Trădarea intereselor naționale
În 1903 ziarul bucureștean `„Țara” a publicat un articol intitulat:
„Trădarea lui Sturdza față de Cuza”.
Se scria în acel articol că împăratul Napoleon al III-lea avea o simpatie deosebită pentru Alexandru Ioan Cuza, i-a trimis printr-un curier special o scrisoare în care scria:
<<Strânge oricâtă armata ai și concentreaz-o în câteva puncte pe malul Dunării, apoi proclamă independența țării, căci eu voi sili Turcia să primească pe aceasta ca fapt împlinit>>.
Deci împăratul Franței, care sprijinise și Unirea Principatelor,în și-a arătat sprijinul substanțial pentru ca aceste Principate Unite să-și obțină independența față de Turcia. Împăratul Franţei îşi lua obligaţia să obţină de la Europa recunoasterea independenţeiDimitrie Alexandru Sturdza-Miclăușanu
Desigur că domnitorul român i-a arătat îndată scrisoarea secretarului său particular.
Secretarul său era Dimitrie A.Sturdza. .
Cuza îi arăta deplină încredere. Fusese educat la Academia Mihăileanu, (înființată de Gh. Asachi, acum Universitatea din Iași) fusese secretar al Divanului ad-hoc din 1857.
Dar Sturdza a făcut ceva cu totul neașteptat: în înțelegere cu Ion Ghica, fostul Bey de Samos, i-a înștiințat în grabă pe consulii englez, austriac și prusac despre această inițiativă a Franței.
A fost informată și presa occidentală.
Elementul surpriză pe care contau Napoleon III și Cuza dispăruse. Probabil cele trei puteri ce se opuseseră Unirii i-au trimis imediat Franței mesaje furioase.
Napoleon al III-lea i-a trimis lui Cuza o telegramă laconică:
<<O țară care are asemenea trădători nu merită independența>>.
Erau anexate extrase din presa engleză în care fusese publicată scrisoarea lui Napoleon III către Cuza !
Planul declarării independenței cu susținere franceză era năruit.
Desigur Cuza a fost în culmea furiei și când secretarul său particular a sosit la palatul din Iași (de pe strada Lăpușneanu), i-a strigat din capul scărilor: ,
<<Mișelule, ceea ce publică ziarele engleze, le-au cunoscut Napoleon, eu și cu tine: cine este trădătorul între noi?>>
Cuza l-a pălmuit și l-a dat de-a rostogolul pe scări cu un picior în spate.
Când și-a mai venit în fire, Cuza și-a dat seama că ar fi trebuit să-l aresteze pe Dimitrie A. Sturdza, dar acela fugise deja spre Giurgiu și de acolo în Turcia, ale cărei interese le servise.
De ce făcuse el așa ceva?
Probabil că se considera îndreptățit să ocupe el tronul, pentru că se trăgea dintr-o familie veche de boieri moldoveni din rîndul căreia fuseseră și doi domnitori . Și ar fi vrut să ocupe tronul cu sprijinul Turciei, probabil (Nuu putem decât să presupunem)
Franța a continuat totuși să sprijine România și când Cuza a fost silit să abdice și alungat din țară, în 1868, ducele de Grammont i-a adus propunerea din partea lui Napoleon al III-lea de a se întoarce pe tron cu ajutor francez.
Cuza a răspuns însă:
„Dar permiteți-mi să vă spun ceva: orice s-ar întâmpla, nu voi consimți niciodată a intra în România printr-o intervenție străină, cu ajutorul Franței, tot atât de puțin ca și cu cel al Rusiei. Nu aș vrea să ajung altfel decât prin țară”.
Dimitrie A. Sturdza avea să moară la 81 de ani, , ultimii șapte ani din viață petrecându-i în ospicii.
Dar înainte de asta a devenit membru în guvernul liberal al lui Ion Brătianu, în timpul domniei lui Carol I.
A fost rând pe rând ministru al Agriculturii, al Comerțului, al Lucrărilor Publice și al Finanțelor, iar între 1882 și 1884 a fost președinte al Academiei Române înființate de Cuza. Devenise un apropiat al regelui Carol I.
Pe când era șef al Consiliului de Miniștri și șef al PNL. Sturdza a început să aibă căderi nervoase . În 1908 boala lui a fost confirmată de specialiști din străinătate, a plecat la Paris, unde a fost internat ca urmare a unei crize. A murit în 1914, într-un sanatoriu.
Fiul său, colonelul Alexandru Sturdza, avea să trădeze, la rândul lui, România, trecând la nemți în anul 1917, cu planurile de luptă ale armatei române.
Alexandru D. Sturdza (numit și Alecu în familie) fusese format de tatăl său în spiritul culturii germane, a și studiat la Jena și apoi la Breslau (azi Weoclaw).
În 1889, la 20 de ani s-a înscris voluntar în armată și numai după 8 luni a primit un concediu de 3 ani (!) pentru a urma studii militare în Germania. După absolvirea studiilor (în 1891) a fost încadrat în armata romană cu grad de sublocotenent, în Regimentul 1 Geniu, dar de fapt servea în armata germană până în 1901, în baza unui acord încheiat între Carol I și împăratul Germaniei Wilhelm al II-lea. În toată această perioadă (de 10 ani) a fost avansat în grad și în armata română.
(De altfel și regele Carol I avea grade militare -dar onorifice- în armata prusacă/germană.
Venit în România cu gradul de căpitan, el a fost avansat de împăratul Wilhelm al II-lea până la gradul de Generalfeldmarschall).
Se menționează că în august 1896 Alexandru Averescu, pe atunci maior și atașat militar la Berlin (și conform regulamentelor epocii având în subordine pe toți miltarii români aflați cu misiuni în țara respectivă, inclusiv pe cei la studii sau în stagii de pregătire) i-a cerut lui Sturdza o serie de informații legate de regulamentele armatei germane, dar Sturdza a refuzat, afirmând că nu a cerut voie șefilor săi germani.
Atașatul militar i-a atras atenția că la Berlin el e singurul lui șef, dar Strdza a replicat că se află sub jurământ depus față de regele Prusiei.
Mai mult, Sturdza s-a adresat lui Alexandru Beldiman, ministrul României la Berlin, Acesta i-a scris și tatălui său, rezultatul fiind că Averescu a fost retras din funcție înainte de terminarea stagiului.
În timpul Primului Război Mondial, Alexandru Sturdza , ce era colonel la acea dată, a plănuit împreună cu locotenent-colonelul Constantin Crăiniceanu, fiul generalului Grigore Crăiniceanu, fost ministru de Război să...treacă la inamic!
Sturdza l-a convins că planul ar fi bun și pe locotenent-colonelul Constantin Crăiniceanu, fost atașat militar la Viena în anii 1914-1916, perioadă în care ar fi fost racolat de serviciile secrete germane(cf. Historia)
Din interogatoriul luat apoi lt. colonelul Vasilescu Grigore, ce a fost comandantul Regimentului 2 Grăniceri, în seara dezertării Sturdza avusese o discuție cu ofițerii din regiment, și le-a spus:
«De altfel, Rușii ar fi voit să schimbe toate trupele de pe front, cele Române, care să fie trimise la refacere în Basarabia, și că, chiar se hotărâse ca, Guvernul Român să se retragă la Cherson, dar s-au opus aliaţii».
Despre colonelul Al.D. Sturdza se știa că e partizanul unei alianțe totale cu Germania, că tatăl lui fusese un apropiat al lui Carol I iar socrul lui P.P.Carp , liderul partidului Conservator era și el pro german.
Generalul Alexandru Averescu scria: „Oribil!...colonelul Sturdza a trecut la inamic! (...) O pagină urâtă pentru noi!”
Pe 23 ianuarie*5 februarie 1917 colonelul Sturdza , ce ajunsese Comandant de Divizie a trecut liniile inamice în zona Vrancea, împreună cu aghiotantul său, locotenentul în rezervă Constantin Wachmann , aceștia fiind însoțiți și de ordonanța sa, caporalul Marin Năstase , ce a fost găsit apoi împușcat („de jos în sus”) între liniile frontului. Colonelul Sturdza și locotenentul Wachman ,au fost primiți cu bucurie de oficialitățile germane și austro-ungare. Au fost ajutați să scrie și să tipărească 15000 de manifeste ce îndemnau la dezertare și care au fost răspândite printre ostașii români. Sturdza luase prizonieri niște soldați români, pe care i-a trimis înapoi cu manifestele.
Asupra cadavrului caporalului Marin Năstase a fost găsită valiza colonelului Sturdza și mapa cu acte, inclusiv jurnalul acestuia, din care s-a aflat tot planul.
Planul prevedea ca locotenet-colonelul Crăiniceanu să preia o parte dintre manifeste, dar și să distrugă liniile telefonice din spatele frontului, să aresteze ofițerii străini atașați pe lângă unitatea sa și să treacă în fruntea regimentului său în liniile germane.
În ziua de 28 ianuarie/10 februarie 1917 cei doi trădători s-au întâlnit în pădurea de pe dealul Cârlan. Sturdza a cerut punerea în aplicare a planului în aceeași zi, însă Crăiniceanu a fost arestat la întoarcere, găsindu-se asupra sa manifestul semnat de Sturdza.
Au plecat spre liniile române și 22 de prizonieri români care aveau manifeste la ei. Din 180 de prizonieri puși la dispoziția lui Sturdza, doar 30 primiseră să facă ce li se cerea, dintre care opt au refuzat în ultimul moment. Dar nici un soldat român nu a trecut linia spre germani.
Cei doi trădători făceau asta pentru ca România să fie ocupată de nemți și nu de ruși.
Prin dezertarea din seara zilei de 23 ianuarie/5 februarie 1917 în tabăra adversă „Alexandru Sturdza credea că trecerea la germani va crea un puternic curent favorabil Puterilor Centrale. Acest curent trebuia asociat cu o acţiune militară condusă de el, în fruntea unei armate alcătuită din prizonierii români, care i s-ar fi alăturat; (se gândea la prizonierii români aflați în lagărele din Germania și Austro-Ungaria) el ar fi început, în aceste condiţii, lupta împotriva ruşilor, evident, alături de Puterile Centrale” . Din fericire pentru România, din păcate pentru colonelul Sturdza și cei care îi stimulaseră și sprijiniseră efectuarea acţiunii sale trădătoare, planul lor nu s-a concretizat. Cu foarte mici excepţii, spre cinstea lor de militari și adevăraţi patrioţi, prizonierii români internaţi în lagărele înfiinţate de Puterile Centrale nu au aderat la această acţiune trădătoare și au preferat să îndure în continuare calvarul vieţii din prizonierat.
Jurnalul colonelului Sturdza a ajuns pe masa regelui Ferdinand, care a putut citi aprecierile deloc măgulitoare ale autorului la adresa sa.
A urmat un proces, în urma căruia cei doi dezertori Sturdza și Wachmann au fost condamnați în contumacie la moarte și degradare militară.Constantin Crăiniceanu a fost iniţial condamnat la 15 ani de muncă silnică, dar unchiul lui, generalul Constantin Prezan, care era frate cu mama lui Crăiniceanu, a casat decizia şi a semnat condamnarea lui la moarte. A fost executat în Vinerea Mare a anului 1917, în fața militarilor pe care îi avusese în subordine.
După război, Alexandru Sturdza a trăit ca refugiat în Germania, unde i s-a dat un post de profesor. Era o inflație galopantă acolo. După 1930 a trăit în Elveția, trăind de asemenea modest. Cererile lui de reabilitare (!) au fost refuzate.
..
