Învataturile lui Caesar pentru Octavianus

Ce a facut Augustus sa nu aiba soarta lui Caesar

Nu au rămas în formă scrisă. Desigur Caesar i-a dat numeroase sfaturi nepotului său Octavius, când au fost împreună în Spania sau când pregătea campania contra dacilor și parților.
Dar cele mai multe învățăminte le-a tras Octavius însuși, după cele întâmplate cu Caesar.
 

Probabil Caesar i-a dat de înțeles lui Octavius că îl pregătește pentru a fi urmașul său.
Dar putem presupune că Octavius nu se aștepta la acel sfârșit sângeros desfășurat în plină ședință a Senatului.

Boala lui Caesar

În ultimul an Caesar avusese două episoade de rău neelucidat, care pe timpul său au fost considerate epilepsie.  Gaius Suetonius (Suetoniu, circa 70-140 d.Hr.), istoric roman a scris că Cezar, în timpul vieţii sale, a fost de două ori victimă a crizelor epileptice („defectio epileptica”). Plutarh pomenește de o criză avută de Caesar în timpul bătăliei de la Thapsus, cu doi ani înainte de a fi ucis. 

În acea perioadă epilepsia era privită cu un respect superstițios : 

Prima descriere a epilepsiei: Hipocrate (400 î.e.n): «morbus sacer» (boala sfântă).
Dar tot Hipocrate a scris că faptul că epilepsia nu e înțeleasă nu înseamnă că ar trebui să fie considerată sfântă 
„Oamenii cred că epilepsia este divină, numai pentru că nu o înţeleg. Şi dacă ar considera divin tot ceea ce nu înţeleg, lucrurile divine nu ar avea sfârşit”. Hipocrate, Despre vechea medicină

Epilepsia în greaca veche înseamnă atac. Însă în alte cazuri, epilepsia e o boală care apare din copilărie și se manifestă prin crize frecvente, nu prin trei crize în doi ani , apărute după 54 de ani. 

Prin urmare nu știm ce fel de atac(uri) a avut Caesar în ultimul său an de viață.

Specialiștii moderni nu consideră că boala lui Caesar ar fi fost epilepsie, ci mai degrabă o suferință cardiovasculară formată din miniatacuri cerebrale ,ce a fost descrisă abia de puțină vreme. Dar el simțea că ceva rău i se întâmplă. Și-a amintit fără îndoială că tatăl său murise subit, la 55 de ani, într-o dimineață, când stătea aplecat să-și lege sandalele. 

El refuza însă să cedeze fricii. Doar el scrisese că Lașii mor de mai multe ori înainte de a muri cu adevărat.- Adică teama de moarte e la fel de rea ca moartea însăși.

Așa că a considerat că cea mai potrivită atitudine e continuarea activității sale obișnuite și să se ocupe de campania militară preconizată, știind bine că în astfel de situații nu avea timp de gânduri negre. 
A și spus că mișcarea îi va face bine.
Fusese avertizat, de asemenea că i se pregătește ceva. Avertismentele erau însă vagi: premoniții, vise  urâte, -era cât pe ce să dea ascultare, mai ales rugăminților soției lui, care era îngrijorată la culme. 
Cu atât mai mult că nici nu se simțise bine în dimineața aceea, era gata să contramandeze prezența la ședința Senatului. Se gândea probabil și că soția lui , Calpurnia ar trebui să fie ferită de emoții tari, mai ales acum, că era însărcinată.

 Augustus a decis în schimb să nu -și ascundă bolie, ci să folosească această imagine de om firav și bolnăvicios în interesul său.

În timpul mai multor bătălii din timpul războiului civil, Octavianus a rămas întins, prilej de a-i lăsa inițiativa militară prietenului său Agrippa. 
După înfrângerea lui Cassius și Brutus, Octavianus s-a declarat atât de bolnav că ar fi fost pe moarte, ceea ce i-a permis să lase grija continuării acțiunilor militare lui Marcus Antonius (pe atunci aliat) , el întorcându-se la Roma și continuând acțiunile pentru subordonarea Senatului.
Rămas singur la putere, a preferat să trimită pe câmpurile de luptă alți comandanți militari, el conducând de la Roma.  

Caesar nu a luat măsuri de siguranță în privința propriei lui persoane. 

Cum se petrecuse uciderea lui Caesar? Complotiștii îl înconjuraseră, pretextând că vor să pledeze pentru un subiect oarecare. Și fiind în imediata lui apropiere,, unii chiar în spatele lui l-au atacat cu pumnalele.
În general Caesar umbla deseori singur prin Roma.
În ziua fatală, primise un bilet de la cineva care voise să-l prevină de atentatul ce se pregătise , dar n-a apucat să-l citească, pentru că fusese asaltat tot drumul de diferiți cetățeni care voiau să-i spună câte ceva sau să-i ceară câte ceva.

Ce a schimbat Octavianus?

Octavianus Augustus a interzis oricui să se apropie de el . A stabilit măsuri extrem de stricte de securitate și protocoale pentru cei ce puteau- în mod excepțional să se apropie de el. 

A reînființat Garda Pretoriană, un corp militar de elită , foarte bine plătit, care veghea în permanență la siguranța sa. Numărul celor angajai ca gărzi de corp a fost mărit până la 9 cohorte- 4500 de soldați!
Orcine altcineva avea interdicție de a purta arme în prezența sa. 
Se făceau verificări riguroase atât în public cât și în reședințele sale.
Suetonius a scris că vizitatorii, inclusiv femeile erau percheziționati /percheziționate să nu aibă arme. 
Până la sfârșitul vieții luase măsuri de precauție să nu fie otrăvit. Mânca fructe doar cusese cu propria lui mână din pom...(Se spune însă că Livia, soția lui a otrăvit o parte dintre smochinele din pomul lui preferat și a mâncat și ea smochine, dar culegând de pe latura cealaltă a pomului...)

 

Încrederea în prieteni

Lângă Caesar apăruse în dimineața fatală  bunul său prieten, Decimus Brutus Albinus, locotenentul său la care ținea aproape ca la un fiu. Avea încredere deplină în el, îl trecuse chiar în testamentul său ca moștenitor secundar și ca tutore pentru copilul ce i s-ar fi născut postum.  Decimus îl secondase cu credință în timpul războiului din Gallia și în timpul războiului civil, fidelitatea lui era deasupra oricărei bănuieli.
În seara precedentă chiar îi avusese invitați la masă pe prietenii apropiați Decimus Brutus și Marcus Aemilius Lepidus, adjunctul său , pentru care oficiase ritualul religios în sanctuarul lui Marte, înainte de plecarea la război. (doar era pontifex maximus) . Lepidus era unul dintre ginerii Serviliei, iubita lui din tinerețe, căreia îi păstra o afecțiune de lungă durată. 

Și acum prietenul Decimus era lângă el pentru a-i risipi îndoielile. El a râs de temerile muierești, făcându-l să regrete că se lăsase înmuiat de superstiții și vise. 
În fond, cine ar fi vrut să-i facă rău? Poporul îl iubea, iar Senatul jurase în scris să-i apere integritatea în orice împrejurare. Îl avea alături și pe prietenul credincios....

Caesar a plecat la Senat, unde a fost ucis cu 23 de lovituri de pumnal, ucigașii fiind cei mai apropiați prieteni ai săi: Decimus Brutus, Marcus Brutus (pe care îl iubea ca pe un fiu, doar era fiul Serviliei, căruia îi salvase viața de două ori și care era reputat ca fiind un om de onoare), Gaius Cassius Longinus , cumnatul lui M. Brutus, alt ginere al Serviiei, iertat de asemenea după ce luptase de două ori împotriva lui .... și alții care fuseseră iertați de Caesar în diferite rânduri , deși după uzanțele timpului ar fi meritat moartea...Alături de cei trei șefi ai complotului , au participat numeroși alți senatori care fuseseră promovați de Caesar, iertați în situații critice și care semnaseră cu toții jurământul de a apăra persoana lui Caesar și a familiei lui!

Învățătură implicită pentru Octavius:

Să nu se încreadă niciodată în nimeni . Să nu ierte niciodată, nici pe cel mai bun  prieten dacă a greșit față de el,  fie și puțin și să nu ezite să le aplice pedeapsa capitală . Să nu ezite să ucidă chiar copii, dacă ei ar putea fi potențial periculoși pentru el și ar fi putut să-i dăuneze carierei politice mai târziu.

Și așa a făcut!

A început prin a păstra tăcerea în privința a ce pățise mama lui adoptivă, Calpurnia.

Da, nu se vorbește despre asta, dar dacă el acceptase adoptarea de către Caesar, asta însemna și că văduva acesteia, Calpurnia devenea mama lui adoptivă. 
Sosit la Roma după moartea lui Caesar, el i-a cerut politicos lui Marcus Antonius (consulul în funcție, ce luase din casa lui Caesar tot ce fusese de valoare acolo) partea lui de moștenire. El a prezumat (ca să fie politicos) că văduva lui Caesar îi „încredințase”de bună voie toate bunurile ei și ale răposatului ei soț. Dar nu s-a întrebat nici un moment unde era mama sa adoptivă? Dacă Antonius nega că luase acea sumă de bani, nu ar fi fost firesc să fie întrebată Calpurnia?
Nu ar fi fost politicos să-I mulțumească pentru adopție Calpurniei și să-și exprime condoleanțe? 
Dar nici un istoric nu menționează așa ceva.
Se pare că el știa ceva, de pildă că biata Calpurnia nu mai era în viață.
Fuseseră și funeraliile organizate pentru Caesar. De obicei în asemenea situații familia urma cortegiul funerar și își exprima durerea public. În acest caz a participat tatăl Calpurniei (căruia Marcus Aurelius nu i-a dat cuvântul), dar Calpurnia nu a fost acolo. 

Cum, în ce împrejurări murise?
Nu cumva fusese ucisă ca să nu dea viață copilului lui Caesar?

Pentru că, mai târziu, cînd a intrat în Alexandria după înfrângerea armatelor lui Marcus Antonius și a Cleopatrei, prima măsură a fost să dispună uciderea lui Cesarion, fiul(presupus al ) lui Caesar și al Cleopatrei, ajuns la adolescență și a fiului cel mare al lui Marcus Antonius, Antyllus. .Ceilalți doi băieți mai mici  ai lui Antonius cu Cleopatra au avut aceeași soartă, după ce au fost târîți, la Roma, înlănțuiți în urma carului triumfal al lui Octavianus.  Singură fetița-Selene-a supraviețuit și a fost crescută ulterior de sora lui Octavianus ce fusese căsătorită cu Antonius : Octavia.

Cu atât mai mult a fost neiertător față de prietenii săi.

În anul 30 î.Hr, , când abia cucerise Egiptul, l-a numit în postul de prim prefect al Egiptului pe prietenul său apropiat, generalul și poetul Cornelius Gallus. Acest prieten a făcut greșeala de a dispune să i se facă statui și să-și graveze faptele de arme pe pereții piramidelor. (Nu că ar fi fost bine, dar..) Augustus a decretat că asta e trădare , i-a retras prietenia (renuntiatio amicitiae) și i-a interzis accesul în provinciile din subordine, urmând exilarea și confiscarea bunurilor. Omul s-a sinucis, în anul 26 î.Hr.. Mai târziu Augustus s-a mirat (!)😇 
 
Tacitus a relatat că puțin înainte de anul 14 (când a murit), Augustus i-a destăinuit prietenului său apropiat Paullus Fabius Maximus că intenționează să-l readucă din exil pe nepotul său Agrippa Postumus. Acesta i-a povestit soției lui Marcia, care la rândul ei a povestit soției lui Augustus , Livia. A urmat un reproș violent al Liviei, iar Augustus la rândul său i-a ordonat prietenului „să tragă concluzia necesară”, astfel că prietenul și soția lui s-au sinucis. (Era prietenul care venea să-l salute în fiecare dimineață și sporovăiau împreună...) 
A urmat ordinul de ucidere a lui Postumus Agrippa. 

Caesar se încrezuse în cuvintele prietenilor și asta i-a fost fatal. Se încrezuse de asemenea că dacă senatorii semnaseră un jurământ că nu-vor face nici un rău, chiar îl vor respecta . 

Crezuse că nu mai are nevoie de gardă , pentru că senatorii îi juraseră credință. 
Crezuse că e corect să nu ia o armă la el, pentru că regulamentul senatului interzicea asta. Dar senatorii complotiști nu au respectat nici jurământul și nici regulamentul senatului.

Altă concluzie pentru Octavius: Cuvintele unor prieteni nu valorează nimic. Chiar și jurămintele scrise pot să nu însemne nimic. Deci îi poate minți la rândul său, fără scrupule, dacă minciuna servea scopului său. Nici nu li se datorează recunoștință. Iar regulile sunt făcute să fie încălcate.

A folosit această metodă chiar imediat ce s-a întors în peninsula italică, înainte chiar de a intra în Roma.

Și-a dat seama imediat că dreptul său nu va fi respectat dacă nu va avea și un puternic sprijin armat. Avea nevoie de o armată pentru a se impune la Roma, în timp ce majoritatea legiunlor fuseseră trimise de Caesar în Iliria și Macedonia.
Putea recruta veterani care voiau să-l răzbune pe Caesar, dar și  tineri atrași de numele Caesar pe care îl adoptase . Dar avea nevoie de mulți bani, foarte mulți.
Așa că a trimis pe cineva de încredere (Probabil Agrippa) să aducă banii lăsați de Caesar în Macedonia, pentru campania pregătită. Probabil era vorba despre o sumă enormă de bani, calculată pentru 16 legiuni și 10000 de călărei, precum și forțe auxiliare. .
 Mai târziu, Octavianus a scris că din acei bani „și-a oprit ce era al său” (!) și a predat restul la tezaurul statului. Nu a menționat niciodată câți bani au fost și cât și-a oprit din ei. Dar e limpede că și-a oprit o sumă foarte mare, pentru că plătea noile trupe recrutate de 5 ori mai mult decât alți comandanți de oști.

Dar trebuia să arate poporului că e foarte corect, spre deosebire de rivalul său la domnie.
Pentru că nu obținuse de la Marcus Antonius banii ce fuseseră lăsați Calpurniei, în casă, el a anunțat public acest lucru , declarând că va plăti din banii săi proprii sumele pe care Caesar dispusese prin testament să fie distribuite fiecărui cetățean roman.

A vândut niște moșii dintre cele primite prin testament sau din averea mamei sale.

A primit de asemenea banii ce fuseseră lăsați de Caesar prin testament  celorlalți nepoți ai săi. (Da, nu doar Octavian era nepot de soră al lui Caesar, ci și alți doi: Quintus Pedius și Lucius Pinarius . 
Amândoi au fost atât de amabili încât și-au cedat părțile de moștenire pentru a-l ajuta pe vărul lor, Octavian(us) . Și au murit nu mult  timp după aceea.

Poziția față de Senat 

Caesar intrase în conflict deschis cu senatul și a avut câștig de cauză în cele din urmă, dar după un război civil istovitor, căruia alticineva n-ar fi putut să-i facă față 

Octavianus a ales să câștige senatul de partea sa, chiar dacă ar fi trebuit să-l mintă și să-l lingușească peste măsură pe șeful senatului, instigatorul uciderii lui Caesar, vârstnicul  Cicero, fost prieten al primului său tată adoptiv. 

Octavianus era în ilegalitate pentru că recrutase o armată fără să aibă nici o funcție oficială!
 Avea nevoie de aprobarea Senatului pentru a strânge trupe în mod legal.
I-a scris o scrisoare înduioșătoare și supusă lui Cicero, care conducea cu autoritate Senatul, făcând și o discretă aluzie la faptul că tatăl său vitreg fusese prieten cu Cicero. N-a pomenit de asta în scrisoare- doar tocmai acceptase să fie adoptat de Caesar-ci a scris doar că îl consideră pe Cicero ca pe un tată și că vrea să-l aibă ca mentor....

„– Mă adresez ţie, ca unui părinte al meu, îi scria el, şi te rog să mă iei sub ocrotirea ta. Te voi asculta orbeşte şi voi fi mândru de a te avea ca părinte sufletesc.”

S-a prefăcut că nu știe că Cicero instigase la uciderea lui Caesar și îi proteja în continuare pe ucigașii lui  Cassius, Brutus și Decimus Brutus. 
 
Zis și făcut, Cicero i-a acordat tot sprijinul,argumentând în senat că Octavianus ar fi fost îndreptățit să-și formeze o armată , iar Marcus Antonius face doar ilegalități. 

Ceva mai târziu, când Octavianus a încheiat triumviratul cu Marcus Antonius și cu Lepidus, a fost de acord fără ezitare ca Cicero să fie condamnat la moarte, chiar și cu cerința exprimată de Antonius ca mâinile și capul bătrânului orator să fie expuse la tribuna de unde își rostise cele mai multe discursuri.  A obținut „la schimb” din partea celorlalți doi:  sacrificarea unchiului   lui Antonius  (Lucius Caesar, fratele mamei sale) și a fratelui lui Lepidus , (Paulus)

Cu atât mai puțin își respecta angajamentul luat față de un adversar.

În anul 35 î.Hr, Octavianus fusese ispitit să continue planul lui Caesar de a ataca Dacia, mai ales că dacii erau acum divizați în mai multe formațiuni statale mai mici.
În urma unei întâlniri cu regele dac Cotiso , Octavianus a renunțat la atacarea Daciei

Regele Cotiso s-a întâlnit cu Octavianus și în urma negocierilor purtate, a fost încheiat un pact între cei doi conducători.
Înțelegerea încheiată prevedea renunțarea romanilor de a invada Dacia, dar și neamestecul geto-dacilor în teritoriile ocupate de romani în Balcani și sprijinul armat  al  lui Cotiso pentru Octavianus și apărarea de către daci a granițelor de la Istru ale statului roman.. 

Înțelegerea urma să fie întărită printr-o dublă legătură matrimonială.

Suetonius a scris în „Viețile Cezarilor”: ”M. Antonius scrie că (August) a făgăduit-o pe Iulia mai întâi fiului său Antonius, iar apoi lui Cotiso regele geților, într-o perioadă în care el însuși cerea în căsătorie fiica acestui rege ”

Istoricii au considerat că era vorba poate  despre căsătoria Iuliei cu fiul lui Cotiso, pentru că Octavianus era deja căsătorit. Ei și ce? Oricum nu intenționa să respecte această înțelegere, așa cum au relatat cronicarii că reprezentanții dacilor au venit la Roma cu cerințe, dar acestea lu li s-au luat în seamă. 

Grija față de tinerii comandanți ce se distingeau pe câmpul de luptă.

Caesar îi răsplătea regește pe cei care luptau alături de el și se distingeau în bătălii. Nu se temea că faima locotenenților săi ar putea să o întreacă pe a sa. Dar unii dintre acești tineri ce păreau devotați lui și fuseseră promovați ca senatori au participat la uciderea lui. 

Cum a procedat Octavianus? 

Augustus a avut grijă să-și însușească toate succesele obținute de comandanții trimiși de el pe câmpurile de luptă. 

În 29 î.Hr nepotul triumvirului Crassus, Marcus Licinius Crassus , ce era proconsul al Macedoniei i-a urmărit pe bastarni prin Moesia și l-a învins în luptă directă pe regele lor Baldo , recuperând și stindardele pierdute de Lucius Antonius (fratele lui Marcus Antonius)  în 61 î.Hr., în cursul unei campanii în zonă.
Marcus Licinius Crassus cel Tânăr a dus o campanie victorioasă contra bastarnilor, mesienilor și altor popoare trace.
El fusese coleg de consulat cu Octavianus (viitorul Augustus) și probabil succesul răsunător acestuia începuse să fie supărător pentru împărat. I-a trecut poate prin minte că trebuia să împiedice din fașă apariția unui nou Caesar. 

La începutul regimului imperial, în anul 27 î.Hr nepotul triumvirului Crassus, Marcus Licinius Crassus a cerut dreptul la triumf după victoria repurtată în Macedonia  și de asemenea dreptul de a dedica prin spolia opima armura unui conducător de oști  inamic învins în luptă corp le corp.

Augustus i-a refuzat asta, se pare sub pretextul  că el nu ar fi avut comanda supremă a armatei. (Deși unele surse spun  că fusese imperator) Crassus a beneficiat doar de un triumf asociat cu cel al lui Augustus, care și-a însușit meritele  De spolia opima nici n-a fost vorba, pentru că o astfel de performanță n-ar fi putut fi niciodată realizată de Augustus, care nu era un luptător prea grozav pe câmpul de bătălie. 

 Deci nu i s-a recunoscut tânărului Crassus nici titlul de imperator, nici dreptul de a depune armura regelui în templul lui Jupiter. Și apoi...acela a dispărut în condiții neelucidate! 

Cum să-l fidelizezi pe un aliat?

Caesar a dorit să încheie o alianță cu rivalul său Pompei, pentru a evita războiul civil pentru supremație.
 A acceptat cererea lui Pompei de a-i da de nevastă pe singura lui fiică, Iulia, Părea că această căsătorie era fericită, în pofida diferenței de vârstă , dar Iulia a murit la naștere și alianța politică între Caesar și Pompei s-a rupt.

Augustus avea de asemenea o singură fiică, Iulia. A folosit-o în numeroase rânduri pentru a încheia alianțe sau pentru a se asigura de credința celui mai bun prieten.

 În anul 42 î.Hr, Octavianus a părăsit-o pe soția lui , însărcinată , pentru a se căsători cu Livia Drusilla, însărcinată de asemenea, dar cu ..soțul ei . A despărțit-o pe Livia de soțul ei și s-a căsătorit cu ea.

• La doi ani (!) a logodit-o cu fiul cel mare al lui Marcus Antonius, , Antillus, ce avea 10 ani

 Împortanța propagandei

Octavius a putut vedea efectul pe care l-a avut intensa campanie de denigrare purtată îpotriva lui Caesar și îmmpotriva căreia Caesar nu a făcut nimic, considerând că adevărul va ieși singur la iveală prin fapte.
Dar nu a fost așa. Calomniile au rămas , au influiențat pe mulți și unele mai sunt crezute până și în zilele noastre, de unele persoane.
Prin urmare Octavian a dat o maximă importanță propagandei.
Încă de când a aflat că Julius Caesar a fost ucis, nu s-a grăbit să se întoarcă la Roma. A preferat să debarce în sudul peninsulei italice, înaintând încet și răspândind vestea , în rândul veteranilor lui Caesar, că noul său nume- după adopție- e Caesar Octavianus, preferând să fie numit simplu: Caesar. 
Între timp, a trimis să i se aducă banii lăsați de Caesar în Macedonia pentru plata legiunilor strânse acolo în vederea campaniei militare prevăzute. Aflând că Marcus Antonius a luat banii lăsați de Caesar Calpurniei pentru perioada de trei ani, cât era planificată campania militară, și că nu intenționa să achite sumele prevăzute de Caesar prin testament pentru fiecare roman, el a declarat că va plăti aceste sume din banii săi proprii, vânzându-și proprietățile. A vândut într-adevăr proprietățile mamei sale, ale tatălui său adoptiv , a încasat și părțile de moștenire atribuite celorlalți doi nepoți ai lui Caesar, dar  a luat și din banii lăsați pentru legiuni (nu se știe cât-„partea lui” a declarat el ulterior), vărsând restul la tezaurul public. A plătit apoi regește pe cei care se înrolau sub comanda lui, deși el nu avea încă nici o funcție oficială. Spunând mereu că va răzbuna moartea tatălui său. (Acum el era „Caesar”, iar Julius Caesar era simplu: „tatăl său”). Propaganda a dat roade . Două legiuni aflate sub comanda lui Marcus Antonius au trecut de partea lui, Antonius fiind nevoit astfel să plece din Roma. 
O va folosi și după aceea, când l-a „zugrăvit” în cele mai sumbre culori, în fața Senatului pe Marcus Antonius, pentru a obține declararea acestuia ca inamic al Romei. 

Ajuns singur la putere, a subliniat continuu binefacerile politicii sale pacifiste și beneficiile ei pentru popor. 
A sprijinit artiștii din timpul său, dar le-a solicitat să realizeze numeroase sculpturi care să arate dreptul său divin de a domni și binefacerile aduse de domnia sa. 
Aceasta e statuia Concordiei Augusta (Concordia semnificând pacea și prosperitatea). Zeița ține în mână un uriaș corn al abundenței , arătând că domnia lui Augustus a adus pacea și belșugul cetățenilor imperiului. Statuia a fost pusă în porticul Eumachia de lângă forumul lui Pompei. 

A învățat cât de mult poate conta un cuvânt. Pentru că tatăl său adoptiv, Caesar a fost acuzat că vrea să devină rege, el nu a adoptat niciodată titlul de rege, deși avea o putere absoluiă, pe care a transmis-o  moștenitorului desemnat de el. S-a numit: princeps, adică prim cetățean. 

Pericolul pe care-l presimți dar nu-l vezi e cel ce te tulbură cel mai mult.  

 Fridjof Nansen
Unii oameni sunt făcuți să trăiască în spații mari, dar au și suflete mari.

Acest norvegian cu figură hotărâtă, născut în 1861  a decis de timpuriu că își dorește o viață în aer liber. 
Dar cei din jur nu s-au gândit probabil că asta îl va face să lupte și pentru libertatea altora.
A început prin a studia zoologia, la universitatea din Christiania, lucrând inițial la un muzeu. 

Îi plăcea sportul.

Începuse să schieze de la doi ani, pe schiuri improvizate. La 10 ani sărea cu schiurile la trambulina de la Husebyrennet, fiind aproape de o accidentare fatală. 
În vacanțe făcea excursii în pădure , unde învățase să se descurce singur. 
La 18 ani a bătut recordul mondial la patinaj pe distanța de o milă (1,6 km) , în anul următor a câștigat campionatul național de ski fond, ispravă pe care a repetat-o de 11 ori! 
În 1882 a făcut primele cercetări asupra faunei din zona arctică, la bordul unui vas ce vâna foci: Viking.
A făcut și observații asupra modului de înghețare a apei pe mare . A devenit și foarte bun trăgător cu pușca.

În 1888 a traversat Groenlanda pe schiuri, profitând de aventura sa pentru a studia modul de viață al populației inuit. Timp de 49 de zile , cât a durat traversarea, au făcut și observații meteorologice, geografice și alte observații în acest teritoriu până atnci neexplorat!
A efectuat traversarea pe schiuri, cu 5 coechipieri,  tractând sănii ușoare special concepute , cu provizii , saci de dormit și materialele științifice.

Și-a dat doctoratul cu un studiu  asupra sistemului nervos al animalelor marine.

A început să studieze apoi deriva ghețurilor în zona arctică , a imaginat și proiectat , cu ajutorul arhitectului naval Colin Archer o navă mică dar rezistentă, cu chila rotunjită-Fram- cu care să călătorească inclusiv prins în deriva ghețarilor. 
Între 1893 și 1896 a întreprins expediții cu nava Fram , plănuind ca din cel mai nordic punct atins cu nava să porneasc spre polul Nord cu sănii trase de câini. Împreună cu Hjalmar Johansen au plecat de pe navă în expeditie de 660 km spre polul Nord, cu săniile trase de 27 de câini, ajungând până proape de Pol, dar au luat decizia corectă să se întoarcă făcând calculul că rămâneau fără provizii și - plus- oprirea celor două ceasuri făcându-i să nu -și mai poată calcula poziția exactă. Întoarcerea a fost însă foarte dificilă , între 7 aprilie 1895  și mai 1896! Au iernat în condiții improvizate, trăind din vânat , îmbrăcându-se în blănuri de animale , întâlnind în cele din urmă o navă britanică , în timp ce nava lor-Fram- își continuase deriva prinsă în gheață și reușise să ajungă în marea liberă în apropiere de Svalbard. Exploratorii au avut parte de o primire triumfală, cu peste 100 de ambarcațiuni, o mulțime imensă de oameni . Au fost invitați la regele Suediei și au primit omagii din numeroase părți. 

După 1896 s-a dedicat oceanografiei , făcând numeroase expediții științifice în oceanul Atlantic de Nord  .

A atins un record de latitudine nordică în expediția organizată de el spre polul Nord din 1893 în 1896. 
Tehnicile și inovațiile în transport , echipament și îmbrăcăminte adaptate la mediul polar experimentate de el au fost folosite apoi de exploratorii ce au călătorit în Arctica și Antarctica.

Nava Fram a fost dăruită de Nansen lui Roald Amundsen, pentru expediția spre polul Sud
Devenit o personalitate proeminentă a țării sale, s-a pronunțat în 1905 pentru separarea Norvegiei de Suedia .
În 1905 a început să lucreze în diplomație și relațiile internaționale, a devenit reprezentantul Norvegiei la Londra și a ajutat la negocierile care au garantat integritatea statului independent Norvegia.
.
Primul război mondial .
În 1919 se făceau eforturi diplomatice pentru salvarea a SUTE DE MII  de prizonieri de război ce rămăseseră blocați în adâncul Siberiei. Teoretic ar fi fost liberi, dar nimeni nu -i ajuta să revină la casele lor. 
CICR (Comitetul Internațional al Crucii Roșii) a apelat la Societatea Națiunilor, precursoarea ONU, care a creat Înaltul comisariat pentru prizonieri de război. 
Sarcina copleșitoare de a rezolva situația disperată a acestor prizonieri amenințați de moartea prin înghețare și epuizare în Siberia i-a revenit lui Nansen.
Făcea parte dintr-o țară neutră și cunoștea bine regiunile polare. În 1920 se dădea publicității situația repatrierilor.

Nansen și CICR au negociat deschiderea căilor de circulație și au organizat călătoriile de transport.
Nansen a sesizat Societatea Națiunilor despre situația numeroșilor civili care sunt refugiați și care ar trebui să fie ajutați de asemenea să se întoarc în țările lor.

Între 1919 și 1922 , ca urmare a revoluției boșevice din Rusia, peste un milion și jumătate de civili fuseseră siliți la exil de persecuții, foamete și epidemii.
Un decret sovietic din 15 decembrie 1922 i-a declarat pe toți aceștia apatrizi, revocându-le naționalitățile!
Astfel toți acești refugiați nu mai erau primiți în nici o țară, fiind fără acte. 
Nansen a creat un pașaport (care avea să-i poarte numele) care să poată fi folosit de refugiați și care a fost recunoscut de către 38 de state, astfel că refugiații au putut trece frontierele legal.

Pașaportul Nansen, redactat în limba franceză și limba țării de destinație a permis repatrierea a aproape 450000 de refugiați și prizonieri de război.
Și Marc Chagall, Igor Stravinsky și Anna Pavlova  au folosit acest tip de pașaport.
Nansen a fost laureat cu premiul Nobel pentru pace în 1922 și a folosit banii primiți ca premiu pentru finanțarea uni ajutor umanitar pentru Ucraina.
Opt ani mai târziu, a murit de o criză cardiacă, în 1930
Robert Cecil, fost delegat al Societății Națiunilor a spus:
« Fiecare cauză avea susținerea sa, el era un fervent pacifist , un prieten al  dreptății, mereu un avocat pentru cei slabi și în suferință »

Ephedrismos

Joc din antichitatea greacă.

E vorba despre un joc cu doi participanți, doi băieți sau două fete, jucat de obicei de către copii. 
Cei doi  aruncau mai întâi cu pietre sau cu mingea, de la distanță, într-o piatră lunguiați înfiptă vertical în pământ, încercâns să o doboare. 
Apoi cel ce reușește primul deci a câștigat prima rundă a jocului, e purtat în spate de celălalt ,șinut de un picior sau purtat pe umeri- iar cel ce a pierdut merge cu ochii închiși (acoperiți de celălalt cu mâinile) și dirijat verbal, până atinge la rândul său piatra.
Jocul e ilustrat pe numeroase vase antice datând din secolul V î.Hr , dar și de mici statuete de teracotă (tanagre) datând din aceeași epocă/

	Jocul practicat de fetițe
Jocul se putea juca și cu un arbitru, care le dădea mingea.	Erau și variante fanteziste , în  care era figurat de pildă zeul Eros care ar fi jucat jocul cu o femeie...Acesta era alt tip de vază...sexy 😉

 Un joc de forță echilibru și agilitate, care era un bun antrenament pentru copii și tineri. 
De remarcat că și fetele făceau exerciții de forță. Și observăm că idealul feminin de frumusețe din antichitatea greacă,  era o femeie puternică, având musculatura ușor reliefată pe torace și abdomen.

Reformele facute de Al.I.Cuza

 

Să ne cunoaștem istoria de la surse

Într-o perioadă în care se pare că mulți dintre români nu prea știu ce a fost în trecutul țării noastre, am fost bucuroasă să găsesc acestă scrisoare adresată de Domnitorul Unirii  împăratului Franței Napoleon al III-lea , din care se poate vedea succint cum erau Principatele Române înainte de Unire și ce reforme a făcut acest domnitor patriot 

Reproduc aici textul găsit în
https://www.dacoromania-alba.ro/nr83/documente_importante.htm,
considerând că e bine ca scrisoarea să fie citită și de alți conaționali, pentru o apreciere mai exactă a condițiilor istorice ale Unirii Principatelor

Al. I. Cuza şi Napoleon al III-lea

 

Scrisoarea lui Al. I. Cuza către Napoleon al III-lea, împăratul Franţei, referitoare la reformele politice şi situaţia internă şi externă a ţării şi sprijinul acordat de Franţa.

Bucureşti, 21 octombrie 1865

Sire,

Cînd Maiestatea Voastră a purtat armatele sale în Crimeea, popoarele dunărene au aclamat drapelul francez cu entuziasm. Eu am fost convins, în ce mă priveşte, că o idee mare, o idee napoleoniană, a inspirat această glorioasă faptă. Am întrevăzut un scop multiplu, demn de Franţa, demn de cel căreia EA i-a încredinţat destinele sale: a respinge proiecte ameninţătoare pentru echilibrul european, a reînvia Orientul prin principiul naţionalităţilor si a arunca în această lume veche seminţele fecunde ale progresului. Tratatul de la Paris a venit curînd să confirme speranţele noastre. Constituirea politică a Moldovei şi Valahiei şi viitorul poporului român vor primi serioase garanţii.

Această nouă stare de lucruri cerea un om nou — concetăţenii mei mi-au încredinţat această grea sarcină. Am acceptat-o ca pe o datorie şi cu convingerea că voi fi încurajat, susţinut de cel căruia îi scriu, cu România recunoscătoare, iniţiativa, unei renovaţii politice atît de preţioase pentru ţara mea.

M-am pus cu curaj pe muncă; am găsit Principatele dezorganizate, autoritatea slăbită, finanţele în dezordine, moravurile politice care purtau amprenta coruptă a ocupaţiilor străine, spiritele agitate, obosite, puţine resurse în lucruri şi oameni, cu ambiţiile unui mare popor şi pasiuni politice surde la orice sfat de prudenţă. Pe de o parte trebuie să organizezi, cu instrumente insuficiente, pe de alta, trebuie să ţii treaz patriotismul românilor, impunînd limite înţelepte aspiraţiilor arzătoare ale spiritului naţional.

După şase ani de eforturi şi de muncă neîntreruptă, am oare dreptul de a mă arăta complet satisfăcut de rezultatele obţinute? Evident, nu. Nu vreau să pretind că guvernul meu a fost lipsit de greşeli, că am smuls toate abuzurile, că am vindecat toate rănile, că reorganizarea ţării este terminată. Cred chiar că aş fi putut să fac mai mult şi mai bine, dacă n-aş fi fost împiedicat de oarecare complicaţii ale Constituţiei dată Principatelor Unite şi dacă n-ar fi trebuit să mă preocup fără încetare de obstacolele create, parcă intenţionat, în calea mea de puterile vecine care văd tot timpul cu ochi răi dezvoltarea prosperităţii României şi mai ales expansiunea peste frontierele lor a ideilor civilizatoare ale Occidentului.

În aceasta, Sire, stă secretul acestor încurcături şi acestor agitaţii care par să fi descurajat pe susţinătorii noştri cei mai plăcuţi. Exemplul Greciei, după mai mult de treizeci de ani de monarhie constituţională, poate totuşi să demonstreze că nu este deloc posibil să se improvizeze reorganizarea unui stat, hărţuit de influenţe externe, nici să se improvizeze educaţia politică a unui popor făcîndu-l să treacă brusc de la un regim patriarhal la un sistem de guvernămînt pe care nu-l admite temperamentul unor naţiuni, chiar dintre cele mai civilizate.

Din fericire, progresul are legi invincibile, în ciuda dificultăţilor, cu toată lipsa noastră de experienţă, în ciuda greşelilor noastre, România a pornit înainte.

Am fost destul de fericit să realizez unirea, visul secular al românilor, pentru a restitui ţării mele a cincea parte din teritoriul său uzurpat de călugării străini; am făcut dintr-un milion ţărani clăcaşi, un milion de proprietari şi cetăţeni. Am promulgat coduri, copiate după Codul lui Napoleon, care stabilesc realmente egalitatea tuturor în faţa legii şi drepturi egale pentru toţi în familie, care impun căsătoria civilă şi pun, frîu divorţului. Am dat drept de proprietate străinilor. Administraţia justiţiei, care lasă mult de dorit, s-a ameliorat sub influenţa Curţii de casaţie. Reorganizarea finanţelor noastre, supusă la încercări pe care le cred premature, n-a putut răspunde aşteptărilor mele; Curtea de conturi şi Casa de consemnaţiuni vor asigura reuşita reformelor devenite foarte urgente. Am făcut instrucţiunea primară obligatorie şi gratuită, am instituit sistemul zecimal, am creat spitale, şcoli pe care Maiestatea Voastră imperială a binevoit să le onoreze cu încurajările sale. Am mărit căile noastre de comunicaţii; am construit poduri care lipseau aproape peste tot; o linie de patru sute de kilometri de cale ferată este în construcţie, o alta va fi construită în primăvară. Sînt în preajma concesionării privilegiului unei Bănci naţionale, în sfîrşit, am voit ca forţele noastre naţionale să fie organizate în mod serios, capabile să menţină în orice ocazie liniştea internă, capabile să-şi ia în mod onorabil locul lor dacă împrejurările, întotdeauna posibile, ar ameninţa un imperiu pe care armatele Franţei l-au consolidat şi de soarta căruia destinele noastre sînt strîns unite. La alegerea mea, Principatele Unite nu posedau decît patru sau cinci mii de puşti ruseşti, datînd din timpul domniei împărătesei Caterina şi vreo zece tunuri fără valoare de provenienţă turcă, rusă şi austriacă. Praf de puşcă, proiectile, gloanţe nu ne veneau decît din Austria; nu puteam trage nici un foc de puşcă fără permisiunea sa. Am astăzi şaptezeci de mii de puşti ghintuite cumpărate în Franţa; douăzeci şi cinci de mii de puşti neghintuite, pe care le datoresc generozităţii Maiestăţii Voastre imperiale, au fost distribuite comunelor, în care am constituit un serviciu de gardă care dă populaţiei rurale obişnuinţa armelor pregătind-o pentru orice eveniment, pentru apărarea căminelor lor. Artileria mea numără şaptezeci şi două de tunuri ghintuite, construite în Franţa, după modele franceze. Acolo unde n-am găsit decît trei mii de oameni abia, daţi exclusiv de către clasa ţăranilor, prost înarmaţi, prost echipaţi, obişnuiţi numai cu comandamentele  ruseşti sau  austriece, am  astăzi douăsprezece mii de grăniceri, opt mii jandarmi pedeştri şi călare şi o armată regulată de douăzeci de mii de oameni, recrutaţi din toate clasele societăţii, bine înarmaţi, bine echipaţi, susceptibilă a fi mărită prin  rezervele noastre duble la triplul efectivului sau normal, şi formată la marea şcoală a principiilor militare ale Franţei. Am creat o topitorie, ateliere de construcţie şi reparaţie, în care fabricăm echipajele noastre, proiectilele, praful de puşcă, gloanţele (capsulele) şi care sînt din plin suficiente pentru nevoile noastre. O manutanţă va completa în curînd ansamblul instituţiilor noastre. Aceste realizări considerabile au impus pentru moment ţării sacrificii mari pe care concursul patriotic al poporului ne-a permis să le suportăm fără a încărcă prea mult bugetul statului.

Iată ce am făcut, Sire. Sub imperiul acestor noi idei pe care le-am trezit, al acestor instituţii noi pe care le-am creat, educaţia politică a ţării a progresat în mod vizibil. Trebuie să ne amintim ce a fost altădată în Moldova şi Valahia şi să vedem ce au devenit ele pentru a aprecia marile schimbări care  s-au realizat.

Timp de aproape un secol, Sire, Principatele au fost prada străinilor, cînd un loc de trecere, cînd un cîmp de bătălie pentru armatele Austriei, Rusiei sau Turciei, aproape întotdeauna ocupate militar şi devenind atunci un centru de intrigi ale căror fire le ţineau unele puteri întotdeauna ostile intereselor noastre şi o piaţă banală unde se negociau prăzile noastre pentru a îmbogăţi Fanarul sau a combate influenţa occidentală în Orient. Cu veniturile noastre şi pe pămîntul nostru, Rusia, stăpînă atunci a Principatelor, a format în 1854 această legiune greco-slavă. Mai am nevoie să spun cît au apăsat aceste încercări teribile asupra ţării atît din punct de vedere moral, cît şi din punct de vedere material? Astăzi, Sire, graţie sprijinului Vostru generos, românii au o existenţă politică, au conştiinţa drepturilor şi datoriilor lor, sînt puţini cei care nu au roşit pentru protecţia străină, pe care au mai căutat-o acum cîţiva ani ca o onoare. Într-un cuvînt, Sire, poporul român trăieşte de acum înainte propria sa viaţă: el este român şi nimic altceva decît român.

Orice spirit imparţial va recunoaşte că, de şase ani, România a văzut realizîndu-se transformări mari şi fericite. Aceste transformări nu s-au realizat numai prin eforturile mele şi nu exagerez deloc expresia gîndului meu, raportînd toate succesele puternicii protecţii a Maiestăţii Voastre imperiale. La fiecare oră grea a domniei mele, m-am simţit susţinut de mina Franţei şi m-am obişnuit să cred, Sire, că am fost unul din modestele instrumente ale acestei mari politici, de care se leagă, sper, viitorul ţării mele. Toate actele mele au fost măsurate cu această convingere şi cu datoriile pe care mi le impuneau. Maiestatea Voastră imperială nu va fi uitat că am primit şi urmat cu exactitate sfaturile sale în momentul în care războiul Italiei a trezit aspiraţii atît de arzătoare în Europa orientală. Contînd tot pe sprijinul Maiestăţii Voastre imperiale, am îndrăznit eu să stabilesc, pe Dunăre, principii politice, fonda instituţii sociale care au tăiat o prăpastie între România şi vechii săi protectori şi care au deschis ţării mele calea progresului.

Dar de cîtva timp mă simt oprit, Sire, în mijlocul sarcinii mele, şi rog pe Maiestatea Voastră imperială să-mi permită să-i expun în mod sincer ceea ce cred despre dificultăţile pe care le întîmpin. Fost-am oare prea curajos? N-am crezut oare prea mult în forţele ţării mele şi în valoarea instrumentelor de care dispun? Sînt oare eu însumi la nivelul rolului înalt pe care providenţa mi l-a încredinţat? Nu ştiu! Dar mi se pare că simpatiile dobîndite pînă acum de România şi de persoana mea s-au răcit. Indicii vagi mi-au dezvăluit deja această situaţie cînd Monitorul a publicat, în două rînduri, în cursul lunii septembrie, rînduri descurajante, în care aş fi putut vedea, în ordinea de idei care să conducă, un fel de avertisment foarte părintesc al Maiestăţii Voastre imperiale, dar care au trebuit să fie şi au fost primite cu o satisfacţie puţin deghizată de guvernele vecine şi cu o dureroasă emoţie de ţară.

Ce vederi au inspirat aceste rînduri ? Nu-mi este permis să mă opresc nici un moment asupra combinaţiilor recomandate de presa Austriei asupra acestor calcule care fac din Principatele Unite, obiectul unei compensaţii teritoriale. Niciodată n-as fi crezut, nici un român n-ar vrea să creadă, că existenţa naţionalităţii române independente poate fi sacrificată atîta timp cît glasul împăratului Napoleon va fi preponderent în lume.

Dar, s-ar putea, Sire, ca vederile Maiestăţii Voastre imperiale să fi obosit din cauza spectacolului acestor lupte interne care nu încetează să împiedice dezvoltarea prosperităţii noastre, s-ar putea ca, neputînd judeca decît după rezultate, Maiestatea Voastră imperială să aprecieze că autoritatea mea personală este insuficientă pentru a domina intrigile partidelor şi a dejuca dorinţele de posesiune din afară. Dacă aşa crede Maiestatea Voastră imperială, dacă ea socoate că România trebuie să fie încredinţată, fără pericol pentru autonomia sa, unor mîini mai abile decît ale mele, eu sînt gata, Sire, să cobor de pe tron.

Maiestatea Voastră imperială să fie convinsă de sinceritatea spuselor mele. Nu mă supun nici descurajărilor, nici fricii, afecţiunea poporului român şi caracterul meu mă apără de aceste slăbiciuni. Voi fi fericit, Sire, să accept orice aranjament pe care Maiestatea Voastră imperială îl va socoti favorabil intereselor României, de a-mi da concursul la orice combinaţie care ar fi onorată de sufragiul Maiestăţii Voastre imperiale şi care ar răspunde de viitorul ţării mele. Voi intra cu plăcere în viaţa privată lăsînd un tron pe care nici nu l-am visat, nici căutat, pe care nu l-am datorat decît stimei compatrioţilor mei şi pe care nu l-am acceptat, de la început decît ca o penibilă povară. Nu-mi va rămîne nimic de dorit, Sire, dacă retragerea mea poate consolida independenţa României, da garanţii reale prosperităţii mele şi să-mi asigure stima Maiestăţii Voastre imperiale.

Încrederea fără rezerve pe care o arăt Maiestăţii Voastre imperiale o va aduce pe a sa, îndrăznesc să sper. Numai împăratului Napoleon trebuie şi vreau să-i cer un sfat. Răspunsul vostru, Sire, va fi, nu mă îndoiesc, o nouă dovadă a constantei Voastre solicitudini pentru ţara mea şi vin cu o profundă încredere, în această împrejurare solemnă, să solicit puternica protecţie a Maiestăţii Voastre imperiale pentru poporul român.

 

Vă rog, Sire, să primiţi expresia respectului şi devotamentului cu care sînt

al Maiestăţii Voastre imperiale

Sire,

                  prea umil şi prea plecat servitor,

                                                     A. I. Cuza

Ce am înțeles eu de aici?
În primul rând străbate patriotismul neabătut al domnitorului, care se dedicase dezvoltării țării în toate domeniile și reușise să facă un mare număr de reforme în timp foarte scurt.

Participase la toate etapele Revoluției române de la 1848, fusese arestat în martie 1848, și reușise să scape în ultimul moment de trimiterea la Istanbul, unde probabil ar fi fost ucis împreună cu tatăl său, Ioan, cu Costache Negri, Vasile Alecsandri șui alți nouă revoluționari ce erau transportați cu toții cu o corabie. 
În mai 1849 participase la adunarea de pe Câmpia Libertății d ela Blaj, apoi revenise în Moldova cu noul domn al Moldovei, Grigore, Alexandru Ghica. unionist. A fost președinte al Judecătoriei Covurlui,, apoi director în Ministerul d eInterne, agă, vornic, apoi pârcălab. 
A intrat în armată ca sublocotenent, în 1857, fiind avansat rapid apoi până la gradul de  colonel , membru în Divanul ad-hoc , apoi a fost ales domn atât în Moldova cât și în Muntenia.

În doar șapte ani de domnie, Alexandru Ioan Cuza a înfăptuit reforme progresiste în domeniile: militar, politic, economic, educațional, cultural și legislativ.
A înfăptuit munca enormă de unificare administrativă . 
În scrisoare sunt amintite numai unele dintre reforme, cele ce puteau interesa mai mult Franța, nu putea lungi prea mult scrisoarea. Dar pe lângă acestea fuseseră și multe altele:

• Prima împărțire administrativă a teritoriului în județe și comune
• Adoptarea sistemului european de măsuri și greutăți
• Codul Penal și Codul Civil
  Organizarea comerțului, meseriilor, a industriei și transporturilor
• Legea organizării instrucțiunii publice-învățământ obligatoriu și gratuit de 4 clase, organizarea învățământului secundar și superior, înființarea Universităților din Iași și București, înfiinarea Academiei.
• Folosirea alfabetului latin
  Desființarea clăcii și împroprietărirea țăranilor
• Legea electorală
• Secularizarea averilor mănăstirești Legea rurală 
  Reorganizarea armatei pe baze moderne

 
Înființarea Academiei, a Universităților din București și Iași  și altele. 
În acelaș timp el își dăduse seama că puterile vecine nu vedeau deloc cu ochi buni unificarea a două dintre Principatele Românești  (cu atât mai mult cu cât erau încă zone istorice locuite majoritar de români dar care erau încă ocupate de acele puteri)  . Deci el solicita sprijinul Franței, sugerând că dezvoltarea statului român putea fi de ajutor la un moment dat statului francez ar fi avut nevoie la rîndul său de ajutor.
El se arăta gata să renunțe la tron, dacă asta ar fi fost spre binele Țării noastre, solicitând ajutor nu pentru el, ci pentru Patrie. 
El menționează clar că a fost urcat pe tron doar prin stima compatrioților, deci nu prin intervenții externe, și a acceptat această funcție doar pentru a sluji Țării. 

E un răspuns diplomatic, arătând că e conștient de diferența de rang dintre el, un simplu Domnitor al unei țărișoare ce abia se reunifica după perioadă îndelungată de separare silită de condițiile istorice și împăratul ce conducea o mare putere și anume una ce făcuse posibilă acea Unire. 
În acelaș timp răspunsul e plin de demnitate, arătând că el nu a fost pus de cineva pe acel tron ci a fost suit acolo de către concetățeni, că urmărește doar binele țării, pentru care făcuse deja multe reforme, că binele acelei țărișoare e și în interesul marii puteri, dar în acelaș timp nu se cramponează de putere și e gata să renunțe la ea dacă asta ajută Patria. 

Splendid

A fost silit să abdice pe 11/23 februarie 1866, obligat să plece în aceeași noapte spre Viena.
Eminescu a scris:
„Vor trece anii și nu va exista român căruia să nu-i crape obrazul de rușine , de câte ori va răsfoi istoria neamului săiu la pagina 11 februarie și stigmatizarea acestei negre felonii va răsări pururi în memoria generațiilor, precum în orice an răsare iarba lângă mormântul vândutului domn (...) 
Căci 11 februarie este un act de lașitate și ceea ce istoria nici unui popor din lume n-a scuzat vreodatăe lașitatea”

Mihail Kogălniceanu a spus la înmormântarea lui:
„Nu greșealele lui l-au răsturnat, ci faptele cele mari”

Spolia Opima

 Cea mai rară și mai prestigioasă recompensă militară din Roma antică.

Se decerna unui general care ucidea personal un general inamic în luptă unu la unu  și îi lua armura ca pradă de război, rămânând cu armata sa stăpân pe câmpu de luptă. 
Un astfel de eveniment s-a produs doar de trei ori în istoria Romei.

Sigur, în antichitatea greacă era un eveniment curent în timpul luptelor. Luptele se purtau  atunci de  multe ori între doi combatanți, fără intervenția celorlalți , armurile erau prețioase și inamicul răpus era deposedat rapid de armură , coif și scut, care aparțineau apoi învingătorului. Învingătorul putea să poarte acea armură- dacă era mai prețioasă decât a sa- ori să o dedice unui zeu, ca mulțumire pentru victoria repurtată și ca să rămână în templu ca amintire a evenimentului, dacă era vorba despre un eveniment deosebit.

În Roma antică astfel de evenimente erau rare. Spolia Opima însemna „prăzi bogate”, trofeul depășind prin simbolistica sa ca importanță valoarea în sine a armurii și echipamentului militar. Acesta era dedicat apoi de învingător , în cadrul unei ceremonii solemne, în templul lui Jupiter Feretrius de pe Capitoliu. 

Cazurile de acest gen cunoscute  :

1. În 752 î.Hr Romulus l-a învins pe Acron, regele Caneninenses , după răpirea sabinelor
2. Aulus Cornelius Cossus l-a învins pe regele etrusc Lars Tolumnius, a fixat armura luată ca pradă de trunchiul unui stejar și a dus-o astfel până la Capitoliu, unde a donat-o templului lui Jupiter 
3. Marcus Claudius Marcellus (consul în anul 222 î.Hr) a galopat de-a lungul liniei sale de bătaie la Clastidium  și l-a străpuns cu lancea pe regele celt Viridomarus, rege al Gaesatilor (gali) și i-a luat armura . Avea peste 42 de ani .
   Pe moneda emisă postum în anul 55 î.Hr onoarea lui Marcellus, pe revers e figurată aducrea la templu a armurii. 

.Lupta purtată de Marcellus e relatată în detaliu de Plutarh.
Înainte de bătălie, Viridomarus l-a recunoscut pe Marcellus după însemnele de comandant și a ieșit călare înaintea lui, provocându-l la o luptă singulară (unu la unu) . 
Marcellus nu îl cunoștea pe rege, dar își dorise să obțină cea mai bună armură deținută de inamic (asta însemnând să ucidă pe cel mai înalt în grad). Cei doi au început lupta călare, iar Marcellus a străpuns cu sulița platoșa adversarului , aruncându-l de pe cal . Cu a doua și a treia lovitură l-a ucis, apoi i-a luat armura ca pradă  de război și a depus-o în templul lui Jupiter Feretrius. 
Marcellus a murit în anul 208 î.Hr, luptând contra armatei lui Hannibal. A fost străpuns de o suliță de către călăreți numidieni. Era consul pentru a cincea oară. 
Hannibal a călătorit să vadă trupul lui Marcellus (a cărui faimă era cunoscută), a dispus să i se facă o ceremonie funerară cum se cuvenea și a trimis cenușa într-o urnă de argint fiului lui Marcellus. În aceeași luptă a fost rănit mortal și al doilea consul.  

Marcus Claudius Marcellus a fost supranumit „sabia Romei ”. 

Ceremonia spolia opima era un ritual religios ce imita ceremoniile arhaice îndeplinite de regele fondator, Romulus.
Învingătorul punea armura luată ca pradă pe o creangă groasă  de stejar și o ducea cu un cortegiu festiv la Capitoliu, la templul lui Jupiter Feretrius. (așa cum se vede pe verso-ul monedei reproduse mai sus).
Doar comandanții de armată puteau depune astfel armura inamicului în templu. 

Armura rămânea expusă acolo pe termen nelimitat, cu inscripția explicativă ce asigura celebritatea de lungă durată a eroului conducător de armată.

Pe timpul lui Octavian Augustus, nu au mai fost permise astfel de ceremonii nici unui general. De ce?
Octavianus Augustus nu a avut calități militare speciale. El a evitat pe cât posibil să lupte personal, cu arma în mână pe un câmp de luptă. A făcut asta odată, în tinerețe și a fost rănit destul de serios, așa că a preferat după aceea să delege niște militari din subordinea sa să comande armatele pe câmpul de bătălie.
Dar poporul trebuia să știe că toate acele succese i se datorau lui, care conducea înțelept.

Armatele romane fuseseră înfrânte în mai multe rânduri de către parți- o populație din actualul Iran

Inamicul ce le administrase romanilor o înfrângere cruntă pe câmpul de luptă au fost parții, un popor de origine iraniană, ce construiseră un puternic imperiu pe teritoriul dintre Mesopotamia și Asia Centrală.
Cavaleria și arcașii lor au repurtat mai multe victorii contra romanilor. . 

Înfrângerea de la Carrhes

În anul 53 î.Hr, triumvirul Marcus Crassus a fost înfrânt la Carrhes. Crassus și unul dintre cei doi fii ai săi și-au pierdut viețile , mulți romani au fost luați prizonieri (alții uciși) și au fost lăsate în mâna inamicului mai multe însemne militare- stindarde oficiale ale legiunilor. Aceste pierderi au însemnat o mare umilință și urmașii au încercat mereu să răzbune acea înfrângere și să recupereze însemnele militare.

Caesar plănuise o mare campanie militară împotriva parților , conducătorii știind însă că era prevăzută și o campanie împotriva dacilor. Caesar concentrase în Iliria 16 legiuni și 1000 de călăreți, având acolo și fondurile necesare pentru plata acelor legiuni pe interval destul de mare de timp .În special dacă ar fi cucerit mai întâi Dacia și ar fi prădat o mare cantitate de aur, în etapa următoare ar fi putut fi angajate și mai multe legiuni, pentru o invazie zdrobitoare împotriva parților.  Campania era prevăzut să dureze trei ani.
Desigur această informație nu fusese anunțată public, pentru ca negustorii daci, care aveau puternice legături comerciale și chiar reprezentanță comercială  la Roma, să nu-l avertizeze pe Burebista. 
Campania nu s-a mai realizat, căci atât Caesar cât și Burebista au fost asasinați de ai lor, în anul 44 î.Hr.

A urmat o nouă înfrângere a unei armate romane în fața parților. 

Lucius Decidius Saxa, numit guvernator al Siriei de către Marcus Antonius, a suferit o înfrângere majoră în anul 40 î.Hr la Apameea, în fața armatei parte conduse de...Quintus Labienus (un general roman ce trecuse de partea parților) și de prințul part Pacorus. Legiunile romane au fost înfrânte și stindardele lor capturate de parți. Labienus l-a executat pe Saxa și a cucerit coasta de sud a Anatoliei , profitând de reacția lentă a lui Marcus Antonius, care avea alte preocupări pe primul plan. 

Romanii au avut mereu dorința de a recupera acele însemne militare și de a zăzbuna astfel umilințele suferite prin pierderea lor.

În anul 38 î.Hr Ventidius Bassus, locotenentul lui Marcus Antonius i-a înfrânt pe parți în trei bătălii.

A avut parte și de un triumf ex Tauro monte et Partheis, care ar fi răzbunat înfrângerea dezastruasă a lui Crassus la Carrhes, din anul 53 î.Hr.. Stindardele nu fuseseră însă recuperate. Dar fusese primul roman ce îi învinsese pe Parți.

Marcus Antonius a întreprins în anul 36 î.Hr o campanie militară împotriva parților , dar nu a reușit să obțină  o victorie decisivă, în schimb retragerea trupelor sale (alcătuite din 100 000 de militari romani și trupe auxiliare din provinciile orientale și regatele aliate)  s-a făcut cu mari pierderi. Pierderea altor însemne militare a sporit umilirea armatei romane. În regiunile muntoase aride, armata romană s-a confruntat cu lipsa alimentelor și a apei , dar și cu boli ca diareea, febra și infecțiile. Romanii rămași fără alimente au mâncat plante din flora spontană și o plantă a avut efecte dezastruase, cauzând grave probleme stomacale soldaților. 
Eșecul campaniei lui Antonius a slăbit poziția acestuia în imperiul roman 

 Abordarea lui Octavianus

Mai târziu, Octavianus a avut o tentativă de a continua planul lui Caesar , cu care fusese la curent, căci îl însoțise pe Caesar în Macedonia, de unde se preconiza începerea luptelor.
În anul 35 î.Hr, Octavianus a debarcat cu trupe pe coastele dalmatice, sub pretextul unei campanii împotriva piraților. El a înaintat apoi până la râul Sava și a cucerit cetatea Segesta, ce urma să fie bază de aprovizionare pentru campania împotriva „dacilor și bastarnilor care sunt dincolo de Istru” (Appian-Istoria Romană). El solicitase  segestanilor cantități importante de grâne , ce urmau să fie duse spre nord cu nave pe râul Sava, apoi pe Dunăre.

La Segesta sau în preajma cetății a avut loc o întâlnire între Octavianus Augustus și regele dac Cotiso.

Întâlnirea a dus la un pact , care prevedea renunțarea la invadarea Daciei de către Octavianus, neamestecul geto-dacilor în teritoriile ocupate de romani la sud de Dunăre și sprijinul trupelor lui Cotiso în conflictele militare.
Pactul urma să fie garantat și printr-o alianță matrimonială, fiica lui Octavianus urmând a se căsători cu Cotiso , el însuși urmând a se căsători cu fiica lui Cotiso (după cum a scris Suetonius):
„M. Antonius a scris că (Octavianus) a făgăduit-o pe Iulia mai întâi fiului său Antonius, iar apoi lui Cotiso, regele geților, și că tot atunci a cerut în schimb în căsătorie, chiar pentru el pe fiica regelui”

Istoricii cred că informația ar trebui corectată, pentru că Octavianus era deja căsătorit. Dar dacă ne gândim că el n-a avut intenția să respecte aceste promisiuni, putea promite orice.
Fiica lui , Iulia era încă un copil. 

Fapt este că ulterior au intervenit divergențe între Cotiso și Octavianus.

„Dacii aceștia trimiseseră înainte vreme soli la Caesar (Octavianus n n) dar nu căpătară nimic din ce ceruseră și trecură de partea lui Antonius, fără a-i fi de mult folos, căci erau dezbinați” (Dio Cassius- Istoria Romana) 

Știm că în anul 37 î.Hr Marcus Antonius și Octavianus stabiliseră să încheie o alianță matrimonială: Iulia, fiica lui Octavianus urma să se căsătorească cu Marcus Antonius Minor Antyllus, fiul cel mare al lui Antonius.
Deci Antonius a menționat în discursul său din Senat că după această promisiune, Octavianus o promisese pe Iulia regelui Cotiso (sau fiului său) , în anul 35 î.Hr. 

S-a văzut ulterior că aceste promisiuni n-aveau nici o valoare pentru Octavianus, care n-a ezitat să ordone uciderea lui Antyllus imediat ce a intrat în Alexandria, după înfrângerea și moartea lui Antonius.
Ce a contat pentru el a fost doar iluzia dată adversarului că a fost încheiată o înțelegere serioasă.
 

Dar a mai fost o pierdere de stindarde în luptele duse de romani în Tracia în luptele pentru supunerea regiunii de la sud de Dunăre

Recuperarea de stindarde pierdute în Tracia și solicitare de premiu Spolia Opima

S-a petrecut o faptă ce ar fi îndreptățit pe un tânăr conducător militar să se bucure de o astfel de recunoaștere oficială.

În 29 î.Hr nepotul triumvirului Crassus, Marcus Licinius Crassus , ce era proconsul al Macedoniei i-a urmărit pe bastarni prin Moesia și l-a învins în luptă directă pe regele lor Baldo , recuperând și stindardele pierdute de Lucius Antonius (fratele lui Marcus Antonius)  în 61 î.Hr., în cursul unei campanii în zonă.
Marcus Licinius Crassus cel Tânăr a dus o campanie victorioasă contra bastarnilor, mesienilor și altor popoare trace.
El fusese coleg de consulat cu Octavianus (viitorul Augustus) și probabil succesul răsunător acestuia începuse să fie supărător pentru împărat. I-a trecut poate prin minte că trebuia să împiedice din fașă apariția unui nou Caesar. 

 .(Un amănunt interesant din biografia lui este că se crede că neavând copii, a adoptat  un băiat din familia Calpurnii Pisones, , un fiu al lui Marcus Piso Frugi , cunoscut apoi ca Marcus Licinius Crassus Frugi, ce a devenit consul în anul 14 î.Hr.)

La începutul regimului imperial, în anul 27 î.Hr nepotul triumvirului Crassus, Marcus Licinius Crassus a cerut dreptul la triumf după victoria repurtată în Macedonia  și de asemenea dreptul de a dedica prin spolia opima armura unui șef inamic învins în luptă corp le corp. :.Licinius Crassus îl ucisese în anul 29/8 î.Hr pe Deldo, regele Bastarnilor.
Augustus i-a refuzat asta, se pare pentru că el nu ar fi avut comanda supremă a armatei. (Deși unele surse spun  că fusese imperator) Crassus a beneficiat doar de un triumf asociat cu cel al lui Augustus, care și-a însușit meritele  

 Deci nu i s-a recunoscut nici titlul de imperator, nici dreptul de a depune armura regelui în templul lui Jupiter. Și apoi...a dispărut! 
Nu se mai știe nimic, nu e menționat cum și când a murit...deși era un personaj important în societatea romană. 

Dio Cassius a povestit cum a fost lupta.

Crassus a devastat Moesia cu armata sa, în urmărirea bastarnilor. Aceștia au trimis delegați ce explicau că nu le făcuseră nici un rău romanilor. Crassus i-a tratat amical și i-a îmbătat , căci „toți sciții sunt bețivi” . Apoi a plecat noaptea cu armata printr-o pădure, punând înaintea lor un mic grup de iscoade, care au fost atacate de bastarni. Crassus a ripostat imediat cu grosul armatei, masacrând mulți dintre ei și fugărindu-i pe ceilalți, care încercau să fugă cu căruțele în care erau femeile și copiii lor. Cu acest prilej, l-a ucis în luptă directă pe regele Deldo. Au fost recuperate și stindardele abandonate Geților de Gaius Antonius Hybrida (unchiul lui Marcus Antonius) în 61 î.Hr, în fața zidurilor Histriei. .
  Dio Cassius a scris însă că tânărul Crassus nu primiset titlul de imperator, așa că triumful a fost aprobat pentru... Octavian Augustus (a 8-a oară) .
Alți istorici au scris că tânărul Crassus fusese numit de fapt imperator după triumful din anul 27 , deci ar fi îndeplinit toate condițiile pentru a se bucura de distincția Spolia Opima. 
Prin urmare Octavianus nu a vrut, pur și simplu, să elogieze o victorie obținută în luptă directă de un alt militar roman, câtă vreme el însuși nu se putea lăuda cu așa ceva. 
Această distincție supremă-Spolia Opima-era mai valoroasă chiar și decât capturarea de stindarde inamice. 

Se presupune că tânărul Crassus a luptat și împotriva dacilor, dar această victorie a fost minimizată de Octavian. .

Dacii la jocurile din 29

Într-acestea, mai căutăm unele indicii despre daci în relatarea jocurilor organizate la Roma în anul 29, cu prilejul inaugurării templului Diuus Iulius. Cu acel prilej a fost invocată lupta Dacilor contra Suevilor. 
Octavianus nu-i înfruntase niciodată personal pe daci și în scrieri se fac referiri sub numele de geți, niciodată de daci. Unii dintre ei erau aliați cu romanii- cum era un rege mai puțin important, Roles, ce a luptat alături de Crassus contra altor geți.
Dio Cassius a scris că dacii care au luptat în arenă la acele jocuri fuseseră luați prizonieri la Actium, când ei îl susținuseră pe Antonius.
Tânărul Crassus a fost apoi uitat, mormântul său nu se cunoaște ,și nici numele lui nu e trecut pe mausoleul mamei lui, Caecilia Metella Care poate fi văzut și acum pe Via Appia) . Moartea lui pare suspectă . 
Horațiu, care a evocat supunerea dacilor, nu l-a menționat.
Nu se regăsește nici la Appian sau Suetonius.

Recuperarea stindardelor luate de parți 

.

 Stindardele au fost restituite în anul 20 î.Hr , în urma unor demersuri diplomatice, în Siria .
La Roma, însemnele au fost plasate cu mare solemnitate în templul Mars Ultor , sărbătorindu-se răzbunarea înfrângerii de la Carrhes. 

Dart nu putem presupune că scena figurată în basorelief pe celebra statuie a împăratului Augustus- cunoscută ca „Augustus di Prima Porta”- Augusto loricato- ar reprezenta remiterea însemnelor militare romane de către Parti, în anul 20 î.Hr. Pentru că această restituire a însemnelor militare și a prizonierilor capturați la Carrhes (ce s-a făcut de regele Phraates IV)  nu fusese ca urmare a unei victorii militare personale a lui Augustus. 

Octavianul Augustus a reușit în anul 20 î.Hr să recapete stindardele pierdute prin negocieri diplomatice cu regele part Phaarate IV, fără a repurta o victorie militară majoră. A amenințat că va ataca din Armenia.

Însemnele militare au fost remise oficial unui trimis roman/locotenent roman, dar propaganda lui Augustus a celebrat recuperarea însemnelor ca un succes personal al lui Augustus .
Dar fusese un succes obținut prin intermediari.
 Să fi reprezentat pe pieptul statuii sale primirea însemnelor ca și cum i-ar fi fost remise personal, ar fi însemnat să mintă fățiș (or la vremea respectivă toată lumea știa cum se desfășuraseră evenimentele) .
Și nu ar fi admis în ruptul capului să fie reprezentat pe platoșa sa un alt general al său primindu-le. 

Însemnele militare au fost apoi depuse în templul lui Mars Ultor , la Roma .


Monedele din epoca lui Augustus îi arată pe Parți supuși, în genunchi, restituind stindardele. Niciodată un rege part nu a fost arătat triumfător, în picioare.

Deci nu pare plauzibil ca scena reprezentată pe cuirasa lui Augustus în celebra statuie Augustus della Prima Porta să reprezinte restituirea însemnelor militare de către regele part Phaarate IV.

În acest basorelief, regele ce ține vulturul roman are o atitudine avântată , părând că depune un jurământ pe acel stindard. Este vorba foarte probabil despre înțelegerea avută cu regele dac Cotiso , când dacii s-au angajat să nu mai atace zonele de la sud de Dunăre și să apere frontierele romane din această zonă, romanii urmând să nu mai atace Dacia.

(Înțelegerea urma să fie pecetluită și printr-o legătură matrimonială, care nu s-a realizat însă, trimișii dacilor care ceruseră la Roma respectarea tratatului fiind nevoiți să plece nemulțumiți.)

Straiele celui care poartă stindardul sunt dacice, , în imagine apare și un lup ce stă în poziție supusă, semnificând dominarea de către Augustus a lupului dacic, ce este acum de partea lui, îmblânzit.
Augustus are la îndemână și sabia, vizibilă ostentativ . Adică ar fi gata să se lupte la nevoie, dar a evitat asta încheind un acord, iar adversarul e entuziast în admirarea valorilor romane.
  

În plus, Augustus a construit un altar lângă templul lui Marcellus dedicat lui Honos et Virtus, unde una dintre cuirasele princeps prezintă un trofeu de armură inamică, înfățișat foarte asemănător cu reprezentarea tradițională a spolia opima. În mod semnificativ, modul în care Augustus a tratat steagurile recuperate de la Partia în 19 î.Hr. a imitat o dedicație specială a prăzii inamice, așa cum a fost descrisă de Dio: „Augustus le-a primit ca și cum i-ar fi cucerit pe parți într-un război [...] în onoarea acestui succes, a poruncit să se decreteze sacrificii și, de asemenea, un templu dedicat lui Mars Ultor pe Capitoliu, în imitație a celui al lui Jupiter Feretrius, în care să se dedice steagurile.”

Suetonius observă că și fiul adoptiv al lui Augustus, Drusus( fratele viitorului împărat Tiberius)aspira să câștige spolia opima.  Aspirațiile lui Drusus, însă, diferă semnificativ de încercările lui Crassus de a face aceeași dedicație onorifică.

Crassus a deținut consulatul în anul 30 alături de Octavian, ceea ce i-a scos în evidență statutul înalt, iar ulterior a deținut o comandă proconsulară în Macedonia și Grecia, timp în care a întreprins campanii împotriva dacilor, moesienilor, bastarnelor, geților și tracilor, precum și a altor triburi „care nu fuseseră niciodată supuse Romei”, aducând toate sub stăpânirea romană. În această perioadă, se spunea că nu numai că l-a ucis pe regele bastarnilor, dar și că a recuperat steagurile legionare pe care bastarnii le capturaseră de la G. Antonius, fratele lui Antonius, în anul 43 î.Hr. (Cassius Dio).
Crassus a beneficiat de un triumf ex Traecia et Geteis , ce a fost celebrat în Iulie 27.
Este posibil ca Octavian să-l fi forțat să se retragă din viața publică în urma campaniilor sale din anii 29 și 28, deși, având în vedere cariera sa, nu este surprinzător faptul că nu se mai menționează nimic ulterior despre Crassus. Iar sub conducerea lui Augustus, retragerea din viața publică însemna mai pe scurt retragerea din viață. 

Armurile puteau fi folosite și pentru înspăimântarea dușmanilor , așa cum scrie Dio Cassius că a procedat Decebal când se aștepta la invazia romană: au fost puse armuri pe trunchiuri de copaci pentru  a fi luate drept soldați de către trupele inamice

La baza coloanei lui Traian sunt figurate armele dacilor, ca o depunere simbolică a acestor trofee. 
Se observă și stindardele dacice cu cap de dragon ,sau de lup,  precum și coifurile dacilor, unele având ridicături în partea de sus, altele având formă ovală, cu obrăzare mari. . Scuturi ovale, cămăși de zale. 

Spolia a devenit ulterior jefuirea monumentelor antice de elementele considerate decorative 

Multe dintre inscripțiile romane pe plăci de piatră au fost reutilizate în epocile ulterioare , fiind considerate simple elemente decoratice. 

Spolia (jaf) : inscripții romane reutilizate în Valencia, Spania (fațada Bazilicii Maicii Domnului a celor Părăsiți)