Otello

Cum arăta maurul care l-a inspirat pe Shakespeare

 

După cum știm, opera Otello de Verdi (compusă în 1887) are libretul (scris de Arrigo Boito) bazat pe tragedia scrisă de William Shakespeare în 1603 (și reprezentată prima dată în 1604): „Otello , the Moor(e) of Venice ” (Otello sau Maurul din Veneția).
Shakespeare s-a inspirat la rândul său dintr-o povestirea nr VII scrisă de Giovanni Battista Giraldi -Cinzio în volumul 3 din lucrarea sa "Gli Ecatommiti,"   în  1563 și din sfârșitul tragic a soției condotierului  Sampiero Corso. 

De remarcat că în povestirea scrisă de Cinzio, singurul personaj care are un nume propriu este nefericita Disdemona (așa apare numele eroinei în nuvelă). Soțul ei e numit doar ca „Il Moro” (Maurul) , alte personaje sunt desemnate prin epitete generice: „Alfieri” (stegarul- care a devenit apoi Iago), „soția lui” -(numită apoi Emilia) sau „Capo di Squadra”-(căpetenia de escadră/sublocotenent- denumit apoi Cassio) . Se presupune că numele ales de Cinzio pentru eroina sa : „Disdemona” provenea din cuvântul grecesc dysdaimon,  compus din  dys- prefix negativ și daimon- destin, soartă , divinitate, rezultând înțelesul de „nefericit, cu destin advers”.

Comentatori contemporani găsesc în   nuvela scrisă de Cinzio înțelesuri simbolice. Nu doar numele eroinei, care prefigurează destinul ei nefericit, dar și faptul că aceasta s-a căsătorit împotriva dorinței părinților ei și faptul că acea căsătorie a fost făcută cu „un bărbat pe care natura, Cerul și modul de viață îl diferențiază de noi”(cum se exprimă eroina) par să-i pecetluiască soarta. 
De fapt eroina luptă împotriva prejudecăților de acest fel , dar lupta ei se termină tragic.

Cel pe care Cinzio il numise doar „Maurul”, a fost numit de Shakespeare „Otello”. A devenit unul dintre cele mai puternice nume dintre cele create de literatură, intrând în vorbirea curentă din zilele noastre ca definiție a omului gelos, cu reacții violente. 
În nuvela scrisă de Cinzio, Maurul , convins de necinstea soției lui, complotează cu diabolicul stegar pentru uciderea ei, iar stegarul o ucide , cei doi dărâmând apoi tavanul casei ca să pară că femeia murise accidental sub dărâmături. Maurul regretă apoi moartea femeii și îl urăște pe stegarul care îl determinase să -i dorească moartea. Perfidul stegar se aliază cu sublocotenentul și reclamă la Veneția crimele făcute de Maur. Maurul e arestat, torturat, exilat și în final ucis de rudele femeii. Stegarul își găsește și el moartea sub tortură, totul fiind privit drept o pedeapsă divină pentru crimele comise. Încă odată povestirea are rol moralizator. 

Shakespeare a modificat acest final, scriind că Maurul își ucide soția cu propriile mâini și apoi, când se vădește nevinovăția ei, se sinucide. Pentru acest final a preluat elemente din viața condotierului Sampiero, care își ucisese soția.  

Sampiero Corso (Sampiero Corsicanul- în dialectul din Corsica: Samperu Corsu) a fost un condottiere (mercenar) corsican , ce se căsătorise în 1545 cu tânăra Vannina d'Ornano, cu care a avut mai mulți copii. În timp ce Sanpiero plecase la Constantinopol ca ambasador al Franței, Vannina i-a vândut bunurile și a fugit cu o navă, care a fost însă interceptată din ordinul lui Sanpiero. El și-a condamnat soția la moarte și - la dorința acesteia- a adus el însuși la îndeplinire pedeapsa pe care i-o hărăzise, sugrumând-o cu propriile sale mâini. Sanpiero a fost în final ucis de verii soției lui, asociați cu căpitanul său, Vittoldo. 

Cine a fost cel ce l-a inspirat pe Shakespeare pentru personajul Otello

Personajul care se pare că l-a impresionat pe Shakespeare și l-a determinat să scrie acea dramă a fost secretarul principal al suveranului din Maroc ce fusese trimis în 1600 ca ambasador la curtea reginei Elisabeta I a Angliei:  Abd el -Quahed ben Messaud (Abdelouahed ben Messaoud ben Mohammed Anoun). 
Diplomatul marocan ajunsese la Londra în fruntea unei delegații de 15 diplomați , cu intenția de a întări relațiile Marocului cu Anglia.
Diplomatul marocan a produs - se pare- o impresie puternică asupra britanicilor . La numai trei ani după sosirea acestei delegații diplomatice la Londra, Shakespeare și-a scris drama Otello, Maurul din Veneția. 

Figura lui Abdelouahed Anoun a fost imortalizată cu acel prilej prin portretul în ulei ce i s-a făcut în timpul vizitei. Pictura este acum expusă la institutul Shakespeare al Universității din Birmingham, cercetătorii fiind de acord a considera că acel diplomat marocan a fost figura ce l-a inspirat pe Shakespeare pentru eroul său Otello.
Portretul ambasadorului Marocului este cea mai veche pictură britanică reprezentând o personalitate musulmană. Portretul, vechi de 425 de ani , e considerat acum un simbol al legăturilor istorice între Maroc și Regatul Unit și se consideră că misiunea diplomatică venită din Maroc a reprezentat un eveniment major în schimburile diplomatice și culturale între Europa și lumea islamică . 

 (Gioachino Rossini a compus la rândul său, în 1816  o operă „Otello”, al cărei libret (scris de Francesco Berio di Salsa) nu se bazează direct pe drama lui Shakespeare, ci pe o adaptare scrisă în 1792 de Jean-Francois Ducis. Această operă are și o variantă cu final fericit, mai pe gustul epocii . )

Subiectul operei Otello de Verdi

Arrigo Boito, (compozitor de valoare la rândul său) a sintetizat toate aceste surse de informații într-un libret de operă puternic și impresionant, care l-a convins pe Giuseppe Verdi să scrie această operă ce a avut imediat un succes triumfal, care continuă și astăzi.)
.
Acțiunea operei se petrece în secolul XVI, în insula Cipru. Generalul Otello, investit la conducerea flotei venețiene și în funcția de guvernator al insulei , ajunge cu nava sa în portul Famagusta, în timpul unui puternic uragan  și aduce locuitorilor insulei vestea victoriei dobândite asupra marinei otomane ce amenința Ciprul.  Dar în timp ce majoritatea ciprioților se rugau pentru ca nava să acosteze cu bine și veștile să fie bune, stegarul lui Otello- Iago- îi dorește moartea. Pentru că îl invidiază pentru succesele obținute, dar și pentru căsătoria cu frumoasa și virtuasa Desdemona, fiica unui senator venețian. Căpitanul Roderigo aspiră să o cucerească pe Desdemona și pentru asta ar dori și el moartea lui Otello.
Iago îl urăște  și pe căpitanul Cassio, care a dobândit postul la care aspira el însuși. 
Iago profită de euforia generală pentru a-l îmbăta pe Cassio și a provoca lupta lui cu Roderigo, și un scandal general, în cursul căruia e rănit Montano, predecesorul lui Otello în funcția de guvernator.
Otello apare furios , potolește agitația și îl pedepsește pe Cassio, considerându-l vinovat de cele întâmplate. Cassio este degradat. 
Otello se întoarce la soția lui și cei doi îndrăgostiți își declară încă odată sentimentele profunde de dragoste.

Iago continuă uneltirile îndemnându-l pe Cassio să o roage pe Desdemona să intervină pentru a fi iertat de Otello. Rămas singur însă, Iago își dezvăluie cinismul feroce și caracterul diabolic. 
Când Desdemona sosește în grădină, Cassio o roagă să intervină în favoarea sa. Dar Iago l-a influiențat deja pe Otello că între Cassio și Desdemona există o legătură nepotrivită. Intervenția Desdemonei e interpretată de Otello ca o dovadă a legăturii vinovate între cei doi. 

Iago sporește în continuare suspiciunile lui Otello povestindu-i că l-ar fi auzit pe Cassio povestind în somn de dragostea lui pentru Desdemona și- ca dovadă că dragostea e împărtășită- Cassio ar fi avut în mână o batistă brodată pe care Otello i-o dăruise soției sale ca semn de dragoste. Batista fusese furată de Iago, cu ajutorul soției lui Emilia, ce era însoțitoarea Desdemonei.
Otello e încredințat acum că soția îi e necredincioasă și jură să se răzbune, Iago sprijinindu-i decizia.

Desdemona încearcă din nou să obțină iertarea lui Cassio, ceea ce duce furia lui Otello la paroxism, mai ales că ea nu poate spune de ce nu are batista cu pricina. Otello o acuză de adulter, fără ca ea să se poată apăra. Otello e distrus la gândul că soția l-a înșelat. Ar fi suportat mai ușor orice altă nenorocire.
Iago continuă să producă pretinse probe ale vinovăției Desdemonei: într-o discuție cu Cassio (la care Otello asistă din umbră) el discută despre iubita lui Cassio fără a o numi, făcându-l pe Otello să creadă că iubita lui Cassio e Desdemona. Decizia lui Otello e luată: își va ucide soția (iar Iago îl îndeamnă s-o omoare în patul nupțial).
Otello îl numește pe Iago căpitan (în locul lui Cassio) .

Situația e agravată de sosirea unei delegații din Veneția, condusă de ambasadorul Lodovico. Otello află că Dogele l-a rechemat la Veneția și l-a numit ca succesor al său pe Cassio. 
Otello crede că Desdemona e tristă pentru că se va separa de amantul ei și o aruncă la pământ în fața ambasadorului venețian. 
Complotiștii Iago și Roderigo se grăbesc să dea loviturile decisive. Roderigo pleacă să-l ucidă pe Cassio, în timp ce Otello, în culmea tulburării, își pierde cunoștința, spre satisfacția nedisimulată a lui Iago.

În camera ei, Desdemona e pradă neliniștei și presimțirilor sumbre, ca urmare a comportamentului aberant al soțului ei. Se roagă Fecioarei Maria. 
Otello sosește, o sărută pentru ultima oară, apoi o acuză din nou , îi spune că o va ucide și o strangulează. 
Apare Emilia, soția lui Iago și însoțitoarea Desdemonei. Ea aduce vestea că Roderigo l-a provocat la duel pe Cassio, dar a fost ucis de acesta. Ea o vede pe Desdemona agonizând pe pat, iar aceasta încearcă să-și dezvinovățească soțul , apoi moare. Otello declară imediat însă că el a ucis-o. 
Emilia povestește că Iago a furat batista prin intermediul ei . Montano relatează că Roderigo mărturisise complotul înainte de a muri. 
Otello înțelege teribila eroare pe care a făcut-o crezându-l pe Iago și bănuindu-și soția. Își predă sabia lui Lodovico. Mai are o palidă speranță că soția lui nu ar fi murit , constată însă că ea își dăduse sufletul. 

Decide imediat să-și aplice pedeapsa capitală,  străpungăndu-se cu un pumnal. Înainte de a muri, își mai sărută odată soția, așa cum o sărutase înainte. E sfârșitul. 

ˠ̃┼ˠ̃

Iată o interpretare celebra a unei arii din opera Otello de Verdi, cântată de marele tenor dramatic Mario del Monaco
https://www.youtube.com/watch?v=myWaafGU58U

Aici Mario del Monaco cu machiaj mai „light” în acelaș rol

Și aici prima apariție a lui Otello în opera lui Verdi: Otello întors victorios după o luptă contra turcilor și după confruntarea cu un uragan:
https://www.youtube.com/watch?v=SDmLxPJZVi4
În reprezentație Mario del Monaco e machiat ca maur- așa cum se considera că ar fi fost maurii. De fapt, iată cam cum era maurul :

Cine erau maurii

Observăm că în reprezentațiile operei Otello se obișnuiește un cu totul alt aspect pentru eroul maur. 
Asta se întâmplă probabil și din înțelegerea greșită, mai bine zis deformată în timp  a termenului de „maur”.
Maurii erau magrebieni care invadaseră peninsula iberică și care erau în cea mai mare parte berberi.

 În anul 711, un grup de musulmani nord-africani conduși de generalul berber Tariq ibn-Ziyad a cucerit peninsula iberică, instituind statul Al-Andalus. Monarhii catolici Isabella de Castillia și Ferdinand de Aragon au recucerit integral teritoriul peninsulei, în 1492.

”Maurus” era cuvântul latin ce desemna pe berberi, persoanele din vechea provincie romană  Mauritania , aflată în Africa de Nord. 
Tariq ibn Ziyad (ⵟⴰⵔⵉⵇ ⵓ ⵣⵉⵢⴰⴷ 675-730) era un războinic berber din tribul  Amazighes din Nefzawa (actuala regiune Al Hoceima-Nador). Cu alți berberi din tribul Nefzawa a cucerit peninsula iberică, ce era deja devastată de vizigoți.  iar strâmtoarea Gibraltar îi poartă numele: cuvântul Gibraltar vine de la „Jabal Tariq”.

Cu trecerea timpului, termenul a fost aplicat tuturor musulmanilor din Europa, iar din Renaștere acest termen a desemnat orice persoană cu pielea neagră sau ceva mai închisă la culoare. Uneori europenii făceau diferența între „mauri negri” și „mauri albi”

Originea berberilor și elemente din istoria lor

Berberii sunt poporul autohton din Africa de Nord, primii locuitori ai acelei regiuni.

Unii cercetători fac legătura între această populație și populația străveche- din paleolitic și din neolitic.
Studiile genetice au arătat că berberii au o diversitate genetică complexă, cu legături atât cu Europa de Vest cât și cu Orientul Mijlociu. A existat o civilizație a capsienilor (în perioada Neolitică), ce a stat la originea poporului berber. Acești strămoși au făcut celebrele picturi rupestre din Sahara-la Tassili , pe timpul când Sahara nu devenise un deșert, ci avea un climat favorabil unei largi varietăți de animale, ce apar în acele picturi.

Tot în perioada Neolitică Fenicienii veniți din Tyr au fondat în nordul Africii civilizația cartagineză pe litoralul golfului Tunis, existând numeroase interferențe între aceste populații. 

În timpul erei pre-romane s-au înființat mai multe state independente, ale populațiilor  de Massaesyli, Massyli  și Mauri, între altele. .
Ocupația romană a format provincia romană Africa, pe teritoriul Cartaginei. 
Pe latura vestică a actalei Libia  (Africa Vetus și Africa Nova ) a fost divizată de Diocletian în trei: Tripolitania, Byzacen și Africa Proconsulară residuală, numită Zeugitania.și Numidia. Teritoriile acestor provincii au variat , berberii continuând să aibă relații culturale atât cu fenicienii, cât și cu romanii , fiind oficiate și căsătorii mixte. S-au desfășurat și numeroase războaie împotriva romanilor.

Religia berberilor a fost influiențată atât de mitologia egipteană, cât și de religia evreiască adusă de comunități de evrei, dar și de creștinism, prin care -din secolul II- populația autohtonă se opunea Romei. Au luat naștere secte creștine populare , Filozoful și teoreticianul Augustin din Hippone  de origine berberă a fost sanctificat , devenind sfântul Augustin , unul dintre cei patru primi Părinți ai Bisericii latine (denumite ulterior catolice)
Cum din anul 430 Imperiul roman s-a retras din Algeria sub presiunea vandalilor, din anul 544 Imperiul roman de Răsărit („bizantin”) și-a exercitat influiența acolo, nu fără opoziție din partea berberilor.
A urmat ocupația arabilor, însoțită de convertirea la islam (în secolul al VII-lea) . Regina berberă Kahena (Dihya) a luat conducerea rezistenței, sprijinită de Bizantini, dar arabii au ocupat în final Cartagina, ucigând-o pe Kahena.

 Berberii trecuți la islam au preluat și adversitățile între șiiți și sunniți, conflictele ajungând și în Al-Andaluz, (peninsula iberică ce fusese ocupată de berberi).    

 Cum arată un berber din zilele noastre

Berberii (Amazighs ⵉⵎⴰⵣⵉⵖⵏ) poartă diferite denumiri etnice în funcție din zona din Magreb în care locuiesc. În decursul istoriei au fost numiți mauri, numizi, getuli și în diferite alte feluri

În Algeria ei sunt numiți kabyli. În Maroc-Rifains. 
Ați auzit de Zinedine Zidane? Celebrul Zizou? El vorbește cu părinții săi în limba kabylă, deși e născut în Franța, unde emigraseră părinții săi, Smail și Malika Zidane..Sau poate îl știți pe Karim Benzema (KB9) ? Tatăl său, Hafid provenea și el din Kabylie (regiune din Algeria locuită de această minoritate etnică).

Frumoasa actriță cu ochi albaștri Isabelle Adjani are tată francez de origine kabylă (Amazigh) . Mama ei e nemțoaică din Bavaria. 

Richard III va fi înmormantat după 530 de ani

Înmormântarea lui Richard III

Azi 22 martie 2015 o procesiune solemnă duce osemintele ultimului rege Plantagenet, Richard al III-lea spre a fi înmormântate la  Leicester.
Richard III, devenit cunoscut în lumea întreagă prin drama scrisă de William Shakespeare, a murit în pe 22 august 1485, în timpul bătăliei de la Bosworth, dusă împotriva lui Henri Tudor.
Învingătorul din această bătălie, Henri Tudor va urca pe tronul Angliei sub numele de Henric VII, întemeind astfel dinastia  domnitoare Tudor, din care a făcut parte și regina Elisabeta I. Actuala regină a Marii Britanii, Elisabeta II este de asemenea o descendentă a lui Henric VII Tudor.
Despre Richard III se știa că fusese înmormântat fără nici un fel de fast la o mănăstire franciscană ce a fost distrusă în 1530, în cursul schismei anglicane.

Regăsirea osemintelor lui Richard III
În anul 2012 , arheologii de la universitatea din Leicester au identificat amplasamentul exact al vechii mănăstiri franciscane  și au întreprins săpături pe locul acesteia, unde  urma să se construiască  o parcare.

Osemintele regelui au fost regăsite perfect conservate și au fost identificate în primul moment după puternica scolioză  -
despre care se cunoștea din scrierile epocii. Ele au fost datate și cu carbon 14, fiind stabilită astfel perioada morții între anii 1455 și 1540.
Pentru a fi siguri că era vorba despre osemintele regelui Richard III, cercetătorii au comparat ADN- ul acestora cu ADN-ul ultimilor urmași cunoscuți ai acestui rege.
Unul dintre acești urmași este Michael Ibsen, un fabricant de mobilă din Canada, ce descinde din sora lui Richard III. Un alt urmaș, al cărui ADN a fost comparat de asemenea, a preferat să rămână necunoscut marelui public. S-a aflat totuși că e vorba de Wendy Duldig  și ea descendentă a surorii mai mari a lui Richard III, Anne de York. S-a constatat potrivirea genetică dintre aceste persoane și osemintele deshumate, care s-au dovedit a aparține într-adevăr lui Richard III. 
A fost reconstituită și figura defunctului după analiza științifică a craniului, iar figura obținută a fost comparată cu portretele cunoscute din epocă. S-a constatat că Richard III avea într-adevăr o deviere laterală a coloanei (nu o cocoașă) , dar avea ambele mâini sănătoase - nu cum este prezentat în piesa lui Shakespeare. 
Descendență nelegitimă

Analizele genetice făcute cu acest prilej la toți descendenții cunoscuți ai familiei au arătat însă că există o „ruptură” pe linia genetică masculină, ceea ce indică existența  unui fiu provenit dintr-un adulter în arborele genealogic - fapt ce a fost anunțat într-o conferință de presă de către Kevin Schurer, viceCancelar al Universității din Leicester. 
„Nu știm la ce nivel se situază ruptura...și desigur nu vrem să sugerăm că Majestatea sa (regina Elisabeta II) nu ar trebui să se găsească pe tron”  s-a grăbit să adauge dl. Schurer. 
El a menționat însă că se pot pune înrtebări asupra legitimității tuturor regilor regilor din dinastia Tudor, ce o include și pe Elisabeta I.

Istoria menționează mai multe situații în care legitimitatea descendenței unora dintre pretendenții la tron a fost contestată.
John Beaufort, fiul lui  John of Gaunt, strămoșul comun al familiilor domnitoare britanice din ultimele secole, s-a născut în afara căsătoriei și a fost recunoscut la maturitate ca fiu legitim al lui John of Gaunt după căsătoria acestuia cu mama fiului considerat până atunci bastard. 
Dacă el nu ar fi fost în realitate fiul natural al lui John of Gaunt, asta ar pune în chestiune legitimitatea regilor  Henry IV, Henry V, Henry VI și a  "întregii dinastii Tudor" începând cu  Henry VII, Henry VIII, Edward VI, Mary I et Elizabeth I. (Vedeți aici arborele genealogic, pentru a afla legăturile de rudenie).

Istoricii menționează că și legitimitatea regelui Edward IV fusese serios contestată în 1483. Un document redactat în limba latină de un cleric italian (Domenico Mancini) contemporan cu Richard III povestea că ducesa Cecily (Neville) d'York , mama lui Edward IV și a lui Richard III recunoscuse public faptul că primul dintre fiii ei era „un bastard”.
 Declarația servea desigur intereselor lui Richard III în preluarea puterii, dar fusese considerată plauzibilă în epocă, mai ales că Edward IV, un bărbat foarte înalt (1,93m) nu semăna deloc cu tatăl său, ducele Richard d'York, ce era mărunt și îndesat, ca și celălalt fiu al său, Richard III.

Edward IV se născuse la Rouen în Franța la 28 aprilie 1442, pe când Normandia aparținea încă de Anglia. Dar un document găsit în anul 2003 în arhivele catedralei din Rouen de către istoricul britanic Michael Jones ar dovedi că tatăl său,  Richard d'York nu era acolo în momentul presupus al concepției.
El era asediat în acest timp în  cetatea Pontoise, situată la 100 km distanță. Iar asediul a durat între 3 iunie și 19 septembrie 1441. Era în timpul „războiului de 100 de ani”.
Cetatea a fost cucerită pe 19 septembrie 1441 de regele Franței Charles VII.(La cucerirea cetății 1200 englezi au fost uciși și s-au compus poeme - în vechea limbă franceză, desigur:

         Entre vous Angloiz et Normans
         Estans céans dedens Pontoise
         Fuyez vous-en, prenés les champs
         Oublyez la rivière d'Oise
         Et retournez à la cervoise
         De quoy vous estes tous nourriz

         Senglans, puans, mezeaulx [lépreux], porriz.).

Cucerirea cetății Pontoise în 1441
Chroniques - Jean Chartrier -sec. XV

Un cal! Un regat pentru un cal!
Studierea osemintelor a arătat și modul în care a fost ucis regele . Regele, doborât de pe cal , a fost ucis cu o lovitură de halebardă .
În piesa „Richard III” scrisă de Shakespeare 100 de ani mai târziu, Richard III exclama: „Un cal! Un regat pentru un cal!” în timpul bătăliei decisive, purtate împotriva lui Henri Tudor.
Cum bătălia se desfășura în favoarea lui Henru Tudor, Richard a încercat să ajungă la acesta pentru a decide soarta bătăliei printr-o confruntare directă. Mai mulți cai au fost uciși sub el, apoi regele, rămas pedestru,  a fost  încercuit și ucis .
Scheletul poartă urmele a 10 răni , dintre care 8 la cap.  Richard III a fost ucis de o lovitură de halebardă aplicată din spatele craniului. Unele răni au fost provocate post mortem, în semn de „umilire” .
 Manuscrisele istorice relataseră  că viitorul rege Henric VII a legat cadavrul despuiat al lui Richard III de calul său și l-a târât astfel pentru a-și celebra victoria, înainte de a-l abandona pentru a fi înmormântat fără nici un fel de ceremonie.

Astăzi, rămășițele nefericitului rege au fost purtate în procesiune solemnă întâi la universitatea din Leicester, apoi la locul faimoasei bătălii de la Bosworth, traversând pe parcurs mai multe localități cu rezonanță istorică. Sicriul va fi readus la Leicester pentru a fi vegheat timp de trei zile, timp în care publicul va putea să vină pentru  a-l omagia pe ultimul rege medieval al Angliei. Pe 26 martie sicriul va fi înhumat în catedrala din Leicester.  Procesiunea s-a compus din mii de persoane în costume de epocă său în armuri ce au venit să onoreze ultimul rege al Angliei mort pe cânpul de luptă.
Se vor oficia servicii religioase anglicane și catolice (Richard III era catolic). La mesa de recviem, cardinalul Vincent Nichols va purta veștminte autentice din secolul al XV-lea (aflate în păstrare la muzeu) .
Locul definitiv de odihnă pentru Richard III a fost decis prin hotărâre a Înaltei Curți din Londra, punându-se capăt astfel disputei cu descendenții îndepărtați ai acestuia care cereau ca înhumarea să se facă la York (locul de baștină al familiei ).


Schimbarea reputației regelui

Richard II a fost ucis la 32 de ani, după o domnie de numai doi ani.  Se pare însă că reputația de tiran sângeros ar fi fost orchestrată de cronicarii oficiali ai dinastiei Tudor, care i-a urmat și că nu ar corespunde realității. I se pune în sarcină uciderea în Turnul Londrei a doi nepoți, (fiii fratelui său mai mare Edward IV - cel despre care mama sa spunea că ar fi fost un bastard - vă amintiți?) fapt considerat astăzi ca incert. Biserica anglicană (al cărei guvernator suprem  este regina Marii Britanii) a refuzat recent să se facă teste ADN asupra osemintelor a doi copii ce au fost descoperite în Turnul Londrei în secolul XVII și care sunt păstrate în prezent la abația Westminster într-o urnă pe care s-a scris : „sufocați cu o pernă de către perfidul lor unchi Richard Uzurpatorul”
Identitatea reală a copiilor nu se cunoaște însă. Iar despre persoana care a ordonat uciderea fiilor lui Edward IV, părerile sunt astăzi împărțite.
Unii autori contemporani îl prezintă pe Richard II ca pe o persoană romantică și care a înfăptuit reforme economice benefice Angliei.