Gladiator

 Cine lupta în arenele romane?

În arenele (circurile) construite în Roma antică special pentru acest tip de spectacole se înfruntau , de obicei, gladiatori.
Numele lor provine de la numele sabiei: gladius.
Deci un gladiator era un luptător cu sabia, un spadasin.
Bine, luptători cu sabia erau și cei înrolați în aramata romană. Dar gladiatorii nu făceau parte din armată. Ei se înfruntau în arenă, în spectacole sângeroase , numite munus. 
Munus (plural: munera) erau donațiile oferite de notabilități bogate, poporului. „Pomenile” puteau fi donații de mâncare, dar și spectacole gratuite munus gladiatorium) .
Originea acestor jocuri de luptă a fost în obiceiul din sudul peninsulei italice de a se comemora un defunct prin lupte, organizate la început între prizonieri de război.
Adică, foarte probabil, un luptător ce murise în luptă era onorat prin organizarea de lupte până la moarte între prizonierii capturați în lupta respectivă. Un fel de sacrificiu uman pentru răzbunarea defunctului.

Apoi obiceiul s-a extins , s-au construit arene și s-au încetățenit reguli de luptă, ba chiar s-au făcut școli de gladiatori.
Luptătorii au devenit profesioniști , iar luptele au fost folosite în scopuri politice.
Intrarea ca spectator era gratuită și constituia un mijloc important pentru conducătorii Romei de a cuceri simpatia poporului.
Faimoasa expresie „panem et circenses ” reflectă această realitate: poporului i se ofereau gratuit pâine și spectacole pentru cucerirea adeziunii populare.
(Expresia a fost folosită în sens disprețuitor de poetul satiric latin Juvenal, care își bătea joc de faptul că poporul se preocupă doar de stomac și de jocuri:

« Romanii ăștia, atât de geloși și de mândri  (…) care pe vremuri comandau regilor și națiunilor  (…) și domneau de la Capitoliu la cele două margini ale pământului, sunt sclavi acum  ai plăcerilor care corup, ce le trebuie lor? Pâine și jocuri de circ . »

Spectacolele erau și o metodă de pregătire psihologică pentru război: exemplificarea metodelor de luptă, lăudarea curajului și priceperii în mînuirea armelor, disprețul față de moarte. 

Pentru epocile mai vechi, din perioada republicană a Romei  , informațiile despre gladiatori provin mai ales din imagini din mozaicuri, dar și din unele surse literare, inscripții sau uneori din artefacte.

În mormintele lucaniene (lucanienii erau un popor antic ce locuia țn „Lucania”- o zonă situată în actuala Basilicata și Campania din Italia) , de la Paestum (aflat pe locul anterioarei colonii grecești Poseidonia) , s-au găsit reprezentări ale unor lupte de gladiatori datând din perioada anilor 389-320 î.Hr.
Sunt reprezentați acolo în fresce luptători samniți , dar și luptători cu boxuri (pugiliști) sau concurenți în curse de care. Întrecerile erau supravegheate de un arbitru, care putea opri lupta în caz de rănire ,dacă nu era vorba de sacrificii umane ci de  întreceri sportive. A avut loc de asemenea și o întrecere la alergare, precum și curse de care.

În cântul XXIII din Iliada, Homer descrie jocurile funerare organizate de Achilles după incinerarea bunului său prieten Patrocles: doi dintre luptătorii (și conducătorii de oști) importanți , Ulysse și Ajax s-au înfruntat cu armele, dar Achille i-a întrerupt, declarându-i câștigători pe amândoi, pentru ca ei „să nu se extenueze”.  Apoi Ajax l-a înfruntat pe Diomedes, alt erou din tabăra aheeană, dar iarăși Achille a întrerupt lupta când unul dintre eroi era gata să fie rănit și a oferit o recompensă celuilalt luptător. Competiția a continuat prin întrecerea cu aruncarea discului.  Reiese că ritualul luptei funebre nu era menit să devină un sacrificiu, ci o formă de omagiu (prin riscul implicat) adus defunctului.

Un text din anul 264 î.Hr.  descrie lupta între trei perechi de sclavi organizată de un cetățean roman la funeraliile tatălui său.

În Eneida, poemul epic scris de Vergilius în perioada anilor 29-19 î.Hr dar care povestește întâmplări imediat următoare căderii cetății Troia, sunt descrise jocurile funerare organizate de Enea la moartea tatălui său. Au fost diferite întreceri sportive (întrecere navală, alergări, lupte, tir cu arcul) dar și o luptă cu boxul între Entelius și Dares. Ar fi fost vorba deci despre întreceri dure, dar care nu urmau să ducă neapărat la moartea cuiva. În mozaicul (realizat prin anul 175) care ilustrează lupta  doi boxeri însă apare și un taur. Campionul sicilian Entellus l-a învins pe tânărul troian Dares (care a fost lovit la cap) , dar a sacrificat apoi și taurul ce constituia premiul întrecerii aplicându-i o lovitură în frunte cu boxul (cestus) . 

(Cestus era o mănușă de luptă formată din curele de piele ghintuite ce era folosită pentru aplicarea de lovituri ucigătoare . A fost interzis în secolul I î. Hr) 

Cu timpul astfel de jocuri au fost organizate și ca spectacole profane, devenind spectacolul (ludus) favorit al poporului roman.

 
Din 105 î.Hr. se organizau munerare, jocuri publice desfășurate în arene (denumire provenită din latinul „arena” ,nisip) între gladiatori proveniți adeseori dintre prizonierii de război. Cu cât cuceririle romane s-au extins mai mult, cu atât mai numeroși erau prizonierii, care erau forțați să lupte în arene purtând armele lor naționale, ca un fel de rememorare și de expunere în fața locuitorilor Romei și a Senatului roman a victoriilor repurtate împotriva samniților, apoi a galilor și în cele din urmă a tracilor și dacilor. 
Prizonierii de război însă, fiind luptători experimentați și fiind în posesia armelor s-au revoltat , conflictul culminând cu un adevărat răzvoi purtat în anul 73 î. Hr. sub conducerea lui Spartacus, împotriva armatei regulate romane trimise împotriva lor.

Au fost găsite ruinele teatrului și templului roman din Capua (oraș roman legat de răscoala lui Spartacus, astăzi în provincia Caserta a Italiei. Situat pe muntele San Nicola la Pietravairano, complexul a fst construit pe două terase distincte și datează din secolul II sau I î.Hr. E al doilea ca mărime din Italia, după Colosseum.

Autoritățile romane au înăbușit în sânge răscoala, dar au schimbat apoi esența spectacolelor de război , gladiatorii devenind profesioniști care se înfruntau în mod voluntar și proveneau din rândurile plebeienilor pasionați de lupte, sau a aristocraților sărăciți ori a foștilor soldați ce nu se adaptaseră la viața civilă. Erau printre ei și sclavi, desigur, dar nu formau majoritatea. 

Un munus rămas în istorie a fost ceremonia organizată în anul 46 î.Hr. de către Iulius Caesar în amintirea unicei sale fiice, Iulia, așa cum făcuse mai înainte în memoria tatălui său. 
Au fost organizate atunci jocuri funerare cu lupte de gladiatori. 

 Caesar a organizat o ceremonie în amintirea Iuliei și a dispus desfășurarea unor jocuri funerare cu lupte de gladiatori, o mulțumire adusă poporului pentru dragostea arătată Iuliei.
Luptele de gladiatori erau tradiționale la Roma și nelipsite de la nici o ocazie comemorativă. Dar Caesar a dispus ca gladiatorii cunoscuți să fie scoși din arenă după terminarea luptei, pentru a fi feriți de eventuala cerință a spectatorilor de a fi uciși dacă se considera că nu luptaseră suficient de bine. 

Ulterior Caesar a decis ca viitorii luptători în arenă să fie instruiți de cavaleri romani, sau chiar de senatori pricepuți la arme , nu de simpli instructori de la școlile de scrimă. S-au păstrat scrisori ale lui Caesar prin care îi ruga insistent pe senatori să dea lecții de lupte în specialitatea în care era maestru fiecare și să stabilească regulile pentru jocurile publice. 

 A fost aleasă data 26 septembrie, a sărbătorilor desfășurate în onoarea zeiței Venus Genetrix (ludi Veneris Genetricis) considerată străbuna gintei Iulia.

A organizat și o masă cu un mare număr de invitați, masa fiind pregătită acasă la el, de personalul său.
Vom putea găsi similitudini cu parastasele organizate mult timp mai târziu de către creștini. 

Cei din noua categorie de gladiatori își confirmau dorința de a lupta depunând un jurământ (cum a scris Petronius în Satyricon) și se specializau pe diferite categorii de luptători: secutor, retiarus, mirmillon, hoplomac, provocator  și altele. Lupta se desfășura după reguli bine stabilite , a căror respectare era supravegheată de doi arbitri, ce putea întrerupe confruntarea în orice moment, influiențând și decizia publicului.
 
Cheltuielile ce se făceau cu prilejul jocurilor erau acoperite de personalitățile care ofereau aceste jocuri poporului. Cheltuielile mari făcute pentru spectacolele războinice au făcut ca senatul să controleze acele cheltuieli prin pretori. Dar numărul de luptători din arene creștea mereu. 

La sfârșitul perioadei republicane cetățenii care urmau să lupte în arenă semnau un contract: auctoratio.

Cel care se vinde-auctoratus-apărea ca personaj în reprezentațiile comice populare. 
Candidatul -gladiator făcea o declarație numită profesisio în fața unui tribun al poporului  (ca unii să nu ia hotărâri nesăbuite). Apoi semna un contract, în care se preciza durata contractului și numărul maxim de lupte convenite cu lanistul (negustorul, antrenorul și proprietarul școlii de gladiatori). Urma depunerea jurământului gladitorien, a cărui formulă s-a păstrat în mai multe texte și în special într-un pasaj din Petronius: 
 
„Noi îi jurăm să suportăm focul, lanțurile, loviturile și moartea prin fier...Ca gladiatori angajați conform regulii, îi vom consacra în modul cel mai total maestrului nostru corpul nostru și viața noastră.”

Gladiatorul recunoștea deci lanistului dreptul de a-l tortura, și închide în caz de neascultare sau de lipsă de combativitate.

Gladiatorul primea indemnizația (pretium) prevăzută în contract. Ea putea fi foarte mică, dar putea să devină importantă dacă de pildă era vorba despre un veteran reputat care se angaja. 
La prima apariție publică noul gladiator era lovit cu vergi, ceea ce simboliza pierderea statutului de cetățean . 
Dacă gladiatorii supraviețuiau destul de mult timp ca să fie eliberați de contract, ei câștigaseră o sumă importantă pentru a-și asigura un nivel de trai îndestulat. 

Augustus a anjajat în timpul domniei sale circa 10000 de gladiatori pentru opt lupte oferite ca distracții populare.
Spre sfârșitul domniei lui, la aceste spectacole marțiale se asociau și jocuri de circ, în care erau aduse animale sărbatice (venatio) . Un astfel de spectacol începea dimineața la ora 9 (matutina) cu spectacole de vânătoare și de lupte între animale, se continua la miezul zilei cu aducerea în arenă a unor condamnați la moarte care erau siliți să înfrunte fiarele cu mâinile goale (damnatio ad bestias) , unii condamnați fiind siliți să se ucidă între ei. În spectacolele de la prânz (meridiani) spre orele cele mai calde ale zilei se desfășura executarea condamnaților la moarte , deseori transformând moartea acestora în spectacol printr-o punere în scenă ce făcea trimitere la episoade din mitologie. La mijlocul după amiezii erau lupte de gladiatori. Astfel de spectacole erau numite munera legitima sau justa . 
Venatores însemna vânători (aproape ca în românește 👨)- deci se organiza o scenă de vânătoare cu spectatori.
Munera însemna „daruri”. Adică erau spectacole oferite în dar . 
Munera legitima însemna „daruri  cu funcție juridică”. Deci era vorba despre executarea publică a condamnaților la moarte , moartea lor fiind transformată în spectacol. 

Un mozaic din secolul III (expus la muzeul arheologic din Madrid)  arată lupta în arenă a unor romani din clasa cavalerilor . 
Prin urmare nu era vorba de sclavi, ci de oameni liberi din familii bune. Habilis și Maternus s-au învruntat cu săbii scurte, coifuri  și scuturi rotunde . Coifurile nu erau dintre cele folosite în armată, ci erau rotunde și ornate cu aripioare. Erau prezenți doi arbitri. Maternus a pierdut lupta. 

	Un mozaic datat în secolul IV și aflat acum în Galeria Borghese . În dreptul lor s-au inscripționat mențiuni privind rezultatul luptei: vicus (victorios) sau: „ Θ” moarte Observăm că erau introduse în arenă animale cât mai diverse, care eventual ar putea lupta și între ele. Taur, struț, capră sălbatică, cerb lopătar, leu, pantere, ..	În dreptul fiecărui personaj e scris numele lui. Sabatius : venator (vânător) Belitio: Bestiarius (luptător contra animalelor) Mazicinus: secutor (luptător cu sabie și scut) Absolvent: retiarius (cu plasă și trident) Callimorfus : hoplomachus (gladiator cu suliță și sabie scurtă) Ideu: incitator (încurajează lupta) Serpenius luptător cu animale Astivus: gladiator Astacius: retiarius Laculator: gladiator ce aruncă sulița

Împăratul ce a luptat în arenă

Împăratul roman Commodus (ce a trăit între anii 161-192) a luptat în arenă din plăcere.

I-a plăcut să fie reprezentat ca Hercules (purtând o piele de leu și fiind înarmat cu o ghioagă.) Se mândrea că nu a fost învins niciodată în arenă. 

El era fiul împăratului Marcus Aurelius (împărat filosof, stoic și pre-creștin, despre care se spune că se închina statuii lui Christos dar și zeilor tradiționali ai romanilor) Commodus a fost asociat de tatăl său la domnie în anul 176. Fiul era pasionat de lupte și dorea să lupte în arenă, deși tatăl său nu era de acord. După ce Marcus Aurelius a murit de ciumă în 180, în castrul de la Vindobona (astăzi: Viena) , Commodus a continuat să lupte în arenă, dar a fost asasinat în cadrul unui complot al pretorienilor., asasinatul fiind urmat de un război civil.  

În acest mozaic din secolul IV sunt figurate două faze ale luptei dintre gladiatorii Astyanax (secutor) și Kalendio (retiarius). În registrul de jos retiarius a aruncat plasa asupra secutorului, atacându-l cu tridentul, dar Astyanax a parat lovitura cu scutul și a atacat la rândul său cu sabia. Lângă luptători e prezent arbitrul, în strai alb.
În registrul superior Astyanax e desemnat învingător de arbitri, în timp ce adversarul său, grav rănit, sângerează abundent, la pământ, dar ține încă pumnalul în mână. Cei doi arbitri au ridicat mâinile, ceea ce pare a semnifica încetarea luptei. S-a considerat că semnul  Ꝋ ar indica indică moartea (ulterioară) a lui Kalendio. Dar semnul apare și în prima fază a luptei, așa încât pare mai degrabă o semnalare a rănilor primite. (Un fel de scor al luptei). Arbitrii prezenți semnalează rănile respective, declarînd în final victoria lui Astyanax (vicit- a învins) . Kalendio pare a fi rănit grav, dar încă avînd resurse (cum arată faptul că el încă ține pumnalul ) . Prin urmare ar fi posibil ca cei doi arbitri să fi oprit lupta când unul dintre combatanți ar fi căzut la pământ, rănit . 

Jocurile sângeroase de mare amploare erau și un prilej de aclamare a împăratului , astfel că se urmărea aducerea de elemente noi care să trezească entuziasmul spectatorilor: au apărut și femei gladiator, sporadic chiar și pitici.. Luptele de femei au fost interzise în anul 200, de împăratul Septimiu Sever. 

Spectacole cu lupte navale 

În decursul timpului au fost organizate însă și spectacole cu lupte navale (Naumachia, navalia proelia ) .
Primele spectacole navale au fost organizate de Iulius Caesar: Primul  în anul 46 î.Ch, cu prilejul triumfului săi. El ordonase să se sape în Tibru un bazin care să poată conține bireme, trireme și cvadrireme  . Cu acel prilej au apărut 2000 de luptători și 4000 de vâslași, aceștia fiind prizonieri de război.
Apoi, în anul 2 în Hr. împăratul Augustus a imitat acel spectacol, cu ocazia inaugurării templului lui Marte răzbunătorul - amplasat în forulul construit de el. Cum a scris Augustus în Res Gestae, el a pus să se sape pe malul drept al Tibrului un bazin în care s-au înfruntat 3000 de bărbați, fără a-i socoti și pe vâslași, pe 30 de nave cu pinten , secondate de o serie de ambarcațiuni mai mici.
Apoi Claudius a organizat în anul 52 un spectacol cu luptă navală pe lacul Fucin, pentru a inaugura lucrările de drenare ale acelui lac.  Atunci au fost 19000 de luptători ce fuseseră condamnați la moarte. 
De atunci datează faimosul salut adresat împăratului: „Morituri te salutant” (cei ce vor muri te salută) . Deci acest salut, relatat de Suetonius, nu era unul obișnuit, ci a fost adresat cu această ocazie specială în care luptătorii erau condamnați la moarte. Ei au luptat pe 100 de nave, dintre care 12 trireme, reproducând o luptă navală reală . Naumahia era mai ucigașă decât luptele obișnuite de gladiatori , căci erau angajate efective importante. Cu acel prilej se dezvoltau teme istorice sau pseudoistorice . Figuranții din spectacolul naval organizat de Caesar erau costumați ca egipteni și locuitori din Tyr, amintind războiul victorios al lui Caesar în Egipt. 

Naumahia lui Augustus evoca războaiele dintre greci și perși ți bătălia de la Salamina, apoi fiind depuse în templul lui Marte stindardele ce fuseseră capturate de parți (perși) și care fuseseră recuperate de Augustus. (Caesar preconizase construirea unui mare templu dedicat lui Marte, dar nu apucase a-l construi). Pentru alimentarea cu apă a bazinului s-a construit Aqua Alsietina, ce aducea apă din lacul cu acelaș nume.  . Marele bazin a fost înconjurat apoi de copaci (nemus Caesarum- pădurea lui Caesar- redenumită apoi pădurea lui Caius și Lucius. ) 

Naumahia lui Claudius avea ca temă luptele între sicilieni și cei din Rhodos . Claudius a prezidat spectacolul purtând mantia de general (paludamentum) colorată cu purpură . Se evoca astfel tangențial debarcarea în Bretania- fără ca acolo să fi fost o luptă navală. 
O triremă avea aproximativ dimensiunile 35 x 4,90m și avea un efectiv obișnuit de cca 170 de vâslași și 50-60 de soldați. Cu ocazia spectacolelor probabil se sporea numărul luptătorilor . 
Tunelul emisar lung de 5,6 km construit pentru drenarea prea-plinului lacului Fucin și pentru irigarea pământurilor agricole învecinate a fost o lucrare colosală ce durase 11 ani. 

 Traian a inaugurat bazine special amenajate pentru spectacole navale - se citează Naumachia Vaticana- pe câmpia  Vaticana. Traian a organizat o naumahie în anul 109 . Luptele navale au durat de la 19 la 24 noiembrie 109. Ruinele acelor construcții au fost găsite la nord de castelul Sant-Angelo, între via Alberico și via Cola di Rienzi. Se pare că acel bazin a fost folosit în continuare pentru spectacole de mai mică amploare , timp de mai multe secole. 

În timpul împărtului Neron s-au organizat naumahii în amfiteatre.
Împăratul Titus a dispus (în anul 80) organizarea a două naumahii în Colosseum, amfiteatrul uriaș pe care îl vedem și azi la Roma. 
Arena a fost transformată în bazin și s-a reconstituit bătălia navală a Corintului contra Corcyrei.
În al doilea spectacol naval s-a pus în scenă un asalt naval și apoi terestru între atenieni și siracuzani,

Împăratul Domitian a ordonat o naumahie în Colosseum prin anul 85 , și alt spectacol naval în 89, de data asta în alt bazin săpat în Tibru, căci între timp se construiseră dependințe subterane la arena Colosseumului și nu le mai putea transforma arena acesta în bazin. . 
 

În acest mozaic e prezentată lupta unor gladiatori împotriva mai multor leoparzi , cu acest prilej fiind făcute și donații de bani (cum erau pungile cu monede prezentate pe tavă de un arbitru). 

La începutul secolului IV munera au fost restricționate de împăratul Constantin I , ce se convertise la creștinism. El a condamnat jocurile crude și sacrificarea de vieți omenești, mai ales sacrificarea în arene a creștinilor persecutați de mai mulți împărați înaintea lui.

Autorii creștini au aruncat anateme asupra jucurilor de gladiatori , o parte din opinia publică dezavuând de asemenea jocurile pline de cruzime. Recesiunea economică a limitat cheltuielile pentru acest tip de jocuri , iar școlile de gladiatori au fost închise din lipsă de fonduri. Spectacolele cu aimale au fost conduse spre recuperarea unora dintre animale pentru a fi prezentate în spectacole ulterioare. 

Gladiator dac

La Constanța a fost găsită o stelă funerară ridicată în secolul al III-lea în amintirea gladiatorului dac Skyrtos.
Pe stelă se menționează că Skyrtos a învins în șase lupte. 
Inscripția menționează de asemenea că Skyrtos era un om liber, deci nu a fost constrâns să lupte în arenă. A ales această activitate poate în căutarea gloriei, poate pentru a-și etala forța și îndemânarea în fața multor spectatori, poate pentru bani- nu știm.
Inscripția în limba greacă zice așa:

 ΣΚΥΡΤΟΣ ΔΑΚΗΣΗΣ ΕΛΕΥΘΕΡΟΣ ΕΞΑΠΑΡΑ

Skyrtos Dacul, om liber de șase ori încoronat.

Un retiarius en subligaculum

Subligaculum - șortul roman.
Deci el lupta ca retiarius (gladiator înarmat cu o plasă , un pumnal și un trident. Se specifică faptul că era îmbrăcat doar cu un subligaculum, adică doar cu un șort înodat, ce se purta în Grecia și în Roma antică pe sub haine. Când era purtat ca șort, era fixat cu o curea grea de piele (balteus)

Retiarius era de obicei un gladiator agil, rapid, care se opunea unui secutor- un gladiator echipat cu o sabie, cu o cască (ce acoperea și fața, având doar găuri în dreptul ochilor)  și cu un scut (scutum) , putând și o protecție pe braț (manica).
 Secutor însemna urmăritor, pentru că în spectacolul războinic el îl urmărea pe retiarius , care se ferea de atacantul îngreunat de armamentul masiv și contraataca aruncând asupra lui plasa și străpungându-l de la distanță cu tridentul.  

Acoperiș retractabil la Colosseum

Arenele construite de romani în amfiteatre, pentru spectacolele războinice erau proiectate cu multă preocupare pentru rezolvarea tuturor problemelor de funcționare ale acestora.
Circulația spectatorilor era gândită perfect, evacuarea acestei mulțimi de oameni putând să se facă fără dici un fel de incident, cu rapiditate. Se păstrează până în zilele noastre vomitoriile- căie de evacuare a spectatorilor ce coboară de la nivelul gradenelor la nivelul solului , în săli realizate în pantă. 
De asemenea apariția animalelor sălbatice în arenă trebuia să se facă prin surprindere și fără ca acestea să se intersecteze pe parcurs cu personalul . S-au realizat deci niște ascensoare (mont charge) pentru ridicarea animalelor din subsol în diferite puncte ale arenei. 

Printre numeroasele meserii implicate în activitatea de la arenele mari se găseau și...marinari!
Ei nu lucrau doar la spectacolele nautice, ci aveau însărcinarea cotidiană de a desfășura sau a strânge acoperișul retractabil ce proteja tribunele în primul rând de soare , în oarecare măsură și de ploaie de ploaie (dar acest ultim rol pare mai puțin probabil , căci pânzele ude ar fi devenit prea grele) . 

Interesant să amintim faptul că arena enormă construită la Roma, (numită Colosseum pentru că în apropierea ei fusese statuia gigantică a lui Nero- cu figura modificată, pentru a reprezenta zeul-soare) putea fi acoperită!

Acoperișul de pânză groasă velum, era manevrat de marinari .
Acoperișul retractabil era susținut pe conturul construcției de 80 de catarge principale și numeroase catarge secundare), fixate la nivelul etajului al patrulea al construcției în ieșinduri ale zidurilor , ce existau deasupra ferestrelor. 
Plierea acoperișului se realiza prin tragerea marginilor interioare cu cabluri manevrate pe scripeți.

Colosseumul nu era singurul amfiteatru dotat cu un velum, dar dimensiunile acestuia era foarte mari, proporționale cu mărimea amfiteatrului.

În scrierile antice se vorbește și despre acoperirea forumului cu un umbrar , pe timpul lui Caesar:
Pliniu a scris în „Naturalis historia” :
„Mai târziu pânzele de in au servit să facă umbră doar în teatre: Quintus Catulus a fost primul ce a inventat această utilitate când a dedicat-o Capitoliului. Apoi Lentulus Spinther - se spune- a fost primul care a întins pânze de umbrar în teatre , în timpul jocurilor Apollinare. Apoi Caesar, dictator, care a întins (astfel de pânze n.n.) deasupra întregului forum, peste Via Sacră începând de la casa lui și de la Cliuus până la Capitoliu; acest spectacol a părut- se spune- mai admirabil decât luptele de gladiatori. Mai târziu, , fără ca măcar să ofere jocuri, Marcellus, fiul Octaviei, sora lui Augustus , în timp ce era edil, în timpul celui de-al unsprezecelea consulat al unchiului său a pus să se întindă, cu începere de la calendele lui August , pânze care umbreau forumul, pentru a proteja sănătatea celor care pledau; ce schimbare de moravuri față de timpul Cenzorului Cato, ce voia ca forumul să fie pavat și cu pietre ascuțite! De curând  pânze azurii și presărate cu stele au fost întinse cu cbluri în amfiteatrele împăratului Nero. ”

(S-au găsit documente că și teatrul din Pompei avea un acoperiș retractabil, de pânză-velum) 
În Pompei se făcea publicitate spectacolelor cu mențiunea: vela erunt (sunt pânze- adică vor fi trase pânzele umbrarelor) 
Se crede că velumul era alcătuit din mai multe fâșii de pânză , manevrate simultan pe cablurile tensionate. (Deși în scrierile antice se vorbește despre „velum” - la singular. Exista și termenul „velatura”)- ce se folosește și în zilele noastre pentru ansamblul velelor unor nave cu pânze. 
Atât Suetonius, cât și Martial , dar și Pliniu au scris despre acoperișul de pânză. 
Propertiu a scris despre ondulațiile velumului suspendat deasupra teatrului. 

Velumul era colorat în culori vii, ceea ce crea o ambianță deosebită în interiorul amfiteatrului.

Lucretius, în „De natura rerum” a vorbit despre pânzele galbene, roșii și verzi  întinse peste marile teatre , și care plutesc și se ondulează de-a lungul catargelor și traverselor. 
.
Vitruvius a scris în De Arhitectura :
Nec solum id uitium in aedificiis, sed etiam in muneribus, quae a magistratibus foro gladiatorum scaenisque ludorum dantur, quibus nec mora neque expectatio conceditur, sed necessitas finito tempore perficere cogit, id est sedes spectaculorum uelorumque inductiones et ea omnia, quae scaenicis moribus per machinationem ad spectationes populo comparantur. In his uero opus est prudentia diligens et ingenii doctissimi cogitata, quod nihil eorum perficitur sine machinatione studiorumque uario ac sollerti uigore.

„Acest rău (incompetența unor arhitecți) aduce atingere nu doar construcțiilor, ci și jocurilor oferite de magistrați din forum: luptelor de gladiatori , reprezentațiilor scenice : pentru aceste jocuri nu sunt permise nici întârzieri nici timp de așteptare, deci trebuie neapărat ca totul să fie gata la timp: scaunele tribunelor, instalația pânzelor și tot ceea ce , conform tradițiilor scenice, se oferă poporului pentru spectacole cu sisteme mecanice. Or, în acest domeniu , e necesară competență atentă și bine gândită a specialiștilor, căci nimic nu se poate face fără sistem mecanic și fără studii solide, diverse și ingenioase.”

Sistemul de susținere a inelului central al velaturii

Sistemul de susținere a pânzelor

Desfășurarea și înfășurarea pânzelor

Ansamblul mecanismului velaturii

Schemele de funcționare ale mecanismului acoperișului retractabil al velaturilor romane folosite la amfiteatre au fost reconstituite de Școala navală din Franța (conform rome.unicaen.fr)

Războiul lui Traian cu Decebal

Războaiele dacice descrise de Dio Cassius
Și nu numai

 Istoricul roman Dio Cassius a descris în lucrarea sa: Istoria romană , în capitolul LXVIII, 6,1războiul purtat de Traian împotriva dacilor.

Motivele campaniei militare inițiate de Traian au fost:
- faptul că romanii plăteau tribut dacilor ca urmare a conflictelor anterioare cu împăratul Domitian

- pericolul care era reprezentat de creșterea puterii dacilor

Putem adăuga aici și faptul că dacii sprijiniseră în mai multe rânduri , în timpul războaielor civile din Republica Romană pe oponenții celor care au câștigat în cele din urmă puterea.

 O inscripţie din oraşul Dionysopolis (Balcic, în Bulgaria), din anul 48î.Hr.., ni-l înfăţişează pe Burebista ca pe un mare şi puternic monarh, "cel dintîi şi mai mare rege din Thracia", care stăpîneşte "tot ţinutul de dincoace şi de dincolo de fluviu", adică de Dunăre. Din inscripție aflăm că în timpul conflictului dintre Pompei şi Caesar, în preajma luptei de la Pharsalus din anul 48 î.Hr.., Acornion, trimis in solie de Burebista, l-a întâlnit pe  Pompeius (Cnaeus Pompeius Magnus) în Macedonia, la Heraclea Lyncestis, și a dus tratative cu el, urmărind câştigarea bunăvoinţei romanilor pentru regele dac şi pentru oraşul său. Tracii au luptat alături de Pompei. Pompei a fost însă înfrânt la Pharsalus , iar Caesar se decisese să atace Dacia în anul 44 î.Hr. 

In organizarea statului dac şi în strălucitele sale izbînzi militare, Burebista s-a sprijinit şi a fost urmat de nobilii daci, pileati sau tarabostes, cum se numeau în limba lor, ca şi de comaţi, capellati sau comati, care alcătuiau ţărănimea liberă. 

Pe lângă scrierile istorice, un tezaur monetar găsit la Bârsa - despre care avem informații doar din descrieri- ne dau unele indicii. Unele dintre acele monede aveau inscripții ca: DACIA  , POMP,  CRASSUS. După toate probabilitățile erau monede bătute din dispoziția lui Pompei sau a lui Crassus pentru răsplătirea dacilor care luptaseră de partea lor. Doar că atât Pompei cât și Crassus au pierdut bătăliile , iar Gaius Iulius Caesar plănuia în anul 44 î.Hr. să atace Dacia....Nu a mai apucat, fiind asasinat. 

Augustus a intenționat să continue planul lui Caesar, dar fiind la începutul domniei , având războiul civil încă în curs, a preferat să încheie o pace avantajoasă pentru ambele pări cu regele dac 
În testamentul său politic el s-a mândrit că a învins și respins dincolo de Dunăre armata dacilor .
El a ocupat însă teritoriul numit acum Dobrogea, împreună cu coloniile grecești de la malul Mării Negre. Așa a fost posibil ca poetul Ovidius să fie exilat în anul 8 la Tomis. În anul 15 se organizase provincia Moesia (conturată cu galben pe hartă) . Provincia era locuită de mai multe triburi trace: besii, dardanii, tribalii și geții(numiți moesi la sud de Dunăre) .
În timpul lui Augustus, generalul Aelius Catus a strămutat 50000 de geți de pe malul stâng al Dunării în provincia Moesia (la sud de Dunăre) , pentru a-i controla și a spori forța de muncă în Moesia. (Foarte probabil geții din provincia romană fugeau în mod sistematic pe celălalt mal ad Dunării, pentru a scăpa de stăpânirea romană)
Mai târziu, în anii 62-66, pe vremea lui Nero  generalul Plautius Silvanus Aelianus a strămutat alți 100000 de locuitori de la nord de Dunăre în Moesia (cum scrie în inscripția de pe mausoleul lui Nero de la Tibur). Dacii au reacționat prin atacuri și invazii în Moesia. 

cap. LXVIII,8,1
Lupta de la Tapae . 

Tapae era un punct strategic situat pe drumul spre Sarmisegetusa . Era situat în „porțile de fier ale Transilvaniei”, valea îngustă între munții Țarcului și Poiana Ruscă, legând Banatul de Țara Hațegului.
 Pe timpul împăratului Domitian armata romană condusă de prefectul Cornelius Fuscus fusese înfrântă de dacii conduși de Decebal (în anul 87) Dacii au capturat stindardele și mașinile de luptă romane. 
După această luptă, regele dac Diurpaneus a primit supranumele Decebalus (cel curajos/cel puternic).  

A urmat încă o bătălie la Tapae, în anul 89, în urma căreia generalul roman Lucius Tettius Iulianus a obținut o victorie , dar probabil cu mari pierderi, pentru că romanii au renunțat să continue războiul .
Decebal a încheiat o pace favorabilă cu romanii. Dacia devenea un regat clientelar (aliat) al Romei, primind meșteșugari, constructori , instructori militari și bani pentru a apăra granițele imperiului. Unii istorici consideră că din pricina acestei păci a fost asasinat Domițian, în anul 96. 

Hartă: Jerome N. Cookson, Alexander Stegmaier și Matthew Twombly, personal NGM. 
Surse: Ioana A. Oltean, Universitatea din Exeter; Jon Coulston, Universitatea din St. Andrews, Scoția

În anul 101 trupele conduse de împăratul Traian au atacat din nou Dacia.

Pe columna lui Traian relatarea evenimentelor începe cu prezentarea fortificațiilor de pază de pe celălalt mal al Dunării. Dincolo de valurile fluviului se află foișoare de pază (castella) , cu făclii pregătite pentru semnalizarea unui eventual atac. Oșteni înarmați  (Îmbrăcați cu ițari și mantii lungi- sagum ) păzesc granița.Ei poartă scuturi (pe unul dintre ele pare a se distinge figura lui Decebal - poate pentru a se indica faptul că e vorba despre daci?) și sulițe lungi (hasta) .  Se văd stoguri de fân pentru cai și depozite de lemne , pe lângă foișoarele din zidărie cu pasarele din lemn și acoperișuri din șiță) Din păcate basorelieful, fiind la baza columnei, e deteriorat și nu se disting detaliile. 

Campania militară a lui Traian a fost minuțios pregătită.
A fost săpat un canal de-a lungul malului drept al Dunării , aproape de Sip, pentru a evita bulboanele Cheilor Dunării. Legiunea VII Claudia a fost încartiruită la Viminacium . Aprovizionarea noului castru se face cu flota danubiană (Classis Flavia Moesica). 

Decebal aliat cu roxolanii și iazigii , sarmații și bastarnii (popoare înrudite dar care nu se uniseră sub comanda lui Decebal) au încercat să treacă Dunărea pe gheață pentru a ataca trupele romane din Moesia, dar gheața s-a rupt și o parte din cavalerie a pierit în fluviu.
A fost dată o mare bătălie la Adamclisi, cu pierderi grele , dar cu victoria romanilor. (Traian a ridicat un monument comemorativ acolo, în anii 106-109)
. Dio Cassius spune că romanilor li s-a trimis un mesaj scris cu litere latine pe o ciupercă mare , mesajul îndemnându-i pe romani să se întoarcă din drum și să facă pace. Traian adusese însă oștiri foarte numeroase , inclusiv aliați din Africa și a pornit lupta , care a fost foarte sângeroasă. Mulți daci au fost uciși, dar și dintre romani au fost răniți foarte mulți (desigur și uciși), astfel că Traian și-a sfâșiat hainele pentru a face bandaje (desigur și mulți alți romani au făcut asta).
Traian a poruncit să se facă un altar în memoria soldaților romani căzuți în luptă, apoi a dat ordin ca înaintarea să continue cu ocuparea fiecărei coline în drum spre Sarmisegetuza, desigur cu multe piederi.
Dacii au fost atacați și de cavaleria  berberilor comandată de Lucius Quietus (considerat cel mai teribil soldat din armata romană). Berberii formau regimentul de cavalerie vexillatio. Ei călăreau fără șea și aveau experiență în luptele în spații strâmte. În anul 102 atacul berber a reușit să ajungă în Sarmisegetusa și să ia mulți prizonieri.  Decebal (Diurpaneus) a fost nevoit să ceară pacea în condițiile impuse de Traian. Atacul berberilor e ilustrat pe Columna lui Traian. Solia dacilor era alcătuită din „cei mai buni pileati”- nobili daci care au cerut să se ducă tratative de pace. Traian i-a trimis pe Sura și pe Claudius Livianus, prefectul pretoriului, pentru tratative de pace.  Dio Cassius consideră că Decebal dorea să obțină un răgaz pentru a-și reface forțele. Traian a continuat însă să ocupe zonele muntoase din împrejurimi , romanii reușind să găsească armele și mașinile de război romane ce fuseseră capturate de daci după luptele anterioare, precum și stindardul luat de la Fuscus.

(În această scenă de pe Columnă e figurată cavaleria berberă , oameni cu păr creț care călăresc fără șei și nu poartă haine romane. Cel din prim plan este probabil Lucius Quietus.)

Printre prizonieri era și sora lui Decebal. Decebal a declarat că e de acord să predea armele, mașinile de război și pe constructorii acelor mașini (se înțelege că acele mașini de război nu fuseseră doar capturate de la romani, unele fiind construite chiar de daci sub îndrumarea unor meșteri ). De asemenea Decebal era obligat să distrugă fortificațiile , să-și retragă trupele din teritoriul cucerit de romani și să nu mai primească fugari din Imperiul roman (căci - scrie Dio Cassius- Decebal atrăgea foarte mulți viteji din legiunile romane, „cu momeli”- deci cu plată importantă. 
Vedem că unii romani începuseră deja să se stabilească în Dacia, atrași de plata consistentă.
Însuși Decebal a venit în fața lui Traian, a aruncat armele și s-a aruncat la pământ, în semn de supunere.
Spune Dio Cassius, dar pe Columnă nu se vede asta, Decebal apărând în picioare, în atitudine demnă în fața lui Traian). 

Traian a trimis o solie Senatului roman cu descrierea condițiilor de pace negociate cu Decebal, pentru ca pacea să fie ratificată de Senat.
Traian a lăsat apoi trupe la Sarmisegetuza , străji și în restul țării și s-a întors în Italia.

Cap. LXVIII, 10, 1. Trimișii lui Decebal au fost duși în fața Senatului roman, unde ei au făcut gesturi ce arătau că se dau prinși , punând armele jos și legându-și mâinile. Senatul a consimțit la condițiile de pace, a dispus să li se restituie armele solilor daci și a urmat un triumf spectaculos pentru Traian, care și-a luat supranumele Dacicul. „Dacicus”. Au urmat lupte de gladiatori în teatru, spectacole de pantomimă .
Între timp Decebal începuse să refacă fortificațiile, primea din nou fugari dintre romani și căuta să se alieze cu vecinii iazigi, pregătindu-se de o nouă luptă.

Senatul a decis că Decebal era din nou dușman , iar Traian a pornit din nou cu trupele împotriva dacilor. Dio Cassius spune că , pentru că mulți daci trecuseră de partea romanilor „și din alte pricini”, Decebal a cerut din nou pace. În acelaș timp însă, Decebal căuta să-i ralieze și pe vecini, spunând că în cazul înfrângerii sale și acei vecini vor fi în pericol să fie înrobiți.
Decebal a încercat și să-l ucidă pe Traian în Moesia trimițând niște dezertori romani , dar unul dintre ei fiind bănuit și torturat, a dezvăluit complotul.

Cap. LXVIII, 12, 1.
Decebal l-a chemat la el pe Longinus, comandantul unei legiuni romane ce se distinsese în lupte, l-a luat prizonier (fără a-l lega) și i-a trimis vorbă lui Traian că îl va elibera pe Longinus dacă Traian își retrage trupele la sud de Dunăre și plătește cheltuielile de război. Traian a apreciat răscumpărarea ca fiind prea mare. Longinus însă făcuse rost de otravă cu ajutorul unui libert al său și a scris o scrisoare către Traian, pe care a dus-o libertul. Apoi a băut otrava și a murit.
Decebal i-a cerut lui Traian să-l trimită pe libert ca să-i trimită trupul lui Longinus și 10 prizonieri romani, dar Traian a refuzat. Tradiția spune că trupul lui Longinus ar fi fost înmormântat la Densuș, unde se construise un templu dedicat lui Marte înainte ca pe locul acela să se construiască biserica din Densuș.

Cap. LXVIII, 13, 1

Traian a construit un pod de piatră peste Dunăre (un picior al podului se vede încă pe malul românesc, pe malul sârbesc se pare că vestigiile sunt mai bine păstrate)

Podul avea 20 de stâlpi din piatră, înalți de 170 de picioare și lați de 60. Stâlpii erau la distanță de 170 de picioare (57m) și erau uniți prin bolți . Podul avea lungimea totală de 1135m. Fusese ales locul cu distanța cea mai mică între maluri, dar implicit și unde apa era mai adâncă. Partea superioară a podului a fost distrusă ulterior de împăratul Hadrian, când își retrăsese trupele din Dacia. Ulterior turcii au demolat mare parte din pod, ca să poată trece navele de mari dimensiuni. 
Podul și apoi Columna lui Traian au fost proiectate de Apollodor din Damasc. 

Traian a trecut cu trupele pe pod , armata romană dând lupte grele cu dacii. Se citează și vitejia unui soldat roman care , deși rănit, a continuat să lupte până la moarte.

Dacii au fost înfrânți , țara dacilor a fost ocupată de romani, iar Decebal și-a luat viața pentru a nu cădea prizonier. Capul și brațul său a fost dus ca trofee la Roma.

Traian a stabilit în Dacia „orașe de coloniști”. Tezaurul dacilor fusese ascuns de  Decebal  sub apele râului Sargetia (râul Strei de astăzi- ale cărui ape fuseseră abătute temporar) , dar locul ascunzătorii a fost divulgat de trădătorul Bicilis, tovarăș al lui Decebal ce fusese luat prizonier. 

Pe columna lui Traian există o scenă ce descrie torturarea unor prizonieri (foarte vânjoși, purtând barbă și mustăți- deci care nu erau romani) de către un grup de femei care poartă haine diferite de ale femeilor romane, dar diferite și de straiele femeilor dace reprezentate în alte scene de pe Columnă. 
Femeile îi ard pe prizonieri cu torțe aprinse. Unul dintre prizonieri -cel din prim plan- o fi fost Bicillis?
Columna fiind un monument triumfalist, nu prezenta scene în care soldații romani să fi fost uciși, răniți sau luați prizonieri. Se vede după figurile prizonierilor că nu sunt romani, ci - desigur- daci. De ce ar fi dispus Traian să fie ilustrată această scenă? Probabil pentru că cele prezentate acolo fuseseră importante în desfășurarea evenimentelor.
Personajul torturat în prim plan e deosebit e foarte musculos. Dacă era unul dintre daci, probabil era unul dintre războinicii daci cei mai importanți. 
Putem considera că e vorba despre torturarea lui Bicillis și a altui dac, mai în vârstă- poate tatăl lui Bicillis? .
De fapt scena face parte din tabloul 44 ce descrie sărbătorirea victoriei de la Adamclisi a armatelor lui Traian. În scena anterioară e arătată celebrarea victoriei, Traian distribuind decorații celor mai viteji. În prim plan sunt soldați aliați ai romanilor, care au un rol important în sărbătorire. Ei poartă căști rotunde , pantaloni până la jumătatea gambei și sunt desculți. Poartă pieptare din piele pe cămăși din pânză sau sunt dezbrăcați până la brâu- și nu au căști. E limpede că nu sunt romani. Poartă de asemenea scuturi ovale împodobite cu ornamente și privesc admirativ spre Traian. În partea dreaptă a imaginii, un grup de prizonieri daci e înghesuit într-o cetate sub paza unuia dintre soldații aliați cu romanii.
Imediat după această scenă e scena distribuirii de decorații de către Traian. (Ce e așezat pe un scaun pliant cu pernă) Este decorat un soldat aliat ce poartă straiele descrise anterior: pantaloni până la jumătatea gambei, tunică de piele peste o cămașă din pânză , o manta mărginită cu franjuri (probabil din lână) , iar pe cap o coroană mică, semn al conducătorului. Oamenii săi aclamă scena: sunt acei aliați ai romanilor cu tunici de piele peste cămăși din pânză, unele mărginite cu ciucuri pantaloni până la jumătatea gambei . De data asta poartă și mantii mărginite cu ciucuri și au capetele descoperite. 
Însuși Traian a îmbrăcat pantaloni până la jumătatea gambei, pentru a înfrunta frigul iernii. 
Imediat alături e figurată scena torturării prizonierilor. (De fapt sunt trei prizonieri, cel de al treilea 

fiind legat și ars cu făclia chiar lângă soldatul care privește cu încântare festivitatea. Este evident că nu poate fi vorba despre prizonieri romani, ci despre prizonieri daci, care sunt jertfiți poate în cinstea victoriei romane sau de la care se intenționează aflarea unor informații importante. .  .

Pe monumentul de la Adamclisi se poate vedea scena în care un prizonier dac e escortat de un soldat roman. Prizonierul e un nobil dac (tarabostes), pentru că poartă pe cap acea căciulă cu margine ornamentată, semn al rangului său.Deși e legat, are o atitudine mândră. 
El poartă un pieptar - probabil din piele- cu ornamente pe piept. Deși basorelieful a fost șters de precipitații, par a se distinge ițari și obiele care îi înfășoară picioarele. Romanul e îmbrăcat gros (lupta s-a dat iarna) . Are o tunică până aproape de genunchi , peste armură și o mantie scurtă pe deasupra. 
E limpede că e vorba despre un prizonier important.

 

Se pare că Bicillis nu a dezvăluit decât unul dintre locurile în care regele Decebal ascunsese comori.

În secolul XVI, tot în râul Strei niște pescari români au găsit circa 400000 de „galbeni”și mulți „sloi” (piese de aur). Gheorghe Șincai a scris în Hronica Românilor că autoritățile ce cârmuiau Ardealul pe acea vreme au prins de veste și au confiscat mii de piese de aur de la pescari, au continuat căutările și au mai găsit în acelaș loc și alte mii de monede de aur, emise de „craiul Traciei, Lisimah”, altele cu inscripția KOSON. 

 Albumul Bartoli (1673)

Pe Columnă apare , după scena în care regele Decebal își ia viața pentru a nu fi făcut prizonier (probabil era rănit, pentru că e la pământ) este și o scenă în care capul lui Decebal, tăiat de pe trup, este adus de oștenii romani și arătat unor prizonieri daci din cetatea cucerită, probabil pentru a-i demoraliza.. În prezent această scenă e foarte deteriorată, probabil intenționat, pentru că scenele celelalte sunt în stare mult mai bună.
Există însă un desen făcut în 1673 după această scenă.

Cap. LXVIII, 15, 1

Traian s-a întors la Roma cu o pradă imensă- 165000 kg de aur și 331000 kg de argint (Pe Columna lui Traian sunt figurați romani ce duc de dârlogi cai încărcați cu vase și alte obiecte, desigur din aur și argint).

La Roma, Traian a ordonat să fie spectacole cu animale sălbatice (11 000 de animale sălbatice și domestice) și gladiatori (cam 10 000 dintre prizonieri) timp de 123 de zile. 
Cetățenii romani au fost scutiți de plata impozitului timp de un an și au primit fiecare o sumă importantă de bani . (Banii au fost dăruiți în trei rânduri, a treia oară- congiarium tertium- fiecare cetățean a primit câte 450 de denari, suma totală fiind de peste 100 de milioane de denari. 
În imagine este o reconstituire virtuală făcută de arhitectul și arheologul Gismondi a Forului lui Traian.

Traian a întreprins mari lucrări de construcții: drumuri de piatră, poduri, noi biblioteci și un nou Forum, ce avea în centru măreața Columnă .
Columna lui Traian, coloană monumentală cu înălțimea de 30m, e compusă din 18 blocuri de marmură de Carrara, cântărind fiecare 40t. 
Pe columnă sunt 124 de basoreliefuri care ilustrează războiul dintre daci și romani, așa cum fusese descris în cartea scrisă de Traian: „De bello dacico”- din păcate pierdută astăzi.
Construcțiile din noul for cuprindeau, pe lângă porticurile cu coloane de marmură, și un arc de triumf (dărâmat ulterior din ordinul lui Constantin cel Mare), o statuie ecvestră a lui Traian , Basilica Ulpia, biblioteca Ulpia și Templul lui Traian. 

Senatul i-a acordat epitetul „Optimus”, adică „cel mai bun”. 
 Lusius Quietus  , căpetenia călăreților mauri s-a îmbogățit de asemenea din pradă și a primit ca onoruri funcția de consul și apoi de guvernator al Palestinei -În anul 117) . A fost ucis în acelaș an din ordinul împăratului Hadrian. (Lusius nu era de acord cu retragerea trupelor romane din Dacia, așa că a fost rechemat la Roma și ucis din ordinul Senatului, împreună cu consulul Caius Avidius Nigrinus, ce fusese numit și guvernator al Daciei,  cu consulii Lucius Publius Celsus și Aelus Cornelius Palma- acuzați cu toții de complot împotriva împăratului). 

După război

Dacii ale căror teritorii nu fuseseră anexate de Imperiul roman făceau dese incursiuni de hărțuire a trupelor romane, fiind sprijiniți de revoltele dacilor din provincia Dacia Felix.
După moartea împăratului Traian (în anul 117) , atacurile dacilor din nord și est au fost întărite și de năvălirile migratorilor veniți din Asia. 
Cum politica romanilor în teritoriile ocupate era aceea de a-și atrage simpatia locuitorilor autohtoni prin dezvoltare de noi orașe, dotate cu instalații de apă, basilici, terme  și drumuri. Drumurile erau cu atât mai necesare în Dacia, cu cât se exploatau în continuare zăcămintele de aur și de argint (galerii romane se păstrează încă la Roșia Montană). Romanii urmăreau o politică de integrare a diverselor seminții cucerite , acordând cetățenie romană autohtonilor și favorizând deplasările de trupe dintr-o extremitate în alta ale imperiului. 
Între anii 108-110 s-a construit noua capitală a provinciei, Colonia Ulpia Traian Augusta. (Guvernatorul provinciei era Decimus Terentius Scaurianus).
Faptul că în denumirea capitalei  era specificat „Colonia” indică faptul că pe teritoriul Daciei erau împroprietăriți coloni, adică cetățeni din alte zone. Noii veniți erau de obicei traci  (înrudiți cu geții/dacii), care vorbeau aceeași limbă cu aceștia . Au venit ulterior și creștini ce erau prigoniți în Imperiul Roman.
După victoria obținută cu greu împotriva dacilor liberi aliați cu sarmați, împăratul Hadrian (117-138)și-a retras trupele din sudul Moldovei și din o parte din Muntenia, denumind provincia micșorată astfel Dacia Inferioară  (Provincia organizată de Traian era denumită Dacia Superioară) . La Apulum staționa legiunea XII Gemina, iar în zonele sudice ale provinciei erau trupe mai numeroase, conduse de un procurator presidial cu reședința la Drobeta. 

Trupele romane din Dacia

În Dacia staționau 30000-40000 de soldați , organizați în:
Legiunea XIII-a Gemina (cu sediul la Apulum) și Legiunea a V-a Macedonica (cu sediul la Potaissa), alcătuite numai din cetățeni romani , precum și trupe auxiliare alcătuite din provinciali ce nu aveau cetățenie romană.
După serviciul de 25 de ani aceștia primea cetățenie romană și erau împroprietăriți cu pământ acolo unde serviseră.

La Tomis s-a găsit stela gladiatorului dac Skyrtos. Datează din sec. II sau III.
Un indiciu că unii dintre daci luptau în arenele romane, în acea perioadă. 

Reorganizări ale provinciei 

În anul 124 a avut loc o nouă reorganizare a romanilor, prin care regiunea nordică a Daciei Superioare  (zona de pe cursul superior al Mureșului și de pe valea Arieșului) a format Dacia Porolisensis, cu capitala la Napoca și guvernată de un procurator. 
Succesorul său, Antoninus Pius (138-161) a dus războaie cu dacii liberi din nord și din est în anul 143 și apoi între anii 157-158. 
Împăratul Marcus Aurelius, a ajuns pe tron în anul 161 împreună cu fratele său adoptiv, Lucius Aurelius Verus.
(observăm că cei doi împărați purtau barbă- probabil în sem de respect față de cultura greacă.
În timpul domniei lor Dacia a fost iarăși reorganizatăȚ

• în anul 168 Marcus Aurelius a desființat Dacia Inferioară, alipind-o Daciei Superioare, numită Dacia Apulensis.
• În anul 169 Banatul de vest din Dacia Apulensis a format o colonie distinctă numită Dacia Malvensis, cu capitala la Malva.   

Cele trei provincii erau guvernate de un guvernator numit „legatus augusti pro praetore Daciarum trium”. cu reședința la Ulpia Traiana.
Imperiul roman era asaltat de populațiile din zonele limitrofe.
Marcus Aurelius (161-180) a luptat la frontiera Dunării contra popoarelor germanice Marcomani, Quades și Iazigi. (Pe teritoriul actualelor regiuni Moravia și Slovacia). În timpul său a fost o lungă și puternică răscoală a dacilor, ce a amenințat chiar capitala Ulpia Traiana.

A urmat împăratul Commodus (care a domnit între anii 180 și 192, asociat inițial cu tatăl său Marcus Aurelius între anii 176 și 180) .
Un detaliu: Commodus era mândru de performanțele sale fizice și pasionat de luptele de gladiatori, luptând el însuși în arenă contra gladiatorilor și fiarelor sălbatice. .Nu a fost înfrînt niciodată și a fost supranumit „Hercule”, fiind portretizat purtînd o blană de leu.  Plin de sine, schimbase chiar numele Romei în : „Colonia LuciaAnnia Commodiana”. A pus capăt persecuțiilor împotriva creștinilor.

Fiind considerat abuziv și imprevizibil a fost victima a numeroase tentative de asasinat, fiind în cele din urmă asasinat în 192, strangulat în baie de sclavul său.
După el a luat puterea Perinax, prefectul orașului, care a fost asasinat și el după câteva luni, urmând o perioade de războaie civile prin care Roma, Bretania și Panonia au avut câte un șef separat.

Desigur și populația de daci s-a răsculat.
Împăratul Septimius Severus (193-211) a acordat câtorva așezări din Dacia rangul de oraș , a refăcut drumurile și a ridicat fortificații pentru a apăra teritoriul roman din stânga Oltului. A construit un val de pământ „limes Transalutanus” , un șanț , castre și fortificații.
Acțiunile au fost continuate în timpul împăratului Caracalla , care a fortificat granițele din nord-vest ale provinciei, atacate de carpi.

În anul 214 împăratul Marcus Aurelius Antonius și mama sa Iulia Domna au vizitat provinciile dacice 
Împăratul Severus Alexandrus (222-235)a înființat un consiliu reprezentativ al Daciei : „concilium Daciarum trum”, din care făceau parte delegați ai orașelor și ai districtelor rurale. 
Împăratul Maximian Tracul (235-238)  , apoi Aurelian s-au confruntat cu năvălirile dacilor liberi sprijiniți de goți.
(În „Historia Augusta” se spune că Maximianus s-ar fi născut în Tracia sau Moesia din tată got și mamă alană. Dar goții s-au stabilit stabilit în Balcani abia în secolul al III-lea...Deci se constată încă odată că de fapt denumirea de „goți” era dată geților (tracilor) , de vreme ce însuși împăratul își asociase supranumele „Tracul”.

 Fostul guvernator al Moesiei și împărat, Decius (249-251 251-), a dus războaie cu carpii și goții și a reorganizat provincia, sprijinind orașele din Dacia după expedițiile de jaf ale goților conform inscripției descoperite la Apulum, prin care colonia îi mulțumea împăratului prin oferirea titlului de reîntemeietor al Daciilor. Decius a înfrânt răscoala condusă de Pacatianus (ofițer în legiunile romane de la Dunăre ce fusese declarat împărat de armată) , l-a ucis pe împăratul Filip Arabul și a lansat persecuții împotriva creștinilor. În acelaș timp, imperiul a fost lovit de o cruntă epidemie . 

Capul de bronz al împăratului Decius (ce își luase și supranumele Traianus ) a fost descoperit la Ulpia Traiana Sarmisegetuza. Deci în timpul domniei lui, romanii stăpâneaiu încă în Dacia. 

Deducem că dacii , împărțiți în diferite triburi- între care și carpii , continuau să fie în număr mare prin partea locului, atacând destul de des armatele romane încartiruite la sud de Dunăre. Tot atunci trupele lui Decius au fost atacate și de goți, conduși de regele Cniva. Goții au fost învinși de romani aproape de Nicopole, dar au continuat jaful și pustiirile la sud de Dunăre, ocupând cetățile Beroë (azi Stara Zagora, în Bulgaria) și Philippopolis (azi Plovdiv). Comandantul roman al cetății Titus Iulius Priscus s-a declarat „împărat sub protecție gotă ”. În acelaș timp la Roma Licianus s-a declarat împărat , dar a fost rapid executat. Decius și fiul său Herennius Etruscus au murit în lupta cu goții dusă la Abrittus (Razgrad, în Bulgaria). 
Se poate observa de asemenea că trupele numeroase ale goților nu se stabiliseră la nord de Dunăre, ci au dat lupte grele cu armatele romane conduse de însuși împăratul roman pentru a se stabili permanent în Tracia. De ce nu în Dacia? Nu cumva pentru că acolo populația de daci era prea numeroasă?

 
Desigur că dacii au suferit pierderi de vieți omenești semnificative în urma războaielor cu romanii. 
Totuși majoritatea populației dacice a continuat să trăiască sub stăpânire romană. Cine ar fi continuat să exploateze minele de aur și de argint, în profitul romanilor?
Cine s-ar fi răsculat de atâtea ori împotriva stăpânitorilor romani?
Există documente că un număr important de daci se înrolau în armata romană , formând cohorte ce luptau împreună, sub stindardul lor (capul de lup) .
Unii daci au ocupat funcții în armată și administrație, ca Regalianus- un dac romanizat ce a fost general și guvernator al Illyricumului în timpul lui Galienus. Dacii care se înrolau în armată primeau nume romane (practica a fost constatată și în alte zone ale imperiului, cum ar fi în Egipt. A fost găsită scrisoarea unui egiptean ce se angajase în armata romană și le comunica alor săi care era noul său nume, roman).
Statul roman a organizat aducerea de coloni din Dalmația, Moesia, Pannonia, Tracia, Italia, Grecia Asia Mică.
De asemenea, membrii legiunilor staționate în Dacia aveau diferite origini- și acest lucru se poate citi pe inscripția găsită în Forul Roman, pe care sunt enumerate cohortele cărora Traian le-a acordat cetățenia romană (pentru ei și familiile lor) la lăsarea la vatră. 
Ptolemeu atestă 44 de orașe în Dacia. Cele mai mari aveau rang de colonii (Ulpia Traiana Sarmizegetusa Regia, Napoca, Apulum, Drobeta, Romula, Potaissa, Malva). Altele rămăseseră la rangul de municipii ( Dierna, Tibiscum, Ampelum, Porolissum.).
Asta arată că Dacia avea o populație numeroasă, care nu era formată doar din romani, ci mai ales din autohtoni.

Scriitori antici ca  Aurelius Victor, Orosius, Eutropius, Rufius Festus și Iordanes au scris despre abandonarea Daciei sub împăratul Gallienus.(253-268). Ultimii trei scriu că Dacia a fost părăsită sub împăratul Aurelian (Lucius Domitius Aurelianus 270-275) în timpul incursiunilor goților după 271. 

Imperiul roman se dezintegra sub atacurile venite din toate părțile. Domniile împăraților durau puțin, împăraii vremelnici fiind asasinați uneori de propriile trupe.  .
În anul 253 împăratul Valerian a emis edicte împotriva creștinilor , prelații creștini fiind martirizați. a pornit o campanie militară împotriva perșilor care cuceriseră teritorii ce aparținuseră Împeriului roman în Siria. Fiind trădat și învins, împăratul Valerian a fost luat prizonier de perși și ținut prizonier în condiții umilitoare și apoi ucis , fără ca fiul său Galienus sau fostul său ministru Macrianus să fi făcut eforturi pentru a-l elibera.

Retragerea Aureliană

Aurelian fusese proclamat împărat în Moesia , de legiunile cantonate la Dunăre. 
În această perioadă Imperiul roman era slăbit și începuse să se dezmebreze. Partea Estică era sub stăpânirea Zenobiei, regina Imperiului de la Palmyra , iar în Vest provinciile Galia, Hispania și Britania erau incluse în regatul galic secesionist.

 S-a implicat în diferendul bisericesc al creștinilor din Antiohia și favorizase cultul zeului Sol Invictus.

Aurelian a luat decizia de a consolida frontiere imperiului pe linia Dunării. 
A hotărât ca trupele romane să părăsească provincia Dacia Traiana și să înființeze mai la sud Dacia Aureliana, ce a fost ulterior împărțită de Dioclețian în Dacia Mediteraneea (cu capitala Sardica- vechea capitală a Traciei, astăzi Sofia, în Bulgaria) și Dacia Ripensis - ce includea malurile Dunării(cu capitala Ratiaria- lângă Arciarul de astăzi, în județul Vidin). Retragerea trupelor romane din Dacia Traiana a fost rezultatul unei tranzacționări cu goții, cu care romanii au încheiat un tratatîn anul 273. Aurelian a lăsat teritoriul dintre Dunărea de Mijloc și Nistru  goților, ce urmau să întemeieze acolo un stat numit Goția, care să fie clientelar Romei. Limesul dunărean urma să rămână totuși sub controlul romanilor.

Aurelian a murit asasinat de secretarul său lângă Byzantion.

Dacă romanii s-au retras din teritoriile pe care le ocupaseră pe timpul lui Traian, Imperiul roman a continuat să păstreze relații de alianță cu conducătorii daci. 

Există vestigii de mare importanță istorică, ce au fost găsite în 1797 de doi copii valahi și care se află astăzi la un muzeu din Viena.
E vorba de spre un colier din aur pe care sunt prinse 52 de pandantive și 17 medalioane cu insripții. Medalioanele reprezintă figurile unor împărați romani (nu sunt monede, ci medalii onorifice) si fuseseră dăruite de împărații respectivi la încheierea unor înțelegeri importante. Desigur romanii preferau să aibă niște aliați la graniță și deducem că dacii erau suficient de puternici pentru a reprezenta un interlocutor valabil pentru romani. 

Regii daci păstraseră aceste efigii ca dovezi ale înțelegerilor încheiate cu Imperiul roman.
Am aflat numele câtorva dintre acei împărați care își dăruiseră efigiile regilor daci:
Maximinianus  Hercules (286-305), Constantin I (306-337), Constantin II (337-340), Valentinian II(375-392) , Valens (364-378) , Gratian (367-383)-
Reiese că au existat alianțe între daci (traci) și   imperiul bizantin (continuatorul Imperiului roman în Est) cel puțin între anii 285 și 392, deci mai bine de 100 de ani.
Efigiile erau prinse de un colan de ceremonie ce avea in centru un medalion cu o zeitate dacă. Deci se poate presupune că erau folosite în cadrul unor ceremonii. 

Constantin cel Mare ( Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus) a domnit între 306 și 337. 
Originar din Moesia Superior , și-a început activitatea în perioada în care Imperiul Roman era condus de o tetrarhie- asociere de doi împărați („augustus”)și doi adjuncți („cezari”). A fost primul împărat roman care a reclarat oficial creștinismul ca religie legală („religio licita”) , trecând el însuși la creștinism .A zidit noua capitală, Constantinopolis, în 330. 

De remarcat că deși istoricii din zilele noastre numesc Imperiul roman de Răsărit : Imperiul bizantin, locuitorii acelei epoci nu se numeau bizantini, ci romani! Iar țara se numea Romania.

Zona (Dobrogei de astăzi a rămas provincie romană făcând parte din Illiricum. 
S-au decopertat resturile cetății romane Ulmetum, construite ce a fost locuită în secolele III-VI de către cetățeni romani și de traci din tribul bessilor. Conform inscripțiilor găsite acolo, în Vicus Ulmetum (în satul Ulmetum, ce făcea parte din teritoriul Capidavei) fuseseră împroprietăriți veterani romani, ce trăiau împreună cu tracii bessi :"civi romani et Bessi consistenses în vico Ulmetum” (cetăţenii romani şi bessi stând împreună în satul Ulmetum). Au fost descoperite aici și resturile unei mari bazilici , datând din anul 400.

(Cetatea Capidava fusese ridicată de geți , ulterior fiind ocupată de romani pe timpul împăratului Traian , pentru a controla vadul Dunării . A fost un oraș-port înfloritor aproape jumătate de mileniu, până la distrugerile provocate de migratorii cutiguri în anul 559. Preluată ulterior de Imperiul Roman de Est -„Bizantin”

Acolo s-a găsit un vas cu o scriere neobișnuită încrustată în lut , pe lângă litere grecești. Și un nume: PETRE.) 

Cetatea fiind atacată constant de migratori, fiind în secolul VI ocupată de „barbarii sclavini”- așa cum a scris Procopius din Cesareea. Împăratul Iustinian (527-565) a ordonat o expediție de pedepsire a bandiților, care au fost cu toții uciși, cetatea reintrând sub controlul Romaniei. În sec. VI însă avaro-slavii au atacat continuu cetățile Dobrogei antice. La Ulmetum s-a găsit de pildă piatra funerară ridicată de negustorul Valerius Valens și de soția sa, inscripția menționând că trei fii ai lor fuseseră uciși într-un an. ...

Cum Goții (ce abia înființaseră un stat pe teritoriul Daciei) încălcaseră tratatul cu Romania, împăratul Constantin a decis să reocupe teritoriile de la nord de Dunăre și să-i aducă la ascultare pe goți. 
A construit un pod peste Dunăre la Sucidava (azi Celei) pentru a înlesni legăturile dintre provinciile de ambele maluri ale fluviului. 
El a decis construirea unui limes roman, un val de pământ care să formeze granița Imperiului și să fie păzit de castre . Administrația romană a existat astfel până în jurul anului 376, când au năvălit hunii. 

După invazia hunilor Romania a păstrat conducerea doar a unei serii de cetăți de pe țărmul nordic al Dunării și a provinciei de la sud de Dunăre, Dacia Aureliană.

Hunii lui Atila au fost înfrânți drastic în anul 451 , pe Câmpiile Catalaunice din Galia, de generalul dobrogean Flavius Aetius (fiul lui Gaudențiu din Durostor).

Flavius Aetius i-a avut ca aliați pe sarmații alani, pe gepizi și pe goți, precum și diferite triburi germanice.

În anul 518 a fost încoronat Iustin I, împărat cu origini modeste (se pare că avea origini daco-romane și începuse prin a fi șef al gărzii imperiale). Dar a asigurat cea mai bună educație e nepotului său, Flavius Petrus Sabbatius, pe care l-a și adoptat (cu numele Iustinian) și ulterior l-a asociat la domnie.  
Avea să devină Iustinian cel Mare (527-565).
Împăratul Iustinian a refăcut Provincia Dacia Traiană , a refăcut podurile de peste Dunăre , multe cetăți și castre.

Au urmat însă alte năvăliri de popoare migratoare: Cutrigurii (înrudiți cu hunii) , Sclavinii (slavii) și Avarii. 

Cum arătau dacii

Dacii erau înalți, voinici, blonzi, cu ochi albaștri - a afirmat academicianul Vasile Pârvan, pe baza izvoarelor istorice studiate.
Hadrian Daicoviciu scria în volumul „Dacii”: „Înalţi şi robuşti, bărbaţii daci aveau, în general, pielea de culoare deschisă, ochii albaştri şi părul blond-roşcat. Oamenii de rând purtau părul retezat pe frunte şi lăsat în plete destul de lungi pe umeri, ceea ce le-a şi atras numele de comati — „pletoşii”; la dacii nobili (tarobostes, pileati) e mai greu de stabilit portul părului din pricina căciuliţei din lână (pileum) pe care o purtau ca semn distinctiv al rangului lor”.
 

Istoricul Ion Horațiu Crișan consideră că „nu toți geto-dacii erau blonzi cu pielea albă”.

„Cei mai mulți dintre dacii reprezentați pe Columnă sunt indivizi robuști de talie înaltă sau mijlocie, cu capul mare, față scurtă și largă, orbite joase cu relief tridimensional, pomeți proeminenți, nas scurt și drept, prognatism accentuat, păr drept sau ușor ondulat, fără chelie. Este tipul euro-dolicomorf, care se regăsește la noi încă din epipaleolotic și se va menține până în zilele noastre la români, mai cu seamă în regiunile din jurul Hunedoarei”, arăta Ion Horațiu Crișan.

Horațiu spunea despre geți că erau robuști.

Acro- un autor latin din secolul al III-lea spunea că dacii erau „zdraveni și aspri din cauza regiunii friguroase”.

Ovidius spunea despre geți că erau blonzi și purtau plete și barbă. 
Firmicus Maternus a scris că „în Tracia toți se nasc roșcovani”.

Se citează însă și exemple de daci cu păr negru, cum era de pildă Licinus Licinianus, cetățean roman cu origine dacică.

Femeile dace apar pe Columnă ca având fața ovală, frunte înaltă, nas drept, buze frumos conturate, păr lung pieptănat cu cărare la mijloc , strâns legat într-un coc bogat pe ceafă și acoperit cu o năframă. 

O astfel de reprezentare apare pe o frescă găsită la Pompei. Cum știm că erupția Vezuviului a fost în anul 79, frescele au fost făcute în perioada anterioară acelei date. Femeia care amestecă parfumuri în flacoane prețioase poate fi o sclavă dacă eliberată . De ce din Dacia? Pentru că poartă opincile caracteristice dacilor! Pieptănătura cu părul legat cu maramă e de asemenea caracteristică femeilor din Dacia. Straiul de culoare închisă ar putea arăta că femeia e o sclavă eliberată sau că e văduvă. Bijuteriile și scaunul elegant indică o situație materială bună. 

„Columna înfrumuseţează şi idealizează, apropiind pe dace de tipul clasic sudic. Monumentul dimpotrivă e foarte realist şi redă şi pe femei în toată nemlădierea, sărăcia şi simplicitatea vieţii lor ţărăneşti: faţa expresivă, dar unghiulară si masivă, părul pieptănat pe tâmple cu cărare la mijloc si strâns la spate, o cămaşă cu mâneci scurte şi o fustă peste ea, de la brâu în jos. Pe Columnă dimpotrivă vedem tipuri feminine foarte frumoase, purtând încă şi o mantă bogat drapată peste haina lungă, stilizată clasic ca un lung hiton, bogat, iar pe cap un fel de testemel, care acopere părul, înnodat la spate sub conciu”, scria academicianul Vasile Pârvan.