Erupția care a distrus Pompei și Herculanum.

Pliniu cel Bătrân și-a sacrificat viața pentru a-i salva pe sinistrați  (23-79) 
De la el au rămas atât de multe descrieri exacte din antichitatea romană

El a fost autorul unei monumentale enciclopedii, intitulată Istoria naturală  (Naturalis Historia), ce a fost publicată cam în anul 77 și era compusă din 37 de volume , (informațiile culese de el erau în nu mai puțin de 160 de volume) . Pliniu a adunat acolo cunoștințele științifice și tehnice din epoca sa , pe teme variate ca științele naturale, astronomia, antropologia, psihologia și metalurgia.  A scris numeroase alte lucrări.

În anul 79 el și-a adoptat nepotul, (cunoscut ca Pliniu cel Tânăr) , care și-a luat numele  Caius Plinius Caecilius Secundus.

Pliniu cel Bătrân (Caius Plinius Secundus) era în anul 79 (în timpul împăratului Titus, fiul lui Vespasian) )  comandantul flotei romane ce-și avea baza la Misenum , la cca 40 km de Vesuviu, de cealaltă parte a golfului Napoli.
Observând emisia de gaze și fum ce începuseră  să iasă din vulcan,  s-a dus cu o corabie la locul erupției vulcanului Vesuviu pentru a observa erupția de aproape, dar mai ales pentru a salva pe cei care nu aveau posibilitatea de a se evacua din fața pericolului. 

Relatarea morții lui ne-a parvenit printr-o scrisoare adresată de nepotul și fiul său adoptiv,  Pliniu cel Tânăr (61-113) istoricului Tacitus:

Pliniu către scumpul său Tacitus, salut

Îmi cereți să vă povestesc sfârșitul unchiului meu pentru a putea să-l transmiteți mai exact posterității.  Vă mulțumesc pentru asta, căci prevăd că această moarte va beneficia de o glorie eternă fiind celebrată de voi.
Deși el a pierit în mijlocul devastării unora dintre cele mai frumoase ținuturi, odată cu populația (de acolo), odată cu orașe, într-un accident memorabil care pare a fi destinat să facă amintirea lui să trăiască veșnic- deși el a izvodit el însuși opere de neuitat, în mare număr, totuși durata gloriei sale va fi mult prelungită prin nemurirea scrierilor voastre. 
Din partea mea, sunt fericit să-i stimez pe oamenii cărora zeii de acordă privilegiul de a face acțiuni demne de a fi consemnate în scris sau să scrie cărți demne de a fi citite, și de trei ori mai fericiți sunt cei care au unul sau altul dintre aceste daruri.

 

El se găsea la Misenum, unde  comanda personal flota. Pe 9 înainte de calendele din septembrie (deci pe 24 august? E o controversă aici) , cam pe la ora a șaptea (a zilei) , mama mea i-a spus că se vede un nor extraordinar prin mărimea și aspectul său.
El tocmai își făcuse baia de soare , apoi de apă rece și mâncase o masă ușoară întins pe pat, unde  lucra.

El a cerut să i se aducă încălțările și a urcat în locul de unde se putea vedea mai bine fenomenul în chestiune:  un nor se forma (nu se putea vedea bine de la distanță din care munte ieșea, s-a aflat pe urmă că era din Vezuviu), având aspectul și forma unui arbore și aducând mai degrabă cu un pin. 
Căci după ce se ridicase ca un trunchi foarte alungit, norul se desfășura în forma unor ramuri , fiind dus mai întâi -presupun- dus în sus de coloana de aer în momentul în care luase ființă, apoi această coloană căzuse, abandonată ei înseși sau cedând sub propria sa greutate, ea se prăbușea lărgindu-se; pe alocuri ea era de un alb strălucitor , în alte părți era prăfoasă și pătată, prin efectul pământului și cenușii pe care le dusese cu ea. 

Unchiul meu a găsit toate acestea ca fiind neobișnuite și demne de a fi văzute mai de aproape, ca un savant ce era. El a dispus să se pregătească o navă liburniană; il mi-a propus dacă mi-ar plăcea să merg cu el; eu i-am răspuns că preferam să rămân să lucrez și chiar el îmi dăduse ceva de lucru. 
Il a ieșit din casă; i s-a adus un bilet de la Rectina, soția lui Tascius, speriată de pericolul ce o amenința (villa sa era la poalele muntelui și nu putea fugi decât pe mare) ; ea se ruga să fie salvată dintr-o situație atât de teribilă.
Unchiul meu și-a schimbat planul și ceea ce întreprinsese din dragoste pentru știință, a continuat din eroism. El a dispus să se scoată cvadrireme și s-a îmbarcat el însuși , cu intenția de a salva nu doar pe Rectina și și multe alte persoane (căci erau multe persoane venite să se destindă pe mal) 
El a venit cât a putut de repede în zona din care alții fugeau și a înaintat drept spre locul periculos, atât de neînfricat încât , pe măsură ce percepea cu privirea toate fazele teribilului flagel dicta (descrierea lor)  ca ele să fie notate sau le scria el însuși.
Deja cădea cenușă peste nave  și pe măsură ce se apropiau cenușa era mai caldă și mai deasă, deja erau și pietre ponce și pietricele înnegrite, arse, fripte de foc, deja era apa mică și stâncile prăvălite nu mai permiteau navigarea. El a ezitat un moment: ar trebui să se întoarcă? Apoi i-a spus pilotului care il sfătuia la asta: „Norocul- a zis el- urmeaă curajului; pune bara spre locuința lui Pompinianus”
Acesta din urmă era la Stablae, de partea cealaltă a golfului (căci malul are o curbură ușoară umplută de mare). În acel loc , când pericolul încă nu sosise dar se vedea apropiindu-se, Pomponianus își încărcase pachetele pe vase , decis să fugă dacă vândul potrivnic ar fi căzut. Vântul era favorabil în momentul acela unchiului meu care a sosit, l-a îmbrățișat pe prietenul său care tremura, l-a consolat, l-a încurajat vrând să-i potolească temerile prin calmul său, apoi a făcut o baie; Ieșind din ea, s-a așezat la masă și a cinat cu veselie sau- ceea ce nu e mai puțin frumos- prefăcându-se vesel. 

În timpul acesta culmea muntelui Vezuviu strălucea în mai multe locuri de flăcări mari și coloane mari de foc a căror roșeață și strălucire apăreau și mai vii în întunericul nopții. Unchiul meu spunea că erau cămine lăsate aprinse de țărani în fuga lor speriată și că vilele abandonate ardeau părăsite- vrând prin asta să le potolească frica. Apoi el s-a dus la culcare și a dormit fără îndoială, căci respirația sa, care era sonoră dat fiind că era corpolent, era auzită de cei care se perindau prin fața ușii lui.

Dar curtea prin care se ajungea la apartamentul său era deja plină de cenușă amestecată cu pietre ponce care formaseră un strat atât de gros că dacă ar mai fi rămas în cameră n-ar mai fi putut ieși. 
L-au trezit , el a venit să-i întâlnească pe Pomponianus și pe ceilalți care vegheaseră toată noaptea în picioare. 
S-a ținut sfat: să rămână într-un loc acoperit, su să iasă afară? Cutremure frecvente și puternice zguduiau casele care păreau smulse de pe temelii și se balansau într-un sens, apoi în celălalt.
În aer liber în schimb cădeau fragmente de piatră ponce , ușoare și poroase, adevărat, dar de temut .
La asta s-au resemnat după compararea pericolelor. Pentru unchiul meu a fost important ce e mai bine: la ceilalți a contat de ce se temeau mai mult. Ei și-au pus perne pe cap , legându-le cu (fâșii de) cearșeafuri: ca să se protejeze de ce cădea din cer.
Deja se luminase de zi, dar în jurul lor era o noapte mai deasă decât orice altă noapte și care estompa o mulțime de focuri și de lumini de tot felul.
S-a luat hotărârea să meargă pe mal și să vadă de aproape dacă acum e posibil să iasă pe mare; dar marea era tot cu valuri mari și periculoasă.
Atunci a fost întins un cearșaf, pe care s-a culcat unchiul meu; el a cerut  apă rece și a băut; apoi flăcările și mirosul de sulf care le anunța i-au făcut să fugă pe tovarășii săi și l-au trezit. 

El s-a sprijinit pe doi sclavi ca să se ridice, dar a căzut imediat. Presupun că aerul îngroșat cu cenușă îi astupaseră respirația și îi închiseseră laringele , pe care el îl avea deja delicat, strâmt și deseori cu probleme. 
Când s-a luminat de zi (era a treia zi de când îl văzusem pentru ultima oară) corpul său a fost găsit intact, în perfectă stare și cu straiele pe care le purtase la plecare; părea că doarme, nu că murise.

În timpul acesta , la Misenum cu mama mea.. dar asta nu prezintă importanță pentru istorie și nu m-ați întrebat altceva decât relatarea morții sale. Mă voi opri deci.
Nu aș adăuga decât asta: v-am dat înșiruirea completă de evenimente la care am asistat și a celor ce mi-au fost povestite imediat, atunci când povestirile sunt cele mai exacte. Rămâne să extrageți ce veți alege; căci o scrisoare nu e o istorie; să scrii pentru un prieten nu e acelaș lucru cu a scrie pentru public. Adio”

Trebuie spus că scrisoarea originală s-a pierdut și ea ne-a parvenit doar sub forma mai multor copii, care nu concordă perfect între ele. 
O inscripție găsită la Pompei conține data XVI K NOV , adică a 16-ea zi înainte de calendele lui noiembrie, deci 17 octombrie. Mai multe indicii găsite la Pompei converg spre ipoteza că erupția a avut loc toamna. 

Se deduce din descrierea făcută de nepot că Pliniu cel Bătrân era deja suferind , având „laringele strâmt”- să fi însemnat că suferea de astm? Oricum avea niște probleme cu sistemul respirator. 

Totuși el nu a pregetat să meargă unde era pericolul foarte mare, acostând la numai 6,5km dePompei și la cca 15 km de vârful vulvanului,  ca să încerce să salveze cât mai multe persoane. Ca navigator experimentat știa că dacă vântul bate puternic spre coastă nu va putea ieși imediat înapoi pe mare , dar a riscat să meargă la cei ce rămăseseră blocați pe țărm ca să-i încurajeze și să încerce apoi să-i evacueze cu nava sa, când direcția vântului se va schimba. A încercat să pară vesel , apoi s-a retras în cameră, de unde însoțitorii săi au auzit zgomotul unei respirații grele, interpretate ca fiind un sforăit. Dar poate era de fapt un horcăit , pricinuit de problemele pe care deja i le provocaseră gazele toxice. 
Această ipoteză e întărită de faptul că a doua zi, când ieșiseră cu toții pe malul mării , însoțitorii i-au adus un cearșaf pe care să se întindă pe plajă. Desigur nu se punea problema să doarmă sub ploaia de cenușă și pietre încinse, de care ceilalți încercau să se apere punându-și perne pe cap. De fapt bătrânului comandant îi era rău . A cerut apă,  apoi probabil și-a pierdut cunoștința. Când a încercat apoi să se ridice, sprijinit de doi sclavi, a căzut . Nu reiese însă că ar fi murit subit, ci mai degrabă că că i s-a făcut rău și nu a putut merge. E posibil ca degajările de gaze să fi conținut pe lângă sulf (al cărui miros l-au simțit cu toții ) și bioxid de carbon, care e mai greu decât aerul și ar fi putut forma un strat în partea de jos a atmosferei de acolo. Cum Pliniu a stat lungit, dioxidul de carbon l-a intoxicat mai mult decât pe cei ce stăteau în picioare. 
(A fost relatată și moartea a 600 de oi cauzată de „aerul viciat”, în zona localității Pompei) 
Povestirea nu mai relatează ce s-a întâmplat după aceea, cum s-au salvat însoțitorii săi, care au revenit abia a doua zi să-l caute.  

Probabil toți ceilalți au fugit, lăsându-l singur pe plajă . Probabil au reușit să iasă în larg cu nava, căci probabil direcția vântului se schimbase. Toate acestea sunt trecute sub tăcere și pot fi doar presupuse. 

A doua zi bătrânul savant a fost găsit mort, unde îl lăsaseră. Deci echipajul navei a putut reveni pe plaja aceea (probabil erupția vulcanului încetase și lava nu ajunsese până acolo) 

E posibil să fi existat suspiciunea contemporanilor că însoțitorii săi l-au părăsit , deși ar fi putut să sî-l salveze luându-l împreună cu ei. Desigur a părut ciudat cum a murit comandantul flotei, în timp ce însoțitorii săi, dar și Pomponianus și ai lui au putut pleca. 

Întrebarea pusă de istoricul Tacitus e o încercare delicată de a lămuri această problemă. 
Răspunsul excesiv de umil al lui Pliniu cel Tânăr sugerează cu subtilitate că înțelesese de ce i se pusese doar întrebarea despre moartea unchiului său fără a i se solicita și detalii despre mama sa sau despre el însuși. 
Scrisoarea scrisă de fiul adoptiv 27 de ani după desfășurarea evenimentelor  caută să îndepărteze ideea vinovăției însoțitorilor , explicând mai întâi de ce nu și-a însoțit unchiul (care îi era și tată adoptiv) în împrejurarea riscantă, apoi arătând că bătrânul savant era suferind , dar că nimeni nu bănuise cât de gravă era starea sa, care s-a înrăutățit brusc. Interesant că fiul adoptiv îl numește în continuare „unchi” pe cel care îl adoptase. 

Rămân faptele:  el își riscase viața și venise cu nava sa să-i salveze pe Pomponianus  și ai săi, nu au putut pleca imediat, iar  a doua zi ei au preferat să fugă cu acea navă părăsindu-l pe cel care le adusese salvarea, fără a încerca să-l transporte și pe el pe navă, când i se făcuse rău din pricina gazelor toxice. 

În dimineața zilei de 24 octombrie (estimată de cercetători contemporani) a început activitatea vulcanică la un nivel ce i-a speriat pe locuitorii din localitățile învecinate. După prânz i-a parvenit comandantului flotei din Misenum, Pliniu cel Bătrân apelul disperat din partea soției unui prieten ce-și avea casa la poalele vulcanului și nu putea să plece decât pe mare. Pliniu cel Bătrân a plecat cu mai multe nave să ajute la evacuarea celor aflați în pericol, dar erupția se intensifica , pilotul îl sfătuia să se întoarcă , totuși el a decis să acosteze la Stabies, unde era casa prietenului său Pomponianus., înfruntând căderile de cenușă fierbinte și piatră ponce, precum și marea agitată. A găsit puterea de a-i îmbărbăta pe cei blocați pe țărm, afișând chiar bună dispoziție și ascunzând faptul că respira deja greu din pricina cenușii fierbinți inhalate. A doua zi coloana piroclastică a emis nori arzători care au distrus Herculanum. Luminile ce se vedeau dinspre Stabie păreau a fi incendii. Populația speriată a încercat să fugă, chiar din Misenum.
Studiile stratigrafice ale cenușelor căzute în timpul acestei erupții au dus la concluzia că aceasta a durat între 18 și 20 de ore.
În prima fază au căzut la sud de vulcan pietre ponce și cenușă care a ajuns la 2,8m grosime la Pompei. A avut loc și un tsunami

În a doua fază șase degajări piroclastice au năvălit spre vest și sud . Locuitorii din Pompei au fost arși și asfixiați, localitățile Oplontis și Heerculanum fiind îngropate în cenușă, lavă și depuneri piroclastice. 
În a treia zi erupția vulcanică încetase și echipajul navei din Misenum a putut reveni în siguranță la Stabiae. Din păcate, bătrânul savant zăcea mort pe plajă. 

Pomponien ? Caudex, cūr nōn remānsistī ? Cūrnam caudex remānsistī !
De ce Pomponianus? De ce n-ai rămas Caudex? 

Ar fi fost ultimele cuvinte ale lui Pliniu, conform unor scrieri apocrife. 
Dar cine era acel Pomponianus?

Se știe că Publius Pomponius Secundus a fost un general roman bun prieten cu Pliniu cel Bătrîn, care a scris chiar o carte despre viața acestuia. Murise înainte de erupția Vezuviului. Poate că cel pe care l-a salvat Pliniu era fratele lui, Quintus Pomponius Secundus, ce fusese consul în anul 41?