpurie a copiilor acestui sultan)
O inscripție vakf (ce înseamnă fundație caritabilă) menționează totuși existența unei alte concubine a lui Murad numită Sanavber Hatun, care e posibil să fi avut rangul de haseki (favorită). E posibil să-și fi luat o a doua concubină favorită în dorința de a-și asigura descendența, dat fiind că fiii lui au murit cu toții la vârste mici. Cea de a doua sultană haseki a primit o perioadă suma de 2571 aspri/zi, dar după șapte luni alocația i-a fost redusă la 2000 de aspri/zi, ca și pentru Aișe. 
Se cunosc numele a 10 băieți ai lui Murad IV, care au murit însă de mici: 

• Şehzade Ahmed (21 Decembrie 1628 – 1639);
• Şehzade Numan (1628 – 1629);
• Şehzade Orhan (1629 – 1629);
• Şehzade Hasan (Martie 1631 – 1632);
• Şehzade Suleiman (2 Februarie 1632 – 1635);
• Şehzade Mehmed (8 August 1633 – 1640);
• Şehzade Osman (9 Februarie 1634 – February 1634);
• Şehzade Alaeddin (26 August 1635 – 1637);
• Şehzade Selim (1637 – 1640);
• Şehzade Abdul Hamid (15 Mai 1638 – 1638);

Se cunosc și numele a  trei fiice ale lui Murad IV: Kaya/Ismihan, care a trăit 26 de ani; Safiye  și Rukiye (au fost căsătorite cu viziri). 
Se poate observa că băieții Suleiman și Selim nu erau gemeni (așa cum a fost arătat în serialul tv) și au murit la 5 ani unul față de celălalt. Deci nu au murit de ciumă. La începutul anului 1640 au murit ultimii dintre băieții lui Murad IV: Mehmed și Selim. 

După moartea lui Murad, Aișe a fost trimisă la Palatul Eski /Vechi (împreună cu restul haremului acestuia. Se știe că mai era în viață în anii 1678/79. Deci nu s-a sinucis, ci a mai trăit 38-39 de ani după moartea lui Murad IV!

Unele surse indică faptul  că Murad IV se distra atât cu femei, cât și cu bărbați.

Din campania din Persia,în 1635  el l-a adus la Istanbul ca favorit al său pe comandantul castelului din Revan  Emirgüneoğlu Tahmasp Kulu Khan, (  Emir Güne Han) căruia i-a schimbat numele în Iusuf Pașa (așa cum se proceda și cu cadânele aduse în serai). 
Murad IV a făcut pentru el o grădină numită "Feridun Bahçesi" (cunoscută și ca „Emirgüne Bahçesi” - grădina lui Emirgün). Grădina ocupa o suprafață de 47,2 hectare de teren accidentat situat pe malul Bosforului și înconjurat de ziduri înalte. Grădina era situată într-o pădure de chiparoși plantați de pe timpul imperiului Bizantin.

Conform celor scrise de Dimitrie Cantemir și de Eremia Çelebi, Murad IV se întâlnea regulat cu homosexuali cunoscuți de pe timpul său: Yusuf Pasha, Musa Çelebi și Silahtar Mustafa Pașa în "Feridun Bahçesi". Petrecerile din grădina lui Emirgün erau agrementate de plimbări romantice în doi cu ambarcațiuni de agrement. 
Petrecăreții beau un „vin pur”, adică un vin ce fusese ținut 12 ore în apa mării, în recipiente de ceramică în care nu pătrundea aerul și care erau sparte apoi pentru a se bea vinul din ele. (Procedeu prin care „ocoleau” interdicția islamică de a se bea alcool). Se pare că favoritul îl obișnuise pe Murad să bea vin în mod regulat. 

(În film e prezentată doar o scenă în care sultanul, deghizat, ar fi gustat doar dintr-o ulcică plină cu vin oferită de luntraș și l-ar fi iertat apoi pe acela că bea - departe de realitate! 
De fapt el pedepsea fără milă consumul de alcool în cazul supușilor, dar el personal și favoriții săi- tovarăși de petreceri- beau vin cu regularitate...)

În secolul XIX grădina a dispărut în mare parte, terenul fiind lotizat și distribuit pentru construirea de vile (pavilioane) și de alte construcții (cartierul Emirgan). 

Murad IV a scris la rândul său versuri, semnate cu pseudonimul Muradi (binevoitorul)
Pentru a-i face plăcere sultanului, șeful emirilor, Allamé a scris un tratat despre metodele de înlocuire a cafelei cu teci de fasole  și în care era condamnat obiceiul fumatului.   

Silahtar Mustafa Paşa (1609?- 1642) a fost un vizir , căpitan și guvernator care a ajuns de tânăr la curtea lui Murad IV, căruia i-a câștigat dragostea. L-a însoțit pe sultan în expediții și a primit numeroase funcții înalte. 
La moartea lui sultanului Murad, (Silahtar) Mustafa Pașa  era beiul Rumeliei, apoi -în 1641-guvernatorul Timișoarei. În 1642 a fost executat în castelul Timișoara din ordinul sultanului Ibrahim. El își construise un palat în orașul Saraievo (cunoscut sub numele de palatul lui Haci Sinan în amintirea tatălui său).
(Deci nici vorbă să fi fost ucis din ordinul sultanei Kosem, cum s-a arătat în serial).

Diferențe față de cele prezentate în serial

Murad IV nu a avut nici o soție legitimă (în istoria sultanilor otomani căsătoriile legitime au fost extrem de rare), iar povestea de dragoste cu prințesa Fahria e total inventată. În schimb, bisexualitatea sultanului și petrecerile din grădina Feridun Bahçesi au fost trecute sub tăcere. 
De asemenea închiderea fratelui său Kasim (de fapt și a lui Ibrahim) în camera fără ferestre și fără contact cu nimeni e pusă pe seama unei infidelități ce ar fi avut loc în serai ...de fapt unde? În realitate fiecare dintre prinți avea câte un harem propriu, cu cadâne proprii, care erau cu totul izolate de oricare bărbat care nu le era rudă de sânge. (Ele locuiau în apartamentele proprii ale prințului respectiv- în seraiul acestuia). Prin urmare nu ar fi fost posibile infidelități  și unul dintre prinți nu ar fi putut nici măcar să vadă fața unei cadâne din seraiul celuilalt prinț. 
Nici idilele între surorile sultanului și „arcaș” nu ar fi putut avea loc, din aceleași motive. 
Iar  acel Silahtar din anturajul sultanului era de fapt un homosexual notoriu. 

Adevărul despre Gevherhan
Născută în jurul anului 1605, (după alte surse în 1608) Gevherhan Sultan a fost fiica cea mai mare a sultanului Ahmed I. În vara anului 1612, Ahmed a aranjat căsătoria  lui Gevherhan , care avea  șapte ani cu Öküz Kara Mehmed Pașa, care a servit ca guvernator al Egiptului între 1607 și 1611,apoi ca amiral al flotei otomane din 1611. Căsătoria a avut loc la Palatul Vechi, iar cuplului i-a fost dat Palatul lui Ibrahim Pașa ca reședință . Mehmed a servit ca Marele Vizier din 1614 până în 1616 sub Ahmed și apoi din nou pentru câteva luni în 1619 sub Osman al II-lea. După ce a fost demis din birou pentru a doua oară, a murit la Aleppo în jurul anului 1621. Deci Geverhan a rămas văduvă la 16 ani. A fost căsătorită apoi cu  Topal Recep Pașa  care în 1632 era mare vizir sub  Murad al IV-lea. Cu Recep Pasha, a avut o fiică numită Safiye Sultan, care s-a căsătorit cu viitorul Marele Vizir Abaza Siyavuș Pasha.  Gevherhan Sultan a murit în jurul anului 1631. Nici o legătură cu idila romantică arătată în film. 

În film se vorbește despre o altă fiică a sultanei Kösem: Atike, pe care fratele ei Murat ar fi căsătorit-o cu Silahtar.  

De fapt, pe lângă Gevherhan, Kösem a mai avut mai multe fete:  Aișe n. 1605 (1608) , Fatma n.1606, Geverhan n 1608, Hanzade n. 1609, Atiker n.1614,   Cemre n.1616. 

Mai cunoscută a fost Aișe, care a fost recăsătorită de numeroase ori. E interesant să vedem cam cum se petreceau aceste lucruri.
Cum căsătoriile prințeselor otomane erau aranjate de către sultana Valide și decise de sultan, aceste căsătorii erau folosite în scop politic. Sultanele aveau însă privilegii de care nu se bucurau musulmanele de rând: ele aveau dreptul să fie soții unice, ele puteau refuza consumarea căsătoriei dacă nu erau pregătite să-și accepte soțul și chiar aveau dreptul să divorțeze dacă doreau. De asemenea, ele riscau să rămână văduve . Aișe și sora ei Fatma s-au recăsătorit de 6-respectiv 7 ori , ultima căsătorie fiind la 50-respectiv 61 de ani. Dintre soții sultanei Aișe, doi au fost executați, unul a fost asasinat iar doi au murit în lupte. 

Aișe Sultan a fost căsătorită cu mare fast în 1612 (când avea 6-7ani) cu marele vizir Gümülcineli Nasuh Pacha Dar, doi ani mai târziu, Aișe a fost dusă cu mare alai la palatul soțului ei, care a fost executat în fața ei, din porunca sultanului Murad IV. Palatul (Salacak din Üsküdar) a rămas în proprietatea micii văduve, pe care sultanul a recăsătorit-o în 1620 cu  Karakaş Mehmed Pasha (m. 1621), beylerbey (guvernatorul general) al Budei. După un an a rămas iar văduvă. În 1626 Kösem Sultan a recăsătorit-o cu marele vizir Hafız Ahmed Pacha, ce avea circa 62 de ani. Acesta a fost asasinat în 1632 în timpul unei revolte a ienicerilor, dar după doar o lună de văduvie Aișe a fost logodită cu  Murtaza Pasha (m. 1636), beylerbey al Diyarbekir- ului și Vizir. Acesta a venit la Constantinopol pentru căsătorie abia în 1635. Bătrân și bolnav, a murit după un an. Aișe a fost măritată în 1639 cu  Ahmed Pașa (mort în 1644), beylerbeyul  Alepului și Damascului, apoi în 1645 cu Voynuk Ahmed Pacha (m. 28 juillet 1649), beylerbey  de Adana, vizir, amiral .
În 1643, la începutul domniei fratelui ei Ibrahim „Nebunul”, Aișe primea ca și surorile ei Fatma și Hanzade un salariu uriaș de 400 de aspri/zi.
Dar spre 1647 sultanul Ibrahim le-a supus la umilința de a se subordona concubinelor lui favorite. Ibrahim le-a confiscat pământurile și bijuteriile și le-a pus să o servească pe favorita sa Hümaşah Sultan (să o servească la masă sau când se spăla), trimițându-le în cele din urmă la palatul Vechi „al lacrimilor” (din Edirne). Voynuk Ahmed Pacha a fost ucis în timpul războiului din Creta, iar prin 1654 Aișe a fost logodită cu Ibșir Mustafa Pașa, pentru care a obținut funcția de mare vizir . Mirele a sosit în capitală pentru căsătorie pe 28  februarie 1655, dar pe 11 mai 1655 a fost executat!  Aișe a murit prin 1656-1657. 

Altă fiică a lui Kösem, Atiker (sau Burnaz  Atiker) a fost căsătorită de numai trei ori, cu viziri.  Nicidecum cu Silahtar. Căsătoriile prințeselor erau ordonate de Kösem Sultan în așa fel încât să-și asigure sprijinul unor viziri influenți. Atiker a fost căsătorită (în 1633) cu  Cafer (Jafar) Pașa, dar a rămas văduvă după 5 ani;  apoi în 1647 cu Koca Kenan Pașa, alt susținător al politicii sultanei Kosem.  În cele din urmă, în 1652 Atiker (văduvă iar) e căsătorită cu Doğanci Yusuf Pașa. Copiii ei au murit de mici și nu a avut niciodată responsabilitatea haremului (cum se arată în film). Foarte probabil că nici nu a locuit în haremul din palatul Topkapî, pentru că locuia cu fiecare dintre soții ei , iar pașii nu locuiau în palatul sultanului. 

A doua oară când Kösem a avut titlul de Valide

Celălalt fiu al lui Kösem, Ibrahim, trăia în teroarea de a fi mai mic decât frații săi și de a fi executat prin ordinul fratelui său mai mare. Viața lui a fost salvată prin mijlocirea mamei sale Kösem Sultan. După moartea lui Murad, Ibrahim a fost lăsat singurul prinț supraviețuitor al dinastiei. Când i s-a cerut de către Marele Vizir Kemankeș Kara Mustafa Pașa să-și asume sultanatul, Ibrahim se temea că  Murad ar fi fost încă în viață și complota pentru a-l prinde în cursă. A fost nevoie ca atât Kösem cât și Marele Vizir să insiste, ca după examinarea personală a corpului mort al fratelui său, Ibrahim să accepte tronul.

(Deci Kösem se afla în seraiul imperial și nu era surghiunită în „seraiul lacrimilor”, ci continua să-și afirme influiența în palat. )

Ibrahim I (Nebunul) i-a urmat fratelui său pe 9 februarie 1640, dar s-a dovedit prea instabil mintal ca să domnească. Acest lucru i-a permis lui Kösem să continue să fie la putere. Ibrahim a fost încurajat de mama sa să-și petreacă timpul distrându-se cu cu fetele din harem. Distracțiile haremului i-au permis lui Kösem să recâștige puterea și să domnească în numele lui, dar chiar și ea a căzut în dizgrația  sultanului și a fost nevoită să părăsească Palatul Imperial.

Conform relatărilor domnitorului moldovean Dimitrie Cantemir în lucrarea „Creșterea și descreșterea imperiului otoman” , sultanul Ibrahim a ordonat să se confecționeze din aur vaginul unei vaci sălbatice și apoi să fie căutată o tânără care să aibă aceleași dimensiuni în zona intimă. El își făcuse o colecție mare de picturi cu subiecte obscene și era preocupat să inventeze poziții noi. Cerea în fiecare vineri câte o nouă virgină pentru a o deflora cu brutalitate, privindu-se în acest timp în oglinzi ce tapetau iatacul. 

„...și când natura stoarsă nu-l mai ajuta, recurgea la băuturi iritante și alte mijloace ca să-și reînoiască puterile pentru plăcerile venerice” . 
Și alți cronicari au relatat despre desfrâurile sultanului Ibrahim, încurajate și de mama lui. El suferea în același timp de puternice dureri de cap și de atacuri de slăbiciune fizică. 
După o noapte de orgie, el ar fi ordonat înecarea tuturor celor 280 de femei din haremul său. Cel puțin una dintre ele ar fi supraviețuit și ar fi povestit . Pe de altă parte, opt dintre concubinele din haremul său au devenit la un moment dat favorite și au primit averi și palate (pe care nu le puteau vedea, ele rămânând sechestrate în harem). 
Se spune că ar fi căpătat o obsesie pentru femeile obeze și ar fi cerut să i se găsească cea mai grasă femeie din lume. O tânără de 150 de kilograme i-ar fi fost adusă din Georgia, iar sultanul i-ar fi oferit acesteia titlul de guvernator al Damascului. 

El a dispus executarea mai multor viziri. A purtat un război împotriva Veneției, dar flota venețiană a obținut victoria în marea Egee, ocupând Tenedos, la intrarea în strâmtoarea Dardanele în 1646. 
Comportamentul lui Ibrahim a stârnit discuții despre detronarea sultanului. 

În 1647, sultanul Ibrahim a luat-o în căsătorie  cu mare fast pe favorita sa Hümaşah Sultan. 
Nunta a fost descrisă de istoricul Mustafa Naima: „Conform ordinului imperial, vizirii din Divan au dăruit fiecare câte o sclavă „cu fața ca luna”, împodobită cu bijuterii, care au s-au încolonat în procesiune procesiune din grădinile lui Davud Pașa la palatul imperial . Ceremonia a fost oficiată între șeful eunucilor negri, ce o reprezenta pe mireasă  și marele vizir, ce îl reprezenta pe sultan. Au fost dăruite caftane vizirilor și oulemasilor, alții au primit diferite funcții”. 
Apoi sultanul Ibrahim i-a dăruit proaspetei soții Egiptul (ca dar de nuntă) și a ordonat ca în cinstea ei palatul lui Ibrahim Pașa să fie tapisat cu blănuri de zibelină . În octombrie 1648 ea a născut un fiu, pe Orhan, ce a murit însă la 14 luni. Hümaşah a murit în 1672.

În 1647, Marele Vizir Salih Pașa, Kösem Sultan și șeyhülislam (șeicul islamului- cea mai înaltă funcție religioasă din statul turc) Abdurrahim Efendi au complotat fără succes, să îl detroneze pe sultanul Ibrahim  și să-l înlocuiască cu unul dintre fiii săi. Salih Pașa a fost executat iar  Kösem Sultan a fost exilată din harem. 

În anul următor ienicerii și membrii ulema (teologii sunniți) s-au revoltat. La 8 august 1648 Ibrahim a fost detronat, capturat și închis în Palatul Topkapı. Kösem și-a dat acordul pentru căderea fiului ei, spunând: "În cele din urmă el nu va lăsa pe nimeni, nici pe mine în viață. Vom pierde controlul asupra guvernului. Întreaga societate este în ruine. Trebuie înlăturat de la tron ​​imediat." Noul Mare Vizir, Sofu Mehmed Pașa a făcut  o petiție către Șeicul islamului pentru o fatwa de executare a lui Ibrahim. Aceasta a fost acordată, cu mesajul "în cazul în care există doi califi, ucide pe unul dintre ei." Kösem și-a dat, de asemenea, consimțământul. 

Doi călăi au fost trimiși, la 10 zile după ce Ibrahim fusese detronat. Călăul ce trebuia să îl sugrume nu a îndrăznit la început să o facă, spunându-i marelui vizir să-l omoare, fiindcă mâinile și picioarele îi tremură de frică. După ce a fost bătut bine, călăul l-a ucis plângând pe Ibrahim.  Ibrahim a fost strangulat pe 18 august 1648.  Reușise să fie pe tron 8 ani și jumătate. 

Al treilea mandat de Valide

În cele din urmă, Kösem l-a prezentat pe nepotului ei Mehmed IV în vârstă de șapte ani , (fiul lui Ibrahim) divanului, cu cuvintele "Iată-l !, vedeți ce puteți face cu el!" Astfel, ea s-a declarat regent pentru a doua oară, și a condus în mod deschis din nou, între anii1648 și 1651. În fruntea Imperiului Otoman era sultanul copil, Mehmed IV 
(Mehmed IV -„Vânătorul” era născut pe 2 ianuarie 1642 și a domnit de la 8 august 1648 la 8 noiembrie 1687). După întronarea lui Mehmed, poziția de Valide Sultan ("mama sultanului domnitor") ar fi trebuit să fie acordată  mamei acestuia Turhan Hatice Sultan. Cu toate acestea, Turhan a fost trecută cu vederea din cauza tinereții și lipsei ei  de experiență. In schimb a fost repusă în această poziție înaltă Kösem Sultan. Kösem Sultan fusese Valide (mamă) sub doi fii, având astfel mai multă experiență .

Moartea lui Kösem 

Mama lui Mehmed IV, Turhan Hatice, s-a răzbunat pe Kösem.

La vârsta de aproximativ 12 de ani, Turhan fusese trimisă la Palatul Topkapî drept cadou  lui Kösem Sultan, din partea Hanului  Crimeei. Se presupune că fusese luată în robie în timpul unui raid al tătarilor în regiunile ocupate de slavi (ruși sau ucrainieni). Kösem fost, probabil, cea care i-a dat-o pe Turhan Hatice drept concubină lui Ibrahim (nu a fost soție legitimă, ci concubină favorită - Dördüncü Haseki Sultan. 
Turhan s-a dovedit a fi prea ambițioasă ca să piardă poziția de Valide Sultan fără luptă. Turhan a fost sprijinită de șeful eunucilor negri din harem, și de Marele Vizir, în timp ce Kösem era susținută de către Corpul de ieniceri. Cu toate că poziția lui Kösem ca Valide a fost văzut ca cea mai bună pentru guvern, oamenii erau ofensați de influența ienicerilor asupra guvernului.

În această luptă pentru putere, Kösem a plănuit să-l detroneze pe Mehmed și să-l înlocuiască cu un alt nepot tânăr. În conformitate cu un istoric, această comutare ar fi  avut mai mult scopul înlocuirii  unei nurori ambițioase cu una care ar fi fost mult mai ușor de controlat. Planul nu a avut succes căci i s-a raportat lui Turhan de către Meleki Hatun, una dintre sclavele  lui Kösem, cum că sultana Kösem spusese că pune la cale detronarea și înlocuirea lui Mehmed cu un alt nepot, cu o mamă mai maleabilă.

Meleki Hatun  fusese în haremul sultanului Ibrahim. După moartea lui Ibrahim, Kösem a păstrat-o pe lângă ea, în loc să o trimită la Seraiul Vechi - locul de retragere al cadânelor în dizgrație. 
După raportarea care a dus la uciderea lui Kösem , Meleki Hatun a devenit favorita noii sultane Valide, Turhan. Ea s-a căsătorit cu Șaban Halife, un profesor de la școala palatului și împreună au început să mijlocească pentru diferitele petiții adresate palatului, Meleki primind petiționarii de sex feminin, iar soțul ei pe cei de sex msculin. Meleki a fost acuzată și că ar fi avut o relație incestuasă cu unul dintre ginerii lui Turhan. Imixtiunea în politică i-a adus moartea în 1656, când trupele staționate în Istanbul s-au răsculat împotriva abuzurilor guvernului. 
  

Kösem Sultan a fost ucisă în 1651, la trei ani după ce  devense regentă pentru tânărul ei  nepot (care avea acum 10 ani). Se spune că Turhan a ordonat asasinarea lui lui  Kösem. Mai mult decât atât, unii au speculat că Kösem a fost strangulată cu o perdea de către șeful eunucilor negri ai haremului, Suleiman cel Mare. 
Renegatul otoman Bobovi*, bazându-se pe un informator din harem, a afirmat că sultana Kösem a fost strangulată cu propriul ei păr. (Poate cu meșele de păr pe care și le aplica). După moartea ei trupul i-a a fost dus de la Topkapi la Palatul Vechi (Eski Sarayı) și apoi îngropat în mausoleul soțului ei Ahmed I, în Moscheia Albastră.

*Wojciech Bobowski cunoscut și ca Ali Ufki (also Albertus Bobovius, Ali Bey, Santurî Ali Ufki; 1610–1675) a fost un cantor polonez născut într-o familie protestantă dar convertit la islam, după ce fusese răpit de tătari în adolescență și adus ca profesor de muzică în harem.. El a tradus Biblia și catehismul anglican în limba turcă, a compus psaltirea otomană, bazată pe metrica psaltirii genoveze  și a scris o gramatică pentru limba turcă otomană, a scris și o explicare a islamului în limba latină. Lucrările sale muzicale sunt considerate printre cele mai importante din muzica otomană a secolului al 17-lea. A servit ca muzician și profesor de muzică în timpul sultanilor Murad IV, Ibrahim și Mehmed IV. În 1657 a fost eliberat din sclavie, a devenit dragoman (traducător oficial- cunoștea 9 limbi) și a intrat în serviciul ambasadorului englez Thomas Bendish, apoi al succesorilor acestuia. El a descris în detaliu diverse aspecte ale vieții din palatul imperiului otoman, fiind unul dintre puținii care au avut acces în serai (desigur, fără a le vedea pe femei).

Turhan Sultan a ocupat funcția de regentă cât timp fiul ei Mehmed a fost minor . 

Fapte de milostenie

Kösem a beneficiat de fonduri foarte mari și a folosit o parte din ele pentru fapte de milostenie și donații atât pentru oameni din popor, cât și pentru membri ai clasei conducătoare a statului. Ea vizita închisorile în fiecare an, (din trăsura închisă cu grilaj și însoțită de paza strictă a eunucilor), plătea datoriile celor închiși, dădea trusouri fetelor sărace li servitoarelor instruite de ea, le mărita și le câștiga încrederea.   Ea a construit  Moscheia Çinili („moscheia cu faianță”- placată la interior cu faianță colorată) și o școală aproape de ea în Üsküdar (Scutari- partea asiatică a Constantinopolelui) în 1640 , a mai construit moscheia mică și fântâna de la madrasa (școala) din Anadolu Kavağı, o fântână în Yeni Kapı, moscheile Valide Han, fântâni in Beşiktaş și Eyüp și Valide Caravanserai in Çakmakçilar Yokuşu . Ea a mai construit și alte fântâni în afara orașului  Istanbul.

Se pare că ea a finanțat lucrări de irigații în Egipt și a oferit ajutor pentru oamenii săraci din Mecca. Kösem a fost recunoscuta pentru munca ei de caritate și pentru că își elibera sclavii după 3 ani de serviciu. Când a murit, oamenii din Constantinopol au ținut trei zile de doliu.

Politica externă (în timpul domniei ei)

Imperiul Otoman a avut probleme noi. Cea mai importantă, ascensiunea Habsburgilor din Austria a însemnat că turcii au trebuit să lupte pe două fronturi - în vest împotriva habsburgilor, iar în est împotriva safavizilor. Kösem Sultan a condus imperiul otoman în această situație dificilă. Austria a încetat să plătească tribut turcilor în anul 1606.

Se poate nota intervenția Marelui vizir Khalil în Moldova, în 1616. Trei fii ai fostului domnitor Ieremia Movilă, aliați cu leșii îl goniseră pe Vodă Tomșa (ce fusese numit de Poartă) . Armatele conduse de Iskender Pașa  i-au înfrânt pe moldoveni și pe aliații lor cazaci, au luat 500 de cazaci în prizonierat, ca și pe văduva domnitorului Moldovei. A urmat o expediție de pedepsire a cazacilor. 

Kösem a pierdut terenuri  în est în favoarea  Șahului Safavid Abbas I – zonele în care sunt acum  Georgia și Azerbaidjan, dar și cea mai mare parte  cea mai mare parte din ceea ce este acum Irakul.

Prin intrarea de Războiul de treizeci de ani, ea a fost în măsură să câștige ceva teren în Ungaria pentru a compensa ceea ce a pierdut în Est. Dupa ce Shah Abbas a murit, Kösem Sultan a reușit șă recāștige de asemenea Bagdadul. (în 1638)

Descendența  lui Kösem

Fii

• ·         Şehzade Mehmed (8 martie 1605 – ucis pe 12 Ianuarie 1621) (din ordinul fratelui său Osman II, fiul lui Ahmet I cu cealaltă concubină a sa, Mahfiruz Hatice, de origine sârbă).
• ·         Orhan (1609-1612, mort de boală)
• ·         Selim (27 iunie 1611-27 iulie 1611-mort de boală)
• ·         Murad IV (26/27 iulie 1612 – 8 februarie 1640). A fost al 17-lea Sultan otoman de pe 20 ianuarie 1623 și până la moartea lui. La urcarea pe tron, a ordonat uciderea fraților lui vitregi Baiazid și Soliman, în vârstă de 23 și 20 de ani, fiii tatălui său Ahmet cu concubina Mahfiruz Hatice)
• ·         Şehzade Kasîm (1614 – 17 February 1638), Prinț moștenitor până în 1635, ucis din ordinul fratelui său Murad IV
• ·         Şehzade Suleiman (1615 –1635)- ucis de Murad IV.
• ·         Ibrahim I (5 noiembrier 1615 – 18 august 1648). A fost al 18-lea Sultan otoman de pe 9 februarie 1640 până pe 12 August 1648. Ucis cu acordul mamei lui.

Fiice

·         Ayşe Sultan (1605 – May 1657).

·         Fatma Sultan (1606 – 1670).

·         Gevherhan Sultan (1608 – 1660).

·         Hanzade Sultan (1609 – 21 septembrie 1650).

·         Burnaz Atike Sultan (1614 – 1674).

Mehmet IV

Urmașa ei Hatice Tarhan Sultan

După asasinarea lui Kösem, Hatice Tarhan a primit regența , ca mamă a lui Mehmet IV. A fost cea mai tânără Valide (avea doar 24 de ani). 
În timpul regenței lui Kösem, imperiul căzuse în anarhie. Șefii ienicerilor aveau o mare putere în stat și numeroși mari -viziri se succedaseră fără a reuși restabilirea ordinei. 
Hatice Tarhan a încredințat guvernarea (pe 15 septembrie 1656) marelui vizir Köprülü Mehmed Pacha. 

Marele Vizir Mehmet Köprülü purtând turbanul înalt al marilor viziri
(Desigur, sultanul purta un turban mult mai mare decât al oricărui demitar)

Acest bătrân de 78 de ani (născut la Roshnik, în Albania în 1575) a luat măsuri severe dar eficace pentru a restabili ordinea. Cu el a început o epocă ce a fost supranumită „epoca lui Köprülü ” și care va dura 27 de ani, timp în care mai mulți membri din familia sa au ocupat, după el funcția de mare-vizir. (Bătrânul Köprülü  a murit în 1661).

Reflectarea datelor istorice în serialul televizat
Evident că majoritatea întâmplărilor din marele număr de episoade au fost inventate de către scenariști, neexistând date istorice de detaliu. Din păcate însă, chiar și  elementele certe sunt uneori „aranjate” . 
În serial, femeile din harem discută liber cu diverși pași sau boieri cu care nu sunt rude de sânge și care nu par a fi castrați, dat fiind că poartă bărbi!  Acest lucru ar fi fost de neconceput în realitate cu femeile din seraiul sultanului. În cazul excepțional în care o femeie a ajuns regent, (cum a fost cazul lui Kosem) deci a ajuns să conducă imperiul în numele fiului ei minor, ea s-a putut adresa Divanului (pe care îl conducea) doar ascunsă în spatele unei draperii. Dar în circumstanțele obișnuite, nici măcar acest mod nu era permis. Niciun bărbat necastrat care nu le era soț sau fiu nu putea să se apropie de acele femei și nici măcar să le vadă. În nici un caz vreuna dintre femeile din harem nu ar fi putut intra în camera unui bărbat necastrat, așa cum s-a arătat în film. Fără discuție, nici bărbații necastrați nu aveau acces în harem!
Bărbații necastrați purtau cu mândrie barbă și/sau mustăți, diferențiindu-se astfel de eunuci, cărora nu  le mai creștea barbă. Raderea bărbii era o pedeapsă pentru un bărbat, fiind considerat rușinos pentru un bărbat să nu aibă podoabă capilară pe față.
Desigur adolescenții nu aveau decât niște tuleie. 


De asemenea, din ce am văzut până acum,  vârsta lui Ahmed I și cea a lui Kösem au fost „majorate”. Ahmed I e interpretat de un actor în vârstă de 24 de ani , purtător de barbă. Gândiți-vă cum ar fi fost cu un actor în vârstă de 13 ani - cât avea Ahmed I la urcarea pe tron? Cum s-ar fi rățoit el la trimișii împăratului austriac? Cum ar fi arătat Osman II la 13 ani, cât avea când a fost pus pe tron? Cum ar fi arătat Kösem la 14 ani- cât avea pe vremea când a fost răpită și adusă în seraiul lui Ahmed? În serial se arată că ea ar fi putut fugi din serai, dar ar fi rămas acolo de bună voie. E greu de crezut că ea ar fi putut fugi, toate femeile fiind păzite strict de eunuci. De asemenea nu se pomenește nimic despre șocul pe care trebuie să-l fi avut o fată crescută în religia ortodoxă, răpită de la familia ei și silită să trăiască în sclavie și concubinaj alături de alte femei, printre persoane ce vorbeau o limbă necunoscută ei și amenințată mereu de perspectiva de a-și vedea copiii uciși, sau (și ) ucisă ea însăși. 
E semnificativ faptul că una dintre favoritele din harem , profitând de relațiile pe care le avea a preferat să-și trimită fiul în Grecia, să se despartă de el pentru totdeauna, decât să-l păstreze lângă ea știind că aproape sigur va fi ucis de către unul dintre frații lui. 
 Desigur nu se știe nimic despre tatăl lui Kösem, dar foarte probabil că el fusese ucis când i-a fost răpită fiica. 

Anastasia Tsimpilou

O interesantă coincidență a fost- probabil- urmărită de către producători când a fost aleasă actrița din Grecia Anastasia Tsimpilou , deci o actriță originară din Grecia ca și personajul interpretat și având același prenume cu aceasta. Românii au fost emoționați la vestea că tatăl acestei actrițe are origini românești (născut în România, la Moldova Nouă, a emigrat în Grecia). Numai că această actriță , în vârstă de 19 ani, dar cu un aspect juvenil ce era plauzibil , a fost repede înlocuită cu actrița Beren Saat, în vârstă de 32 de ani, deși  acțiunea se găsea încă în etapa în care Kösem avea 14 ani! 
Se accentuează asupra atitudinii dominatoare pe care ar fi avut-o Ahmed I la cei 13 ani ai lui asupra trimișilor Impăratului romano-germanic Rudolf II de Habsburg,  când de fapt în acea perioadă era în plină desfășurare „Războiul de 13 de ani” între Sfântul Imperiu Roman (Imperiul Habsburgic) și Imperiul Otoman.
În realitate, în anul 1606 ostilitățile între Habsburgi și turci s-au încheiat cu pacea (semnată de Ahmed I și arhiducele Matia de Habsburg (fratele împăratului Rudolf II, care nu a fost de acord cu ea) de la  Žitavský mier ( Zsitvatorok , pe Dunăre, în Slovacia actuală) , prin care otomanii au garantat granițele Ungariei , (ce dispăruse ca teritoriu independent fiind inclusă în Imperiul habsburgic). Alte prevederi ale tratatului, privind tributul plătit de unguri turcilor,  au fost scrise diferit în cele două limbi în care a fost redactat documentul-ca să fie pe placul fiecăruia dintre semnatari(!).

Principalul efect a fost încetarea expansiunii otomane în Europa centrală. 
Era un rezultat al alianței puterilor creștine inițiate de papa Clement VIII în 1595 între împăratul Rudolf II (Sfântul Imperiu Romano-German), Statul Papal,  principele Transilvaniei Sigismund Bathory, domnitorul Moldovei Aron Vodă (Tiranul)  și domnitorul Valahiei  Mihai Viteazul. Aderaseră și Spania, Austria, Ferrara, Mantova, Toscana, dar acele state luptau în alte regiuni.
Dacă scopul războiului fusese pentru turci cucerirea Vienei, (scop neatins), pentru Habsburgi scopul principal a fost să ia din nou în stăpânire teritoriile Ungariei (ce erau controlate de turci), scop ce a fost atins prin eforturile reunite ale aliaților enumerați mai sus.  

Un rol important l-au avut victoriile lui Mihai Viteazul, ce cucerise cetățile de la Dunăre de la Giurgiu, Brăila, Hârșova și Silistra și lansase atacuri pe teritoriul otoman ocupând cetățile  de la Nicopole, Râbnic și Chilia, ajungând chiar până la Edirne (a avansat la un moment dat până la 24 de kilometri de Istanbul! ) și apoi marea victorie de la Călugăreni, în timpul căreia au fost uciși 7000 de turci.  La rândul său, Aron Vodă a respins cu succes armatele otomane în Moldova. 

Nu prea am învățat noi la istorie despre Aron Emanoil Vodă , ce a rămas în istoria noastră ca domnitor ce a impus dări foarte mari poporului pentru a fi plătite turcilor, dar pe de altă parte prin lupta împotriva acestora, (prin care desigur urmărea să nu mai plătească acele sume uriașe- 1,5 milioane de galbeni )  intrând în alianța antiotomană.

Aron Vodă a refuzat să recunoască suzeranitatea principelui Transilvaniei, pe care îl considera un egal .  El a declarat că recunoaște doar tutela papei și a împăratului Habsburg, „ca principali capi ai Creștinătății, iar principelui Transilvaniei nu trebuie să i se mai supună, ci să fie cu el ca frați și buni vecini și prieteni, caru au fost și ne-am unit în beneficiul Creștinătății împotriva Turcului..”. Lefegiii unguri din garda personală a lui Aron Vodă și o ceată de soldați secui trimiși de Sigismund Bathory să confiște uriașa avere a lui Aron Vodă l-au capturat pe acesta și l-au dus în Transilvania. Cazacii pe care Aron Vodă îi plătea bine pentru a lupta alături de el l-au trădat la rândul lor. Aron Vodă a fost închis în castelul de la Vințu de Jos și otrăvit acolo, în 1597. Mihai Viteazul i-a scris împăratului Rudolf II că Aron Vodă fusese înlăturat „numai pentru că voia să asculte de Maiestatea Voastră și nu de Sigismund Bathory” și că „voievodul Aron a fost ucis prin otravă în chipul cel mai crud și viclean” („Vaivodam Aronem crudeliter et perfide veneno extinxerunt”). După înfrângerea lui Mihai Viteazul la Mirăslău, nobilii maghiar au profanat Mitropolia ortodoxă de la Alba Iulia. Mihai Viteazul i-a scris marelui duce al Toscanei că „încă în biserica mea , pe care o clădisem mai înainte au intrat și au dezgropat oasele lui Aron Vodă, care de atâta timp era înmormântat și ale altor boieri de-ai mei și le-au zvârlit afară. Așa neomenie nu au făcut nici păgânii”.

 După cum știm, Mihai Viteazul a fost și el ucis de aliatul său generalul  Basta, în 1601. 

Prin urmare războiul de 13 ani  s-a încheiat cu o înfrângere strategică pentru otomani. Drept urmare Imperiul Habsburgic a avut pacea necesară dezvoltării. În schimb domnitorii români au fost uciși de către aliații lor.... 

Cronologie a perioadei imperiului otoman

1603 Moartea lui Mehmed III și înscăunarea lui Ahmed I
1603–18 Război cu Persia
1606 Tratatul de pace de la   Zsitva-Torok
1612 Tratat cu Olanda
1617 Moartea lui Ahmed I și prima urcare pe tron a lui Mustafa I
1618 înlăturarea lui Mustafa I și punerea pe tron a lui Osman II
1622 Asasinarea lui Osman II și a doua punere pe tron a lui Mustafa I
1623 Moartea lui Mustafa I și punerea pe tron a lui Murad IV
1624–39 Război cu Persia; Persanii ocupă Bagdadul
1634 Otomanii recuceresc  Bagdadul
1640 Moartea lui Murad IV și punerea pe tron a lui Ibrahim
1645–69 Război Otoman–Venețian în Creta
1648 Uciderea lui  Ibrahim și înscăunarea lui Mehmed
1656 Koprulu Mehmed Pașa ajunge mare vizir

Mai multe detalii ce privesc viața de la curtea sultanilor otomani, vedeți aici:

http://nazone.ro/2013/04/cum-l-pacalit-hurrem-pe-suleyman-sa-o.html

Scriitori și istorici ai epocii:

Göriceli, Koƈu/Koƈi (născut Korƈa/Kortomi, mort în 1650) a fost un ministru și reformator turc ce a observat de timpuriu declinul otoman. Originar din Albania, el a fost trimis la Constantinopol, unde a fost educat la Palatul imperial, intrând apoi în slujba mai multor sultani. A fost consilierul lui Murad IV și al lui Ibrahim I și este cunoscut pentru lucrarea sa :  „Tratatul lui Koƈu Bey”, un studiu al declinului Imperiului Otoman. El a evidențiat faptul că otomanii erau conștienți de gravele probleme ale imperiului și a furnizat numeroase informații istorice din acea perioadă. 

Dimitrie Cantemir (Demetrius Cantemir) (1673-1723) a fost nu doar un domnitor al Moldovei, dar și un enciclopedist , compozitor și scriitor și istoric de mare valoare. Silit să-și petreacă adolescența și tinerețea ca ostatic la Constantinopol, el și-a desăvârșit studiile învățând limbile occidentale (franceza, germana, italiana și spaniola) și pe cele orientale (araba, persana și turca) , pe lângă limbile greacă și latină și limbile slave  pe care le învățase la Iași, unde îl avusese ca dascăl pe Ieremia Cacavelas, un grec cu studii la Veneția, Oxford, Leipzig și Viena. .  A studiat și matematica, filozofia, a fost și arhitect și cartograf, lingvist și etnograf. 

A însoțit armata otomană în expediția eșuată împotriva austriecilor din 1697, fiind martorul înfrângerii otomanilor la Zenta , ceea ce l-a convins de decadența imperiului otoman. 

Ales de boieri ca domnitor al Moldovei în 1710, cu aprobarea sultanului Ahmed II, el a încercat să înlăture suzeranitatea turcă aliindu-se cu țarul Rusiei Petru cel Mare , urmând ca după victoria militară să se realizeze unirea Moldovei cu Țara Românească , sub domnia familiei Cantemir, care să fie declarată domnie ereditară. Tratatul secret încheiat între Cantemir și Petru I prevedea și retrocedarea către Moldova a Tighinei și Bugeacului, cu cetățile de la Dunăre Chilia și Cetatea Albă.  Armata ruso-moldoveană a fost însă înfrântă de otomani la Stănilești, iar Dimitrie Cantemir a fost nevoit să se refugieze în Rusia, unde țarul i-a acordat titlul de prinț al imperiului rus și domenii considerabile în Rusia (ca cel al viitorului palat Țarițino) și în Ucraina (numită atunci „Mica Rusie”). Cantemir a fost printre fondatorii Academiei de Arte și Științe din Sankt Petersburg . A fost membru al Academiei de Științe din Berlin. 

În ultima sa lucrare: „Hronicul a vechimei romano-moldo-vlahilor” a susținut latinitatea limbii și poporului român, format pe teritoriul vechii Dacii. A mai scris și lucrările: „Descriptio Moldaviae” , „Historia moldo-vlachica” și „Incrementa et decrementa aulae othomanicae”, precum și alte opere, unele pierdute astăzi. 

Osemintele sale au fost repatriate prin grija lui Nicolae Iorga și se odihnesc acum la biserica Trei Ierarhi din Iași. 

Domnița Ruxandra

Frumoasa domniță Ruxandra a fost a doua fiică a domnitorului Vasile Lupu, ce a domnit în Moldova între anii 1634-1653 și apoi doar două luni în anul 1653.
Tatăl său a fost silit să o trimită ca ostatecă la Istanbul în 1645 și a rămas acolo timp de 3 ani. Avea doar 13 ani când a intrat în haremul condus de sultana Kosem . Era în timpul domniei sultanului Ibrahim.
Kosem conducea de fapt din umbră treburile palatului imperial, dat fiind că Ibrahim era instabil psihic.
E de presupus că sultana mamă Kosem a simpatizat-o pe Ruxandra, mai ales că amândouă aveau origini grecești. Despre Kosem se spune că era din Grecia, iar Vasile Lupu avea tată aromân .

În 1648 Vasile Lupu a reușit să-și aducă fiica acasă cheltuind importante sume de bani și făgăduind încă odată fidelitate turcilor. Ruxandra  a început să fie curtată de numeroși tineri de vază .
Căsătoria Ruxandrei cu Sigismund Racocsy, fiul principelui Transilvaniei a fost zădărnicită de turci, care au cerut în schimb ca Ștefăniță, fratele mai mic al Ruxandrei să fie trimis ostatic la Istanbul- ceea ce Vasile Lupu nu a acceptat. 
Vasile Lupu a fost forțat însă în cele din urmă (în 1652) să o mărite pe Ruxandra cu Timuș, fiul lui Bogdan Hmelnițki, hatmanul cazacilor, după ce acesta a intrat cu o numeroasă armata  de cazaci în Moldova, a ars satele și a jefuit Iașiul, pentru ca cererea sa de căsătorie să fie acceptată! (Vasile Lupu respinsese inițial cererea tânărului Timuș și căutase sprijin la turci și la polonezi ca să poată respinge atacul cazacilor, dar pentru că nu primise ajutor, și-a dat fiica în căsătorie lui Timuș). Timuș avusese și sprijinul militat al tătarilor .
 Ruxandra a rămas văduvă după un an, în 1653, după ce  născuse  doi gemeni . Familia soțului ei a continuat însă să aibă grijă de ea și de copii. Ruxandra a primit  cetatea Râșcovului, pe malul Nistrului, unde a rămas mulți ani, se pare însă că fiind de fapt ostatecă a cumnatului său, Iurie. . Tatăl ei , dar și fratele ei Ștefăniță (ce ajunsese la rândul lui domnitor în Moldova) au încercat să o readucă în țară, fără să reușească. În cele din urmă , în anul 1666, după ce Iurie murise, Ruxandra a reușit să fugă în Moldova, unde s-a ascuns  la moșia Deleni.. Ea și-a dăruit averea Mănăstirii Vatoped de la Sfântul Munte. În 1686 Ruxandra s-a refugiat la cetatea Neamțului , fugind din fața năvălitorilor polonezi conduși de Ioan Sobieski. Dar cetatea a fost atacată și jefuită de cazacii care o urmăreau , profitând de faptul că și polonezii atacaseră Moldova în acelaș timp. Nefericita Ruxandra a fost jefuită de 19000 de galbeni și ucisă de cazaci.