Spolia Opima

 
Cea mai rară și mai prestigioasă recompensă militară din Roma antică.

Se decerna unui general care ucidea personal un general inamic în luptă unu la unu  și îi lua armura ca pradă de război.
Un astfel de eveniment s-a produs de trei ori în istoria Romei.
Sigur, în antichitatea greacă era un eveniment curent în timpul luptelor. Luptele se purtau  atunci de  multe ori între doi combatanți, fără intervenția celorlalți , armurile erau prețioase și inamicul răpus era deposedat rapid de armură , coif și scut, care aparțineau apoi învingătorului. Învingătorul putea să poarte acea armură- dacă era mai prețioasă decât a sa- ori să o dedice unui zeu, ca mulțumire pentru victoria repurtată și ca să rămână în templu ca amintire a evenimentului, dacă era vorba despre un eveniment deosebit.

În Roma antică astfel de evenimente erau rare. Spolia Opima însemna „prăzi bogate”, trofeul depășind prin simbolistica sa ca importanță valoarea în sine a armurii și echipamentului militar. Acesta era dedicat apoi de învingător , în cadrul unei ceremonii solemne, în templul lui Jupiter Feretrius de pe Capitoliu. 

Cazurile de acest gen cunoscute  :

• În 752 î.Hr Romulus l-a învins pe Acron, regele Caneninenses , după răpirea sabinelor
• Aulus Cornelius Cossus l-a învins pe regele etrusc Lars Tolumnius, afixat armura luată ca pradă de trunchiul unui stejar și a dus-o astfel până la Capitoliu, unde a donat-o templului lui Jupiter 
• Marcus Claudius Marcellus (consul în anul 222 î.Hr) a galopat de-a lungul liniei sale de bătaie la Clastidium  și l-a străpuns cu lancea pe regele celt Viridomarus, rege al Gaesatilor (gali) și i-a luat armura . Avea peste 42 de ani .
  Pe moneda emisă postum în anul 55 î.Hr onoarea lui Marcellus, pe revers e figurată aducrea la templu a armurii. 

.Lupta purtată de Marcellus e relatată în detaliu de Plutarh.
Înainte de bătălie, Viridomarus l-a recunoscut pe Marcellus după însemnele de comandant și a ieșit călare înaintea lui, provocându-l la o luptă singulară. 
Marcellus nu îl cunoștea pe rege, dar își dorise să obțină cea mai bună armură deținută de inamic (asta însemnând să ucidă pe cel mai înalt în grad). Cei doi au început lupta călare, iar Marcellus a străpuns cu sulița platoșa adversarului , aruncându-l de pe cal . Cu a doua și a treia lovitură l-a ucis, apoi i-a luat armura ca pradă  de război și a depus-o în templul lui Jupiter Feretrius. 
Marcellus a murit în anul 208 î.Hr, luptând contra armatei lui Hannibal. A fost străpuns de o suliță de călăreți numidieni. Era consul pentru a cincea oară. 
Hannibal a călătorit să vadă trupul lui Marcellus (a cărui faimă era cunoscută), a dispus să i se facă o ceremonie funerară cum se cuvenea și a trimis cenușa într-o urnă de argint fiului lui Marcellus. În aceeași luptă a fost rănit mortal și al doilea consul.  

Marcus Claudius Marcellus a fost supranumit „sabia Romei ”. 

Ceremonia spolia opima era un ritual religios ce imita ceremoniile arhaice îndeplinite de regele fondator, Romulus.
Învingătorul punea armura luată ca pradă pe o creangă groasă  de stejar și o ducea la Capitoliu, la templul lui Jupiter Feretrius. (a;a cum se vede pe verso-ul monedei reproduse mai sus).
Doar comandanții de armată puteau depune astfel armura inamicului în templu. 

La începutul regimului imperial, în anul 27 î.Hr nepotul triumvirului Crassus, Marcus Licinius Crassus a cerut dreptul la triumf după victoria repurtată în Macedonia  și de asemenea dreptul de a dedica prin spolia opima armura unui șef inamic învins în luptă corp le corp. :.Licinius Crassus îl ucisese în anul 29/8 î.Hr pe Deldo, regele Bastarnilor. Augustus i-a refuzat asta, pentru că el nu avea comanda supremă a armatei. (Deși unele surse spun  că fusese imperator) Crassus a beneficiat doar de un triumf asociat cu cel al lui Augustus.
Cu atât mai mult nu putem presupune că scena figurată în basorelief pe celebra statuie a împăratului Augustus- cunoscută ca „Augustus di Prima Porta”- Augusto loricato- ar reprezenta remiterea însemnelor militare romane de către Parti, în anul 20. Pentru că această restituire a însemnelor militare și a prizonierilor capturați la Carrhes s-a făcut de regele Phraates IV nu fusese ca urmare a unei victorii militare a lui Augustus. 
În anul 38 î.Hr Ventidius Bassus, locotenentul lui Marcus Antonius i-a înfrânt pe parți în trei bătălii.
A avut parte și d eu n triumf ex Tauro monte et Partheis, care ar fi răzbunat înfrângerea dezastruasă a lui Crassus la Carrhes, din anul 53 î.Hr.. Stindardele nu fuseseră însă recuperate. Dar fusese primul roman ce îi învinsese pe Parți.
În 29 î.Hr nepotul lui Crassus, Marcus Licinius Crassus , ce era proconsul al Macedoniei i-a urmărit pe bastarni prin Moesia și l-a învins în luptă directă pe regele lor Baldo , recuperând și stindardele pierdute de Lucius Antonius în 61 î.Hr.
 Dar nu i s-a aprobat nici titlul de imperator, nici dreptul de a depune armura regelui în templul lui Jupiter. Și apoi...a dispărut!
Dio Cassius a povestit cum a fost.

Crassus a devastat Moesia cu armata sa, în urmărirea bastarnilor. Aceștia au trimis delegați ce explicau că nu le făcuseră nici un rău romanilor. Crassus i-a tratat amical și i-a îmbătat , căci „toți sciții sunt bețivi” . Apoi a plecat noaptea cu armata printr-o pădure, punând înaintea lor un mic grup d eiscoade, care au fost atacate de bastarni. Crassus a ripostat imediat cu grosul armatei, masacrând mulți dintre ei și fugărindu-i pe ceilalți, care încercau să fugă cu căruțele în care erau femeile și copiii lor. Cu acest prilej, l-a ucis în luptă directă pe regele Deldo. Au fost recuperate și stindardele abandonate Geților de C. Antonius în 61 î.Hr. Dio Cassius a scris însă că tânărul Crassus nu a primit titlul de imperator, așa că triumful a fost aprobat pentru Octavian Augustus (a 8-a oară) - alți istorici au scris că tânărul Crassus fusese numit imperator după triumful din anul 27 .

Dacii la jocurile din 29

Într-acestea, mai căutăm unele indicii despre daci în relatarea jocurilor organizate la Roma în anul 29, cu prilejul inaugurării templului Diuus Iulius. Cu acel prilej a fost invocată lupta Dacilor contra Suevilor. 
Octavianus nu-i înfruntase niciodată personal pe daci și în scrieri se fac referiri sub numele de geți, niciodată de daci. Unii dintre ei erau aliați cu romanii- cum era un rege mai puțin important, Roles, ce a luptat alături de Crassus contra altor geți.
Dio Cassius a scris că dacii care au luptat în arenă la acele jocuri fuseseră luați prizonieri la Actium, când ei îl susținuseră pe Antonius.
Tânărul Crassus a fost apoi uitat, mormântul său nu se cunoaște ,și nici numele lui nu e trecut pe mausoleul mamei lui, Caecilia Metella. 
Horațiu, care a evocat supunerea dacilor, nu l-a menționat.
Nu se regăsește nici la Appian sau Suetonius.




Monedele din epoca lui Augustus îi arată pe Parți supuși, în genunchi, restituind stindardele. Niciodată un rege part nu a fost arătat triumfător, în picioare.

În plus, Augustus a construit un altar lângă templul lui Marcellus dedicat lui Honos et Virtus, unde una dintre cuirasele princeps prezintă un trofeu de armură inamică, înfățișat foarte asemănător cu reprezentarea tradițională a spolia opima. În mod semnificativ, modul în care Augustus a tratat steagurile recuperate de la Partia în 19 î.Hr. a imitat o dedicație specială a prăzii inamice, așa cum a fost descrisă de Dio: „Augustus le-a primit ca și cum i-ar fi cucerit pe parți într-un război [...] în onoarea acestui succes, a poruncit să se decreteze sacrificii și, de asemenea, un templu dedicat lui Mars Ultor pe Capitoliu, în imitație a celui al lui Jupiter Feretrius, în care să se dedice steagurile.”
Suetonius observă că fiul adoptiv al lui Augustus, Drusus, fratele viitorului împărat Tiberius, aspira să câștige spolia opima.  Aspirațiile lui Drusus, însă, diferă semnificativ de încercările lui Crassus de a face aceeași dedicație onorifică.

Crassus a deținut consulatul în anul 30 alături de Octavian, ceea ce i-a scos în evidență statutul înalt, iar ulterior a deținut o comandă proconsulară în Macedonia și Grecia, timp în care a întreprins campanii împotriva dacilor, moesienilor, bastarnelor, geților și tracilor, precum și a altor triburi „care nu fuseseră niciodată supuse Romei”, aducând toate sub stăpânirea romană. În această perioadă, se spunea că nu numai că l-a ucis pe regele bastarnilor, dar și că a recuperat steagurile legionare pe care bastarnii le capturaseră de la G. Antonius, fratele lui Antonius, în anul 43 î.Hr. (Cassius Dio).
Crassus a beneficiat de un triumf ex Traecia et Geteis , ce a fost celebrat în Iulie 27.
Este posibil ca Octavian să-l fi forțat să se retragă din viața publică în urma campaniilor sale din anii 29 și 28, deși, având în vedere cariera sa, nu este surprinzător faptul că nu se mai menționează nimic ulterior despre Crassus.

Armurile puteau fi folosite și pentru înspăimântarea dușmanilor , așa cum scrie Dio Cassius că a procedat Decebal când se aștepta la invazia romană: au fost puse armuri pe trunchiuri de copaci pentru  a fi luate drept soldați de către trupele inamice

La baza coloanei lui Traian sunt figurate armele dacilor, ca o depunere simbolică a acestor trofee. 
Se observă și stindardele dacice cu cap de dragon ,sau de lup,  precum și coifurile dacilor, unele având ridicături în partea de sus, altele având formă ovală, cu obrăzare mari. . Scuturi ovale, cămăși de zale. 

Spolia a devenit ulterior jefuirea monumentelor antice de elementele considerate decorative 

Multe dintre inscripțiile romane pe plăci de piatră au fost reutilizate în epocile ulterioare , fiind considerate simple elemente decoratice. 

Spolia (jaf) : inscripții romane reutilizate în Valencia, Spania (fațada Bazilicii Maicii Domnului a celor Părăsiți)

Cum să naști un copil mai inteligent

 

Vârsta de 30 de ani optimă pentru a naște un copil inteligent

Un studiu efectuat de London School of Economics and Political Science (LSE) și al Institutului Max Planck pentru Cercetări Demografice (MPIDR). asupra a zeci de mii de copii și a rezultatelor lor școlare , precum și a vârsta mamelor lor, a arătat că cei născuți de mame având în jur de 30 de ani obțin cele mai bune rezultate la testele cognitive.

Copiii aceștia citesc mai ușor, au memorie mai bună și o gândire mai structurată, ceea ce îi ajută să aibă rezultate școlare mai bune. 

Explicația ar putea fi aceea că pe la 30 de ani tinerii au o viață mai stabilă, au profesia stabilită , viața familială mai organizată și deci un cadru cotidian mai liniștit. Iar mediul liniștit favorizează în mod natural concentrarea, curiozitatea și ușurința la învățare a copilului.
La această vârstă mamele au o percepție mai matură asupra educației, sunt mai înclinate spre dialog, mai răbdătoare cu copilul și îl pot stimula mai bine în înelegerea lumii. Aceste mame înțeleg și că fumatul în timpul sarcinii e dăunător pentru copil .

Cercetătorii au analizat date din trei studii longitudinale din Regatul Unit – Studiul Național privind Dezvoltarea Copilului din 1958, Studiul Britanic de Cohortă din 1970 și Studiul Mileniului de Cohortă din 2001. Capacitatea cognitivă a copiilor a fost testată la vârsta de 10/11 ani.

În grupele din 1958 și 1970, copiii născuți din mame cu vârste cuprinse între 25 și 29 de ani au obținut scoruri mai mari decât copiii născuți din mame cu vârste cuprinse între 35 și 39 de ani. În cohorta din 2001, acest rezultat a fost inversat. Deși rezultatele au fost similare pentru copiii născuți din mame de peste 40 de ani, eșantionul a fost mai mic, ceea ce înseamnă că rezultatele trebuie tratate cu prudență.

Când cercetătorii au luat în considerare caracteristicile sociale și economice ale mamelor, diferențele dintre cohorte au dispărut. Acest lucru indică faptul că schimbarea caracteristicilor femeilor care au copii la o vârstă mai înaintată a fost foarte probabil să fie motivul diferențelor dintre cohorte.

Dr. Alice Goisis, cercetător la LSE și autoarea principală a lucrării, a declarat: « Cercetarea noastră este prima care analizează modul în care abilitățile cognitive ale copiilor născuți din mame mai în vârstă s-au schimbat în timp și ce ar putea fi responsabil pentru această schimbare.

Este esențial să înțelegem mai bine cum se descurcă acești copii, având în vedere că, din anii 1980, a existat o creștere semnificativă a vârstei medii a femeilor la nașterea primului copil în țările industrializate.

Capacitatea cognitivă este importantă în sine, dar și pentru că este un predictor puternic al modului în care se descurcă copiii mai târziu în viață - în ceea ce privește nivelul lor de educație, ocupația și sănătatea lor.

Cercetarea noastră este prima care analizează modul în care abilitățile cognitive ale copiilor născuți din mame mai în vârstă s-au schimbat în timp.«

Legionar roman legendar

 
Marcus Cassius Scaeva.

Deși nu știm aproape nimic despre copilăria lui Scaeva înainte de a se alătura Legiunii Romane, el este menționat inițial ca un simplu soldat legionar în slujba Romei, pe timpul când   Gaius Iulius Caesar a a preluat comanda forțelor romane din Galia.
În acel moment, Scaeva era doar unul dintre miile de soldați de rang inferior, dar avea să servească cu distincție în primele rânduri ale legendarei Legiuni a 8-a a lui Caesar, în timp ce aceasta lupta în Galia în timpul Războaielor Galice.
Scaeva a servit apoi în forța care a trecut în Germania, iar când Caesar a lansat invazia Britaniei, Scaeva și-a croit drum pe plaje în primul val, cot la cot cu camarazii săi, cu scuturile unite, asigurând capul de pod.

După debarcare, romanii au înaintat spre  interiorul țării pentru a-și stabili tabăra și au trimis forțe în cercetare și căutare de provizii. Acesta este momentul în care Scaeva a ieșit în evidență, deoarece a fost pus singur în gardă la perimetrul locului de debarcare roman.

Apoi, dintr-o dată, un mic grup de britanici a atacat de la liziera pădurilor. Au năvălit asupra lui Cassius Scaeva, care s-a încăpățânat să rămână pe poziție. Probabil că era o priveliște impresionantă, deoarece era un soldat excepțional de mare, purtând armură și cu o privire fioroasă pe față. Și-a pregătit scutul și s-a pregătit să moară. Cassius Scaeva a luptat cu înverșunare, ucigându-l pe primul britanic, dar altul l-a lovit și i-a scos  casca. Scaeva l-a ucis rapid și pe acesta, apoi un altul i-a apucat marginea scutului, smulgându-il din mână, iar Scaeva a răspuns înfigându-și sabia în abdomenul britanicului, unde aceasta s-a înfipt strâns. Scaeva, acum neînarmat și rănit,  s-a retras în tabăra romană.
Când Caesar a aflat că un legionar singuratic tocmai respinsese de unul singur un grup de atacatori, ucigând câțiva, a cerut să se întâlnească cu Cassius Scaeva și, fiind foarte impresionat, l-a promovat pe Scaeva la gradul de centurion pentru curajul său.

Acum centurion, Scaeva avea să lupte în multe alte bătălii și, în cele din urmă, în timpul Războiului Civil, i s-a dat comanda propriei sale cohorte, formată din circa 500 de legionari, în bătălia de la Dyrrhachium.
Atât Pompei, cât și Caesar au ocupat poziții și au început să construiască o serie de forturi pentru a bloca terenul și a tăia aprovizionarea celorlalți. Scaeva și mica sa cohortă au apărat unul dintre aceste mici forturi când Pompei a trimis o legiune completă, formată din mii de soldați, pentru a disloca cohorta lui Scaeva, depășită numeric.

Cassius Scaeva și-a organizat oamenii, mult depășiți numeric, și a luptat cu mare pricepere în rândurile din față, unde a luptat cu ferocitate și trebuie să fi inspirat un respect real din partea trupelor sale, deoarece acestea au rezistat ferm împotriva tuturor atacurilor. Pompei  a ordonat arcașilor să înainteze și a aruncat peste 30.000 de săgeți asupra micii cohorte izolate a lui Scaeva.

Una dintre aceste săgeți a strecurat printr-o deschizătură dintre scuturile oamenilor lui Scaeva și l-a lovit pe Scaeva la ochi, dar el nu s-a oprit. Scoțând un strigăt de luptă care s-a auzit în tot micul fort, a scos săgeata din rană și a continuat să lupte , cu sânge pătându-i fața și armura, continuând să-i ucidă pe toți cei care îndrăzneau să se apropie de poziția sa din centrul apărării fortului.

În timpul acestei bătălii brutale și fără speranță pentru Fort, centurionul Cassius Scaeva, o figură impunătoare în rândurile din față, împodobită cu tot felul de medalii de aur, argint și chiar sticlă, Phalera, care îl desemnau ca un centurion cu abilități excepționale, Scaeva a primit o lovitură de suliță la umăr și o rană adâncă la coapsă, totuși a continuat să lupte până când, în cele din urmă, a căzut în genunchi.  Într-o pauză a bătăliei , ținând o mână în aer, și-a chemat dușmanii, spunându-le să vină să-și ia prietenii răniți iar oamenilor săi să trimită pe cineva să-l conducă de mână, căci era rănit.

Inamicul a crezut că se predă, iar doi legionari s-au grăbit să accepte, dar Scaeva nu a vrut să accepte. Când aceștia i-au cerut sabia, Scaeva l-a ucis pe primul inamic care s-a apropiat de el și, chiar și grav rănit, a reușit să-i taie mâna celui de-al doilea inamic. Câțiva dintre oamenii săi loiali au venit și l-au ajutat pe liderul lor rănit să treacă prin rândurile din față, iar bătălia a continuat până când Caesar a sosit cu o forță de ajutor și i-a alungat pe oamenii lui Pompei de pe câmpul de luptă.

Caesar avea să scrie despre apărarea fortului de către Scaeva și cum, atunci când scutul centurionului rănit, brăzdat de urme de luptă, i-a fost prezentat lui Caesar, acesta avea peste 130 de găuri făcute de lovituri de sabie și suliță și era împodobit cu săgeți.

După bătălie, Caesar l-a promovat personal pe Marcus Cassius Scaeva la gradul de Prim Centurion, Primus Pilus, cel mai înalt grad pe care un soldat obișnuit îl putea atinge în serviciul Romei, pe lângă aceasta, Caesar i-a acordat lui Scaeva echivalentul a 100 de ani de salariu.

Ani mai târziu, după moartea lui Caesar, primul centurion Cassius Scaeva a continuat să servească drept cel mai înalt soldat din Legiunea a 8-a și a fost pomenit  într- o inscripție care menționează o unitate de cavalerie auxiliară 
(După Manoj Thomas) 

Cicero a vrut sa se sinucida ca sa se răzbune pe Octavianus

Cât de mare era ura lui Cicero față de Octavianus, viitorul împărat Augustus

Filozoful grec Plutarh , care  scris biografia lui Cicero ( Marcus Tuilius Cicero) , a povestit că în anul 58 î.Hr, când marele orator fugise din Roma fiind proscris de Marcus Antonius, aliat cu Octavianus , el se găsea într-o stare psihologică extremă de disperare politică, având chiar gânduri de sinucidere.

Cicero a avut o idee stranie, dar care ne spune multe atât despre înverșunarea urii pe care i-o purta lui Octavianus, cât și despre credințele și superstițiile romanilor: ideea era  ca el să se sinucidă în căminul lui Caesar!

(E vorba despre evenimente de după uciderea lui Caesar, când Cicero îl sprijinise pe nepotul acestuia Octavius (ce luase numele de Gaius Iulius Caesar Octavianus după adoptarea postumă de către Caesar) împotriva lui Marcus Antonius. 

Cicero fusese de fapt „ideologul” conspirației ce a dus la uciderea lui Caesar și sprijinitorul lui D.Brutus, C.Brutus și Cassius, principalii conducători ai complotului. 

După fuga acestora din peninsula italică, Cicero a fost dezamăgit de comportamentul lui Marcus Antonius (rămas la putere la Roma) , pe care îl găsea mai rău decât (considerase el că) fusese Caesar.

Cum Octavian avea nevoie de sprijinul Senatului pentru a lua puterea, iar Cicero era liderul senatorilor, Octavian i-a adresat o scrisoare înduioșptoare și admirativă prin care îi declara că și-l dorește ca părinte sufletesc  (sugerând discret și prietenia pe care Cicero o avusese pentru primul său tată vitreg, Lucius Marcius Philippus): 

„– Mă adresez ţie, ca unui părinte al meu, îi scria el, şi te rog să mă iei sub ocrotirea ta. Te voi asculta orbeşte şi voi fi mândru de a te avea ca părinte sufletesc.”

Cicero îl crezuse și pornise la Roma o campanie de discursuri extrem de dure împotriva lui Marcus Antonius (Filipicele)

Dar Octavianus s-a aliat apoi cu Marcus Antonius și cu Lepidus, formând al doilea triumvirat.

Una dintre primele urmări a fost proscrierea (condamnarea la moarte) a lui Cicero!

Descumpănit, Cicero a fugit fără să se decidă însă încotro să o ia. 

 
În felul acesta- gândea el- sufletul său s-ar fi transformat într-o furie răzbunătoare care l-ar fi bântuit pe Caesar Octavianus!

„El se duse la Astyra, unde a petrecut noaptea, pradă gândurilor sale îngrozitoare și neștiind ce decizie să ia: el se gândi chiar la un moment dat să meargă pe furiș în casa lui Caesar (aici e vorba despre Octavianus n.n.) și să se stranguleze pe vatră (adică pe altarul sacru al casei) , pentru a lega de ființa sa o furie răzbunătoare. Teama de a fi supus torturii dacă ar fi fost prins l-a făcut să se răzgândească. ”

”Vatra” semnifica aici altarul , locul sacru din casă. Sinuciderea în acel loc ar fi atras o pedeapsă divină- o „furie” (zeu răzbunător) asupra persoanei lui Octavianus .

Probabil în acea etapă, Octavianus, -care luase numele Caesar după adopție -preluase și locuința lui Iulius Caesar - până când și-a construit un palat pe Capitoliu. Așa încât ideea lui Cicero de a se sinucide la altarul lui Octavianus ar fi însemnat sinuciderea pe altarul sacru al Romei , în locul cel mai sacru al cetății, faptă ce ar fi trebuit să cutremure toată suflarea cetății. 

Se vede că îl ura acum pe Octavianus chiar mai mult decât pe Marcus Antonius.

Cicero a fost interceptat însă pe drumul spre mare  de trimișii lui Marcus Antonius și ucis, pe 7 decembrie 43 î.Hr.
Din ordinul lui Marcus Antonius, capul și mâinile sale au fost expuse la Rostres, în forumul Romei.

Descrierea morții lui Cicero făcută de Plutarh

LXIII. […] Cicero, după ce a debarcat, a intrat în casa lui și s-a întins să mănânce ceva ( romanii mâncau întinși pe canapele) , dar cei mai mulți dintre acei corbi (care se rotiseră în chip de prevestire rea) veniseră să se așeze la vereastra camerei lui , scoțând strigăte de speriat. A fost și unul care, zburând spre patul lui, i-a smuls marginea robei cu care Cicero își acoperise fața. Văzând asta, servitorii lui și-au reproșat lașitatea :„Vom aștepta -spuneau ei- să fim martorii uciderii stăpânului nostru? ”Și când chiar și animalele , pătrunse de soarta lui nedemnă vin în ajutorul nostru și au grijă de zilele lui, noi nu vom face nimic să-l păzim? ” 
Spunând aceste vorbe, ei l-au pus într-o litieră, mai cu rugăminți mai cu forța și au luat-o pe drumul spre mare.

LXIV. Abia ieșiseră, că ucigașii au și ajuns: erau un centurion pe nume  Rerrenius și Popilius, tribun al soldaților, cel pe care odinioară Cicero îl apărase de o acuzație de paricid. Ei erau urmați de câțiva sateliți.
Găsind porțile închise, ei le-au forțat. Cicero nu apărea și toate persoanele din casă dădeau asigurări că nu-l văzuseră deloc , (dar) un tânăr numit Philologus,, pe care Cicero însuși îl învățase să citească și îl inițiase în științe și care era eliberatul fratelui său Quintus, i-a spus tribunului că (Cicero) era purtat într-o litieră spre mare, pe alei dosnice. 
Popilius, cu câțiva soldați a făcut un ocol și s-a dus să-i aștepte la ieșirea de pe alei.
Cicero auzise trupa condusă de Herennius galopând rapid pe alei, a comandat să se pună litiera pe pământ: el și-a pus mâna stângă sub bărbie, gest pe care îl făcea de obicei , și i-a privit fix pe ucigași. 

Părul său zburlit și plin de praf, fața lui palidă și descompusă în urma necazurilor, le-au făcut rău chiar și celor mai mulți dintre soldați, care și-au acoperit fața în timp ce Herennius îl strangula: el își scosese capul în afara litierei, și și-a arătat gâtul ucigașului. 
El avea 64 de ani.
Herennius, conform ordinului dat de Antonius, i-a tăiat capul și mâinile cu care scrisese el   « Philippicele ». Era numele pe care îl dăduse Cicero discursurilor sale contra lui Antonius, și ele se păstrează încă.

LXV. Când acest cap și aceste mâini au fost duse la Roma, Antonius, care ținea adunări pentru alegerile de magistrați, a spus tare, văzându-le: « Iată sfârșitul proscripțiilor ».

El a ordonat să fie legate de locul tribunelor numit rostres: un spectacol oribil pentru romani, care credeau că privesc nu fața lui Cicero și chiar imaginea sufletului lui Antonius. 
Totuși, în mijlocul atâtor cruzimi, el a făcut și un act de dreptate, predându-l pe Philologus Pomponiei, nevasta lui Quintus. 
Această femeie, văzându-se stăpână pe corpul acestui trădător, pe lângă alte torturi groaznice pe care l-a făcut să le sufere, l-a silit să-și taie singur câte puțin din carne , să  frigă bucățile și apoi să le mănânce.
Cel puțin așa povestesc istoricii; dar Tiron, libertul lui Cicero, nici măcar nu vorbește despre trădarea lui Philologus.
Am auzit vorbindu-se că după câțiva ani Caesar (Augustus n.n.) intrând într-o zi în apartamentul unuia dintre nepoții săi, acest tânăr, ce ținea în mâini o lucrare de Cicero, surprins la vederea unchiului său, a ascuns cartea sub robă. Caesar, care a observat, a luat cartea , a citit mai întâi o mare parte din ea și i-a înapoiat-o tânărului, spunându-i: « Era un om învățat, fiule; da, un savant, și care își iubea mult patria».
Caesar (Octavianus) își luase curând după înfrângerea definitivă a lui Antonius , a luat drept coleg de consulat pe fiul lui Cicero. A fost în acelaș an când, din ordinul senatului, statuile lui Antonius au fost doborâte și onorurile de care se bucurase, revocate; și a fost interzis, printr-un decret public, ca cineva din familia lui să poarte numele de Marcus. 

Astfel răzbunarea divină i-a dat familiei lui Cicero ultima pedepsire a lui Antonius 

 (Plutarh, Viața lui Cicero, 63-65)

Quintus Tullius Cicero, fratele mai mic al celebrului orator Cicero a fost legat (reprezentant) al lui Caesar în războiul din Gallia , apoi a fost edil în 66 î.Hr, pretor în 62 î.Hr , apoi propretor al Asiei până în 58 î.Hr. , când fratele său se exilase în Grecia, speriat de un zvon. La Roma, Quintus i-a convins pe senatori , cu ajutorul lui Pompei, să ridice exilul fratelui său. Întors la senat, Cicero a făcut să treacă un vot ce-i acorda lui Pompei puteri extinse în importul de grâne.  Iar Pompei la rândul său l-a luat pe Quintus ca legat în Sardinia, în anii 57 și 56 î.Hr.

La începutul războiului civil, Marcus și Quintus Cicero s-au retras în vilele lor și ezitau de partea cui să fie. Quintus era legatul lui Caesar în Gallia, iar Pompei fusese protectorul lui Marcus Cicero . În iunie 49 î.Hr au trecut de partea lui Pompei, împreună cu fiii lor.
După înfrângerea lui Pompei la Pharsala, în august 48 î.Hr, Quintus i-a reproșat fratelui său că nu a trecut de partea lui Caesar și l-a trimis pe fiul său în Asia să ceară iertarea lui Caesar, pe care au și obținut-o.
Oratorul Cicero a continuat însă să-l urască pe Caesar și a inițiat o întreagă campanie propagandistică împotriva lui, având grijă să-și păstreze anonimatul.
Complotul s-a extins la mulți membri ai senatului, iar Caesar a fost ucis pe 15 martie 44 î.Hr , în timp ce al doilea consul era Marcus Antonius. Cicero l-a sprijinit pe tânărul Octavianus să preia puterea, dar acesta s-a aliat cu Marcus Antonius și cu Lepidus!
În anul 43 î.Hr Marcus Cicero a fost declarat proscris de către triumviri . Cei doi frați au fugit la Tusculum, dar Quintus s-a întors la Arpinum să ia bagaje.
Conform lui Dio Cassius, un țăran l-a denunțat , iar el s-a predat pentru a-l salva pe fiul său Quintus Tullius Cicero Minor, ce era torturat la Roma. Amândoi au fost executați din ordinul dat de Marcus Antonius și Octavianus , în cadrul proscripțiilor din decembrie 43 î.Hr. 

.
Appianus a scris o versiune ușor diferită. 

Statuie bijuterie turcoaz

 Portretul lui Augustus zeificat

Un portret de mici dimensiuni al împăratului Octavianus Augustus realizat din materiale prețioase se află la muzeul Argintăriei  (Museo degli Argenti) din Palatul Pitti de la Florența.

Capul împăratului e sculptat dintr-o piatră de turcoaz și datează din secolul I.
El a fost montat în aur și i s-a făcut o bază din piatră de agat oriental , care se crede că au fost făcute într-o epocă mai târzie- în Renaștere-sec XVI. Înălțimea totală e 21 cm, capul singur având înălțimea de cca 9,3 cm . 
Montura în aur a fost făcută în 1580 de aurarul Antonio Gentili da Faenza la comanda  Marelui Duce al Toscanei, Ferdinando de' Medici.
Decorul făcut de Antonio pune în valoare un bust antic al împăratului Augustus (identificat în mod eronat în literatura anterioară ca un bust al împăratului Tiberius).

Torsul împăratului e realizat dintr-o foaie de aur ramforsată pe spate cu argint aurit. Bustul apare ca fiind îmbrăcat cu o lorica- o armură ornamentată cu frunze de acant și un cap de Gorgonă -simbol al familiei de' Medici .
Capul roman din turcoaz e fixat pe gâtul din aur cu două ace și a fost restaurat cu o pastă de culoare închisă, nu se știe în ce epocă.

 Alt bust miniatural al lui Octavianus Augustus 


Acest  portret rafinat al împăratului Augustus este realizat din sticlă neagră cu un strat turcoaz-verde, demonstrând măiestria artizanilor romani. Măsurând doar 4,7 cm înălțime, este o reprezentare rară și delicată a primului împărat roman. Se observă că de fapt artizanul a urmărit asemănarea cu aspectul pietrelor de turcoaz, atât prin culoarea albastră-verzuie, cât  și prin vinișoarele brun-aurii care imită aspectul pietrei naturale semiprețioase. 

Datând de la începutul secolului I d.Hr., această capodoperă miniaturală este o dovadă remarcabilă a măiestriei artizanilor romani și respectului față de Augustus în timpul domniei sale. În prezent, este la Muzeul Römisch-Germanisches.

Interesantă această opțiune pentru culoarea albastră- turcoaz. . Dacă în cazul primului portret era vorba de culoarea pietrei semiprețioase folosite (un turcoaz de asemenea mărime fiind o valoare în sine), în al doilea caz culoarea albastră cu irizări aurii  a fost aleasă de meșterul sticlar. E posibil ca alegerea unei alte culori decât cea naturală a corpului să fi fost în legătură cu zeificarea împăratului- care ar fi trebuit să fie văzut după aceea ca o ființă supranaturală. 

Capul lui Augustus din Egipt

La muzeul Metropolitan de Artă se află acest cap sculptat din ceramică smălțuită, cu înălțimea de 7,7cm , reprezentându-l pe împăratul Augustus și găsit în Egipt, posibil în regiunea Memphis. 
 Această lucrare artistică , datând din timpul domniei lui Augustus, e finisată cu glazură albastră cu o nuanță apropiată de a turcoazului.

Putem remarca și că  că toate aceste portrete de mici dimensiuni ,sculptate, de culoare albastră nu se continuă cu un tors (cel aflat la muzeul din Florența a fost montat ulterior pe un tors din aur). 

În Egiptul antic turcoazele (peruzelele) erau foarte prețuite Aceste pietre se extrăgeau dintr-o mină din peninsula Sinai (se găsesc astfel de pietre și pe teritoriul SUA, Franței, Arabiei Saudite și Japoniei).

În Orientul Mijlociu această piatră prețioasă era prețuită în mod special. 
În Egiptul antic turcoazul era asociat cu bucuria și asociat cu Hathor- zeița iubirii. Se considera că turcoazul apără de forțe malefice. Turcoaze erau folosite la bijuterii sau amulete. 
Masca funerară a lui Tutankamon a fost împodobită cu sute de pietre de turcoaz.
Persanii atribuiau turcoazelor proprietăți protectoare împotriva morții premature. 
Astăzi e piatra națională a Persiei (acolo fiind și mine de turcoaz, cu o culoare foarte frumoasă).

Rezultă că aceste capete mici ale împăratului erau un fel de amulete în secolul I.
Ar fi trebuit să fie din turcoaz, dar dacă nu era piatra semiprețioasă, se foloseau imitații , mai scumpe (din sticlă ) sau mai ieftine (din ceramică smălțuită).

Mama lui Caesar

 Aurelia Cotta

Născută în anul 120 î.Hr , ea aparținea unei familii de prim plan , din care au fost consuli, senatori și generai la fiecare generație. Tatăl său a fost consul, ca și bunicul său, ca și trei dintre frații ei.

Portretul sculptat în marmură o arată de o mare frumusețe , cu ochi mari, de culoare deschisă (albaștri sau verzi) subliniați de sprâncene arcuite, frumos desenate, nas fin , buze frumos desenate , oval delicat al feței și expresie de mare hotărâre. 
Se crede că portretul o reprezintă pe Aurelia Cotta. Ea poartă o stola (tunică amplă) închisă cu o broșă pe umărul drept și o palla (șal dreptunghiular), drapate cu eleganță în jurul umerilor. 
După alți autori, sculptura ar fi portretul unei femei din epoca imperială, pentru că această coafură cu onduleuri mari aplatizate se regăsește și la Faustina cea Tânără, care însă avea trăsături diferite. 

Bine, și de unde știm că nu a inventat Aurelia acestă pieptănătură și a fost copiată mai tîrziu de alte înalte doamne? Aurelia Cotta rămăsese un exemplu de matroană romană, era descrisă astfel și mulți ani mai târziu. De unde știm că nu i-au copiat și coafura? Bun, am înțeles, nu se știe. 
Știm însă că tribul roman Aurelia a fost numit așa în onoarea ei.
E de presupus deci că multe matroane romane au dorit să-i semene, măcar ca aspect. 

Aurelia s-a căsătorit cu Gaius Julius Caesar , tatăl celebrului Caesar pe care îl știm. 
Membru al străvechii ginți patriciene Julia, descendentă din Julius, fiul lui Aeneas (conform istoriei legendare) 
Caesar (tatăl) a avut un frate, Sextus Julius Caesar, ce a fost consul în anul 81 î.Hr. Ar fi fost pretor , ce a murit subit la Roma (conform celor scrise de Plinius). Appianus Alexandrinus a scris că el ar fi murit la  asediul orașului Asculum, în anul 89 î.Hr.

Caesar (tatăl) a primit educație de la Marcus Antonius Gnipho, unul dintre cei mai buni oratori ai Romei. E cunoscut parcursul său în sistemul de educație pentru elite: cursus honorum.
A fost comisar al coloniei Cercina, tribun militar, questor, pretor și proconsul al Asiei.
L-a sprijinit pe Gaius Marius în activitatea sa politică și militară.
Caesar (tatăl) a avut împreună cu Aurelia trei copii:
– Julia Major (102 – 68 î.Hr.), soția lui  Pinarius și bunica lui  Lucius Pinarius ;
– Julia Minor (101 – 51 î.Hr.), soția lui Marcus Atius și bunica împăratului Augustus ;
– Gaius Julius Caesar (12-13iulie 100 – 15 martie 44 î.Hr.), celebrul om de stat roman.

 Caius Julius Caesar, Caii filius, Caii Nepos

Suetonius a scris despre originea familiei lui Caesar că ea a fost amintită de Caius Iulius Caesar în cadrul elogiului postum rostit de el  la moartea mătușii sale, Iulia:

"Amitae meae Iuliae maternum genus ab regibus ortum, paternum cum diis inmortalibus coniunctum est. Nam ab Anco Marcio sunt Marcii Reges, quo nomine fuit mater ; a Venere Iulii, cuius gentis familia est nostra. Est ergo in genere et sanctitas regum, qui plurimum inter homines pollent, et caerimonia deorum, quorum ipsi in potestate sunt reges."

« Prin mama sa, mătușa mea Iulia scobora din regi; prin tatăl ei, ea e legată de zeii nemuritori. Într-adevăr, , din Ancus Marcius scoborau alde Marcius Rex, al căror nume fu cel al mamei sale; din Venus scoboară Iulii, a căror rasă e a noastră. Se văd deci unite în familia noastră și majestatea regilor , care sunt stăpânii oamenilor, și sanctitatea zeilor, care îi stăpânesc și pe regi. »

Anul nașterii lui Caesar nu e unanim stabilit, dar J. Carcopino , bazându-se pe textul lui Plutarh care a scris că la idele lui marte 44 Caesar împlinise 56 de ani , ar rezulta că se născuse în anul 100 î.Hr. 

Prezența în capitală era necesară pentru  parcurgerea treptelor de educație și preluare de responsabilități publice cursus honorum, așa că familia s-a stabilit în cartierul popular al Romei, Suburra.
Era un cartier dens populat, cu cetățeni săraci ce locuiau de cele mai multe ori în locuințe colective etajate-insulae. Există încă la Roma ruinele unei astfel de insula.. 
E de presupus însă că familia lui Caesar putuse să-și cumpere o casă individuală în acest cartier , pentru că tatăl lui Caesar ajunsese la funcția de chestor în anul 99 î.Hr și apoi în cea de pretor, în anul 92 î.Hr. În anul 91 el a devenit guvernator în Asia . 

A fost făcută în zilele noastre și o reconstituire ipotetică a unei străzi din Suburra:

Aurelia s-a ocupat de educația celor trei copii, în special în primii ani, când, ajutată doar de un literator, i-a învățat să scrie și să citească, să numere și să vorbească în latină și în greacă. 
Apoi tatăl săi le-a adus cei mai buni gramatici, între care galul Gripho. 

Caesar (tatăl) a murit subit în anul 85 î.Hr, la 55 de ani, cînd fiul său Gaius avea doar 15 ani. 
După descrierea lui Pliniu cel Bătrân, pare că a avut un accident vascular. 

Studiile lui Caesar au continuat cu un rhetor, apoi cu învățarea tirocinium fori, meseria de avocat.
Pentru perfecționare a fost la Rhodos, să studieze cu Appolonios Molon, apoi la Atena, să studieze cu Athenodor din Tarsos. 
În acelaș timp făcea exerciții fizice pentru a fi un atlet complet: înotător excelent, călăreț desăvârșit, cu o foarte bună rezistență la alergare sau marș și un foarte bun luptător. 
În anul următor , Caesar era destinat funcției de flamen Dialis (preot al lui Jupiter). Era o funcție prestigioasă, dar în care nu putea avea activități militare. Doar că nu a apucat să fie numit definitiv în funcție, din pricina persecuției lui Sulla. 

 

Sora tatălui se numea Iulia și se căsătorise cu Marius, o personalitate foarte importantă în societatea romană, care a fost consul de 7 ori, a revoluționat armata romană și a înființat partidul populares, de care Caesar a rămas legat toată viața. Marius murise însă în anul 86 î.Hr., cu un an înaintea decesului tatălui lui Caesar. 
Iulia mai putea avea oarecare relații în lumea politică, dar să nu uităm că Marius înființase partidul politic opus lui Sulla... 

Gaius Iulius Caesar a rămas responsabil cu casa și moșia familiei , pe care le gestiona împreună cu mama sa, de care era foarte legat. 
 Suetonius a scris:
„Annum agens sextum decimum patrem amisit ; sequentibus consulibus flamen Dialis destinatus, dimissa Cossutia, quae familia equestri sed admodum diues praetextato desponsata fuerat, Corneliam, Cinnae quater consults fìliam, duxit uxorem, ex qua UH mox Iulia nata est ; neque ut repudiaret compelli a dictatore Sulla ullo modo potuit. Quare et sacerdotio et uxoris dote et gentilicis hereditatibus multatus diuersarum partium habebatur”.

„În al șaisprezecelea an și-a pierdut tatăl; în consulatele următoare a fost numit flamen de Dialis și, după ce a repudiat-o pe Cossutia, cu care fusese logodit dintr o familie ecvestră, dar foarte bogată, s-a căsătorit cu Cornelia, fiica lui Cinna, care fusese de patru ori consul, din care s-a născut curând Julia; nici nu a putut fi obligat de dictatorul Sulla în vreun fel să renunțe la această căsătorie. Din acest motiv, era considerat membru al mai multor partide și a fost privat de preoție, de zestrea soției sale și de moștenirile sale gentilice ”.

Caesar a renunțat să ia în căsătorie pe Cossutia, o fată foarte bogată, a cărei avere l-ar fi ajutat în obținerea funcțiilor importante (probabil fusese o căsătorie aranjată de mama sa) .
S-a căsătorit în schimb în anul 83 î. Hr, când avea 17 ani , cu Cornelia Cinna (Cinilla ) , fiica unuia dintre principalii lideri ai partidului lui Gaius Marius, Lucius Cornelius Cinna, deși asta urma să-i atragă furia dictatorului Sulla aflat la putere.
Probabil că a fost o căsătorie din dragoste, pentru că i-a adus mari probleme din punct de vedere politic. 
 Somat (de dictatorul Sulla)  să se despartă de Cornelia, Caesar a refuzat categoric, preferând să se ascundă apoi ca să-și salveze viața . Bolnav,cu febră, pe punctul de a fi găsit și ucis de trimișii dictatorului, tânărul Caesar a fost salvat de mama lui, Aurelia. Ea , împreună cu preotesele Vestale au intervenit pe lângă dictatorul Sulla pentru a-i ridica sentința -conform căreia ar fi fost ucis dacă ar fi fost prins-și aparent ar fi fost iertat.  Caesar a preferat însă să se înroleze în armată în zona Asiei Mici. Iertarea putea fi doar de formă.
Luptând în armata guvernatorului Asiei Mici Marcus Minucius Thermus.
La asediul cetății Mytilene , a fost trimis cu un mic grup de soldați într-o misiune din care-probabil-n-ar fi trebuit să scape. Totuși el a reușit să îndeplinească misiunea și să-i salveze și pe soldații care îl însoțeau, rămânând în stăpânirea zonei de luptă,  astfel că i-a fost conferită corona civica,cea mai înaltă decorație conferită unui simplu soldat (în 81 î.Hr) .

Pentru a avea o astfel de recompensă, un soldat roman ar fi trebuit să salveze viața a (cel puțin) unui cetățean roman, în luptă, să-și fi ucis adversarul în luptă și să fi rămas stăpân pe terenul de luptă. 
Corona civica era făcute din crenguțe de stejar, căci stejarul era asociat lui Jupiter și simboliza forța și rezistența.

Cetățeanul salvat în luptă trebuia să ateste împrejurările luptei.

Cel ce fusese distins cu corona civica se bucura după aceea de numeroase privilegii: el, tatăl lui și bunicul lui erau scutiți de îndatoriri publice. El era îndreptățit să poarte această coroană la toate evenimentele publice și la vederea lui senatorii se ridicau în picioare și îi ofereau un loc. 

Aurelia Cotta avea trei frați , ce aveau să devină consuli  :

Lucius Aurelius Cotta-născut în 109 î.Hr, ce a devenit consul în 75 î.Hr și

Marcus Aurelius Cotta -născut prin 120 î. Hr, consul în 74 î.Hr.

Gaius Aurelius Cotta - orator, consul în anul 75 î.Hr.

 

Conflictul între partidele Optimates (conservatori) și Populares.

Sulla și partidul său politic, Optimates reprezentau interesele marilor proprietari de pământ, care voiau să păstreze tradițiile Republicii romane (Un Senat PUTERNIC, consuli supuși și dependenți de Senat, poporul ținut sub control, nici un conducător destul de puternic pentru a restabili monarhia.
În epoca lui Sulla statul roman se extinsese dincolo de peninsula italică și dobândiseră un mare număr de sclavi. Marii proprietari, proprietari de mână de lucru ieftină (sclavi) aveau profituri mari și se puteau impune de asemenea în viața politică.
Micii proprietari de pământ o duceau greu . Mulți dintre ei se înrolau în armată , dar fiind săraci nu-și puteau permite armura și armele necesare. Ei și-au îndreptat speranțele spre partidul Popularilor, care susțineau redistribuirea de pământuri foștilor combatanți și săracilor. 

Gaius Marius făcea parte dintr-o familie proaspăt îmbogățită, dar s-a căsătorit cu o fată dintr-o prestigioasă familie nobilă , din ginta Iulia, (Iulia Caesaris) ce descindea din întemeietorii Romei. 

Marius a fost un comandant militar extrem de capabil, care și-a câștigat loialitatea trupelor pentru că le-a plătit armele și armurile și le-a promis pământ după terminarea serviciului militar, toate acestea fiind reforme care au fost continuate apoi de Caesar. 

Optimates erau neliniștiți pentru că Marius a avut o putere reală, avea susținerea poporului și avea de asemenea legitimitatea conferită de ginta Iulia. 

Între cele două tabere a izbucnit războiul civil . Marius a mărșăluit asupra Romei și mai târziu Sylla a făcut acelaș lucru pentru a-și afirma puterea. 

Între cei doi conducători izbucnise un conflict deschis, dar Marius a murit de pleurezie, la 71 de ani, în anul 86 î.Hr. 

A rămas la putere Lucius Cornelius Sulla Felix (138-78 î.Hr) Sulla a instituit o dictatură autoritară susținută de o armată de legionari proveniți din sclavi proscriși cărora li se acordase eliberarea. 

La moartea mătușii sale Iulia, văduva lui Marius, Caesar a rostit în forum o splendidă laudă postumă. El a îndrăznit să afișeze în cortegiul funerar și imagini ale lui Marius, care fuseseră interzise de către dictatorul Sulla. Poporul a primit cu satisfacție această evocare a conducătorului pe care îl respectaseră.
 

Tânăra soție a lui Caesar i-a dărut acestuia o fiică, Iulia, născută prin anul 76 î.Hr, dar din păcate a murit la a doua naștere, în anul 68 î.Hr.
Caesar a rostit în forum un elogiu funebru la înmormântarea Corneliei, fapt neobișnuit la moartea femeilor tinere. 

Fetița a fost îngrijită apoi de Aurelia Cotta, care locuia împreună cu Caesar. 
Mai ales când Caesar era în funcția de chestor, în Spania.

În anul 67 î.Hr Caesar s-a căsătorit cu Pompeia Sulla, nepoata dictatorului Sulla, în încercarea de a restabili pacea între cele două facțiuni politice.
Pompeia era renumită pentru frumusețea ei, dar nu și pentru inteligență. 

Pontifex Maximus

În anul 63 î.Hr Caesar a candidat pentru postul de pontifex maximus (mare preot), cea mai înaltă funcție din republica romană.
Suetonius a relatat că , Julius Caesar , care avea deja funcția de pontif din anul 73 î.Hr, a considerat important să obțină postul de Pontifex maximus, (devenit vacant), pentru a putea obține ulterior comanda unei provincii (a Egiptului în speță) .
Erau trei candidați, iar cel ce avea mai mari șanse dintre oponenții lui Caesar i-a oferit acestuia o mare sumă de bani  pentru a renunța la candidatură. Caesar a refuzat și a declarat că va lupta chiar de va trebui să împrumute și mai mulți bani (el având deja mari datorii de când cheltuise din banii săi pentru întreținerea Viei Appia (la care fusese edil), apoi pentru diferite acțiuni de propagandă - spectacole, jocuri, manifestări în amintirea lui Marius.
A împrumutat mari sume de bani pentru a obține voturile reprezentanților a 17 triburi , în fața a doi competitori mai vîrstnici. El n-avea decât 37 de ani și era considerat foarte tânăr pentru această înaltă funcție. 

Plecând spre adunarea de alegeri, Caesar și-a sărutat mama și i-a spus că nu se va întoarce acasă de nu va fi ales pontiex maximus. (Pentru că ar fi fost urmărit de creditori. În cazul alegerii se știa că va avea o carieră politică ascendentă și deci va avea de unde rambursa datoriile) .
Plutarh povestește altfel această scenă:
„..în timp ce mama lui Caesar îl însoțea până la ușă plângând, el a sărutat-o ​​și i-a spus: „Mamă, astăzi îl vei vedea pe fiul tău fie pontifex maximus , fie exilat.”

Această formulare e însă mai puțin probabilă, pentru că dacă ar fi fost încolțit de creditori datornicul n-ar fi fost exilat, ci dimpotrivă, împiedicat să plece până la plata datoriilor. 

Putem remarca aici pe de o parte cât de apropiat era Caesar de mama lui, cât de mult o făcea părtașă planurilor lui și situației sale . Ne putem imagina că a spus asta cu un zâmbet, ca să o încurajeze, dar avertizând-o în acelaș timp asupra riscului potențial , dar și dând de înțeles că avusese în vedere și această eventualitate, deci avea soluție și în acest caz. 
Știa că mama lui îl sprijină. 

Voturile au fost foarte numeroase în favoarea lui.

S
În această calitate locuia în reședința oficială Regia, situată pe Via Sacra și avea numeroase obligații legate de religie, dar avea și un cuvând cu mai mare greutate în Senat. 
Mai târziu, din această funcție a putut reforma calendarul, decizând schimbări importante pentru aducerea acestuia în concordanță la mersul aștrilor. 

Regia 

Regia , aflată pe o latură a Forului Roman, fusese la origine reședința regilor Romei (în secolul VII î.Hr),
apoi devenise sediul oficial și biroul lui pontifex maximus. Această clădire sacră adăpostea și sanctuarele lui Marte (sacrarium în care erau scuturile sacre)  și Ops Consiva  (unde puteau intra doar Pontifex maximus și Vestalele) , precum și arhivele colegiului pontifilor. (Annales maximi) .Exista și o vatră unde se aduceau sacrificii 

Locuința marelui pontif era în Domus Publica, aflată alături.și lipită de Casa Vestalelor .Atrium Vestae, în continuarea Templului Vestae .
Aici se păstrau formulele rugăciunilor, jurămintelor, calendarul, legile privind căsătoria și decesul și Analele- care consemnau evenimentele din fiecare an, pentru consultare publică. 
Era o clădire de mare prestigiu, legată de începuturile orașului, era aproape de clădirile religioase importante și de Forum, dar...prin vechimea ei nu avea instalații sanitare moderne. 
Probabil că avea facilități racordate la canalizare și apă curentă, dar nu avea bazine cu apă caldă și rece, încălzire prin pereți și pardoseală și alte elemente de lux ce apăruseră deja prin vilele bogătașilor epocii. 
Așa arată acum ruinele acelui complex de construcții din Forum , dar e vorba mai mult de fundații, pentru că  acea construcție a fost ulterior reconstruită de mai multe ori în timpul imperiului. 
Caesar a locuit în Domus Publica asa cum  fusese reconstruită la sfârșitul secolului III î.Hr. (faza VI de locuire) . A locuit acolo până la uciderea sa, pe 15 martie 44 î.Hr. 
Ulterior construcția a fost donată de Augustus Vestalelor , care au modernizat-o în anul 36 î.Hr, introducând și instalații sanitare moderne. 

Un plan reconstituit al clădirii ar fi fost așa: 

Soția lui de asemenea avea o obligație legată de religie: să organizeze festivalul Bona Dea, festival dedicat unei zeițe străvechi și la care era permsă doar prezența femeilor. (La greci se numea Gyneceu) Participau de obicei de femei din înalta societate romană, dar și vestale, care făceau ritualuri religioase misterioase, dar și  petreceau cu acel prilej noaptea,  cu muzică, dansuri, fripturi de porc (se sacrifica o scroafă) și ...vin (de la care de obicei femeile se abțineau) .Era o zi în care femeile erau eliberate de orice constrângeri.  Prezența oricărui bărbat era cu desăvârșire interzisă. 

 În anul 62 î.Hr Pompeia a organizat festivalul, iar Publius Clodius Pulcher, un tânăr aristocrat imberb dar  insolent, ce spera se pare să o cucerească pe Popeia, s-a strecurat în casă îmbrăcat ca femeie cântăreață din liră , în mijlocul unui grup de cântărețe ce fuseseră angajate.
Plutarh a scris că Pompeia ar fi fost la rândul ei dornică de o aventură cu Clodius, dar cei doi nu se puteau întâlni din pricina vigilenței Aureliei, care „supraveghea îndeaproape apartamentele femeilor”.

Prin urmare Clodius s-ar fi strecurat în casă cu acordul Pompeei. 

 
O servitoare l-a observat pe suspectul îmbrăcat în femeie care căuta să intre în încăperi în care n-ar fi trebuit să fie și întrebând cum se numește a recunoscut vocea unui bărbat. . Ea a dat alarma , Clodius a fost găsit în camera sclavei care îi fusese complice,  iar mama lui Caesar a descoperit impostura.
Femeile participante la festival au povestit soților lor cele întâmplate, așa că tot orașul a aflat de sacrilegiul comis în casa lui Caesar. 
Scandalul l-a determinat pe Caesar să-l citeze pe Clodius la tribunal pentru infracțiunea de sacrilegiu. 

Cicero era prieten cu Clodius (care îl ajutase în afacerea cu Catilina și îi era un fel de paznic) . Dar Cicero era dominat de soția lui, Terentia, care l-a somat să spună adevărul, că îl întâlnise pe Clodius la Roma în ziua respectivă (în timp ce Clodius declarase că nu fusese în oraș) 

 Aurelia a depus mărturie la tribunal, ca și fetița lui Caesar, Iulia. Mai mulți cetățeni respectabili au depus mărturii despre purtarea imorală a lui Clodius. Clodius i-a reproșat lui Cicero că judecătorii nu i-au crezut mărturia.
La care Cicero a zis:
 « Dimpotrivă, sunt 25 care m-au crezut , pentru că te-au condamnat; și 13 care n-au vrut să te creadă, pentru că nu te-au absolvit decât după ce au primit banii de la tine . » 
Caesar n-a vrut să depună mărturie. El a spus că soția lui nu era acuzată de adulter; dar că o repudiase, pentru că soția lui Caesar trebuia să fie mai presus nu doar de orice acțiune criminală, ci și de orice bănuială. De fapt, din spusele lui Cicero reiese că acel Clodius fusese vinovat . Iar Pompeia se făcuse vinovată cel puțin de proasta organizare a acelui festival religios de care fusese responsabilă.
Înțelegem că Aurelia a aprobat și ea divorțul lui Caesar. 

Caesar a fost numit pretor, apoi a primit Spania ca provincie a sa și a recurs la cel mai bogat dintre romani, Crassus, care a plătit unul dintre creditorii lui Caesar și a garantat pentru grosul datoriei lui de 830 de talanți, (interventus sponsorum) pentru ca Caesar să poată pleca în provincia sa. 

Caesar s-a căsătorit cu Calpurnia Pisonis. 

Aurelia Cotta a murit în anul 54 (sau 53)  î.Hr.
(Interesant că dacă unii istorici se îndoiesc și de anul în care a decedat Aurelia, alții afirmă cu certitudine că ea se născuse pe 21 Mai 120 î.Hr și a murit pe 31 iulie 54 Î.Hr, la 66 de ani. Iar alții spun că a murit la 79 de ani.
E de înțeles, au  trecut totuși peste 2000 de ani de atunci, e uimitor cum putem găsi totuși atâtea detalii despre viețile oamenilor de atunci. 
Ceea ce știm cu siguranță este că fiul ei, Gaius Iulius Caesar a fost profund afectat de pierderea ei, cu atât mai mult cu cât la scurtă vreme după asta a murit și singura lui fiică, Julia. 

Moștenirea Aureliei Cotta a continuat prin realizările fiului ei, Caesar, și ale fiicei sale, Julia Minor și indirect prin ascensiunea ulterioară a nepotului ei, împăratul Augustus

A născut Aurelia prin cezariană?

S-a transmis prin tradiție că Julius Caeasr ar fi fost născut prin despicarea abdomenului mamei sale.   Operația se numea pe atunci caedere (a tăia) . El se referea de fapt la primul Caesar (căci patru generații din familia lor  s-au numit Caesar). Pliniu cel Bătrân a scris despre această tehnică, numită caesones, în caz  de necesitate medicală.
Pliniu a scris că supranumele Caesar provine d ela verbul Caedere (a tăia) , desemnând un copil născut prin incizie.
 S-ar putea să fi fost cazul strămoșului lui Caesar, Gaius JuliusCaesar Strabo Vopiscus (născut prin anul 130 î.Hr, care fusese un geamăn supraviețuitor. E posibil ca celălalt geamăn și mama lor să fi murit în acea intervenție, dar nu se știe cu precizie.

Caesar ar fi promulgat o lege ce autoriza scoaterea copilului prin tăierea adomenului mamei, dacă aceasta murise și copilul putea fi salvat. (Lex Caesarea) 
În antichitate se practicau astfel de intervenții în cazul nașterilor dificile, , în care nu ar fi supraviețuit nici mama nici copilul. Într-o astfel de situație extremă, când mama era deja muribundă sau chiar moartă, se încerca salvarea copilului prin tăierea abdomenului femeii.  Specialiștii actuali afirmă că nu ar fi fost posibil ca femeia să supraviețuiască pe vremea aceea, aducând ca argument faptul că primul coaz ( cunoscut)  în care o astfel de intervenție a salvat atât mama  cât și copilul a fost făcută prin anul 1500, când Jacques Nufer , un castrator de porci, și-a operat soția reușind să o salveze pe ea dar și copilul. Jacob Nufer a cerut permisiunea autorităilor să intervină (când soția sa nu reușea să nască) , i-a invizat abdomenul, a scos copilul viu, apoi a suturat tăietura , iar soia sa s-a vindecat și a mai avut cinci copii. 

(Dar pe de altă parte ne putem gândi că dacă totuși s-a făcut o astfel de intervenție cu succes de către cineva care n-avea pregătire medicală și într-o perioadă în care nu se știa despre microbi , dar s-au luat totuși metode empirice de igienizare, de vreme ce operația nu a avut urmări negative) care va să zică nu ar fi fost imposibil să se facă asta și într-o perioadă mult anterioară. Da, desigur o fi fost câte un caz, foarte rar, dar e posibil să fi fost) .
Se citează și cazut petrecut în Insulele Britanice în 1738, când Marie Donally, o moașă irlandeză a practicat o cezariană cu o simplă lamă de ras (incizie transversală), a scos copilul, dar a constatat că n-avea ață să coasă tăietura! Un ajutor a plecat să caute ață și ac la un croitor ce locuia la o leghe distanță, tăietura a fost suturată și mama a scăpat (ca și copilul) ! Nu știm dacă ața și acul au fost sterilizate. 

În 1581 a existat u n tratat de medicină scris de  « Françoys ROUSSET Médecin », în care se descria operația de cezariană pentru aducerea pe lume a copilului , fără prejudicierea vieții mamei.

 

La romani, fusese dată Lex Regia, (lege regală) atribuită lui Numa Pompilius (715-673 î.Hr) care interzicea ca o femeie însărcinată decedată să fie înmormântată cu copilul în pântece (vrând să dea o șansă copilului ce ar fi supraviețuit în ea). 

Procedee de tratament din timpul romanilor

În insula Cipru era un important centru medical în antichitate, la Pafos. În timpul perioadei helenistice și apoi romane funcționa acolo un Asklepeion, adică un centru de tratament . Printre alte metode se practicau și compresele calde  aplicate pe anumite părți ale corpului aflate în suferință.
Texte scrise de Hippokrates și de Galenos au menționat compresele calde făcute din țesături pentru tratarea reumatismului. La acel centru balnear ce a funcționat în secolele I î.Hr- I, s-a găsit o serie de recipiente destinate să conțină apă caldă sau ulei cald și care aveau forme și dimensiuni potrivite pentru diferite părți ale corpului. Pereții recipientelor sunt foarte subțiri , cca 3 mm, permițând transmiterea căldurii în locul dorit. 

Singurul grup statuar roman din bronz descoperit in situ

Grup statuar din bronz antichitate romană 

A fost descoperit în 1946 la Cartoceto di Pergola un grup statuar ecvestru roman format din doi călăreți, doi cai și două femei în picioare , aproape de intersecția dintre Via Flaminia și Via Salaria Galica. Grupul statuar din bronz aurit era sfărâmat în sute de fragmente .

Din fericire fermierii care au găsit vestigiile, pe când arau pământul, au raportat descoperirea autorităților înainte ca altcineva să acopere vestigiile cu pământ.
Deși erau bombardamente care distruseseră și muzeul din Ancona în parte, arheologul Nereo Alfieri a recuperat vestigiile în numele statului , alertând și carabinierii.
Restaurarea s-a făcut cu dificultate: o etapă de 10 ani în care restauratorul Bruno Bearzi din Florența a lucrat gratis la refacerea grupului statuar, din sute de fragmente , unele fiind deformate de cei care intenționau să le ascundă pentru comercializare ilegală.

În 1959 lucrarea a fost expusă la Muzeul Național Arheologic Marche.
În 1972 a urmat încă o perioadă de restaurare, la laboratorul de restaurare al Autorității de Antichități din Florența. 
318 fragmente au fost recompuse în cele patru figuri ale grupului statuar.
Se estimează că grupul statuar datează de la sfârșitul perioadei republicane (prin anii 50-30 î.Hr) și reprezintă o familie de rang înalt 

Sunt mai multe ipoteze în privința persoanelor ce au fost reprezentate în acea sculptură.

O ipoteză e că statuile ar fi putut încorona Arcul lui Augustus din Rimini și ar reprezenta pe:

Julius Caesar- călărețul supraviețuitor

Octavian Augustus- călărețul dispărut, dar cu calul mai înalt
Athia cea Bătrână- mama lui Octavian (matroana intactă)-Atia Balba Caesonia
Iulia cea Tânără- sora lui Caesar, mama Athiei (matroana fragmentată).-Julia Caesaris Minor
(după postarea „iscri ot drevnostta” de pe Fb. 

 Grupul statuar este expus la Muzeul Bronzurilor Aurite din orașul Pergola.
Este adăpostit în fosta mănăstire San Giacomo