Boala lui Caesar

 

Portret al lui Caesar datat din secolul I î.Hr, probabil sculptorul l-a văzut în realitate

Unii medici contemporani apreciază că boala care îl afecta pe Caesar în ultima parte a vieții ar fi fost niște mini -accidente vasculare cerebrale (AIT), care înseamnă o blocare temporară a fluxului sanguin către o mică parte a creierului, ceea ce provoacă simptome ce dispar după maximum 24 de ore.

Acest atac ischemic tranzitoriu e un semnal de alarmă pentru un risc major ulterior.

Simptomele caracteristice ar fi:

• Slăbiciune sau amorțeală pe o parte a corpului
• Tulburări de vedere 
• Pierderi de echilibru

În anul 2015 o echipă de medici cercetători de la Imperial College London (condusă de Dr. Francesco Galassi și Dr. Hutan Ashrafian) a reevaluat documentele istorice lăsate de Pliniu cel Bătrân și Plutarh. 
Concluzia lor a fost că Iulius Caesar nu suferea de epilepsie (așa cum s-a crezut), ci de mici accidente vasculare cerebrale ischemice tranzitorii (AIT)

1. Simptomele descrise de istorici

Scrierile romane menționează că în ultimii ani de viață (în jurul vârstei de 50 de ani), Caesar se confrunta episodic cu:

Amețeli severe și vertij

Slăbiciune la nivelul membrelor (îi tremurau sau amorțeau picioarele și mâinile, ocazional)

Dureri intense de cap

Pierderi temporare ale echilibrului

La bătălia de la Thapsus (anul 46 î.Hr.), istoricii notează că Caesar a trebuit să fie transportat de urgență într-un loc sigur din cauza "bolii sale obișnuite", după ce a simțit o slăbiciune bruscă. Toate acestea descriu perfect tabloul clinic al unui AIT.

2. Vârsta de debut

Epilepsia idiopatică (fără o cauză structurală) debutează de obicei în copilărie sau tinerețe. Faptul că simptomele lui Caesar au apărut agresiv abia spre sfârșitul vieții sugerează o afecțiune cardiovasculară degenerativă, strâns legată de îmbătrânirea vaselor de sânge (ateroscleroză), agravată și accelerată de stresul cronic.
Hormonii de stres pot declanșa și menține o stare de inflamație în tot corpul; inflamația are un rol important în bolile cardiovasculare.
Adrenalina și cortizolul, hormonii care mobilizează organismul pentru a face față unor urgențe, pot dăuna foarte mult în cazul stresului cronic. 
Anumite simptome semnalează bolile declanșate de stresul cronic:

• tensiunea arterială persistent crescută; 
• palpitațiile; 
• durerile în piept sau disconfortul toracic; 
• bătăile neregulate ale inimii;
• dificultățile de respirație;
• amețelile sau leșinul;
• oboseala persistentă;
• umflarea (edemul) membrelor.
  
  

În cazul lui Caesar, firește nu putem ști dacă avea tensiune mărită și palpitații, dar știm că avea uneori amețeli și chiar leșinuri- o astfel de stare fiind după bătălia de la Thapsus, deci după o stare de stres paroxistic. 
Iar viața lui fusese un stres continuu!

3. Schimbările de personalitate

Spre sfârșitul vieții, Caesar a început să sufere de episoade de depresie și schimbări bruște de comportament (devenise mult mai irascibil). Dar nu știm dacă avea palpitații și dureri în piept care să-i schimbe starea emoțională.

De ce i s-a spus totuși „epilepsie”?

În Roma Antică, epilepsia era numită Morbus Comitialis sau „boala sacră”. Exista credința că persoanele care aveau astfel de crize erau atinse de zei sau posedau o linie genealogică divină

Comportamentul bizar al lui Caesar din ultimele sale luni de viață. În preajma zilei de 15 martie 44 î.Hr. (Idele lui Martie), Iulius Caesar a luat o serie de decizii complet atipice pentru el.
Deși era cunoscut pentru rapiditatea cu care lua decizii și le aducea la îndeplinire, acum părea indecis, influiențabil . 

Atacurile ischemice tranzitorii (AIT) repetate pot provoca ceea ce astăzi numim afectare cognitivă vasculară. Aceasta modifică modul în care o persoană gândește, procesează informațiile și reacționează la stres.

1. Renunțarea la garda de corp ( Vulnerabilitate și oboseală mentală )

Cu doar scurt timp înainte de asasinat, Caesar și-a dizolvat garda personală de corp formată din lăncieri spanioli loiali. Într-o Romă plină de comploturi, acest gest a fost sinucigaș. Medicii neurologi sugerează că episoadele repetate de AIT provoacă adesea o stare de oboseală mentală profundă, apatie și o capacitate scăzută de a evalua corect riscurile, făcându-l mult mai ușor de influențat sau de manipulat de către cei din jur (inclusiv de trădători precum Decimus Brutus).

Bine, să nu neglijăm întreaga atmosferă de venerare excesivă întreținută față de el în mod ostentativ de către Senat, astfel încât ar fi părut o adevărată nepolitețe manifestarea unor neîncrederi, nu-i așa? 
Senatorii semnaseră chiar un jurământ că vor apăra persoana sacrosantă a lui Caesar în orice împrejurare! Atunci, împotriva cui ar fi trebuit să se apere Caesar?

2. Episodul de la Templul lui Venus ( Lipsă de judecată și izolare )

Cu câteva săptămâni înainte de Idele lui Martie, o delegație de senatori a venit să îi ofere noi onoruri supreme în timp ce el se afla la Templul lui Venus. Caesar a refuzat să se ridice în picioare în fața lor, un gest interpretat atunci ca o aroganță extremă, care a alimentat furia conspiratorilor.

• Istoricul Plutarh notează că Caesar a vrut să se ridice, dar a fost cuprins de o amețeală bruscă și tremur.
• Neputând să stea pe picioare din cauza unui posibil episod de AIT, a preferat să pară arogant decât să își arate slăbiciunea fizică. Acest incident l-a izolat politic exact când avea mai mare nevoie de aliați.

3. Răzgândirea din dimineața de 15 martie

În dimineața asasinatului, Caesar era hotărât să NU meargă la Senat. Soția sa, Calpurnia, avusese coșmaruri, iar medicii săi (precum și propriile stări de rău) îl sfătuiseră să rămână acasă.
De asemenea- putem deduce- voia să o cruțe pe Calpurnia de frământări, acum, când era însărcinată.

Totuși, Decimus Brutus (unul dintre complotiști, considerat de Caesar prieten apropiat) a venit la el acasă și l-a ironizat subtil, spunându-i că nu dă bine ca un dictator să fie influențat de visele unei femei.
Caesar s-a lăsat convins- e drept că era presat și de timp, plecarea trupelor fiind stabilită peste trei zile.
A decis să  facă totuși acel efort. A plecat spre Curia lui Pompei, unde îl așteptau pumnalele senatorilor.

Artemidorus – Cel care a încercat să-l salveze

Persoana care a încercat să îi dea lui Caesar biletul cu lista completă a conspiratorilor, chiar pe treptele Senatului, a fost Artemidorus din Cnidus. El era un profesor de greacă apropiat de cercul lui Brutus, care aflase de complot. I-a întins lui Caesar un papirus și i-a strigat să îl citească singur și repede, pentru că este de o importanță vitală. Din cauza aglomerației și a stării de confuzie/amețeală în care se afla, Caesar a ținut biletul în mână fără să îl citească până în momentul în care a fost atacat.

Funeraliile 

Suetoniu scrie explicit:

„Toți conspiratorii au fugit, iar el a zăcut acolo lipsit de viață câtva timp, până când, în cele din urmă, trei sclavi de rând l-au pus într-o litiere și l-au dus acasă, cu un braț atârnând în jos. Și dintre atâtea răni, niciuna, în opinia medicului Antistius, nu s-ar fi dovedit mortală, cu excepția celei de-a doua, din piept”

Istoricului antic Appian din Alexandria (în lucrarea sa „Războaiele Civile”, Cartea a II-a) a scris concret că socrul lui Caesar, Piso, a adus trupul în Forum pentru funeralii, iar Marc Antoniu a dat la o parte hainele dictatorului pentru a arăta poporului rănile complet deschise, crude și pline de sânge.

Relatările Nu sunt radical diferite, doar că Suetonius a sarit peste precizarea ca trupul era adus asa cum fusese după crima

Între asasinat (15 martie) și funeralii (20 martie) au trecut 5 zile. În tot acest timp de haos politic, corpul nu a fost îmbălsămat conform obiceiului, nu fusese nici măcar spălat, ceea ce arată că soția lui nu putuse să facă asta! Deci singura explicație este că fusese ucisă chiar în noaptea de după uciderea lui Caesar. Desigur, asta explica și lipsa ei de la funeralii și lipsa mărturiei ei în fața tribunalului când Octavian a avut procese pentru moștenirea primită de la Caesar. 

Prin urmare, conform relatării lui Appian, corpul a fost expus public exact așa cum fusese măcelărit. În acest context istoric, medicul Antistius a putut vedea și analiza rănile direct pe rostra din Forum, formulându-și acolo opinia medicală în fața mulțimii.

 Suetoniu scria biografii pentru curtea imperială

Spre deosebire de Appian, care scria o istorie militară și politică brută a războaielor civile, Suetoniu a fost secretarul personal al împăratului Hadrian. Rolul său era să scrie biografiile liderilor care au pus bazele Imperiului.
Pentru a nu profana mitul fondator al „Divului Iulius” (Iulius cel Zeificat), el a preferat să pună accentul pe demnitatea lui Caesar în ultimele clipe (cum s-a acoperit cu toga ca să cadă decent) și pe o ordine minimă (sclavii care îl duc acasă), trecând sub tăcere degradarea fizică a cadavrului lăsat la descompunere timp de 5 zile. 
De asemenea, o menționare a faptului că soția lui Caesar, Calpurnia era însărcinată și că și-a pierdut viața în cursul vizitei/jaf  a lui Marcus Antonius , eveniment urmat de alianța lui Octavian cu Antonius ar fi constituit o pată pe legitimitatea lui Octavian August.  

Mențiunea lui Appian arată exact realitatea din teren: cadavrul era atât de desfigurat și plin de sânge, încât nu a putut fi expus public pe catafalc la vedere. 

Suetoniu (Divus Iulius, 82) și Nicolaus din Damasc (Viața lui Augustus, 24) menționează concret că trupul a fost dus acasă de cei trei sclavi.

Appian (Războaiele Civile, II, 143-146) și Plutarh (Viața lui Brutus, 20) detaliază aducerea trupului plin de sânge în Forum, rolul efigiei de ceară și faptul că opiniile medicale/constatările rănilor au fost expuse public acolo.

De aceea, așa cum notează istoricii, s-a recurs la un truc de o teatralitate macabră: o efigie de ceară în mărime naturală a lui Caesar a fost ridicată cu ajutorul unui dispozitiv mecanic și rotită în toate direcțiile, pentru ca poporul să poată vedea cele 23 de răni  aplicate pe corp și pe față.

În acel haos, medicul Antistius a trebuit să își dea cu părerea și să analizeze rănile chiar în Forum, sub presiunea mulțimii și a soldaților înarmați aduși de Lepidus. A oferit exact scânteia medicală de care Marc Antoniu avea nevoie pentru a declanșa revolta poporului

Expunerea corpului plin de sânge a avut un impact politic devastator, declanșând revolta poporului împotriva conspiratorilor

Octavian Augustus a impus o cenzură sistematică și o rescriere profundă a istoriei , fapt care explică de ce ne lipsesc astăzi atât de multe date concrete, detalii medicale precise și mărturii directe din perioada Idelor lui Martie.

După ce a devenit Princeps, scopul lui Octavian a fost legitimarea noului regim (Principatului) și crearea mitului fondator al „Zivului Iulius”. Pentru a obține acest control total asupra narațiunii, el a implementat măsuri concrete documentate:

1. Interzicerea publicării Acta Diurna

Unul dintre primele acte ale lui Octavian a fost interzicerea publicării libere a Acta Diurna (jurnalul oficial al Senatului și al adunărilor publice, înființat chiar de Iulius Caesar). Detaliile brute despre dezbateri, rapoartele oficiale din Forum și actele medicale au fost trecute sub cheie în arhivele imperiale, accesibile doar persoanelor agreate.

2. Distrugerea operelor republicane

Scrierile autorilor contemporani cu asasinatul au fost epurate:

• Cremutius Cordus, un istoric de mai târziu, a fost forțat să se sinucidă, iar cărțile sale au fost arse de edili pentru că l-a numit pe Cassius „ultimul dintre romani”.
• Operele lui Titus Livius au supraviețuit doar parțial; cărțile care acopereau războaiele civile au fost pierdute, istoricii moderni suspectând că descrierile sale fidele nu conveneau propagandei oficiale.
• Chiar și scrierile de tinerețe ale lui Iulius Caesar însuși (cum ar fi o tragedie despre Oedip sau colecții de vorbe de duh) au fost interzise de Augustus , probabil pentru a îndepărta de fapt persoana lui Caesar de conștiința publică. El trebuia să rămână doar „tatăl său” (nenumit) , apoi „divinul său tată”, Caesar rămânând doar el, Octavianus!

3. Înlocuirea cu istoria oficială

În locul datelor brute, Augustus a încurajat istorici apropați de curte (precum Nicolaus din Damasc) să scrie biografii menite să proiecteze o lumină favorabilă asupra lui.

Din acest motiv, istorici precum Suetoniu, Plutarh sau Appian, care au scris la peste un secol distanță, au fost obligați să lucreze cu un material deja filtrat și cenzurat, lăsându-ne astăzi să reconstituim adevărul doar prin deducții logice bazate pe scrisorile private care au scăpat de cenzură (cum sunt cele ale lui Cicero).

Scrisorile private ale lui Cicero către Atticus, care au scăpat de cenzură , ne oferă singura imagine brută, necenzurată, din zilele imediat următoare asasinatului.

Falsificarea istoriei de către Augustus

Cenzura brutală a lui Augustus

„Am fi pierdut însăși memoria odată cu vocea dacă ar fi la fel de ușor să uităm pe cât este să tăcem.” (Tacitus) 

O placă faimoasă, care face parte din altarul Domitius Ahenobarbus din Luvru, numită „Friza de recensământ”

Ne întrebăm uneori de ce anumite evenimente istorice nu apar în scrierile istoricilor dib timpul lui Augustus (în special).
Explicația simplă e că Octavianus Augustus a instituit o cenzură drastică asupra oricăror scrieri din timpul său, chiar și asupra scrierilor lui Caesar, pe care pretindea că îl respectă.

 
. „Cenzura” așa cum o cunoaștem astăzi, în special „suprimarea cuvântului scris”,  - inclusiv arderea cărților - a avut loc în mod repetat după ce Augustus a instaurat Principatul.
Istoricii recalcitranți și-au pierdut viețile, iar lucrările lor au fost distruse.

Aulus Cremutius Cordus

Scrisese o operă istorică (intitulată probabil Anale), care acoperea războaiele civile și domnia lui Augustus (până prin anul 18 î.Hr).
El a refuzat să-l glorifice pe împărat ca pe un salvator divin al Romei. În schimb, îl elogiase pe Cassius ca fiind „ultimul dintre romani”, adică ultimii purtători ai idealurilor republicii romane.
Dar Augustus luptase contra lor .
Tratatul lui Cordus a fost scris și citit parțial în timpul lui Augustus, care a ales să nu-i dea importanță.
Dar în timpul lui Tiberius,  puternicul și paranoicul prefect al pretoriului, Sejanus a decis să-l elimine.
Cordius făcuse o glumă la adresa lui Sejanus si asta a fost pretextul pentru acuzatia de trădare și ofensă adusă maiestății împăratului (lex maiestas). A fost prima dată în istoria Romei când un autor a fost judecat penal exclusiv pentru opiniile dintr-o carte de istorie.

Înțelegând că Senatul îl va condamna la moarte din motive politice, Cremutius Cordus a ținut un discurs memorabil în fața judecătorilor, apărând libertatea de exprimare a istoricilor.
A părăsit sala și s-a sinucis prin înfometare, în anul 25. (Acest mod de sinucidere, resfășutat pe o perioadă mai lungă ar fi dat posibilitatea unei iertări venite din partea împăratului, dar asta nu s-a întâmplat). 

Senatul a ordonat ca toate exemplarele operei sale să fie strânse de edili și arse public.

Totuși Marcia, fiica lui Cordus a ascuns o copie a manuscriselor.

Caligula a ridicat interdicția asupra operei lui Cordus , crezând probabil că de fapt nu mai există nici un exemplar din ea. Dar totuși opera lui a putut fi citită în secolul I, dar s-a pierdut apoi.

Tacitus a descris procesul lui Cordus.

Cordus relatase cum Octavian fusese un lider de facțiune nemilor , semnând liste uriașe de proscripții.
De asemenea, el denunțase că „Restaurarea Republicii” proclamată de Augustus (Res Publica Restituta) fusese doar o propagandă mincinoasă , de vreme ce el păstra controlul absolut asupra armatei și finanțelor. 

 res publica restituta — „Republica restaurată” — era o autocrație susținută de armată. 

Titus Labienus 

Titus Labienus, orator și istoric (nu fostul ofițer al lui Caesar) a scris critic despre comportamentul lui Octavian in timpul războaielor civile, dar cărțile lui au fost arse în mod public, în urma unui decret special.

Cenzura lui Augustus a fost atat de eficientă, încât marii istorici ce mai târziu (Ca Dio Cassius și Appian) au fost obligați să lucreze cu istorii parțiale, deja „curățate”de aparatul imperial, fiind nevoiți să citească printre rânduri pentru a restabili cât de cât adevăratele întâmplări.

 Titus Labienus a fost atât de disperat față de distrugerea muncii sale, încât a dispus să fie zidit de viu în mormântul familiei sale. (sau...?)
 Titus Labienus istoricul era probabil nepotul de frate sau fiul fostului  general al lui Caesar Titus Labienus. Acel Labienus l-a secondat cu succes pe Caesar , dar a trecut în tabăra lui Pompei după trecerea Rubiconului de către Caesar. Caesar a acceptat opțiunea deschisă a lui Labienus și i-a trimis toate bagajele pe care acesta le lăsase în tabără. Labienus a condus apoi armatele optimatilor împotriva lui Caesar, sfârșind prin a muri în luptă la Munda.

Urmașul său, istoricul Titus Labienus era un republican convins și  ataca deschis noul regim , fiind poreclit Rabienus („Turbatul”) .
În jurul anilor 6-8 regimul lui Augustus a decis să-l reducă definitiv la tăcere. Senatul controlat de împărat a votat o sentință fără precedent în istoria Romei: arderea publică a tuturor cărților sa istorie ale lui Labienus.

Seneca cel Bătrân a scris:

„Mă întrebați despre Titus Labienus […]. Avea o asemenea franchețe încât depășea orice limită și, întrucât ataca oameni de toate clasele sociale, își câștigase porecla de „Rabienus”. Cu siguranță avea un suflet mare, în ciuda viciilor sale, și impetuos ca inteligența sa, el care, în mijlocul unei păci atât de absolute, nu-și lepădase încă spiritul pompeian. Pentru prima dată, o pedeapsă nemaiauzită a fost concepută împotriva lui: dușmanii săi, de fapt, au obținut ca toate cărțile sale să fie arse […]. Nu a putut tolera insulta și nu a vrut să-și supraviețuiască operei: a ordonat să fie dus la mormântul familiei și închis acolo, temându-se evident că focul dat faimei sale va fi refuzat în schimb corpului său; cu propriile mâini nu numai că s-a sinucis, dar s-a îngropat. Îmi amintesc că odată, în timp ce citea public Istoriile sale, a rulat o mare parte din sul, spunând: „Lucrurile pe care le las aici vor fi citite după moartea mea.”

Cassius Severus, elevul său învățase opera istoricului și, după moartea acestuia, a declarat că pentru a distruge opera lui Titus Labienus era necesar să-l ardă și pe el: nu întâmplător, Severus a fost închis de Augustus în Creta, apoi la Serifos, unde a și murit în anul 32. 
Cu mulți ani mai târziu Caligula a ridicat cenzura asupra cărților lui Labienus în 38. Deci după cel puțin 30 de ani de la interzicere, când ar mai fi fost câteva  exemplare ascunse, care au fost scoase la iveală .(Cum a scris Seneca cel Bătrân) . Dar textele fuseseră în majoritate distruse. Descendenții lui Labienus au putut avea cariere politice, dar istoria lui a fost pierdută. 
Istoricii de mai târziu i-au lăudat stilul lui Labienus, dar nu au reprodus lucrările.

Publius Ovidius Naso

Exilarea lui Ovidiu a rămas un mister.

Ovidiu a fost iertat de pedeapsa capitală cu condiția să nu destăinuie niciodată motivul pentru care a fost exilat.
Nici elegiile scrise de poet (Tristia) în care își deplângea soarta , nici Epistulae ex Ponto - scrisorile adresate prietenilor de la Roma și soției lui, în care cerea intervenții pe lângă familia imperială pentru iertarea lui , nu i-au adus grațierea. Nici după moartea lui Augustus, ceea ce face să credem că Livia era cea cea interesată în păstrarea faimosului secret.

Ovidiu a scris și IBIS, un poem satiric plin de blesteme violente adresate unui fost prieten de la Roma, care îl trădase.

Desigur secretul nu era reprezentat de scrierile cu tentă sexy ale poetului, pentru că ele erau cunoscute de toată lumea.
Ovidiu a scris că vina lui a fost că a avut ochi și a văzut o greșeală, comparându-se cu Acteon, care o văzuse pe Diana goală. O aluzie la Livia?
Cu un an înainte de exilarea lui Ovidiu, în anul 7 , ultimul fiu al lui Agrippa și al Iuliei, Agrippa Postumus a fost acuzat de conspirație și exilat pe o insulă pustie.
Conspirația unui adolescent?
Poate că totul fusese înscenat de Livia?
Altă ipoteză ar fi că Iulia cea Tânără (nepoata lui Augustus) , care a fost și ea exilată în anul 8 (sub acuzația de adulter) s-ar fi căsătorit în secret cu senatorul Decimus Iunius Silanus (ce a fost catalogat oficial drept amantul tinerei Iulia) , iar Ovidiu ar fi fost martor.
Iulia cea Tânără și Silanus ar fi avut un copil, care a fost abandonat pe munte din ordinul lui Augustus.

Dar Silanus a fost iertat de Tiberius, , în timp ce Ovidiu-nu.

Secretul era probabil altul.

Era vorba probabil despre secretul eliminării rivalilor la domnie ai lui Tiberius: urmașii oficiali ai lui Augustus.

Istorici antici ca Tacitus au suspectat că Livia a orchestrat eliminarea sistematică a nepoților de sânge ai lui Augustus: Gaius, Lucius și apoi Agrippa Posumus.

Ovidiu ar fi putut să fie martor- fără săă vrea- la o manevră secretă, o înscenare sau o discuție privată a Liviei prin care se punea la cale compromiterea Iuliei și a lui Agrippa Postumus , asta ar fi putut submina legitimitatea domniei lui Tiberius.

Apoi, după moartea lui Augustus în anul 14, au existat zvonuri puternice că Livia l-ar fi otrăvit temându-se că el voia să-l readucă din exil pe Agrippa Postumus.

Tacitus a scris în lucrarea sa monumentală Analele  (care încep din anul 14) cum Livia a fost o „mamă vitegă fatală pentru statul roman” (noverca Italiae).

Tacitus explică limpede cum Livia a curățat drumul pentru fiul ei Tiberius.

El a scris că moartea tinerilor Gaius și Lucius Caesar nu au fost simple accidente sau boli, ci rezultatul „uneltirilor Liviei”. Iar după exilarea lui Agrippa Postumus, Tacitus a notat că Livia a reușit să otrăvească mintea lui Augustus  prin calomnii, făcându-l pe împărat să-și izoleze ultimul nepot de sânge.
Tacitus a descris că primul act oficial de după moartea lui Augustus a fost ordinul de asasinare a lui Agrippa Postumus, pe insula pe care era deținut.

„Un centurion cu inima împietrită l-a omorât cu greu, deși fusese luat prin surprindere și era neînarmat”

Tiberius a pretins că ordinul fusese dat de Augustus, dar se înțelege că Livia a fost adevărata autoare, cu știința lui Tiberius.

Dacă Ovidiu ar fi fost martor în anul 8 la comploturile urzite de Livia, asta ar fi fost dovada lipsei de legitimitate a domniei lui Tiberius.

Iulius Caesar îmbrățișase anterior libertatea de exprimare, alegând să contracareze criticile prin publicarea de replici, mai degrabă decât prin aplicarea cenzurii. Chiar și în timpul său, lucrările critice împotriva lui Caesar și a familiei sale, precum cele ale lui Bibaeulus și Catullus, circulau liber. Cu toate acestea, Augustus a modificat treptat această toleranță, mai ales pe măsură ce criticile anonime și pamfletele incendiare au câștigat popularitate. Inițial, Augustus a încercat să contracareze aceste atacuri cu răspunsuri publice, dar, considerându-le ineficiente, a ordonat în cele din urmă ca publicațiile anonime să fie pedepsibile, o măsură amplă care a ascuns scopul său principal de a reduce disidența antiimperială. 

 De exemplu, s-a ocupat de Cassius Patavinus, un critic deschis, impunându-i o amendă și exilul, în loc să-l transforme într-un martir politic.

„Este suficient să avem puterea de a-i împiedica să ne facă vreun rău.” l-a sfătiot Augustus pe Tiberius

Un caz notabil a fost cel al lui Anaxilaos, un filosof tesalian priceput în magie, care a fost exilat din Roma, probabil pentru că și-a exprimat opinii antimonarhice.

Cassius Severus, un alt republican vocal, s-a confruntat cu exilul și și-a văzut scrierile arse. Severus a continuat să scrie cu sfidare chiar și în exilul din Creta

Tacitus a remarcat că sfârșitul Republicii nu a fost jelit: „Provinciile nu aveau nicio obiecție față de noua stare de fapt [imperiul]. Căci nu aveau încredere în imperiul senatului și al poporului din cauza rivalității dintre cei mai puternici oameni și a lăcomiei magistraților, împotriva cărora legile nu oferă nicio protecție, deoarece aceștia erau corupți prin violență, ambiție și, mai ales, prin luare de mită.”