Falsificarea istoriei de către Augustus

Cenzura brutală a lui Augustus

„Am fi pierdut însăși memoria odată cu vocea dacă ar fi la fel de ușor să uităm pe cât este să tăcem.” (Tacitus) 

O placă faimoasă, care face parte din altarul Domitius Ahenobarbus din Luvru, numită „Friza de recensământ”

Ne întrebăm uneori de ce anumite evenimente istorice nu apar în scrierile istoricilor dib timpul lui Augustus (în special).
Explicația simplă e că Octavianus Augustus a instituit o cenzură drastică asupra oricăror scrieri din timpul său, chiar și asupra scrierilor lui Caesar, pe care pretindea că îl respectă.

 
. „Cenzura” așa cum o cunoaștem astăzi, în special „suprimarea cuvântului scris”,  - inclusiv arderea cărților - a avut loc în mod repetat după ce Augustus a instaurat Principatul.
Istoricii recalcitranți și-au pierdut viețile, iar lucrările lor au fost distruse.

Aulus Cremutius Cordus

Scrisese o operă istorică (intitulată probabil Anale), care acoperea războaiele civile și domnia lui Augustus (până prin anul 18 î.Hr).
El a refuzat să-l glorifice pe împărat ca pe un salvator divin al Romei. În schimb, îl elogiase pe Cassius ca fiind „ultimul dintre romani”, adică ultimii purtători ai idealurilor republicii romane.
Dar Augustus luptase contra lor .
Tratatul lui Cordus a fost scris și citit parțial în timpul lui Augustus, care a ales să nu-i dea importanță.
Dar în timpul lui Tiberius,  puternicul și paranoicul prefect al pretoriului, Sejanus a decis să-l elimine.
Cordius făcuse o glumă la adresa lui Sejanus si asta a fost pretextul pentru acuzatia de trădare și ofensă adusă maiestății împăratului (lex maiestas). A fost prima dată în istoria Romei când un autor a fost judecat penal exclusiv pentru opiniile dintr-o carte de istorie.

Înțelegând că Senatul îl va condamna la moarte din motive politice, Cremutius Cordus a ținut un discurs memorabil în fața judecătorilor, apărând libertatea de exprimare a istoricilor.
A părăsit sala și s-a sinucis prin înfometare, în anul 25. (Acest mod de sinucidere, resfășutat pe o perioadă mai lungă ar fi dat posibilitatea unei iertări venite din partea împăratului, dar asta nu s-a întâmplat). 

Senatul a ordonat ca toate exemplarele operei sale să fie strânse de edili și arse public.

Totuși Marcia, fiica lui Cordus a ascuns o copie a manuscriselor.

Caligula a ridicat interdicția asupra operei lui Cordus , crezând probabil că de fapt nu mai există nici un exemplar din ea. Dar totuși opera lui a putut fi citită în secolul I, dar s-a pierdut apoi.

Tacitus a descris procesul lui Cordus.

Cordus relatase cum Octavian fusese un lider de facțiune nemilor , semnând liste uriașe de proscripții.
De asemenea, el denunțase că „Restaurarea Republicii” proclamată de Augustus (Res Publica Restituta) fusese doar o propagandă mincinoasă , de vreme ce el păstra controlul absolut asupra armatei și finanțelor. 

 res publica restituta — „Republica restaurată” — era o autocrație susținută de armată. 

Titus Labienus 

Titus Labienus, orator și istoric (nu fostul ofițer al lui Caesar) a scris critic despre comportamentul lui Octavian in timpul războaielor civile, dar cărțile lui au fost arse în mod public, în urma unui decret special.

Cenzura lui Augustus a fost atat de eficientă, încât marii istorici ce mai târziu (Ca Dio Cassius și Appian) au fost obligați să lucreze cu istorii parțiale, deja „curățate”de aparatul imperial, fiind nevoiți să citească printre rânduri pentru a restabili cât de cât adevăratele întâmplări.

 Titus Labienus a fost atât de disperat față de distrugerea muncii sale, încât a dispus să fie zidit de viu în mormântul familiei sale. (sau...?)
 Titus Labienus istoricul era probabil nepotul de frate sau fiul fostului  general al lui Caesar Titus Labienus. Acel Labienus l-a secondat cu succes pe Caesar , dar a trecut în tabăra lui Pompei după trecerea Rubiconului de către Caesar. Caesar a acceptat opțiunea deschisă a lui Labienus și i-a trimis toate bagajele pe care acesta le lăsase în tabără. Labienus a condus apoi armatele optimatilor împotriva lui Caesar, sfârșind prin a muri în luptă la Munda.

Urmașul său, istoricul Titus Labienus era un republican convins și  ataca deschis noul regim , fiind poreclit Rabienus („Turbatul”) .
În jurul anilor 6-8 regimul lui Augustus a decis să-l reducă definitiv la tăcere. Senatul controlat de împărat a votat o sentință fără precedent în istoria Romei: arderea publică a tuturor cărților sa istorie ale lui Labienus.

Seneca cel Bătrân a scris:

„Mă întrebați despre Titus Labienus […]. Avea o asemenea franchețe încât depășea orice limită și, întrucât ataca oameni de toate clasele sociale, își câștigase porecla de „Rabienus”. Cu siguranță avea un suflet mare, în ciuda viciilor sale, și impetuos ca inteligența sa, el care, în mijlocul unei păci atât de absolute, nu-și lepădase încă spiritul pompeian. Pentru prima dată, o pedeapsă nemaiauzită a fost concepută împotriva lui: dușmanii săi, de fapt, au obținut ca toate cărțile sale să fie arse […]. Nu a putut tolera insulta și nu a vrut să-și supraviețuiască operei: a ordonat să fie dus la mormântul familiei și închis acolo, temându-se evident că focul dat faimei sale va fi refuzat în schimb corpului său; cu propriile mâini nu numai că s-a sinucis, dar s-a îngropat. Îmi amintesc că odată, în timp ce citea public Istoriile sale, a rulat o mare parte din sul, spunând: „Lucrurile pe care le las aici vor fi citite după moartea mea.”

Cassius Severus, elevul său învățase opera istoricului și, după moartea acestuia, a declarat că pentru a distruge opera lui Titus Labienus era necesar să-l ardă și pe el: nu întâmplător, Severus a fost închis de Augustus în Creta, apoi la Serifos, unde a și murit în anul 32. 
Cu mulți ani mai târziu Caligula a ridicat cenzura asupra cărților lui Labienus în 38. Deci după cel puțin 30 de ani de la interzicere, când ar mai fi fost câteva  exemplare ascunse, care au fost scoase la iveală .(Cum a scris Seneca cel Bătrân) . Dar textele fuseseră în majoritate distruse. Descendenții lui Labienus au putut avea cariere politice, dar istoria lui a fost pierdută. 
Istoricii de mai târziu i-au lăudat stilul lui Labienus, dar nu au reprodus lucrările.

Publius Ovidius Naso

Exilarea lui Ovidiu a rămas un mister.

Ovidiu a fost iertat de pedeapsa capitală cu condiția să nu destăinuie niciodată motivul pentru care a fost exilat.
Nici elegiile scrise de poet (Tristia) în care își deplângea soarta , nici Epistulae ex Ponto - scrisorile adresate prietenilor de la Roma și soției lui, în care cerea intervenții pe lângă familia imperială pentru iertarea lui , nu i-au adus grațierea. Nici după moartea lui Augustus, ceea ce face să credem că Livia era cea cea interesată în păstrarea faimosului secret.

Ovidiu a scris și IBIS, un poem satiric plin de blesteme violente adresate unui fost prieten de la Roma, care îl trădase.

Desigur secretul nu era reprezentat de scrierile cu tentă sexy ale poetului, pentru că ele erau cunoscute de toată lumea.
Ovidiu a scris că vina lui a fost că a avut ochi și a văzut o greșeală, comparându-se cu Acteon, care o văzuse pe Diana goală. O aluzie la Livia?
Cu un an înainte de exilarea lui Ovidiu, în anul 7 , ultimul fiu al lui Agrippa și al Iuliei, Agrippa Postumus a fost acuzat de conspirație și exilat pe o insulă pustie.
Conspirația unui adolescent?
Poate că totul fusese înscenat de Livia?
Altă ipoteză ar fi că Iulia cea Tânără (nepoata lui Augustus) , care a fost și ea exilată în anul 8 (sub acuzația de adulter) s-ar fi căsătorit în secret cu senatorul Decimus Iunius Silanus (ce a fost catalogat oficial drept amantul tinerei Iulia) , iar Ovidiu ar fi fost martor.
Iulia cea Tânără și Silanus ar fi avut un copil, care a fost abandonat pe munte din ordinul lui Augustus.

Dar Silanus a fost iertat de Tiberius, , în timp ce Ovidiu-nu.

Secretul era probabil altul.

Era vorba probabil despre secretul eliminării rivalilor la domnie ai lui Tiberius: urmașii oficiali ai lui Augustus.

Istorici antici ca Tacitus au suspectat că Livia a orchestrat eliminarea sistematică a nepoților de sânge ai lui Augustus: Gaius, Lucius și apoi Agrippa Posumus.

Ovidiu ar fi putut să fie martor- fără săă vrea- la o manevră secretă, o înscenare sau o discuție privată a Liviei prin care se punea la cale compromiterea Iuliei și a lui Agrippa Postumus , asta ar fi putut submina legitimitatea domniei lui Tiberius.

Apoi, după moartea lui Augustus în anul 14, au existat zvonuri puternice că Livia l-ar fi otrăvit temându-se că el voia să-l readucă din exil pe Agrippa Postumus.

Tacitus a scris în lucrarea sa monumentală Analele  (care încep din anul 14) cum Livia a fost o „mamă vitegă fatală pentru statul roman” (noverca Italiae).

Tacitus explică limpede cum Livia a curățat drumul pentru fiul ei Tiberius.

El a scris că moartea tinerilor Gaius și Lucius Caesar nu au fost simple accidente sau boli, ci rezultatul „uneltirilor Liviei”. Iar după exilarea lui Agrippa Postumus, Tacitus a notat că Livia a reușit să otrăvească mintea lui Augustus  prin calomnii, făcându-l pe împărat să-și izoleze ultimul nepot de sânge.
Tacitus a descris că primul act oficial de după moartea lui Augustus a fost ordinul de asasinare a lui Agrippa Postumus, pe insula pe care era deținut.

„Un centurion cu inima împietrită l-a omorât cu greu, deși fusese luat prin surprindere și era neînarmat”

Tiberius a pretins că ordinul fusese dat de Augustus, dar se înțelege că Livia a fost adevărata autoare, cu știința lui Tiberius.

Dacă Ovidiu ar fi fost martor în anul 8 la comploturile urzite de Livia, asta ar fi fost dovada lipsei de legitimitate a domniei lui Tiberius.

Iulius Caesar îmbrățișase anterior libertatea de exprimare, alegând să contracareze criticile prin publicarea de replici, mai degrabă decât prin aplicarea cenzurii. Chiar și în timpul său, lucrările critice împotriva lui Caesar și a familiei sale, precum cele ale lui Bibaeulus și Catullus, circulau liber. Cu toate acestea, Augustus a modificat treptat această toleranță, mai ales pe măsură ce criticile anonime și pamfletele incendiare au câștigat popularitate. Inițial, Augustus a încercat să contracareze aceste atacuri cu răspunsuri publice, dar, considerându-le ineficiente, a ordonat în cele din urmă ca publicațiile anonime să fie pedepsibile, o măsură amplă care a ascuns scopul său principal de a reduce disidența antiimperială. 

 De exemplu, s-a ocupat de Cassius Patavinus, un critic deschis, impunându-i o amendă și exilul, în loc să-l transforme într-un martir politic.

„Este suficient să avem puterea de a-i împiedica să ne facă vreun rău.” l-a sfătiot Augustus pe Tiberius

Un caz notabil a fost cel al lui Anaxilaos, un filosof tesalian priceput în magie, care a fost exilat din Roma, probabil pentru că și-a exprimat opinii antimonarhice.

Cassius Severus, un alt republican vocal, s-a confruntat cu exilul și și-a văzut scrierile arse. Severus a continuat să scrie cu sfidare chiar și în exilul din Creta

Cum s-a privatizat Augustus cu Egiptul

 Cum a devenit Egiptul proprietatea personală a lui Octavian August

Augustus reprezentat ca faraon roman într-un relief în piatră realizat în stil egiptean, la Templul Kalabsha din Nubia; în arta egipteană, Augustus era înfățișat frecvent aducând sacrificii zeităților egiptene.
La Roma însă, Augustus a interzis zeii străini, netradiționali. 

Înstăpânirea lui Octavianus (viitorul împărat Augustus) peste Egipt a fost , din punct de vedere juridic, una dintre cele mai ingenioase și complexe manevre de drept constituțional din istoria antică.

Caesar cucerise anterior Egiptul, dar nu l-a transformat în provincie romană. 
A pus-o pe tron pe Cleopatra (continuând tradiția lui Pompei, care îl pusese pe tron pe tatăl Cleopatrei Ptolemeu XII). A invitat-o pe Cleopatra la Roma ca șef de stat prieten, trimițând însă în Egipt reprezentanți romani care să vegheze la aprovizionarea Romei cu grâu. 

După uciderea lui Caesar a urmat războiul civil, în care inițial Antonius se aliase cu Octavian și cu Lepidus în triumvirat încheiat oficial, dar după învingerea cezaricizilor Brutus si Cassius și adepților lor, a urmat ruperea alianței între triumviri și războiul dintre ei.
Antonius , aliat cu Cleopatra (cu care se și căsătorise) a fost înfrânt la Actium de Octavianus ajutat de genialul său prieten, Agrippa.
Au urmat intrarea victorioasă a lui Octavianus și a trupelor lui în Egipr, sinuciderea lui Antonius și a Cleopatrei și uciderea de către Octavianus a fiului lui Caesar, Cesarion si a fiului lui Antonius, Antillus.
În anul 30 î.Hr.
Apoi:

Octavianus nu a declarat Egiptul o provincie publică ordinară a Romei (guvernată de Senat), ci l-a transformat în patrimoniul său personal (patrimonium principis). Imensul tezaur al Egiptului a fost preluat de asemenea de Octavian personal.
Forma juridică prin care a realizat acest lucru s-a bazat pe suprapunerea a trei piloni de drept: dreptul de cucerire, succesiunea dinastică și delegarea specială a puterii imperiale.

1. Titlul juridic inițial: Dreptul de război (Ius Belli) și Aegypto Capta

Din punct de vedere al dreptului internațional roman, Egiptul nu a fost integrat printr-un tratat, ci ca pradă de război legitimă (Aegypto Capta) în urma înfrângerii Cleopatrei.

Deoarece Senatul Roman declarase război Cleopatrei ca monarh străin (și nu lui Marcus Antonius), în momentul sinuciderii ei, regatul Ptolemeilor a încetat juridic să mai existe.

Teritoriul a devenit proprietatea comandantului victorios (imperator), adică a lui Octavianus, care deținea atunci puteri triumviriene excepționale. El a decis să nu transfere această proprietate către tezaurul public al Romei (Aerarium Saturni), ci să o rețină în sfera sa privată

(Desigur, Caesar n-a făcut așa ceva cu teritoriul Galiei, bunăoară, nici cu al Egiptului.)

2. Substituirea Juridică: Octavianus ca „Faraon” și Moștenitor al Ptolemeilor

Pentru populația locală și birocrația egipteană, Octavianus nu a desființat instituția monarhică, ci s-a substituit juridic pe sine în rolul de Faraon.

• În dreptul egiptean, toate pământurile Egiptului aparțineau coroanei (faraonului). Devenind noul faraon, Octavianus a preluat automat proprietatea privată asupra întregului teritoriu, cu toate veniturile, exploatările agricole și minele sale.
• El a dizolvat curtea regală de la Alexandria, dar a păstrat intact aparatul fiscal și administrativ ptolemeic, redirecționând fluxul de aur și grâne direct către conturile sale personale (patrimonium).

(Asta, în timp ce la Roma respingea titlul de rege..) 

3. Aranjamentul Constituțional din anul 27 î.Hr. (Regimul Imperial)

Forma juridică definitivă a fost cristalizată în ianuarie 27 î.Hr., în cadrul celebrei „restaurări a Republicii”. Atunci, Octavianus (devenit Augustus) a împărțit provinciile cu Senatul:

• Provinciile Senatoriale: administrate de Senat prin proconsuli aristocrați.
• Provinciile Imperiale: administrate direct de Augustus prin legat (un prefect ecvestru) t.

Egiptul a primit un statut juridic unic, sui-generis, chiar și în cadrul provinciilor imperiale. Augustus l-a declarat domeniu imperial privat inaccesibil elitelor tradiționale

Egiptul avea câmpuri fertile, temple antice, o capitală faimoasă la Alexandria, o tradiție administrativă centralizată și acces la rute care duceau spre Arabia, India și Marea Roșie. De asemenea, avea o greutate simbolică pe care niciun conducător roman precaut nu o putea ignora, deoarece un rival care controla Egiptul putea folosi banii, navele, cerealele și prestigiul acestuia pentru a-l provoca pe stăpânul Romei însăși.

De aceea, locul Egiptului printre provinciile romane era atât de distinct. Majoritatea provinciilor erau atribuite fie Senatului, fie împăratului, iar multe erau guvernate de oameni din ordinul senatorial. Egiptul a rupt tiparul. Senatorilor nici măcar nu li se permitea să intre în provincie fără permisiunea imperială, iar guvernatorul provinciei Aegyptus nu era un senator, ci un funcționar ecvestru cunoscut sub numele de prefectul Egiptului sau praefectus Aegypti . Aceasta nu era o tehnicalitate minoră. Era un aranjament politic deliberat, menit să mențină Egiptul ferm sub supravegherea personală a împăratului.

Cum a anexat Octavianus Egiptul ca patrimoniu propriu. Nu luptele duse, ci forma juridica

Anexarea Egiptului de către Octavianus (viitorul împărat Augustus) în anul 30 î.Hr. este, din punct de vedere juridic, una dintre cele mai ingenioase și complexe manevre de drept constituțional din istoria antică.

Octavianus nu a declarat Egiptul o provincie publică ordinară a Romei (guvernată de Senat), ci l-a transformat în patrimoniul său personal (patrimonium principis). Forma juridică prin care a realizat acest lucru s-a bazat pe suprapunerea a trei piloni de drept: dreptul de cucerire, succesiunea dinastică și delegarea specială a puterii imperiale

---

Mecanismele juridice de protecție a patrimoniului

Pentru a-și securiza juridic și militar această proprietate uriașă (care asigura hrana Romei), Augustus a introdus două reguli draconice prin edicte:

• Guvernarea prin Prefect Equestru (Praefectus Aegypti): Augustus a interzis numirea unui senator în funcția de guvernator. Egiptul era condus de un prefect din ordinul cavalerilor (equites – o clasă socială inferioară). Juridic, acest prefect nu era un magistrat al statului roman, ci un procurator/agent privat al Împăratului, care acționa strict în numele lui personal (Praefectus Augustalis).
• Interdicția de călătorie pentru Senatori: Printr-o lege specială, niciun senator sau patrician roman de rang înalt nu avea voie să calce pe pământ egiptean fără permisiunea expresă, scrisă, a lui Augustus. Încălcarea acestei reguli era asimilată juridic cu un act de înaltă trădare (maiestas). 

Concluzia juridică

Prin această construcție, Egiptul a devenit o anomalie juridică perfectă: o „țară-feudă” administrată ca o corporație privată a Principelui. Veniturile din Egipt nu intrau în bugetul public al Romei, ci formau baza a ceea ce s-a numit Fiscus (tezaurul privat al împăratului), transformându-l pe Augustus, peste noapte, în cel mai bogat om din lumea antică. 

În anii de propagandă dinaintea bătăliei de la Actium (31 î.Hr.), Octavian l-a demonizat pe Marcus Antonius în fața poporului și a Senatului. Principalul său argument a fost faimosul document numit „Donațiile de la Alexandria” (34 î.Hr.), prin care Antonius, subjugat de Cleopatra, împărțise provincii și regate estice ale Romei copiilor săi cu regina Egiptului. Octavian a urlat în Forum că Antonius trădează valorile republicane și oferă pământurile Romei unei regine străine.

Dar,  odată ce a câștigat războiul, Octavian a făcut exact același lucru, ba chiar la o scară mult mai mare: în loc să returneze Egiptul poporului roman, l-a luat integral în buzunarul propriu.

Statuia din marmură, datată în anii 30 î.Hr, mai poartă urme de colorare: 
albastru la ochi, roz la gură.

De ce nu a protestat nimeni?

Tăcerea asurzitoare de la Roma se explică prin trei factori brutali:

• Lichidarea fizică a opoziției: După două decenii de războaie civile sângeroase, proscripții și execuții, vechea clasă senatorială republicană (care ar fi putut protesta) fusese pur și simplu decimată. Cei rămași în viață erau fie oportuniști care îi datorau viața lui Octavian, fie oameni complet epuizați, care preferau pierderea libertății politice în schimbul păcii și al siguranței.
• Coruperea elitei și cumpărarea poporului: Cu aurul confiscat din tezaurul Ptolemeilor, Octavian a plătit toate soldele restante ale soldaților săi, a cumpărat pământuri pentru veterani și a oferit spectacole grandioase și grâne gratuite poporului din Roma. Nimeni nu protestează împotriva unui dictator care tocmai i-a umplut buzunarele și masa.
• „Masca” republicană: Octavian a fost mult mai abil decât Iulius Caesar. El nu s-a declarat „Rege” sau „Dictator” al Romei (titluri urâte de romani). În anul 27 î.Hr., el a mimat cedarea tuturor puterilor înapoi către Senat și Popor, păstrând doar titlul modest de Princeps (Primul cetățean). Faptul că Egiptul a rămas feuda lui privată a fost acceptat ca o „necesitate administrativă” pentru a garanta că nicio facțiune senatorială nu va pune mâna pe grânele egiptene pentru a porni un nou război civil.

Prin această manevră, Octavian a demonstrat că a învățat lecția asasinării tatălui său adoptiv: pentru a deține puterea absolută, nu trebuie să o afișezi cu aroganță, ci trebuie să controlezi finanțele și armata din umbră, lăsând instituțiile vechi să creadă că încă mai contează.Iulius Caesar a acționat ca un om al Republicii (chiar dacă o domina), în timp ce Octavian a acționat ca un monarh absolut privat.