Spolia Opima

 Cea mai rară și mai prestigioasă recompensă militară din Roma antică.

Se decerna unui general care ucidea personal un general inamic în luptă unu la unu  și îi lua armura ca pradă de război, rămânând cu armata sa stăpân pe câmpu de luptă. 
Un astfel de eveniment s-a produs doar de trei ori în istoria Romei.

Sigur, în antichitatea greacă era un eveniment curent în timpul luptelor. Luptele se purtau  atunci de  multe ori între doi combatanți, fără intervenția celorlalți , armurile erau prețioase și inamicul răpus era deposedat rapid de armură , coif și scut, care aparțineau apoi învingătorului. Învingătorul putea să poarte acea armură- dacă era mai prețioasă decât a sa- ori să o dedice unui zeu, ca mulțumire pentru victoria repurtată și ca să rămână în templu ca amintire a evenimentului, dacă era vorba despre un eveniment deosebit.

În Roma antică astfel de evenimente erau rare. Spolia Opima însemna „prăzi bogate”, trofeul depășind prin simbolistica sa ca importanță valoarea în sine a armurii și echipamentului militar. Acesta era dedicat apoi de învingător , în cadrul unei ceremonii solemne, în templul lui Jupiter Feretrius de pe Capitoliu. 

Cazurile de acest gen cunoscute  :

1. În 752 î.Hr Romulus l-a învins pe Acron, regele Caneninenses , după răpirea sabinelor
2. Aulus Cornelius Cossus l-a învins pe regele etrusc Lars Tolumnius, a fixat armura luată ca pradă de trunchiul unui stejar și a dus-o astfel până la Capitoliu, unde a donat-o templului lui Jupiter 
3. Marcus Claudius Marcellus (consul în anul 222 î.Hr) a galopat de-a lungul liniei sale de bătaie la Clastidium  și l-a străpuns cu lancea pe regele celt Viridomarus, rege al Gaesatilor (gali) și i-a luat armura . Avea peste 42 de ani .
   Pe moneda emisă postum în anul 55 î.Hr onoarea lui Marcellus, pe revers e figurată aducrea la templu a armurii. 

.Lupta purtată de Marcellus e relatată în detaliu de Plutarh.
Înainte de bătălie, Viridomarus l-a recunoscut pe Marcellus după însemnele de comandant și a ieșit călare înaintea lui, provocându-l la o luptă singulară (unu la unu) . 
Marcellus nu îl cunoștea pe rege, dar își dorise să obțină cea mai bună armură deținută de inamic (asta însemnând să ucidă pe cel mai înalt în grad). Cei doi au început lupta călare, iar Marcellus a străpuns cu sulița platoșa adversarului , aruncându-l de pe cal . Cu a doua și a treia lovitură l-a ucis, apoi i-a luat armura ca pradă  de război și a depus-o în templul lui Jupiter Feretrius. 
Marcellus a murit în anul 208 î.Hr, luptând contra armatei lui Hannibal. A fost străpuns de o suliță de către călăreți numidieni. Era consul pentru a cincea oară. 
Hannibal a călătorit să vadă trupul lui Marcellus (a cărui faimă era cunoscută), a dispus să i se facă o ceremonie funerară cum se cuvenea și a trimis cenușa într-o urnă de argint fiului lui Marcellus. În aceeași luptă a fost rănit mortal și al doilea consul.  

Marcus Claudius Marcellus a fost supranumit „sabia Romei ”. 

Ceremonia spolia opima era un ritual religios ce imita ceremoniile arhaice îndeplinite de regele fondator, Romulus.
Învingătorul punea armura luată ca pradă pe o creangă groasă  de stejar și o ducea cu un cortegiu festiv la Capitoliu, la templul lui Jupiter Feretrius. (așa cum se vede pe verso-ul monedei reproduse mai sus).
Doar comandanții de armată puteau depune astfel armura inamicului în templu. 

Armura rămânea expusă acolo pe termen nelimitat, cu inscripția explicativă ce asigura celebritatea de lungă durată a eroului conducător de armată.

Pe timpul lui Octavian Augustus, nu au mai fost permise astfel de ceremonii nici unui general. De ce?
Octavianus Augustus nu a avut calități militare speciale. El a evitat pe cât posibil să lupte personal, cu arma în mână pe un câmp de luptă. A făcut asta odată, în tinerețe și a fost rănit destul de serios, așa că a preferat după aceea să delege niște militari din subordinea sa să comande armatele pe câmpul de bătălie.
Dar poporul trebuia să știe că toate acele succese i se datorau lui, care conducea înțelept.

Armatele romane fuseseră înfrânte în mai multe rânduri de către parți- o populație din actualul Iran

Inamicul ce le administrase romanilor o înfrângere cruntă pe câmpul de luptă au fost parții, un popor de origine iraniană, ce construiseră un puternic imperiu pe teritoriul dintre Mesopotamia și Asia Centrală.
Cavaleria și arcașii lor au repurtat mai multe victorii contra romanilor. . 

Înfrângerea de la Carrhes

În anul 53 î.Hr, triumvirul Marcus Crassus a fost înfrânt la Carrhes. Crassus și unul dintre cei doi fii ai săi și-au pierdut viețile , mulți romani au fost luați prizonieri (alții uciși) și au fost lăsate în mâna inamicului mai multe însemne militare- stindarde oficiale ale legiunilor. Aceste pierderi au însemnat o mare umilință și urmașii au încercat mereu să răzbune acea înfrângere și să recupereze însemnele militare.

Caesar plănuise o mare campanie militară împotriva parților , conducătorii știind însă că era prevăzută și o campanie împotriva dacilor. Caesar concentrase în Iliria 16 legiuni și 1000 de călăreți, având acolo și fondurile necesare pentru plata acelor legiuni pe interval destul de mare de timp .În special dacă ar fi cucerit mai întâi Dacia și ar fi prădat o mare cantitate de aur, în etapa următoare ar fi putut fi angajate și mai multe legiuni, pentru o invazie zdrobitoare împotriva parților.  Campania era prevăzut să dureze trei ani.
Desigur această informație nu fusese anunțată public, pentru ca negustorii daci, care aveau puternice legături comerciale și chiar reprezentanță comercială  la Roma, să nu-l avertizeze pe Burebista. 
Campania nu s-a mai realizat, căci atât Caesar cât și Burebista au fost asasinați de ai lor, în anul 44 î.Hr.

A urmat o nouă înfrângere a unei armate romane în fața parților. 

Lucius Decidius Saxa, numit guvernator al Siriei de către Marcus Antonius, a suferit o înfrângere majoră în anul 40 î.Hr la Apameea, în fața armatei parte conduse de...Quintus Labienus (un general roman ce trecuse de partea parților) și de prințul part Pacorus. Legiunile romane au fost înfrânte și stindardele lor capturate de parți. Labienus l-a executat pe Saxa și a cucerit coasta de sud a Anatoliei , profitând de reacția lentă a lui Marcus Antonius, care avea alte preocupări pe primul plan. 

Romanii au avut mereu dorința de a recupera acele însemne militare și de a zăzbuna astfel umilințele suferite prin pierderea lor.

În anul 38 î.Hr Ventidius Bassus, locotenentul lui Marcus Antonius i-a înfrânt pe parți în trei bătălii.

A avut parte și de un triumf ex Tauro monte et Partheis, care ar fi răzbunat înfrângerea dezastruasă a lui Crassus la Carrhes, din anul 53 î.Hr.. Stindardele nu fuseseră însă recuperate. Dar fusese primul roman ce îi învinsese pe Parți.

Marcus Antonius a întreprins în anul 36 î.Hr o campanie militară împotriva parților , dar nu a reușit să obțină  o victorie decisivă, în schimb retragerea trupelor sale (alcătuite din 100 000 de militari romani și trupe auxiliare din provinciile orientale și regatele aliate)  s-a făcut cu mari pierderi. Pierderea altor însemne militare a sporit umilirea armatei romane. În regiunile muntoase aride, armata romană s-a confruntat cu lipsa alimentelor și a apei , dar și cu boli ca diareea, febra și infecțiile. Romanii rămași fără alimente au mâncat plante din flora spontană și o plantă a avut efecte dezastruase, cauzând grave probleme stomacale soldaților. 
Eșecul campaniei lui Antonius a slăbit poziția acestuia în imperiul roman 

 Abordarea lui Octavianus

Mai târziu, Octavianus a avut o tentativă de a continua planul lui Caesar , cu care fusese la curent, căci îl însoțise pe Caesar în Macedonia, de unde se preconiza începerea luptelor.
În anul 35 î.Hr, Octavianus a debarcat cu trupe pe coastele dalmatice, sub pretextul unei campanii împotriva piraților. El a înaintat apoi până la râul Sava și a cucerit cetatea Segesta, ce urma să fie bază de aprovizionare pentru campania împotriva „dacilor și bastarnilor care sunt dincolo de Istru” (Appian-Istoria Romană). El solicitase  segestanilor cantități importante de grâne , ce urmau să fie duse spre nord cu nave pe râul Sava, apoi pe Dunăre.

La Segesta sau în preajma cetății a avut loc o întâlnire între Octavianus Augustus și regele dac Cotiso.

Întâlnirea a dus la un pact , care prevedea renunțarea la invadarea Daciei de către Octavianus, neamestecul geto-dacilor în teritoriile ocupate de romani la sud de Dunăre și sprijinul trupelor lui Cotiso în conflictele militare.
Pactul urma să fie garantat și printr-o alianță matrimonială, fiica lui Octavianus urmând a se căsători cu Cotiso , el însuși urmând a se căsători cu fiica lui Cotiso (după cum a scris Suetonius):
„M. Antonius a scris că (Octavianus) a făgăduit-o pe Iulia mai întâi fiului său Antonius, iar apoi lui Cotiso, regele geților, și că tot atunci a cerut în schimb în căsătorie, chiar pentru el pe fiica regelui”

Istoricii cred că informația ar trebui corectată, pentru că Octavianus era deja căsătorit. Dar dacă ne gândim că el n-a avut intenția să respecte aceste promisiuni, putea promite orice.
Fiica lui , Iulia era încă un copil. 

Fapt este că ulterior au intervenit divergențe între Cotiso și Octavianus.

„Dacii aceștia trimiseseră înainte vreme soli la Caesar (Octavianus n n) dar nu căpătară nimic din ce ceruseră și trecură de partea lui Antonius, fără a-i fi de mult folos, căci erau dezbinați” (Dio Cassius- Istoria Romana) 

Știm că în anul 37 î.Hr Marcus Antonius și Octavianus stabiliseră să încheie o alianță matrimonială: Iulia, fiica lui Octavianus urma să se căsătorească cu Marcus Antonius Minor Antyllus, fiul cel mare al lui Antonius.
Deci Antonius a menționat în discursul său din Senat că după această promisiune, Octavianus o promisese pe Iulia regelui Cotiso (sau fiului său) , în anul 35 î.Hr. 

S-a văzut ulterior că aceste promisiuni n-aveau nici o valoare pentru Octavianus, care n-a ezitat să ordone uciderea lui Antyllus imediat ce a intrat în Alexandria, după înfrângerea și moartea lui Antonius.
Ce a contat pentru el a fost doar iluzia dată adversarului că a fost încheiată o înțelegere serioasă.
 

Dar a mai fost o pierdere de stindarde în luptele duse de romani în Tracia în luptele pentru supunerea regiunii de la sud de Dunăre

Recuperarea de stindarde pierdute în Tracia și solicitare de premiu Spolia Opima

S-a petrecut o faptă ce ar fi îndreptățit pe un tânăr conducător militar să se bucure de o astfel de recunoaștere oficială.

În 29 î.Hr nepotul triumvirului Crassus, Marcus Licinius Crassus , ce era proconsul al Macedoniei i-a urmărit pe bastarni prin Moesia și l-a învins în luptă directă pe regele lor Baldo , recuperând și stindardele pierdute de Lucius Antonius (fratele lui Marcus Antonius)  în 61 î.Hr., în cursul unei campanii în zonă.
Marcus Licinius Crassus cel Tânăr a dus o campanie victorioasă contra bastarnilor, mesienilor și altor popoare trace.
El fusese coleg de consulat cu Octavianus (viitorul Augustus) și probabil succesul răsunător acestuia începuse să fie supărător pentru împărat. I-a trecut poate prin minte că trebuia să împiedice din fașă apariția unui nou Caesar. 

 .(Un amănunt interesant din biografia lui este că se crede că neavând copii, a adoptat  un băiat din familia Calpurnii Pisones, , un fiu al lui Marcus Piso Frugi , cunoscut apoi ca Marcus Licinius Crassus Frugi, ce a devenit consul în anul 14 î.Hr.)

La începutul regimului imperial, în anul 27 î.Hr nepotul triumvirului Crassus, Marcus Licinius Crassus a cerut dreptul la triumf după victoria repurtată în Macedonia  și de asemenea dreptul de a dedica prin spolia opima armura unui șef inamic învins în luptă corp le corp. :.Licinius Crassus îl ucisese în anul 29/8 î.Hr pe Deldo, regele Bastarnilor.
Augustus i-a refuzat asta, se pare pentru că el nu ar fi avut comanda supremă a armatei. (Deși unele surse spun  că fusese imperator) Crassus a beneficiat doar de un triumf asociat cu cel al lui Augustus, care și-a însușit meritele  

 Deci nu i s-a recunoscut nici titlul de imperator, nici dreptul de a depune armura regelui în templul lui Jupiter. Și apoi...a dispărut! 
Nu se mai știe nimic, nu e menționat cum și când a murit...deși era un personaj important în societatea romană. 

Dio Cassius a povestit cum a fost lupta.

Crassus a devastat Moesia cu armata sa, în urmărirea bastarnilor. Aceștia au trimis delegați ce explicau că nu le făcuseră nici un rău romanilor. Crassus i-a tratat amical și i-a îmbătat , căci „toți sciții sunt bețivi” . Apoi a plecat noaptea cu armata printr-o pădure, punând înaintea lor un mic grup de iscoade, care au fost atacate de bastarni. Crassus a ripostat imediat cu grosul armatei, masacrând mulți dintre ei și fugărindu-i pe ceilalți, care încercau să fugă cu căruțele în care erau femeile și copiii lor. Cu acest prilej, l-a ucis în luptă directă pe regele Deldo. Au fost recuperate și stindardele abandonate Geților de Gaius Antonius Hybrida (unchiul lui Marcus Antonius) în 61 î.Hr, în fața zidurilor Histriei. .
  Dio Cassius a scris însă că tânărul Crassus nu primiset titlul de imperator, așa că triumful a fost aprobat pentru... Octavian Augustus (a 8-a oară) .
Alți istorici au scris că tânărul Crassus fusese numit de fapt imperator după triumful din anul 27 , deci ar fi îndeplinit toate condițiile pentru a se bucura de distincția Spolia Opima. 
Prin urmare Octavianus nu a vrut, pur și simplu, să elogieze o victorie obținută în luptă directă de un alt militar roman, câtă vreme el însuși nu se putea lăuda cu așa ceva. 
Această distincție supremă-Spolia Opima-era mai valoroasă chiar și decât capturarea de stindarde inamice. 

Se presupune că tânărul Crassus a luptat și împotriva dacilor, dar această victorie a fost minimizată de Octavian. .

Dacii la jocurile din 29

Într-acestea, mai căutăm unele indicii despre daci în relatarea jocurilor organizate la Roma în anul 29, cu prilejul inaugurării templului Diuus Iulius. Cu acel prilej a fost invocată lupta Dacilor contra Suevilor. 
Octavianus nu-i înfruntase niciodată personal pe daci și în scrieri se fac referiri sub numele de geți, niciodată de daci. Unii dintre ei erau aliați cu romanii- cum era un rege mai puțin important, Roles, ce a luptat alături de Crassus contra altor geți.
Dio Cassius a scris că dacii care au luptat în arenă la acele jocuri fuseseră luați prizonieri la Actium, când ei îl susținuseră pe Antonius.
Tânărul Crassus a fost apoi uitat, mormântul său nu se cunoaște ,și nici numele lui nu e trecut pe mausoleul mamei lui, Caecilia Metella Care poate fi văzut și acum pe Via Appia) . Moartea lui pare suspectă . 
Horațiu, care a evocat supunerea dacilor, nu l-a menționat.
Nu se regăsește nici la Appian sau Suetonius.

Recuperarea stindardelor luate de parți 

.

 Stindardele au fost restituite în anul 20 î.Hr , în urma unor demersuri diplomatice, în Siria .
La Roma, însemnele au fost plasate cu mare solemnitate în templul Mars Ultor , sărbătorindu-se răzbunarea înfrângerii de la Carrhes. 

Dart nu putem presupune că scena figurată în basorelief pe celebra statuie a împăratului Augustus- cunoscută ca „Augustus di Prima Porta”- Augusto loricato- ar reprezenta remiterea însemnelor militare romane de către Parti, în anul 20 î.Hr. Pentru că această restituire a însemnelor militare și a prizonierilor capturați la Carrhes (ce s-a făcut de regele Phraates IV)  nu fusese ca urmare a unei victorii militare personale a lui Augustus. 

Octavianul Augustus a reușit în anul 20 î.Hr să recapete stindardele pierdute prin negocieri diplomatice cu regele part Phaarate IV, fără a repurta o victorie militară majoră. A amenințat că va ataca din Armenia.

Însemnele militare au fost remise oficial unui trimis roman/locotenent roman, dar propaganda lui Augustus a celebrat recuperarea însemnelor ca un succes personal al lui Augustus .
Dar fusese un succes obținut prin intermediari.
 Să fi reprezentat pe pieptul statuii sale primirea însemnelor ca și cum i-ar fi fost remise personal, ar fi însemnat să mintă fățiș (or la vremea respectivă toată lumea știa cum se desfășuraseră evenimentele) .
Și nu ar fi admis în ruptul capului să fie reprezentat pe platoșa sa un alt general al său primindu-le. 

Însemnele militare au fost apoi depuse în templul lui Mars Ultor , la Roma .


Monedele din epoca lui Augustus îi arată pe Parți supuși, în genunchi, restituind stindardele. Niciodată un rege part nu a fost arătat triumfător, în picioare.

Deci nu pare plauzibil ca scena reprezentată pe cuirasa lui Augustus în celebra statuie Augustus della Prima Porta să reprezinte restituirea însemnelor militare de către regele part Phaarate IV.

În acest basorelief, regele ce ține vulturul roman are o atitudine avântată , părând că depune un jurământ pe acel stindard. Este vorba foarte probabil despre înțelegerea avută cu regele dac Cotiso , când dacii s-au angajat să nu mai atace zonele de la sud de Dunăre și să apere frontierele romane din această zonă, romanii urmând să nu mai atace Dacia.

(Înțelegerea urma să fie pecetluită și printr-o legătură matrimonială, care nu s-a realizat însă, trimișii dacilor care ceruseră la Roma respectarea tratatului fiind nevoiți să plece nemulțumiți.)

Straiele celui care poartă stindardul sunt dacice, , în imagine apare și un lup ce stă în poziție supusă, semnificând dominarea de către Augustus a lupului dacic, ce este acum de partea lui, îmblânzit.
Augustus are la îndemână și sabia, vizibilă ostentativ . Adică ar fi gata să se lupte la nevoie, dar a evitat asta încheind un acord, iar adversarul e entuziast în admirarea valorilor romane.
  

În plus, Augustus a construit un altar lângă templul lui Marcellus dedicat lui Honos et Virtus, unde una dintre cuirasele princeps prezintă un trofeu de armură inamică, înfățișat foarte asemănător cu reprezentarea tradițională a spolia opima. În mod semnificativ, modul în care Augustus a tratat steagurile recuperate de la Partia în 19 î.Hr. a imitat o dedicație specială a prăzii inamice, așa cum a fost descrisă de Dio: „Augustus le-a primit ca și cum i-ar fi cucerit pe parți într-un război [...] în onoarea acestui succes, a poruncit să se decreteze sacrificii și, de asemenea, un templu dedicat lui Mars Ultor pe Capitoliu, în imitație a celui al lui Jupiter Feretrius, în care să se dedice steagurile.”

Suetonius observă că și fiul adoptiv al lui Augustus, Drusus( fratele viitorului împărat Tiberius)aspira să câștige spolia opima.  Aspirațiile lui Drusus, însă, diferă semnificativ de încercările lui Crassus de a face aceeași dedicație onorifică.

Crassus a deținut consulatul în anul 30 alături de Octavian, ceea ce i-a scos în evidență statutul înalt, iar ulterior a deținut o comandă proconsulară în Macedonia și Grecia, timp în care a întreprins campanii împotriva dacilor, moesienilor, bastarnelor, geților și tracilor, precum și a altor triburi „care nu fuseseră niciodată supuse Romei”, aducând toate sub stăpânirea romană. În această perioadă, se spunea că nu numai că l-a ucis pe regele bastarnilor, dar și că a recuperat steagurile legionare pe care bastarnii le capturaseră de la G. Antonius, fratele lui Antonius, în anul 43 î.Hr. (Cassius Dio).
Crassus a beneficiat de un triumf ex Traecia et Geteis , ce a fost celebrat în Iulie 27.
Este posibil ca Octavian să-l fi forțat să se retragă din viața publică în urma campaniilor sale din anii 29 și 28, deși, având în vedere cariera sa, nu este surprinzător faptul că nu se mai menționează nimic ulterior despre Crassus. Iar sub conducerea lui Augustus, retragerea din viața publică însemna mai pe scurt retragerea din viață. 

Armurile puteau fi folosite și pentru înspăimântarea dușmanilor , așa cum scrie Dio Cassius că a procedat Decebal când se aștepta la invazia romană: au fost puse armuri pe trunchiuri de copaci pentru  a fi luate drept soldați de către trupele inamice

La baza coloanei lui Traian sunt figurate armele dacilor, ca o depunere simbolică a acestor trofee. 
Se observă și stindardele dacice cu cap de dragon ,sau de lup,  precum și coifurile dacilor, unele având ridicături în partea de sus, altele având formă ovală, cu obrăzare mari. . Scuturi ovale, cămăși de zale. 

Spolia a devenit ulterior jefuirea monumentelor antice de elementele considerate decorative 

Multe dintre inscripțiile romane pe plăci de piatră au fost reutilizate în epocile ulterioare , fiind considerate simple elemente decoratice. 

Spolia (jaf) : inscripții romane reutilizate în Valencia, Spania (fațada Bazilicii Maicii Domnului a celor Părăsiți)

Legionar roman

 Ce era un legionar? De unde vine cuvântul?

Legionarul roman (în latină: legionarius, la plural legionarii) era un un luptător profesionist din infanteria romană din timpul Romei antice, începând din perioada de sfârșit a Republicii romane și continuând în timpul Imperiului roman.

Ilustrație a echipamentului unui legionar din timpul împăratului Octavianus Augustus

Pe lângă legiunile de luptători pedeștri erau și trupe auxiliare și de cavalerie.

Legionarii erau considerați principala forță de luptă a imperiului roman și eficacitatea lor pe câmpul de luptă a rămas legendară. În ultimii 5 ani de serviciu legionarii erau puși de obicei la sarcini mai ușoare .

După retragere, legionarii romani primeau o bucată de pământ sau o compensație financiară echivalentă.  Mulți dintre ei urmau să aibă cariere politice și puteau ajunge la funcții importante. 

Cei care se aflaseră la post în provincii îndepărtate ale imperiului primeau acolo pământ . Cum pe parcursul timpului  se începuse recrutarea și  dintre tinerii localnici și nu aveau cetățenia romană, primeau această demnitate prin decret imperial. Legionarii aveau și rolul de a romaniza populațiile cucerite. 

Îe teritoriul al Germaniei s-au găsit echipamente militare ale ostașilor romani.

Această cască de bronz cositorită datează din a doua jumătate a secolului II. Era o cască de paradă folosită la ceremonii sau defilări. A fost găsită în tabăra militară romană de  la Theilenhofen, în Bavaria (fosta Iciniacum)
Să nu uităm că această cască era împodobită cu un panaș de pene colorate  (culoarea reflecta statutul militarului) 
Soldații, de la tribun în sus, purtau o cască de tip corintic modificată 

Cască reconstituită	Cineva care fusese senator avea dreptul la panaș colorat cu purpură (violet)
Un centurion avea panaș transversal, făcut din pene	O cască reconstituită în zilele noastre după modelul Montefortino, cu zonă de îndoire pentru amortizarea loviturilor, placă deflectorie pe frunte, apărătoare la ceafă.

Casca se mai numea și galea.
Putea fi folosită și la scoaterea apei din puțurile găsite în cale sau săpate anume. 
De acolo vine probabil găleata 😏

Centurion-- ofițer subaltern
Termenul provine de la „cens”-recensământ, nu de la „centum”-sută
În primele secole ale Republicii(în secolele V-III î.Hr) legiunile erau organizate în câte 40 de centurii, o centurie fiind alcătuită din 100 de oameni. 
Apoi, în secolul III î.Hr, componența legiunilor s-a modificat: ele erau compuse acum din 30 de manipule, de câte 120-160 de oameni, deci legiunea avea cam 4200 de oameni, ajungând la 5500 în situații de mare pericol. Fiecare manipulă avea două centurii (de 60-80 oameni), fiecare manipul fiind c sub comanda unui centurion, ales  de cei pe care îi comanda , numit prior. . El își alegea un secondant, care îl ajuta și îl înlocuia la nevoie: centurionul numit.  Deci erau 60 de centurioni într-o legiune. 

A fost apoi reforma lui Marius din anul 107 î.Hr, după care legiunile erau compuse din câte zece cohorte  de câte trei manipule, adică din câte  șase centurii 

Legiunile erau organizate pe cohorte. Fiecare cohortă avea șase centurioni.
Un centurion comanda între 50 și 100 de soldați, pe care îi conducea în tabără, dar și în bătălie. 
Centurionul îi supraveghea pe soldați, dar în primul rând le dădea exemplu.
A ajuns până la noi , datorită unui cenotaf găsit în Germania, figura centurionului Marcus Caelius, mort în anul 9 în bătălia de la Teutoburg. Pe cuirasa lui erau figurate patru medalii (puțin mai mari ca medaliile noastre moderne) , un colier și două brățări, toate fiind recunoașteri ale curajului său în bătălii. 
Centurionul își exercita autoritatea și prin vitis- o coardă din viță de vie cu care îi putea plesni pe soldații indisciplinați. În inscripții, centurionul era desemnat printr-un 7 cu o buclă- simbolul viței de vie. 
Tacitus, în Annales a povestit că în anul 14 soldații din Pannonia au făcut grevă , înaintând o listă de revendicări: mărirea salariilor, scăderea vîrstei de lăsare la vatră, ameliorarea condițiilor de activitate. Cu această ocazie ei au ucis pe centurionul Lucilius, ce fusese supranumit „încă una” pentru că după ce rupea o coardă de viță pe spatele cuiva mai cerea una și apoi încă una. 
Centurionul era responsabil cu antrenarea soldaților . Când nu era o luptă , soldații primeau diferite însărcinări : curățenie, tururi de gardă, dar aveau și activități de antrenament sportiv. În plus, la fiecare 5 zile soldații exersau mânuirea armelor, iar de trei ori pe lună făceau manevre în formație de luptă.
Centurionii vegheau și la buna desfășurare a vieții cotidiene: dimineața: adunare și saluturi adresate superiorilor: soldații salutau centurionii, aceștia pe tribuni, care adresau la rândul lor salutul legatului care comanda legiunea. 
Apoi erau repartizate însărcinările zilnice: pază la porțile castrului și în fața principia (curtea centrală) , întreținerea clădirilorcurățenie etc. 
Se organizau activități de împrospătare a proviziilor: gradații căutau în împrejurimi surse de aprovizionare ; un centurion primea materialele și le repartiza între depozite sau pivnițe. Se  distribuiau oamenilor rațiile zilnice . Centurionii aveau la rândul lor câte un mic stat major (oficium) cu ajutoare ale sale pentru însărcinările mărunte. 

Pentru a îndeplini bine toate aceste activități, centurionul trebuia să aibă o serie de calități - unele cunoscute de la început, altele dovedite pe parcursul luptelor purtate.  Mulși dintre ei proveneau dintre subofițeri (principales) : el putea să fi fost mai înâi călăreț, sau purtător de însemne /stegar, sau frumentar-însărcinat să găsească grâu (frumentum) , ori cornicular (adjutant al unui ofițer, ce se recunoștea după două cornițe ce ornau casca sa). Mulți proveneau din rîndul ordinului ecvestru- cavaleri romani din clasa intermediară între aristocrație și cetățenii de rând.

Militarii puteau trece de la o legiune la alta - cum s-au găsit date de pildă despre centurionul Publius Aelius Romanus, originar din Mysia (în vestul Asiei Mici) , ce a servit ca centurion în Legiunea I Italică (în Moesia, pe malul drept al Dunării), apoi în Leg. XX-a Valeria (în insulele britanice)apoi în VII-a Claudia (iarăși în Moesia) și apoi în III-a Augusta(în Numidia, în Africa)  

Cavaleria romană

O parte a armatei romane lupta călare. Călăreții își protejau cu o armură parțială și caii, care erau extrem de importanță în luptă. Calul era partenerul luptătorului. 
S-a găsit de pildă această protecție pentru cal

Protecție pentru capul calului -reconstituită după cele de la fortul Vindolanda

Legionari romani încetățeniți în Dacia

La Roma, în spatele templului Divului Augustus , la statuia Minervei este fixată o placă de bronz inscripționată din ordinul împăratului Traian.

Inscripția certifică acordarea cetățeniei romane pentru veteranii ce au luptat în trei alae (unități de cavalerie) și 16 cohorte , ce se aflau în Dacia ocupată de romani.  

Cetățenia romană a fost acordată și soțiilor pe care le aveau deja veteranii sau pe care aceștia urmau să le aibă . Și copiilor lor. Cohortele sunt nominalizate și după denumire se poate observa că erau alcătuite nu doar din romani din Italia, ci și din hispanici, gali, daci , traci...cel puțin 12500 de capi de familie , militari lăsați la vatră. 

Desigur au fost și alte serii de decrete similare, pentru că recrutările pentru legiunile romane se făceau anual și cam în același ritm erau lăsați la vatră veteranii din acele legiuni. A ajuns până la noi doar acea inscripție. 

La demobilizare legionarul primea o missio honesta. Era o declarație asemănătoare unei diplome ce arăta că militarul a avut un serviciu onorabil și e răsplătit cu o îndemnizație de retragere (sumă unică ce în timpul lui Augustus era de 12000 de sesterți) și pământ. 
În acelaș timp , în caz de urgență ei putea fi rechemați sub arme (evocati) . Cei care nu respectau legile militare erau reformați cu dezonoare și primeau missio ignominiosa. În caz de incapacitate ca urmare a rănirii sau a altor probleme fizice sau psihice, ei primeau missio causaria . 

În Munții Apuseni placa de bronz inscripționată ca missio honesta era păstrată din tată în fiu ca act de proprietate și în caz că pământul se împărțea între mai mulți copii, placa era spartă și fiecare moștenitor primea o bucată. Se găsesc încă  astfel de fragmente în Țara Moților. 

Canabele legiunii XIII a Gemina încartiruită în Dacia după războaiele dintre armatele împăratului Traian contra armatelor regelui dac Decebal

Canabe= așezări  civile aflate în vecinătatea unor fortificații romane și aflate în gegături cu acestea.

Legiunea romană a XII-a Gemina s-a aflat în castrul de la Apulum , construit în anii 106-108. Cercetătorul Radu Ota a studiat documentele și relicvele arheologice ce încă se păstrează referitoare la canabele din jurul acelui castru, concluzionând că populația stabilită în jurul castrului număra cam 15 000 de locuitori. Aici a existat palatul guvernatorului roman al provinciei, ce era și sediul administrativ al acesteia . Studiile a numeroși cercetători români sau străini care au studiat așezările de tip canabae au arătat că a existat o politică statală a imperiului roman de dezvoltare alături de un castru legionar a două așezări: un vicus civil și canabe legionare. Putem remarca asemănarea cu situația studiată de arheologii britanici la Vindolanda.

În timpul împăratului Marcus Aurelius (ce a domnit între anii 161-180) canabele aflate la sud de castru , pe locul actualului cartier Partoș din Alba Iulia evoluaseră la rang de municipium. (Municipium Aurelium) 
După anul 197 așezările adiacente castrului Apulum au devenit Municipium Septimium - în timpul împăratului Septimius Severus (ce a domnit între anii 193-211). Acest municipiu roman a evoluat cu timpul sub forma actualului oraș Alba Iulia. La nord de castru, dar și la est și la sud- est de acesta exista un vicus autohton (așezare a localnicilor) , o comună daco- getică ce coexista cu militarii romani după terminarea ostilităților. Colonia Aurelia Apulensis. Prin săpături arheologice s-au găsit vestigiile unei clădiri de mari dimensiuni (dezvelite parțial pe o suprafață de 384m2) , cu tencuială pictată sau ornamentate cu stucaturi, datată între sfârșitul secolului II și începutul secolului III , în care s-au găsit monede emise de împărații Antoninus Pius (138 - 161) și  Marcus Aurelius 

S-a găsit o inscripție onorifică dedicată de  conscribti et cives Romani consistentes kanabis (recruți și cetățeni Romani formați din kanabis)

în onoarea comandantului castrului, : M. Ulpius Apollinaris.

conscribtietcivesRomaniconsistenteskanabis Diverse alte inscripții găsite (pe monumente funerare sau omagiale) atestă continuitatea familială în localitate. conscribtietcivesRomaniconsistenteskanabis Cetatea medievală , ale cărei planuri au fost desenate pe 18 februarie 1711 de arhitectul iitalian

Giovanni Morando Visconti  arată că au fost folosite zidurile vechii fortificații romane pentru așezarea medievală. conscribtietcivesRomaniconsistenteskanabis În zidul de incintă a fost găsit un bloc de piatră cu inscripția Felix Leg(io) XIII Ge(mina) Antoniana -

piesă refolosită din vechiul castru roman .

Admiterea în armata romană

Legionarii erau o armată de voluntari în care se puteau înrola cetățeni romani cu vârste între 18 și 21 de ani, în perioade de criză vârsta mărindu-se până la 45 de ani. Tânărul începea inițierea în armată la 17 ani. 

Condițiile de admitere în armată erau - pe plan moral- tânărul să nu fie cunoscut ca ducând o viață dezmățată, iar pe plan fizic să fie sănătos , să vadă bine și să aibă o înălțime de preferință peste medie. Se verifica și dacă avea organe sexuale masculine. Un testicul, minimum. 
Înălțimea mare nu era o necesitate absolută, dar era de dorit , avându-se în vedere că luptele de pe vremea aceea se purtau de cele mai multe ori corp la corp . Cum pe vremea aceea înălțimea medie era cu circa 2,5 cm mai mică decât în timpurile de azi, probabil că un tânăr recrut ar fi trebuit să fie mai înalt de 1,65m.
A se bate pentru patrie era un privilegiu . 

Înainte de primire, recruților li se verifica statutul juridic. Unii dintre ei veneau cu scrisori de recomandare care atestau că erau născuți liberi și erau cetățeni.
Sclavi nu aveau voie să se angajeze în armată și dacă un sclav încerca să intre voluntar în armată era pasibil de pedeapsa cu moartea. 
Exista și o perioadă de probă de 4 luni (probatio)  . Dacă recrutul era admis, el devenea un signatus și primea un signaculum: o piesă de metal purtată la gât într-o punguță de piele . Signaculum era asemănător cu plăcuța de identitate pe care o poartă soldații actuali. Ea cuprindea informațiile personale importante referitoare la soldat și desigur unitatea militară din care făcea parte. 
Procesul de alegere a recruților (dilectus) era laborios, dar în caz de pericol se trecea la tumultus- recrutarea de urgență , fără a se mai alege. 

În epoca imperială trupele auxiliare au fost regrupate sub forma unor cohorte (infanterie ușoară) sau ailes (cavalerie ușoară sau grea) sau cohorte mixte (infanterie și cavalerie). Foarte frecvent soldații care făceau parte din aceste cohorte nu erau cetățeni romani. Au existat până la Vespasian cohorte constituite din aliați (sociae cohortes), unități etnice care aveau propriii lor șefi. La sfârșitul secolului I era noastră au apărut numeri: unități formate din soldați ce nu erau romani, care își păstrau caracterul etnic , limba și armamentul cu care erau obișnuiți . Erau în general infanteriști, dar erau și unități de cavalerie. Se poate nota prezența în marină și într-un corp de garnizoană din Roma a unor liberți  (vigiles) . 

Pentru membrii elitei romane activitatea în armată era o obligație. Nu se putea începe o carieră politică înainte de a participa la câteva campanii militare. - cam 10 ani. 

Remunerarea 

Cezar a mărit solda de la 450 la 900 de sesterți pe an, iar în timpul domniei lui Domitian , în anul 89, solda devenise 1200 sesterți. 
Actele individuale de curaj erau recompensate cu prime. Se deduceau însă și sume pentru cheltuielile legionarului.

Decorații și recompense pentru militari:

• -lancea (hasta pura)- pentru rănirea inamicului în luptă
• - cupa de argint - pentru uciderea în luptă a unui inamic
• - stindard de argint- pentru curaj în luptă
• - Torque et Armillae (colier și brățară de aur) - pentru comportament excepțional în cursul unei bătălii
• - Coroana de aur (corona aurea) pentru curaj excepțional în luptă
• - Coroana murală (corona muralis) - pentru primul soldat care a trecut peste zidul unei cetăți asediate
• - Coroana navală (corona navalis) - pentru bravură în luptă pe mare
• - Corona vallaris- pentru primul soldat ce trecea întăririle unei tabere inamice
• - Corona civică - pentru salvarea vieții unui camarad de arme sau a mai multor camarazi. 

- Corona civica a fost primită de tânărul Caius Iulius Caesar ce se întorsese teafăr (spre stupefacția comandantului său care îl trimisese într-o misiune extrem de periculoasă) și salvase de asemenea viețile camarazilor săi . Această distincție a fost prețuită de Cezar toată viața. 

Organizarea armatei

La început armata romană era o miliție formată din cetățenii cu stare materială mai bună, care serveau sub arme fără a fi plătiți- în caz de necesitate.

în timpul lui Servillius Tullius (578-535 î.Hr) cetățenii fuseseră împărțiți în clase în funție de starea materială ,și în funcție de ea erau obligați să-și procure echipamentul militar pe cheltuiala proprie.

fiecare legiune număra  4200 de pedestrași și 300 de călăreți. 

Primul grup de atac era format din cei mai tineri -până la 20 de ani. (hastati). Al doilea rând era format din cei între 20 și 30 de ani (principes ) - cam 1200 de persoane. În spate erau triarii, cei trecuți de 30 de ani (cam 600) și care intrau în luptă doar în caz de necesitate absolută.
Odată cu trecerea la armata profesionistă, plătită și întreținută de stat, s-a renunțat la împărțirea pe vârste a militarilor.

Cum erau echipați soldații romani (membri ai legiunilor/legionari)?

În timpul mandatului lui Caius Marius (între anii 157-86 î.Hr) s-a trecut la organizarea unei armate profesioniste . Soldații romani mai erau numiți și „hoplites”, după numele scutului circular cu diametrul de 90 cm numit „hoplon”.Marius a recrutat soldați din clasele sărace ale populației, cărora le plătea solde și le asigura echipamentul militar, dar și o parte din prada de război. Au fost abolite diferențierile după vârstă.  Cu timpul au fost primiți în armată și bărbați care nu aveau cetățenia romană. La demobilizare, legionarii  primeau pământ și cetățenie romană (dacă nu o aveau). 

Tânărul recrut ce îndeplinea condițiile de admitere depunea un jurământ (sacramentum) prin care se lega de șefii său și de Roma și putea avea o carieră militată de 15, apoi 20 de ani și apoi 25 de ani. 

Militarul din legiuni avea un armament defensiv (armură (lorica), cască (galea) și scut(scutum) ) și un armament ofensiv :sabie(gladius) , pumnal (pugio) și lance(pilum)  . În timpul campaniilor militare legionarul ducea cu sine bagajele (sarcinae), ce cuprindeau proviziile de hrană (în special grâu) , ustensile de preparare a hranei (un castron metalic ), broșa (fibula) ce prindea mantia și unelte de tăiere a copacilor sau de construire de drumuri (topor- securis, fierăstrău-vidi , lopată-trulla) , echipament ce putea cântări între 35 și 45 kg

 Cezar a micșorat bagajul de transportat la circa 20 kg, solicitând în schimb parcurgerea unor distanțe mari foarte rapid, ceea ce i-a permis să aleagă cel mai adesea terenul de luptă.

Echiparea militarului roman a evoluat de-a lungul timpului.

Lorica segmentata a fost purtată într-o perioadă relativ scurtă, alternând  cu  armura din zale. 
Protecția brațului, manica segmentata a rămas în uz mai mult timp.

În această fotografie (făcută de Jo Rutherford)  s-a reconstituit ținuta unui Centurion (așezat ), ce purta lorica squamata și cizme înalte din piele (calcei). În spatele lui ar fi doi legionari , dintre care unul poartă lorica hamata , iar celălalt lorica segmentata. Amândoi poartă caligae (sandale de marș) 

În acest basorelief de la Tropeum Traiani un soldat roman poartă lorica squamata /hamata. Probabil că acest gen de armură oferea mai multă libertate de mișcare în luptele din Moesia. Pe altarul construit atunci se menționa că în luptă au murit 388 de romani, inclusiv prefectul castrului= căruia i s-a ridicat un monument separat. A fost o bătălie grea, câștigată la limită de romani, în iarna 101-102, aproape de actuala localitate Adamclisi, în Dobrogea.  

Forma căștilor a evoluat și ea. Căștile au început să protejeze mai bine gâtul , iar mânecile cămășii din zale au devenit mai lungi, acoperind tot brațul.
Săbiile purtate de infanteriști (gladius) au devenit mai lungi și purtate pe partea stângă (începând din anul 150). Forma sabiei s-a schimbat și ea, astfel că sabia scurtă folosită pe timpul lui Caesar nu era identică cu sabia din timpul lui Marc Aurelius.
Sabia foarte scurtă a fost eliminată treptat în a doua jumătate a secolului al II-lea în favoarea săbiilor medii sau mai lungi. Lungimea sabiei a crescut cu 15-20cm. În acelaș timp au fost utilizate mai mult sulițele și scuturile ovale
Cavaleria și auxiliarii foloseau un echipament diferit, ce semăna mult cu echipamentul folosit de soldații standard de mai târziu.

Aici e reconstituirea ținutei de paradă a unui centurion din Legio II Augusta. 

Mărșăluirea pe distanțe mari era obișnuită în armata romană.
Încălțămintea era foarte importantă.
Sandalele de marș- caligae- permteau aerisirea piciorului transpirat de efort/
Se foloseau și cizme complet închise- calcei- încheiate cu șireturi.
Persoanele de rang înalt purtau încălțăminte ornamentată cu diferite culori și cu catarame metalice strălucitoare. Ele se pot vedea la statuile antice, dar și printre încălțările autentice găsite la castrul Vindolanda.

La Carnuntum, în actuala Austria s-a găsit o țiglă romană marcată cu ștampila LEG(io)XIIIIG(emina), dar și cu urme de degete, urme de labe de câine (sau ale altui animal, căci parcă nu se văd gheare😕)  și urme de înălțăminte. Și cu urma unui picior desculț.
Mantaua PAENULA

Din echipamentul obișnuit al legionarilor făcea parte și o manta groasă , uneori cu glugă, ce îl proteja de frig și de ploaie, dar proteja și echipamentul 

La fiecare zece zile militarii efectuau câte un marș test de treizeci de kilometri cu echipamentul de campanie. Ei practicau de asemenea și alte exerciții atletice de antrenament : întreceri la alergare, sărituri, aruncarea suliței sau a unor bolovani, lupte, înot și chiar călărie.

Recrutul era antrenat de două ori pe zi în mânuirea armelor , cu un scut de răchită și o sabie de lemn. Recrutul învăța să arunce sulița lestată 

Acesta e un scut originar roman. Scutum.
Făcut din lemn stratificat și acoperit cu piele de ied pictată, cu înălțimea de 105,5 cm, lășimea de 41 cm și grosimea de 6 mm  și datează din secolul III
O întâmplare tragică a făcut posibilă găsirea lui aproape intactă: 
În timpul unui asediu din localitatea siriană Dura-Europos, 19 legionari romani au murit într-un tunel sub un turn de fortificație- se crede asfixiați cu nafta vapori se sulf cu bitum ars. Condițiile de lipsă de aer și vaporii de sulf au permis păstrarea obiectului. 

Alîturi e o reconstituire - cum era când era nou😊

Ei purtau o armură metalică numită „lorica segmentata”, (alcătuită din benzi metalice legate între ele cu fâșii din piele, ) sau o armură din piele groasă, prinsă cu cuie aurite ori o cămașă de zale , alcătuită din inele metalice împletite, numită „lorica hamata”.
O lorica hamata standard cântărea în jur de 11 kg.
Exista și varianta de armură zale formate din solzi metalici suprapuși , numită lorica squamata.
Pe sub armură purtau și o tunică groasă de in  largă și mai lungă decât a civililor .
eau de asemenea o cască de bronz ce acoperea capul și aproape toată fața , o spadă scurtă (gladius) purtată în teacă la stânga , un pumnal (pugio) purtat la dreapta , un scut ,(inițial rotund, apoi dreptunghiular, mare), harnașamente noi pentru cai și potcoave, unii foloseau și pinteni ,  sulițe scurte  sau o suliță lungă de 2,5m (pilum)  .
Recruții învățau să lupte cu arme adevărate, să folosească mașini de război și manevre tactice.

Marșurile militarilor

Publius Flavius Vegetius Renatus, autor roman din secolul IV, a scris că un marș obișnuit pentru legionarii romani însemna ca ei să parcurgă 100 de pași pe minut, în timp ce un marș rapid însemna cam 120 de pași pe minut. 
Considerând un pas de circa 0,76m, rezultă viteza obișnuită de 4,6 km/h -sau 5,5 km/h în marș rapid.
Antrenamentul consta în parcurgerea a 20 de mile romane (cca 30 km) în 5 ore, vara; 
Să nu uităm că o armată romană în marș era ca un oraș în mișcare: zeci de mii de oameni și de animale , bagaje purtate cu căruțuri. 

Legionarii parcurgeau distanțe importante pentru a supraveghea frontierele imperiului. Existau două feluri de a mărșălui: cu pas scurt și cu pas lung , mai rapid, folosit în special pe drumurile amenajate.

 
Ei parcurgeau etape de circa 25 km pe zi, dar ajungeau să parcurgă în marș forțat și distanțe mult mai mari. 
Se poate cita situația în care legiunile lui Crassus au străbătut 37 km fără oprire, armata lui Cezar a mărșăluit 45 km în Galia sau un alt marș, de data asta fără bagaje , pe distanța de aproximativ 74 km, parcurși în 24 de ore, cu o odihnă de trei ore. 

La sfârșitul etapei, legionarii aveau de amenajat și tabăra provizorie în care urmau să-și petreacă noaptea, era nevoie să sape și șanțuri sau să construiască palisade și să facă diferitele treburi necesare: să aducă apă, să taie lemne pentru foc și să prepare hrana.

Ei foloseau și calote de ceramică arsă (testum) pentru coacerea pâinii fără a avea nevoie de cuptor. 
În cazuri extreme , când nu era timp pentru pregătirea pâinii, militarii mestecau boabele de grâu în gură în timp ce mărșăluiau.
În timpul războiului contra dacilor, Traian și-a re echipat soldații ce purtau lorica segmentata cu alte tipuri de armură 

La începutul unui asediu, armata romană il izola pe inamic cu un zid dublat de un șanț , ca să evite contraatacurile. Apoi se construia un turn de lemn (turris) mai înalt decât împrejmuirea orașului asediat și echipat cu dispozitive balistice. Turnul era dus aproape de incinta asediată pe o terasă construită pentru asta (agger) . La asalt se foloseau catapulte, baliste, berbeci (aries) și altele. Când se pătrundea în oraș, începeau luptele corp la corp.

Când nu luptau, legionarii construiau drumuri, poduri și chiar orașe (cum a fost orașul Timgad) .
Aceste activități erau privite și ca antrenamente pentru creșterea forței fizice , pe lângă interesul economic evident.

Acest desen găsit pe Quora caută să reconstituie cam ce avea de transportat un legionar roman în timpul marșurilor.
Armura, armele și echipamentul cântăreau între 27 și 41 kg. 

Energia cheltuită 

Cercetători actuali au evaluat care ar fi fost cheltuiala de energie desfășurată de acei militari.

Cam așa:
-marș de 5 ore cu greutate de 20 kg- 3000kcal

-instalarea taberei cu o oră de muncă la terasament sau la tăierea de copaci- 400 kcal

- diverse alte corvezi- 250 kcal

-consumul din metabolismul bazal propriu- 1600 kcal

Se ajungea astfel la un total de 5250 kcal.

În marșul forțat de 74 km efectuat de trupele lui Cezar în 24 de ore fără bagaje, cu odihnă de 3 ore, s-ar fi consumat peste 6000 kcal. 

În timpul lucrărilor de interes colectiv, de construire de drumuri, poduri sau fortificații se estimează un consum de energie de cca 4000-5000 kcal/zi.

Ce mâncau legionarii

Alimentul de bază în lumea romană era grâul. Soldații erau aprovizionați cu grâu (uneori zdrobit sau râșnit) , carne proaspătă, sărată sau uscată, ulei de măsline, sare și vin ieftin (care era băut amestecat cu apă rezultând băutura numită posca) .

În secolul I î.Hr. legionarii romani consumau cam 1000-1500 g/zi de alimente din grâu : grâu fiert , lipii, pâine sau biscuiți. 

Rația de dimineață (prandium) pentru un soldat, în perioada Republicii cuprindea 850 g de grâu, 100 g de slănină, 30g de brânză și 1/2 litru de vin (cam 3500 kcal), iar la masa de seară (cena) ar fi primit 1350 g de pâine, 900 g. de carne, 70 ml. de ulei și 1 litru de vin . 
La aceste rații se adăugau diferite suplimente conservate (cum erau fructele uscate) sau proaspete (legume, fructe sau carne) , cum au arătat resturile găsite de arheologi în tabere din Anglia sau din Germania. S-au găsit resturi a numeroase animale domestice (porc, vită, oaie, capră) dar și de animale sălbatice (mistreț, căprior, cerb, elen, urs , castor, lutră , ba chiar lup și vulpe). 
Se obișnuia ca legionarii să bea apa în care își băgaseră armele, având credința că zeul Marte le va da forță. Autosugestia avea desigur rolul ei, dar unii comentatori adaugă și ideea că fierul heminic (din sânge) era mai bine absorbit de organism , iar organismul unui legionar avea nevoi spporite de fier , dat fiind că s-a făcut observația că alergătorii de fond din zilele noastre suferă uneori de anemie feriprivă.

Armata era în general bine aprovizionată (prin servicii de intendență bine organizate), dar puteau exista și situații când hrana era insuficientă.
Iulius Caesar a scris că la asediul orașului Avaricum armata a dus lipsă de grâu și a scăpat de foamete doar cu câteva vite. Din acest motiv trupele duceau de obicei și provizii alimentare pentru câteva zile.

Tactica de luptă
Armata romană se distingea printr-o disciplină exemplară și prin faptul că lupta în formații prestabilite, desigur acestea variind în funcție de condițiile concrete de luptă.
Plutarh descrie de pildă felul în care legionarii s-au apărat de săgețile Parților în războiul purtat contra lor de Marcus Antonius:
„Ei s- au întors spre inamic, primul rând a pus un genunchi la pământ și s-a acoperit cu scuturile; al doilea rând a îndoit un genunchi și a ridicat scuturile deasupra celor din râdul întâi; al treilea a făcut la fe.; și această suită de scuturi , ce părea un acoperiș prezenta imaginea gradenelor unui teatru și asta a fost pentru soldați cea mai sigură apărare contra săgeților Parților, care alunecau pe aceste suprafețe de bronz. Inamicii, luând această mișcare a romanilor drept semn de oboseală și de epuizare, și-au lăsat arcurile și , înarmați cu sulițe, s-au apropiat să atace: în acel moment romanii, ridicându-se și strigând tare, și lovindu-i pe inamici cu lăncile lor scurte, i-au doborât pe cei ce erau mai aproape și i-au pus pe fugă pe ceilalți”. 

Ce beau soldații romani?
Posca
Legionarii, dar și oamenii de rând și sclavii beau de obicei posca, o băutură ieftină .
Ne duce cu gândul la cuvântul românesc poșircă.
Un vin slab, care se oțetea repede neavând suficient alcool. De asemenea ei nu puteau căra cu ei amfore, pentru o depozitare în bune condiții a vinului. Legionarii duceau la brâu un recipient cu posca. Acest vin ieftin era îndoit cu apă pentru a potoli setea , dar și pentru a contracara unii germeni patogeni ce ar fi fost conținuți în surse de apă nu prea curată, de unde erau siliți uneori legionarii să bea în timpul marșurilor îndelungate. Legionarii adăugau în posca și plante aromate, cum ar fi coriandru, care aveau de asemenea proprietăți antiseptice , antibacteriene și anxiolitice. Se foloseau și salvia, cimbrul, petale de trandafiri..
Câte odată se adăuga și un gălbenuș de ou pentru a tăia din acreala băuturii, dar și pentru aportul de substanțe nutritive- când militarii nu aveau timp să se oprească pentru a-și pregăti o masă consistentă, De asemenea se putea adăuga miere în băutura respectivă.

Vinul, având conținut mai mare de alcool nu se folosea în armată , pentru a nu-i ameți pe luptători. 

Pe măsură ce o parte din băutură era consumată, legionarul adăuga vin peste conținutul din recipient. Vinul începea să se oțetească la rândul său, treptat- dacă mai avea timp 👨

Desigur aristocrația romană privea cu dispreț această băutură, câtă vreme avea la dispoziție vinuri de bună calitate și apă din izvoare curate, adusă prin apeducte și conducte până la locuințele lor, sau până la fântânile din oraș.

De unde vine și „plosca” de la noi. Plosca e un vas din lemn, lut ars, metal sau piele, cu formă turtită și cu gât scurt și strâmt, făcut pentru a purta băutura atârnată de brâu. 
Exact cum purtau și legionarii în antichitate.
Cuvântul se regăsește și în limbile bulgară, cehă și sârbă. Dar pe acolo  au fost și romani, în antichitate. La spanioli se cheamă „bota”.(Aici e un recipient contemporan de 2l din Spania, făcut pentru a fi purtat la brâu) 

Vinul de bună calitate se numea vinum. De unde cuvântul vin din românește.

Oțetul se numea în latinește acetum (după Pliniu cel Bătrân).

În acest mozaic roman din sec. III, găsit în Tunisia e figurat un recipient , probabil din sticlă, cu mâner, care era protejat contra spargerii cu o împletitură - poate din papură, poate din piele. La fel ca o damigeană. Alături e pusă o cupă de alamă (probabil). Compararea dimensiunilor arată că bidonul nu era prea mare și ar fi putut să fie purtat la brâu . 

Apărătoarea de braț - lorica manica (manica) 

Se pare că în timpul războaielor duse de romani împotriva dacilor a fost preluată din echipamentul gladiatorilor apărătoarea pentru braț numită manica. Manica era formată din 14 plăcuțe de fier sau din bronz curbate și suprapuse (douăsprezece segmente mai înguste și două mai late la capete) prinse cu catarame și șireturi împletite din păr din coada cailor. Plăcile metalice erau purtate peste o căptușeală din piele moale.

Această apărătoare de braț, purtată pe brațul ce era mai expus în luptă (de obicei brațul drept) a fost inclusă în echipamentul militarilor romani ca protecție împotriva temutei arme a dacilor, falx , arma cu lamă curbată atestată în numeroase basoreliefuri găsite la Tropaeum Traiani de la Adamclisi , dar și pe Columna lui Traian de la Roma. 
O sculptură găsită la Alba Iulia atestă faptul că manica a fost folosită în Dacia și în secolele II-III. 
Termenul a rămas în limba română ca mânecă- parte a hainei ce acoperă brațul. 

Centura (cingulum) 
Sabia și pumnalul erau purtate inițial pe câte o centură, apoi s-a folosit o singură centură lată pentru ambele arme (cingulum militarae- cingătoare ce era împodobită cu diferite catarame, plăcuțe metalice ornamentale, ținte , dar și cu un număr de curelușe din piele - pteriges-ce formau o protecție inghinală  )

Centura era un însemn militar ce arăta calitatea de soldat a purtătorului chiar când acesta nu purta decât tunica , mantia și sandalele. 
„Omni qui militant, cincti sunt” - Servius -„Toți militarii sunt încinși (cu centura)”
Pierderea centurii era o dezonoare militară.

Ocrea (cnemide )

Erau apărători pentru gambe folosite în antichitatea greacă și apoi de către romani.
În Grecia cnemidele (knemis) erau făcute din foi de bronz formate anatomic după formele anatomice ale fiecărui combatant și acopereau gambele de la genunchi la gleznă .
În Iliada, aheii erau descriși ca fiind euknemis (cu gambele protejate) 

Apărători similare erau puse și pe picioarele dinainte ale cailor 

S-au găsit cnemide purtate de gladiatori (la Pompei). E un echipament mult mai ornamentat decât echipamentul militarilor romani, dat fiind că luptele de gladiatori erau în primul rând spectacole. 
Aceste apărători pentru picioare erau mai înalte decât cnemidele militare obișnuite și se evazau mult deasupra genunchilor, sugerând că acei gladiatori erau foarte musculoși . Apărătorile pentru gambe se legau cu curele la spatele piciorului.

Cei mai bogați aveau și o cămașă din zale. Fiecare soldat își purta echipamentul în spate- între lupte.
Militarul purta și o mantie de lână ornată cu broderii  și prinsă cu o fibulă. 
Soldații erau încălțați cu caligae (sandale), peste șosete (ondines) . În zonele mai friguroase soldații purtau subigares (budigăi-pantaloni scurți de lână) .

Când campania militară se purta în zone muntoase, soldații romani purtau încălțăminte cu ținte metalice pe talpă, pentru mărirea aderenței și protejarea tălpii din toval.

O astfel de talpă s-a găsit în Germania , e expusă la Römermuseum Osterburken in Osterburken și e datată din secolele II-III. Astfel de încălțări romane au fost găsite și pe teritoriul actual al Marii Britanii sau în alte părți din vechiul imperiu roman. 

Cohorta era unitatea militară de bază, compusă din 480 de bărbați sau 6 centurii de câte 80 de oameni. 

După lupta lui Crassus cu parții în 53 î.Hr, romanii au preluat de la ei ideea unor catafractares-cu armament greu și a arcașilor călare. S-au adăugat o apărătoare pentru gât , pomeți la cască  și o spadă mai lungă (spata) 

Fiecare legiune avea un stindard (un vultur din argint sau din aur/aurit) și un număr.

În timpul secolului IV era noastră au intervenit schimbări majore. Legionarii au devenit comitatenses - o rezervă strategică mobilă la dispoziția împăratului . Sau limitanei- trupe ce patrulau de-a lungul frontierei, având sediul în forturi de apărare. În locul fostei garde pretoriene erau o gardă imperială numită scholae palatinae și de asemenea unități de infanterie numite auxilae palatinae. 

Garda pretoriană

Garda pretoriană era corpul militar de elită ce asigura paza împăratului . Acest corp de gardă pentru paza împăratului a fost înființat de împăratul Augustus (în anul 27î.Hr.) . Tot împăratul Augustus a instituit interdicția celor aflați în prezența împăratului de a se apropia prea mult de acesta (după ce Iulius Caesar fusese ucis de senatori, care se apropiaseră foarte mult de el sub pretextul unei cereri).

În acest basorelief (datat în jurul anului 40,  , în timpul împăratului Claudius, și aflat acum la muzeul Vatican) sunt reprezentati membri ai Gărzii Pretoriene în ținută militară. Echipamentul militar e figurat cu grijă pentru detalii, astfel că putem vedea cum arătau platoșele, pelerinele, coifurile , scuturilw și sulițele lor. Basorelieful are peste 2m înălțime, așa că se pot vedea detalii clare, inclusiv de centuri. 

Figura militarului roman 

Lăsarea la vatră

Legionarul ce își termina serviciul în armată primea o „adeverință” sub forma unei plăci din bronz pe care era scrisă pe care era specificată modalitatea în care a terminat serviciul militar și calificativul primit. (Serviciu onorabil, de obicei). Prin acest certificat veteranul primea și cetățenia romană (dacă nu o avea deja), beneficiile bănești și dreptul la împroprietărire cu o bucata de pământ .

Pe această plăcuță de bronz de pe timpul împăratului Nero era scris cam așa:

Nero Claudius Cezar Augustus Germanicus, fiul divinului Claudius, pontif suprem , consul pentru a cincea oară, tribun al poporului, Tatăl Patriei...acordă....(numele soldatului) o descărcare de sarcini onorabilă și cetățenia romană, cu toate privilegiile corespunzătoare, pentru serviciul credincios și curajos în Legiunile Germanice Superioare, timp de ...ani. 

Era un document oficial emis de cancelaria împăratului. 

Acesta e un alt document de lăsare la vatră după un serviciu în armată (20-25 de ani)îndeplinit cu cinste -honesta missio. Acest document era eliberat odată cu banii de eliberare din serviciu și un teren. Dacă servise ca soldat de rând, prima de eliberare era 12000 de sesterți. Dacă făcuse parte din elite, primea circa 600000 de sesterți.
Conform cu înregistrările găsite la Pompei, o pâine costa cam jumătate de sesterț, o jumătate de litru de vin- mai puțin de 1/2 de sesterț și mai mult de 1 sesterț; 14 livre de grâu costau 7 sesterți, o tunică 15 sesterți, un măgar-500 de sesterți. 
Salariul anual pentru un soldat de rând în timpul lui Iulius Caesar a fost majorat de la 450 la 900 de sesterți, aștfel că îndemnizația de eliberare din serviciu era cam cât 13 ani de salariu. 

Legionarii eliberați din serviciu din motive de sănătate primeau o missio causaria (eliberare din anumită cauză) și o îndemnizație din partea statului

Îngrijiri medicale pentru răniți

Legiunile duceau cu ei chirurgi foarte competenți, ce puteau trata fracturi, să extragă vârfuri de săgeți, să amputeze la nevoie fără să moară pacientul, să curețe și să panseze rănie , oprind hemoragiile.
Se foloseau capsule de mac (opium) pentru anestezie și scopadalamină pentru ușurarea durerilor, rănile erau spălate cu oțet , se îngrijeau cu miere și e posibil să fi fiert instrumentele chirurgicale folosite.
Taberele militare includeau și spitale de campanie, cu medici- numiți immuni.
Legionarii răniți erau evacuați de pe câmpul de luptă printr-un lanț de sprijin și logistică bine organizat. Nivelul de tratare a răniților din acel timp nu a fost egalat apoi decât în secolul al XVIII-lea, în Europa. 

Când Cato cel Tânăr a vrut să-și ia viața la Utiqua, el și-a provocat o rană gravă la abdomen, dar nu a murit imediat. Servitorii l-au găsit zăcând și i-au acordat îngrijiri medicale, oprind hemoragia și pansând rana. Când Cato s-a trezit din leșin, și-a desfăcut pansamentele și și-a redeschis rana , astfel că a pornit din nou hemoragia și a murit. 
Vedem deci că rana fusese tratată corect de personalul casei și el ar fi putut supraviețui dacă nu ar fi zădărnicit îngrijirile.

Aceasta e stela (piatra comemorativă) ridicată în amintirea unui centurion ce era și medic în  armata romană, în cohorta înâia Tungriorum  din actuala Mare Britanie, la Vercovicium (aproape de zidul lui Hadrian) . Îl chema Anicius Ingenuus și a trăit 25 de ani. 


Militarii romani erau și excelenți constructori.

Se putea întâmpla ca o legiune să mărșăluiască 30 de kilometri într-o zi și apoi să construiască  o tabără fortificată (castrum) pentru noapte.
Era o muncă enormă , la care luau parte cu toții în mod organizat, astfel că în câteva ore se construia o tabără destul de mare ca să adăpostească în siguranță 5000 de oameni.

Legiunile au construit și drumuri, inițial pentru transportul rapid al trupelor. Dar tot armata întreținea și repara drumurile pentru folosire civilă.
S-au făcut hărți rutiere pe care erau notate distanțele . 
S-a instituit circulația (călare) pe partea stângă a drumului- pentru ca la nevoie călărețul să se poată apăra împotriva unui necunoscut care venea din parteaa opusă, că nu se știa cine putea fi! (E vorba de cei care transportau poșta sau diferite mesaje).
Serviciul poștal funcționa eficient , în pofida distanțelor. Sigur, uneori apăreau accidente pe drum și astfel s-au găsit scrisori trimise de legionari familiilor aflate în altă extremitate a imperiului .
Legionarii erau însoțiți și de trupe auxiliare, care efectuau lucrările importante de construcții. 

Tot armata a construit și poduri, provizorii (pe nave) sau permanente. 
Uneori s-au construit fortificații de asediu, cum a făcut Julius Caesar la Alesia, în anul 52 î.Hr.

Un document militar roman după o luptă grea

Nu se știe exact perioada, putem doar să ne gândim când au suferit înfrângeri în Egipt armatele romane.
Ar putea fi vorba despre campania contra regatului Koush, care a dus o luptă crâncenă în anii 27-22 î.Hr.  Rezultatul a fost un tratat de pace cu condiții favorabile kushiților.
Poate lista pierderilor era un argument  înaintat superiorilor romani.

E o listă cu soldații din două legiuni încartiruite în Alexandria, în Egipt.
E o listă scrisă pe papirus, cu numele soldaților romani și indicația dacă au supraviețuit luptei- „tau” (T) sau au fost uciși-"theta" (Θ). Se constată că 10 din 28 de nume lizibile au fost uciși , ceea ce indică grele pierderi. 

Cavaleria grea din Persia antică
Catafract era un călăreț blindat cu armură, ce încăleca un ca purtător de armură la rândul său. Acest tip de luptă s-a întâlnit în antichitate în Africa de Nord și Eurasia . Catafractul avea în general ca armă principală kontos.

Acest tip de armură completă e posibil să fi influiențat și armurile folosite mai târziu, în Evul Mediu în Europa. Reconstituirea unui catafract din epoca sasanidă din fotografie aparține Inside Post to the best of knowledge. 

Fapte de eroism ale legionarilor lui Caesar

Plutarh a descris devotamentul nețărmurit al soldaților lui Caesar față de comandantul lor.
„ 16   Soldații săi au dat dovadă de atâta bunăvoință și zel în serviciul său, încât cei care în campaniile lor anterioare nu fuseseră în niciun fel superiori altora erau invincibili și irezistibili în înfruntarea oricărui pericol pentru a spori faima lui Caesar. 

Un astfel de om a fost, de exemplu, Acilius, care, în lupta navală de la Massalia,  s-a îmbarcat pe o navă inamică și i s-a tăiat mâna dreaptă cu o sabie, dar cu cealaltă mână s-a agățat de scut și l-a izbit în fețele  dușmanii săi, i-a pus pe fugă pe toți și a pus stăpânire pe navă. 
 
 Un astfel de om a fost și Marcus  Cassius Scaeva, care, în bătălia de la Dyrrhachium(48 î.Hr), în Legiunea a VI-a a lui Caesar.  În fortul său, când centurionii superiori ai cohortelor sale au fost răniți, Scaeva a preluat comanda. A respins cohortele pompeiene care atacau, deși- cum a scris Suetonius- a fost străpuns de o săgeată la ochi , străpuns de o suliță la umăr și de alta la coapsa, primind în scut loviturile a o sută treizeci de proiectile.  În această situație, i-a chemat pe inamici la el ca și cum s-ar fi predat. Așadar, doi dintre ei, venind spre ei, i-a tăiat umărul unuia cu sabia, l-a lovit pe celălalt în față și l-a pus pe fugă, scăpând el însuși în siguranță cu ajutorul camarazilor săi.⁠  (Când a sosit Caesar, i-a acordat lui Scaeva statutul de primus pilus. (Centurion superior al primei cohorte din legiune, consilier al legatului. El putea deveni comandant independent al unei unități auxiliare sau praefectus castrorum - al treilea cel mai înalt ofițer de stat major al legiunii romane, după legat și tribunul militar superior, care proveneau din clasa senatorială) 

 Pe lângă aceasta, Caesar i-a acordat lui Scaeva echivalentul a 100 de ani de salariu.

  Din nou, în Britania, când inamicul năvălise asupra primilor centurioni, care se aruncaseră într-o mlaștină apoasă, un soldat, în timp ce Caesar în persoană urmărea bătălia, s-a năpustit în mijlocul luptei, a dat dovadă de multe fapte de îndrăzneală remarcabile și i-a salvat pe centurioni, după ce barbarii fuseseră învinși.   Apoi, el însuși, croindu-și drum cu greu după toți ceilalți, s-a aruncat în curentul noroios și, în cele din urmă, fără scut, parțial înotând și parțial mergând în apă, a reușit să traverseze.   Caesar și compania sa au fost uimiți și au ieșit în întâmpinarea soldatului cu strigăte de bucurie; dar el, profund descurajat și izbucnind în lacrimi, s-a aruncat la picioarele lui Caesar, implorând iertare pentru pierderea scutului său. 

  Din nou, în Africa, Scipio a capturat o corabie a lui Caesar în care naviga Granius Petro, care fusese numit chestor. Din restul pasagerilor, Scipio a făcut pradă, dar i-a spus chestorului că îi oferă viața.  Granius, însă, remarcând că era obiceiul soldaților lui Caesar să nu primească, ci să ofere milă, s-a sinucis cu o lovitură de sabie.

Exemplul dat de Caesar(conform lui Plutarh) 

„ Un astfel de spirit și ambiție a fost creat și cultivat de Caesar însuși la oamenii săi, în primul rând, pentru că a arătat, prin acordarea sistematică de recompense și onoruri, că nu acumula bogății din războaiele sale pentru propriul lux sau pentru o viață ușuratică, ci că le păstra cu grijă ca pe un premiu comun pentru fapte de vitejie și nu avea o parte mai mare din bogăție decât oferea soldaților săi merituoși; și, în al doilea rând, prin faptul că îndura de bunăvoie orice pericol și nu refuza nicio trudă. 
  Acum, oamenii săi nu erau surprinși de dragostea sa pentru pericol, cunoscându-i ambiția; dar faptul că trebuia să îndure munci care depășeau puterile aparente de rezistență ale corpului său îi uimea, pentru că avea un fizic suplu, o piele moale și albă, suferea de boala capului și era predispus la crize epileptice, o boală care l-a lovit prima dată, ni se spune, în Corduba. 

 Cu toate acestea, nu și-a folosit sănătatea slabă ca scuză pentru un trai comod, ci mai degrabă a folosit serviciul militar ca leac pentru sănătatea sa slabă, deoarece prin călătorii obositoare, o dietă simplă, dormitul continuu în aer liber și îndurarea greutăților, își lupta cu necazurile  își menținea corpul puternic împotriva atacurilor acestora.  Cel puțin cea mai mare parte a somnului, o făcea urcat în trăsuri sau lectici, făcând ca odihna să-l conducă la acțiune, iar în timpul zilei se ducea la garnizoane, orașe sau tabere, cu un sclav care era obișnuit să scrie după dictare în timp ce călătorea stând lângă el și un soldat stând în spatele lui cu o sabie. 

  Și conducea atât de repede încât, în prima sa călătorie de la Roma în Galia, a ajuns la Ron în șapte zile.

În plus, călăria îi fusese ușoară încă din copilărie; căci obișnuia să-și pună mâinile la spate și, ținându-le strâns acolo, să călărească calul în viteză maximă.  
 Și în campaniile galice a exersat dictarea scrisorilor călare și ținea ocupați doi scribi simultan, sau, după cum spune Oppius, chiar mai mulți.  
 Ni se spune, de asemenea, că Caesar a fost primul care a inventat relații cu prietenii săi prin scrisori, deoarece nu putea aștepta intervederi personale în probleme urgente din cauza multitudinii ocupațiilor sale și a dimensiunii mari a orașului.” (Plutarh)