În vizita la ucigasi

 Ultima vacanță a lui Caesar 

Scrisorile lui Cicero de după înfrângerea taberei optimațilo la Pharsala reflectă replierea lui pentru combaterea lui Caesar prin alte mijloace.
Pompei cel Mare strânsese o mare armată la Pharsala (Pharsalus, în Grecia) în anul 48 î.Hr și întruchipase speranțele partidului optimaților (a aristocraților ) că aproape sigur îl va învinge decisiv pe Iulius Caesar.
În rândueile pompeienilor luptaseră și cei doi frați Cicero (oratorul și fratele lui mai mic, ce facuse parte anterior din armata lui Caesar), precum și fiul Serviliei, Marcus Brutus și ginerele Seviliei, Gaius Cassius Longinus.
Spre surprinderea , putem spune perplexitatea pompeienilor, Caesar (ce dispunea de forțe armate mult mai mici) i-a administrat o bătaie drastică lui Pompei, care a fugit de pe câmpul de luptă , s-a refugiat în Egipt și a fost ucis acolo de egipteni.

Fiii lui Pompei, sprijiniți de unii dintre adversarii înverșunați ai lui Caesar, cum erau Cato, fratele Serviliei,  Scipio sau Titus Labienus  au continuat lupta armată contra lui Caesar în Africa și apoi în Spania, prelungind războiul civil până la înfrângerea lor de la Munda.

Cicero și Casius în schimb au ales să accepte clemența lui Caesar și să se întoarcă la Roma. Cassius a primit funcția de praetor, iar Cicero devenise liderul Senatului. 

Doar că Cicero nu părăsise lupta contra lui Caesar și i-a strâns treptat în jurul lui pe cei care păstraseră dușmănia față de Caesar.
Sentimentele lui Cicero se vădesc în corespondența lui asiduă cu Titus Pomponius Atticus, pe care îl descrie ca fiind:

„aliatul meu constant în treburile publice, confidentul meu în privat, partenerul meu în fiecare conversație și proiect.”

Cicero și Atticus nu erau doar prieteni de lungă durată (posibil au mers la școală împreună), ci aveau și o legătură suplimentară: fratele lui Cicero, Quintus Tullius Cicero , era căsătorit cu sora lui Atticus, Pomponia.

Cicero și Cassius

Schimbul de scrisori între cei doi arată la început tatonări și ironii la adresa regimului lui Caesar. 
Cicero îi scrie apoi lui Cassius că amândoi au aceeași viziune și ar fi fost greșit să persiste în lupta armată, devenită fără speranță.

Cassius explică de ce nu a luptat în Spania alături de fiul lui Pompei, Gnaeus, considerat crud și mereu bănuitor:

„Să-mi scrii, te rog, ce se mai aude prin Spania. Pe zeul Hercule, sunt tare îngrijorat! Mai degrabă îl prefer pe stăpânul cel vechi și îndurător [Cezar], decât să experimentez unul nou și crud. Știi bine ce nesăbuit este Gnaeus [Pompeius cel Tânăr]; știi cum consideră el cruzimea drept o virtute; știi cum mereu are impresia că noi râdem de el. Mă tem că va dori să ne răspundă la glume în felul lui cam rustic, cu sabia.

Te rog, dacă mă iubești, scrie-mi ce se întâmplă acolo. O, cât de mult aș vrea să știu dacă citești aceste rânduri cu mintea îngrijorată sau liniștită! Căci în funcție de asta voi ști și eu ce am de făcut. Ca să nu lungesc scrisoarea, rămâi cu bine și iubește-mă așa cum o faci. Dacă Cezar a câștigat în Spania, așteaptă-mă să sosesc curând.” 

” (Ad Fam. 15.19)

Deci Cassius îl prefera până la urmă pe Caesar. Dar era gata să acțioeze cum ar fi fost sfătuit de Cicero. 

Cicero trebuia să-l aducă treptat la ideea de a acționa contra lui Caesar. Îi scrie cu prudență lui Cassius: 

 „Sper doar că nu ai uitat de îndatoririle tale față de stat din cauza acestor plăceri filozofice.” (Ad Fam. 15.16)

Apoi căinare a situației lor de „sclavi” și sugestia că supunerea e doar aparentă:

„În ce ne privește, ce să facem? Cum să ne trăim sclavia? Eu mă îngrop în cărți. Mă întrebi: „Unde mănânci?”. Ei bine, iau cina cu prietenii lui Cezar, râdem, glumim, dar sufletul... sufletul e în altă parte.”

(Ad Fam. 15.17)-ianuarie 45 î.Hr, când ei așteptau deznodământul luptelor duse de Caesar contra republicanilor din Spania.

Cicero îi scria lui Cassius la începutul lunii ianuarie 45 î.Hr:

Nu există vești despre Spania, dar sunt așteptate cu nerăbdare. Există zvonuri destul de deprimante, dar neautentice. ... cred că vei acționa cu înțelepciune dacă „vei evita preocupările deșarte”

Apoi:

 Despre politică nu pot scrie nimic, căci nu vreau să scriu ceea ce simt.

Când Caesar a revenit invingător din Spania, Cicero a fost îndemnat de Atticus să-i scrie o scrisoare cu recomandări politice, Cicero a întocmit una , a înmânat-o cu ezitări lui Balbus și Oppius , dar auzind recomandarile lor a renunțat să o mai trimită. Se temea de Caesar după ce scrisese textul Cato. Aflase apoi că Iulius Caesar raspunsese prin textul virulent Anticato.

Cicero îi scrisese lui Caesar pe cînd acesta era încă în Spania o scrisoare al cărei subiect era solicitarea unui favor  pentru.. o rudă a lui Caesar (Precilius), față de care el ar fi avut o prietenie deosebită.
Un prilej găsit cu priceperea-i obișnuită de a strecura o justificare pentru aparenta sa distanțare față de el , combinată cu  aluzia la „beneficiul bunătății care vă distinge atât de mult ” și cu specificarea că „ recomandarea mea nu este una obișnuită”- deci că printre rânduri, Caesar trebuia să deducă supunerea de fapt a oratorului și dorința lui de iertare.
( Fam.13.15   DLXX (Fam. XIII, 15) CĂTRE C. IULIUS CAESAR (ÎN SPANIA) ASTURA (MARTIE). Știa că o scrisoare lingușitoare risca să fie tratată cu dispreț, dar o scrisoare umilă din partea unui intelectual care nu renunța la demnitatea sa putea fi apreciată de Caesar. 

Sărbătoarea Saturnaliei

17-23 Decembrie Saturnalia

Saturn -zeul vârstei de aur - timp mitic de Solstitiul de iarna,abundență și egalitate.

Sacrificiu la templul lui Saturn.  Zile de odihnă, inclusiv pentru sclavi. Mici cadouri : figurine sau daruri alimentare între prieteni.

Cu acest prilej, în decembrie 45 î.Hr Caesar și-a permis câteva zile de odihnă. A făcut o plimbare în sudul Italiei, luând cu el și garda pretoriana, precum și numeroși sclavi și liberți, pentru zile de odihnă și de relaxare. Exista obiceiul ca în acele zile sclavii să fie tratați ca oameni liberi , ba chiar să fie serviți de stăpâni. Deci Caesar le-a asigurat sclavilor și liberților lui acele zile de petrecere la malul mării/ 

Vizita lui Caesar la Cicero 

Spre surprinderea și marea spaimă a lui Cicero, Caesar a poposit șa vila sa maritimă de la Puteoli-lângă Neapoli-pe 21 decembrie. .
Nu singur, ci însoțit de o mulțime de soldați, dar și de sclavi și liberți (Cicero scrie ironic că erau 2000) .
Cicero i-a povestit imediat lui Atticus, în scrisoarea Ad Atticum, 13.52, cum a decurs vizita:

„O, ce oaspete de temut am avut, și totuși nu-mi pare rău că l-am primit! Căci totul a decurs în cel mai plăcut mod cu putință. 

Când el a sosit la Philipus în seara de 18 decembrie, casa lui Philipus a fost atât de plină de soldați încât abia dacă a mai rămas o cameră liberă în care să poată cina Cezar însuși. Erau de față vreo două mii de oameni! Recunosc că m-am speriat cumplit, gândindu-mă ce se va întâmpla a doua zi la mine. Dar Barba Cassius mi-a sărit în ajutor: a pus santinele la porți, iar soldații și-au așezat tabăra pe câmp. Astfel, casa mea a fost protejată.

Pe 19 decembrie, Cezar a rămas la Philipus până la ora unu după-amiaza, fără să primească pe nimeni; cred că făcea socoteli cu Balbus. Apoi a pornit la plimbare pe malul mării, spre casa mea. La ora două a intrat în baie. Acolo a ascultat versurile scrise despre Mamurra, dar nu a clipit și nici nu a dat vreun semn de supărare.

După baie, s-a uns cu uleiuri și s-a așezat la masă. Deoarece urma un tratament cu emetice, a mâncat și a băut fără nicio reținere, cu multă voie bună. Totul a fost fastuos și pregătit cu gust, ba mai mult:

„...o masă bine purtată
De un discurs ales și de vorbe de duh!”

În plus, cei din suita lui (οἱ περὶ αὐτὸν) au fost primiți din abundență în trei sufragerii (încăperi separate). Sclavilor și libeților de rang mai mic nu le-a lipsit nimic, iar pe cei de rang mai înalt i-am primit cu eleganță. Ce să mai lungim vorba? Am demonstrat că suntem oameni.
Cu toate acestea, nu a fost genul de oaspete căruia să-i spui: „Te rog din suflet ca, la întoarcere, să treci tot pe la mine!”. O singură dată e de ajuns! 

Despre politică nu s-a scos o singură vorbă (σπουδαῖον οὐδὲν); în schimb, s-a discutat mult despre literatură (φιλόλογα multa). Ce să mai zici? S-a simțit bine și a petrecut cu plăcere. Mi-a spus că va sta o zi la Puteoli, iar apoi o zi la Baiae. 

Iată relatarea acestei vizite memorabile, sau mai degrabă a acestei corvezi, care însă — după cum ți-am spus — nu m-a deranjat.

Ego voi rămâne aici paulisper (o scurtă vreme), iar apoi mă voi îndrepta spre Tusculum. 

Când trecea pe lângă vila lui Dolabella, întreaga lui trupă de oameni înarmați a mărșăluit strâns în stânga și în dreapta calului său, lucru care nu s-a întâmplat în niciun alt loc. Detaliul acesta îl am de la Nicias.”

Mi se pare fascinantă relatarea acestei vizite. Cicero, mort de frică pentru că se știa „cu musca pe căciulă” pentru că luptase cu arma în mână împotriva lui la Pharsala, dar și refuzase ofertele lui Caesar de diverse funcții și purta corespondență cu inamicii lui Caesar, a încremenit văzând mulțimea venită cu Caesar la proprietatea sa din stațiunea de la malul mării.

Caesar se înapoiase în Italia în septembrie 45 î.Hr, după victoria sa hotărâtoare asupra fiilor lui Pompei și a adepților acestora în bătălia decisivă de la Munda. 

Cicero îi trimisese acea scrisoare rugător-împăciuitoare, dar nu era sigur cum va reacționa Caesar.
Și de-odată, Caesar poposise la el ca musafir! În zilele libere de sărbătoare de la sfârșitul anului.

Stresul nu era provocat de cheltuială: Cicero era un om bogat, deținea 5 vile mari în diferite stațiuni și la Roma, numeroase proprietăți.  A pus masa în 3 tricliniumuri (sali de mese) -deci vila lui avea acele spații pentru banchete, nu era ceva nou. În fiecare triclinium erau câte trei banchete pe care luau loc până la 9-12 meseni (în funcție de mărime) . Deci în casa lui Cicero au mancat cam 30-45 de persoane, împărite pe categorii î cele trei tricliniumuri: Caesar, Cicero și însoțitorii importanți în tricliniumul principal, în celelalte încăperi liberții importanți și în fine sclavii.
Numărul militarilor însoțitori a fost probabil exagerat de frica lui Cicero. 

Militarii veniseră cu corturile lor de campanie și au campat pe pajiștea învecinată. 
Philippus (Lucius Marcius Philippus ) era tatăl vitreg al tânărului Octavian,  soțul Atiei, nepoata lui Caesar. Deci Caesar a poposit mai întâi la nepoata sa Atia , pe 18 și 19 decembrie, vizitându-l apoi și pe Cicero, a cărui vilă era în vecinătate.
Cassius Barba era un ofițer al lui Caesar care comanda probabil garda lui Caesar în acest sejur . El a aranjat ca militarii să nu intre în casa lui Cicero, ci să campeze ordonat, desfăcând corturile de piele și să mănânce probabil din proviziile aduse cu ei, căci Cicero menționează că a asigurat masa doar pentru liberții și sclavii lui Caesar. Au fost puse și santinele, ca proprietatea lui Cicero să nu fie deranjată.

Interesant că Cicero spune că a „demonstrat că suntem oameni” -(Homines visi sumus). Concept apropiat de felul românesc de a „omeni” oaspeții. 

Caesar a discutat cu Cicero doar despre literatură, nimic despre politică. Asta însemna că orice ar fi fost în trecut, era uitat din punctul lui de vedere și îl invita pe Cicero să facă la fel. 
Interesant e și că Iulius Caesar, în timp ce era în baie a ales să asculte scrierile satirice scrise la adresa lui de 

Caesar îi întindea o mână lui Cicero. Spera să fie înțeles.
Nu știa că acel intelectual rasat, ale cărui discursuri le urmărea cu plăcere, uneltea în spatele lui să-i ia viața!

Interesant mi se pare și detaliul că în timpul băii Caesar a ascultat versurile de o duritate extremă scrise de Cattulus (Probabil Poemul 29 și Poemul 57) prin care acela îl lega pe Caesar de șeful geniștilor lui dinn Gallia, Mamurra, care se îmbogățise și era acuzat de corupție.
Faptul că Iulius Caesar a ascultat acele invective fără a-și schimba expresia feței e o probă de autocontrol .

Suetonius a povestit în „Viața lui Iulius Caesar” că Caesar  „nu a ascuns faptul că, prin versurile sale despre Mamurra, Catullus i-a aplicat pete nepieritoare pe nume”. Totuși, Caesar nu a ales să-l exileze pe Catullus sau să-i aplice altă pedeapsă. Cum el îl cunoștea bine pe tatăl lui Catullus , între altele înnoptase de mai multe ori în casa acestuia di Gallia Cisalpină , Caesar a ales să se întâlnească cu tânărul Catullus în casa tatălui său. Catullus și-a cerut scuze în fața lui Caesar (satis facientem) , iar Caesar l-a iertat și l-a invitat la masă chiar în seara aceea. Caesar a continuat să-l viziteae pe tatăl său, ca și mai înainte. Împăcarea avusese loc deja când Caesar a ascultat (din nou) satirele aceluia, care continuau să fie recitate la Roma. 

În acelaș timp, Cicero purta o corespondență asiduă cu Cassius dar și cu Atticus în care foloseau un limbaj codificat , în care se plângeau de regimul lui Caesar  sub masca unor curente filozofice .
În ianuarie 44 î.Hr, Cassius îi scria lui Cicero: 

„Să știi că și pe mine mă lovesc imaginile acestui „Stăpân” oriunde mă duc. Dar dacă Epicur a avut dreptate și aceste imagini sunt reale, atunci sper ca simulacrul libertății noastre să ne lovească și el destul de puternic încât să ne trezească.”(Fam. 15.16))

în februarie 44 î.Hr, Cicero în scria disperat lui Atticus că Iulius Caesar va fi rege.

„Oamenii de aici au înnebunit de-a dreptul. [...] Se vorbește deschis despre acordarea titlului de rege. Dacă el acceptă, Republica noastră este moartă pentru totdeauna. Nimeni nu mai îndrăznește să spună nimic în Senat; doar ne plecăm capetele în fața lui.”(Ad Atticum XIII.44)

La jumătatea lui februarie, după Lupercalii:

 „...această nerușinare publică a lui Antoniu, acest spectacol mizerabil în care un magistrat roman imploră un alt om să devină rege! Am ajuns la capătul demnității noastre.” (Ad Atticum XIII.51)

Cassius începuset să recruteze conspiratori contra lui Caesar, întâlnindu-se noaptea cu ei, în grupuri mici. Cicero se abținea să comenteze prin scrisori. Dar Plutarh menționează că cei mai mulți ar fi fost de acord dacă un om cu reputația lui Brutus ar fi fost la conducere.

„Când Cassius a încercat să își îndemne prietenii să conspire împotriva lui Cezar, toți au fost de acord să o facă dacă Brutus preia conducerea. Ei au argumentat că această acțiune nu cerea violență sau îndrăzneală (lucruri care le prisoseau), ci reputația unui om precum Brutus.”

 „[Ei doreau] un om care să sfințească victima, ca să zicem așa, și să asigure, prin simplul fapt al participării sale, justețea sacrificiului. Altfel, vor fi mult mai timizi în comiterea faptei și mult mai suspectați după ce o vor fi făcut. Oamenii ar spune că Brutus nu ar fi refuzat o asemenea sarcină dacă scopul ei ar fi fost unul onorabil.” 

A urmat o campanie susținută de convingere a lui Brutus că era de datoria lui să se ridice la înălțimea strămoșilor săi, care uciseseră tirani. 
Campania era dusă atât prin viu grai, cât și prin scrisori și mai ales prin inscripții anonime care urmăreau să acrediteze ideea că asta era opinia generală a cetățenilor Romei.
Plutarh a descris cum l-a determinat Cassius pe Brutus să se alăture complotului:

Cassius: „Ai de gând să participi la ședința Senatului la Calendele lui Marte? Am auzit că prietenii lui Cezar vor propune atunci să fie numit rege.”

• Brutus: „Nu voi fi prezent.”
• Cassius: „Dar dacă vom fi convocați și obligați să mergem, ce vom face?”
• Brutus: „Atunci datoria mea va fi nu să tac, ci să mă opun și să mor mai degrabă decât să-mi pierd libertatea.” 
  „Atunci Cassius, însuflețit, a spus: «Dar care roman va tolera să te vadă murind așa? Cine crezi că a scris acele mesaje pe scaunul tău de pretor? Crezi că au fost scrise de oameni de rând? Nu, ci de cei mai de seamă cetățeni ai Romei! [...] Ei cer de la tine, ca pe o datorie moștenită de la strămoși, distrugerea tiraniei!»”

Cine vor fi fost acei „cei mai de seamă cetățeni”? Foarte probabil finul psiholog Cicero, în primul rând.
Plutarh explică faptul că această campanie de scrisori anonime și graffiti a fost o tactică psihologică extrem de bine pusă la punct. 

Primul set de mesaje a fost lăsat la baza statuii de bronz a lui Lucius Junius Brutus (strămoșul lui Brutus, cel care cu sute de ani în urmă îl alungase pe ultimul rege al Romei, Tarquinius Superbus, fondând Republica). Acestea apelau direct la mândria de castă și la moștenirea de sânge a lui Brutus:

• „O, de te-am avea acum printre noi, Brutus!”

• „O, de ar mai fi Brutus în viață!”

Apoi când Brutus venea să își înceapă activitatea, își găsea scaunul oficial (tribunal) acoperit de graffiti și bilețele aruncate clandestin:

•          „Brutus, tu dormi?”

• „Tu nu ești cu adevărat Brutus.”

• „Dormi, Brutus, în timp ce Roma își pierde libertatea?”

Gestul cel mai convingător a fost însă cel făcut de Marcus Antonius, care a încercat de trei ori să-i pună pe cap lui Caesar o diademă regală la sărbătoarea Lupercaliilor.
Deși Caesar a respins diadema de fiecare dată și în final a dispus ca ea să fie pusă pe capul statuii unui zeu, impresia generală a fost că nu mai era decât un pas până ce el va fi declarat rege.

Cicero avea să-i spună ulterior lui Antonius: „Tu l-ai ucis atunci, la Lupercalii!”

În etapa de pregătire a complotului Cicero și ceilalți nu au scris nimic ce ar fi putut sa-i incrimineze.  

Cum arata Elena din Troia?

 Nu știm cum arăta exact celebra frumusețe  despre care vorbesc poemele antice, 
dar putem vedea cum a arătat o tânără din familia regală miceniană, acum  3500 de ani.

Credit: . Credit: Juanjo Ortega G. / AVIF, sursă deschisă, fără drepturi de autor

Reconstrucția figurii unei tinere din familia regală miceniană, care a trăit acum peste 3500 de ani

Reconstrucția figurii a fost făcută de artistul digital Juanjo Ortega G., la comanda istoricului Emily Hauser.

Elementele care au stat la baza reconstruirii figurii au fost rămășițele pământești ale unei tinere înmormântate într-un cimitir regal din antica Micene, reședința regelui Agamemnon, unul dintre principalele personaje din epopeile lui Homer.
Emily Hauser, lector universitar senior în studii clasice la Universitatea Exter, a declarat pentru The Observer „Pentru prima dată, privim chipul unei femei dintr-un regat asociat cu Elena din Troia ”.
Emily Hauser este autoarea cărții de analiză istorică:  Mythica: A New History of Homer's World, Through the Women Written Out of It. „Mythica: O nouă istorie a lumii lui Homer, prin femeile scrise din ea”

Tânăra femeie al cărei chip a fost reconstituit a fost înmormântată cu o mască facială din Electrum și cu un set de arme de războinic, lângă un bărbat din familia regală, care s-a dovedit a fi fratele ei.

Reconstrucția figurii femeii din mormântul regal s-a făcut mai întâi volumetric, pe o reconstrucție în lut ce a fost făcută în anii 1980 de către Universitatea din Manchester, pionieri ai uneia dintre principalele metode de reconstrucție facială, dar au fost folosite și mijloacele contemporane ca: analiza ADN, datarea cu carbon radioactiv, imprimarea 3D.

Această femeie a trăit cu sute de ani înainte de războiul troian , dar modul de viață din acea perioadă era asemănător cu cel descris de Homer.
Femeia țesuse mult, așa cum a descris și Homer că făceau Elena sau Penelopa, astfel că la circa 30 de ani vertebrele și încheieturile ei fuseseră deja afectate de artrită..

Limba etrusca necunoscuta

 
Cele mai vechi documente istorice scrise din Italia preromană

Tăblite de aur

Datează din jurul anului 500 î.Hr

Tăblițele Pyrgi, trei plăci de aur cu text bilingv în etruscă și feniciană, se numără printre puținele exemple de scriere etruscă care au supraviețuit. Fotografia de O. Mustafin este licențiată sub CC BY-SA 4.0 .

Tăblițele de aur au fost găsite în 1964 în zona sacră a portului antic Pyrgi, care deservea orașul etrusc Caere.

Sunt foițe subțiri din aur cu dimensiuni aproximative 19 x 9 cm. , cu găuri pe margine, ceea ce poate însemna că au fost legate împreună, sau că au fost fixate pe ușa unui templu.

Două dintre tăblițe sunt scrise în limba etrucă și una în limba feniciană.

S-a putut deduce că e o dedicare a unui spațiu religios facută de Thefarie Velianas zeiței feniciene Astarte (zeița etruscă Uni/Junona din mitologia romană).
Cu ajutorul versiunii în limba feniciană s-a putut descifra parțial și textul etrusc, deși nu reprezintă o traducere exactă.

Limba etruscă rămâne însă necunoscută cercetătorilor de azi.

Alfabetul etrusc este cunoscut (e adaptarea unui alfabet grecesc arhaic) , dar nu se cunosc cuvintele!

Limba etruscă nu e înrudită cu limba greacă sau cu alte limbi cunoscute .
Poate era înrudită cu limba dacilor?
Datorită unui artefact cu a fost Liber Linteus- o pânză ce a infașurat o mumie-s-au dedud câteva lucruri din limba etruscă:
Numerele de la 1 la 10:
  θu (1), zal (2), ci (3), huθ (4), maχ (5), śa (6).semφ (7),cesp (8), nurφ (9), śar/halχ (10)

Câteva cuvinte legate de familie:
.

• papa; „bunic”,
• ati nacna: „bunică”,
• clan: „fiu”,
• sec: „fiică”,
• tusurhtir: „soț”,
• puia: „soție”,
• thuva: „frate”,
• papacs: „nepot”.

Câteva verbe, pronume și reguli gramaticale 

În limba română se regăsesc unele cuvinte din li

• 
  

mba etruscă

Phersu însemna în etrusc „mască”, „personaj”, ajuns în latină „persona”, iar în română: „persoana”

Litră/Literă

Caere (oraș etrusc)→ Latinul caerimonia → Românul ceremonie.

Etruscul hasēna / fasēna → Latinul arena / harena → Românul arenă.

Bine, poate mai sunt și altele, nu știm.Le recunoaștem pe cele venite pe filieră latină, pentru că le-au studiat latiniștii, dar poate sunt și altele.

Dar trebuie să facem o apropiere de „Cartea de aur” din Bulgaria

Cartea de aur găsită în Bulgaria

Cuprinde 6 foi de mici dimensiuni, din aur, legate împreună cu inele (deci ar fi prima carte cunoscută, oricum una dintre cele mai vechi)
A fost datată din perioada 660-600-î.Hr .Găsită într-un mormânt .
E scrisă în limba etruscă arhaică , însoțită de ilustrații(înfățișând războinici, o sirenă, o harpă , preoți și cai)  și ar fi avut un rol religios.

Scrierea din cartea de aur din Bulgaria folosește un alfabet derivat din literele grecești timpurii, în timp ce tăblițele din Pyrgi au caracterele mai simplificate (fiind o diferență de 150 de ani ).

În ambele cazuri textul e scris de la dreapta la stânga , chiar și literele sunt uneori inversate față de alfabetul latin.

Împăratul Claudius scrisese o istorie a etruscilor și un dicționar al limbii etrusce. Din păcate, pierdute.

Opera pierdută „Tyrrhenika” a Împăratului Claudius

Cel mai mare regret al istoricilor este dispariția unei enciclopedii antice. Împăratul roman Claudius (care a domnit între 41-54 d.Hr.) era pasionat de istorie și vorbea fluent limba etruscă (fiind probabil ultima persoană din istorie capabilă să o citească și să o traducă integral)

El a scris o lucrare monumentală în 20 de volume numită Tyrrhenika (Despre etrusci), în limba greacă.
Din păcate, această operă a dispărut în totalitate odată cu distrugerea marilor biblioteci antice. Dacă s-ar fi păstrat măcar un volum, limba etruscă ar fi fost astăzi complet descifrată

Istoricii au 13.000 de inscripții etrusce pe care abia le pot citi. Dacă ar fi găsite, dicționarul pierdut și istoria în 20 de volume a împăratului Claudius ar deveni Piatra Rosetta a unei civilizații dispărute.

Înainte de a urca pe tron, conducătorul roman a fost un istoric serios.
Prin intermediul primei sale soții, Plautia Urgulanilla, care avea rădăcini etrusce adânci, a obținut acces la vorbitori nativi, arhive antice și tradiții orale ale poporului etrusc, exact în momentul în care cultura acestuia pălea în uitare.
El și-a compilat capodopera, Tyrrhenica , împreună cu un ghid vocabular cuprinzător.
Ambele texte au dispărut de-a lungul secolelor.

Etruscii au fost civilizația dominantă în Italia înainte de romani, dar limba lor scrisă este izolată, fără rude cunoscute. Deși arheologii au o mulțime de artefacte fizice, înregistrările scrise etrusce au dispărut aproape în întregime. Fragmentele care au supraviețuit constau în mare parte din epitafe scurte și repetitive de pe pietre funerare.

Chiar și cele mai semnificative descoperiri arheologice, precum tăblițele Pyrgi, sunt frustrant de scurte.
Istoricii știu cum să descifreze alfabetul etrusc deoarece acesta a fost derivat dintr-o variantă a alfabetului grecesc, dar fără texte lungi sau o cheie bilingvă completă, vocabularul și gramatica rămân în mare parte intraductibile. Cercetătorii pot citi numele și vârstele decedților de pe mormintele lor, dar nu le pot citi poezia, literatura religioasă sau înregistrările istorice.

Dacă ar fi redescoperit, dicționarul lui Claudius ar debloca instantaneu semnificația acelor fragmente care au supraviețuit, precum și a Liber Linteus , care conține 1.200 de cuvinte - cel mai lung text etrusc cunoscut, care a supraviețuit doar pentru că a fost reutilizat ca învelitoare de in pentru o mumie egipteană.

Mai important, istoria în 20 de volume a lui Claudius avea să ofere în sfârșit perspectiva etruscă. În prezent, aproape tot ce se știe despre societatea lor - originile lor, regii lor și subjugarea lor finală - provine de la scriitori greci și romani care îi considerau în primul rând dușmani sau supuși cuceriți. Claudius avea sursele primare, abilitățile lingvistice și accesul academic pentru a documenta adevărata lor istorie direct de la sursă, chiar înainte ca romanii să le șteargă complet cultura.

Orașe moderne superbe precum Florența, Pisa, Siena sau Perugia nu au fost fondate de romani, ci sunt așezări etrusce locuite neîntrerupt de 2.800 de ani. De asemenea, structuri fundamentale precum bolta din piatră sau sistemul de canalizare al Romei (Cloaca Maxima) sunt tehnologii preluate direct de la ei (sursa: Quora)

Stela din Lemnos -din Kamina

Lemniana (în Insula Lemnos, Grecia): Descoperirea faimoasei Stele de la Lemnos în Marea Egee a uluit lumea academică, a demonstrat că o limbă aproape identică cu etrusca se vorbea la mii de kilometri distanță de Italia.
Homer ne spune că primii locuitori ai insulei Lemnos erau tracii Sinthioi,  astfel încât putem considera că limba în care a fost scrisă inscripția stelei funerare este limba tracilor Sinthioi. 

 Această descoperire sprijină ipoteza cronicarilor antici (precum Herodot) privind originea sau prezența unor populații înrudite cu etruscii în zona Egeei (identificați adesea cu pelasgii sau tirsenii) înainte de cucerirea ateniană din 510 î.Hr

Dl Marius Văcaru a propus descifrarea acestei inscripții, pornind de la ideea că istorici antici ca Herodot, Vergilius, Seneca și Tacitus au afirmat că etruscii veniseră din Asia Mică și ar fi fost urmași ai pelasgilor, înrudiți cu tracii și ar fi vorbit aceeași limbă cu aceștia.

Apelând și la similitudini cu dialectul aromân, a fost propusă următoarea traducere a inscripției:

1 ZI A ZI = ZI ÎN ZI (ZILNIC), 

2 MARA Z MAV = MÂNCARE (MERINDE) ZI (VORBEȘTE), MĂNÂNCI 

3 ȘI APU VEI? Z, AVIZ? = ȘI APĂ BEI? ZI (VORBEȘTE), AUZI? 

4 E VI ȘTÎO! Z ERO NAI TÎ = EȘTI VIU, ȘTIU! ZI, EROULE N-AI TU, 

5 ZI VAI = ZILNIC VAIET (DURERE) 

6 HOPAI E? = HORĂ (DE DURERE) E? Z NA FOTÎ = ZI, NU AI FOST 

7 A KER TAVAR ZIO = ÎN CER? A DĂRUIT (PE TAVĂ ARE) ZEUL 

8 VANAPA ȘI AP? = VÂNAT ȘI APĂ? Z ERO NAI MORINAIP = ZI, EROULE, NU AI MORMĂIT? 

9. ZI VAI AVIZ ȘI APU VIZ MARAZM AVIZ A OM AI: = ZILNIC VAIETELE AUZI ȘI APA (LACRIMILE) VEZI, MARAZM AUZI ÎN OMUL (OAMENII) TĂI: 

10 ROM: HA, RAPIO, ZI VAI E PTE ZIOARAI TIZ! = ROM: HA, ȚI-A RĂPIT (TE-A OMORÂT), ZILNIC VAIET E PENTRU ZIULICA TA! FOK E = FOC (DURERE) E 

11 HOPAI E = HORĂ (DE DURERE) E ZI FOK IA ȘI APE! = ZILNIC FOCUL (DUREREA) IA ȘI LACRIMILE Z ERO Z AI TÎ E VI ȘTÎO! = ZI, EROULE, ZI, (AI) TU EȘTI VIU, ȘTIU! TO VERO, NA? = ACESTA-I ADEVĂRUL, NU? 

Așa ar fi sunat limba tracă veche de 2700 de ani. 

După alți cercetători, inscripția etruscă din Lemnos s-ar traduce așa:
„Acesta este monumentul lui Holaie (Halaie), descendentul (naφoθ / nepotul) lui Sia. El a îndeplinit funcția de magistrat (maru) timp de șaizeci de ani (śialχviś avis). A condus [ca principe/guvernator] în [cetatea] Myrina. A fost un războinic falnic; moartea l-a secerat, iar pământul îi adăpostește acum oasele în acest mormânt sculptat (aker).”
„Holaie din neamul Phokaei [sau originar din cetatea Phokaea], cel care a slujit cu credință ca magistrat, a murit. Acest monument a fost ridicat pentru el de către prietenii săi. El a trăit în total șaizeci de ani (śialχviś). Să-i fie amintirea veșnică! (O mai).”

„naφoθ” (naphot) înseamnă nepot. Mai apropiat de română decât d elatinescul nepos

Apărând ca cel mai puternic grup din nordul și centrul Italiei în secolul al VIII-lea î.Hr., originile etruscilor au fost urmărite - pe baza atât a surselor antice, cât și a testelor ADN recente - până la o comunitate care a migrat din Asia Mică; această teorie este acum în general acceptată.

Inima lor, Etruria, era excepțional de bogată în minereuri de cupru și staniu, fapt care le-a adus o avere considerabilă. Deși nu au format niciodată un stat sau un imperiu unificat, etruscii au trăit în orașele-state care aveau o limbă și o cultură comună, dar nu aveau legături politice puternice unii cu alții; nobilii locali aveau stăpânire asupra fiecărui oraș-stat. În lumea antică mediterană - în special pe stelae funerare și reliefurile din Grecia Antică, Etruria și Roma - scene care înfățișează astfel de îmbrățișări și strângeri de mână (* dexiosis*) simbolizează legătura emoțională și loialitatea (*concordia*) dintre soți, precum și o iubire care rezistă dincolo de moarte.

Opera de artă exemplifică intimitatea și apropierea emoțională dintre soț și soție în arta Antichității Clasice.

Ei au făcut comerț cu grecii. Prin inițierea comerțului cu așezări din sudul Franței în secolul al VII-lea î.Hr., acestea au transformat complet stilul de viață și peisajul regiunii prin introducerea producției de vin și măsline.

Aceștia au exercitat o influență arhitecturală și religioasă profundă asupra orașelor mici din nordul și centrul Italiei, precum Roma. Etruscii au servit drept model pentru templu și arhitectură urbană, precum și pentru ritualurile religioase.
Romanii încă mai credeau că aspecte ale culturii lor ale căror origini erau incerte, de fapt, provin de la etrusci.

 Dexiosis

Strângerea mâinii drepte 
Putea avea trei semnificații-în funcție de împrejurări:

• Pace și Încredere (Absența armelor): Întinderea mâinii drepte demonstra că niciunul dintre parteneri nu ascundea o armă (sabie sau pumnal), devenind un simbol universal al păcii, egalității și ospitalității.
  
  
  
• Arta Funerară (Ruptura și Legătura Eternă): Apare extrem de des pe stelele funerare atice din perioada clasică și elenistică. Reprezintă rămas-bunul emoționant dintre cel decedat și cel rămas în viață (adesea un soț care stă în picioare și o soție așezată). Gestul arăta că, deși moartea îi separă fizic, legătura lor de familie (oikos) rămâne eternă.
• Uniunea dintre Muritori și Zei: În perioada elenistică târzie (cum sunt faimoasele reliefuri din Commagene), monarhii se reprezentau strângând mâna zeilor

 Etruscii au preluat motivul dexiosis și i-au dat o tentă profund socială și maritală: 

• Sarcofagele Maritale: Spre deosebire de greci, unde femeia avea un statut social limitat, societatea etruscă acorda femeilor o libertate și un respect rar întâlnite în Antichitate. Astfel, pe monumentele funerare și sarcofagele etrusce din lut sau piatră (precum faimosul Sarcofag al Soților), strângerea de mână sau îmbrățișarea simbolică reflectă armonia maritală de la egal la egal.
• Trecerea în Lumea de Dincolo: În frescele din mormintele etrusce, gestul de dexiosis este adesea o reprezentare a reconectării: soțul și soția își strâng mâna în momentul în care se reîntâlnesc în viața de apoi, sărbătorind împreună la un banchet etern.

---

Romanii au preluat gestul sub numele de dextrarum iunctio, transformându-l în elementul juridic cheie al ceremoniei de căsătorie (momentul oficial în care mirele și mireasa își uneau mâinile pentru a valida uniunea), având alături-uneori-și zeița Iuno Pronuba (protectoarea casatoriei):

În acest basorelief e imortalizată căsătoria lui Minucius Corinthus cu Vinicia Tuciia .
Mâna dreaptă a bărbatului s-a desfăcut de pe sculptură, dar se vede că el ține în mâna stângă certificatul de căsătorie.
Femeia are o atitudine mândră , stăpână pe sine, arătând că e vorba despre o uniune între egali.