Legionar roman

 Ce era un legionar? De unde vine cuvântul?

Legionarul roman (în latină: legionarius, la plural legionarii) era un un luptător profesionist din infanteria romană din timpul Romei antice, începând din perioada de sfârșit a Republicii romane și continuând în timpul Imperiului roman.

Pe lângă legiunile de luptători pedeștri erau și trupe auxiliare și de cavalerie.

Legionarii erau considerați principala forță de luptă a imperiului roman și eficacitatea lor pe câmpul de luptă a rămas legendară. În ultimii 5 ani de serviciu legionarii erau puși de obicei la sarcini mai ușoare .

După retragere, legionarii romani primeau o bucată de pământ sau o compensație financiară echivalentă.  Mulți dintre ei urmau să aibă cariere politice și puteau ajunge la funcții importante. 

Cei care se aflaseră la post în provincii îndepărtate ale imperiului primeau acolo pământ . Cum pe parcursul timpului  se începuse recrutarea și  dintre tinerii localnici și nu aveau cetățenia romană, primeau această demnitate prin decret imperial. Legionarii aveau și rolul de a romaniza populațiile cucerite. 

Legionari romani încetățeniți în Dacia

La Roma, în spatele templului Divului Augustus , la statuia Minervei este fixată o placă de bronz inscripționată din ordinul împăratului Traian.

Inscripția certifică acordarea cetățeniei romane pentru veteranii ce au luptat în trei alae (unități de cavalerie) și 16 cohorte , ce se aflau în Dacia ocupată de romani.  

Cetățenia romană a fost acordată și soțiilor pe care le aveau deja veteranii sau pe care aceștia urmau să le aibă . Și copiilor lor. Cohortele sunt nominalizate și după denumire se poate observa că erau alcătuite nu doar din romani din Italia, ci și din hispanici, gali, daci , traci...cel puțin 12500 de capi de familie , militari lăsați la vatră. 

Desigur au fost și alte serii de decrete similare, pentru că recrutările pentru legiunile romane se făceau anual și cam în același ritm erau lăsați la vatră veteranii din acele legiuni. A ajuns până la noi doar acea inscripție. 

La demobilizare legionarul primea o missio honesta. Era o declarație asemănătoare unei diplome ce arăta că militarul a avut un serviciu onorabil și e răsplătit cu o îndemnizație de retragere (sumă unică ce în timpul lui Augustus era de 12000 de sesterți) și pământ. 
În acelaș timp , în caz de urgență ei putea fi rechemați sub arme (evocati) . Cei care nu respectau legile militare erau reformați cu dezonoare și primeau missio ignominiosa. În caz de incapacitate ca urmare a rănirii sau a altor probleme fizice sau psihice, ei primeau missio causaria . 

În Munții Apuseni placa de bronz inscripționată ca missio honesta era păstrată din tată în fiu ca act de proprietate și în caz că pământul se împărțea între mai mulți copii, placa era spartă și fiecare moștenitor primea o bucată. Se găsesc încă  astfel de fragmente în Țara Moților. 

Canabele legiunii XIII a Gemina încartiruită în Dacia după războaiele dintre armatele împăratului Traian contra armatelor regelui dac Decebal

Canabe= așezări  aflate în vecinătatea unor fortificații romane și aflate în gegături cu acestea.

Legiunea romană a XII-a Gemina s-a aflat în castrul de la Apulum , construit în anii 106-108. Cercetătorul Radu Ota a studiat documentele și relicvele arheologice ce încă se păstrează referitoare la canabele din jurul acelui castru, concluzionând că populația stabilită în jurul castrului număra cam 15 000 de locuitori. Aici a existat palatul guvernatorului roman al provinciei, ce era și sediul administrativ al acesteia . Studiile a numeroși cercetători români sau străini care au studiat așezările de tip canabae au arătat că a existat o politică statală a imperiului roman de dezvoltare alături de un castru legionar a două așezări: un vicus civil și canabe legionare. Putem remarca asemănarea cu situația studiată de arheologii britanici la Vindolanda.

În timpul împăratului Marcus Aurelius (ce a domnit între anii 161-180) canabele aflate la sud de castru , pe locul actualului cartier Partoș din Alba Iulia evoluaseră la rang de municipium. (Municipium Aurelium) 
După anul 197 așezările adiacente castrului Apulum au devenit Municipium Septimium - în timpul împăratului Septimius Severus (ce a domnit între anii 193-211). Acest municipiu roman a evoluat cu timpul sub forma actualului oraș Alba Iulia. La nord de castru, dar și la est și la sud- est de acesta exista un vicus autohton (așezare a localnicilor) , o comună daco- getică ce coexista cu militarii romani după terminarea ostilităților. Colonia Aurelia Apulensis. Prin săpături arheologice s-au găsit vestigiile unei clădiri de mari dimensiuni (dezvelite parțial pe o suprafață de 384m2) , cu tencuială pictată sau ornamentate cu stucaturi, datată între sfârșitul secolului II și începutul secolului III , în care s-au găsit monede emise de împărații Antoninus Pius (138 - 161) și  Marcus Aurelius 

S-a găsit o inscripție onorifică dedicată de  conscribti et cives Romani consistentes kanabis (recruți și cetățeni Romani formați din kanabis)

în onoarea comandantului castrului, : M. Ulpius Apollinaris.

conscribtietcivesRomaniconsistenteskanabis Diverse alte inscripții găsite (pe monumente funerare sau omagiale) atestă continuitatea familială în localitate. conscribtietcivesRomaniconsistenteskanabis Cetatea medievală , ale cărei planuri au fost desenate pe 18 februarie 1711 de arhitectul iitalian

Giovanni Morando Visconti  arată că au fost folosite zidurile vechii fortificații romane pentru așezarea medievală. conscribtietcivesRomaniconsistenteskanabis În zidul de incintă a fost găsit un bloc de piatră cu inscripția Felix Leg(io) XIII Ge(mina) Antoniana -

piesă refolosită din vechiul castru roman .

Admiterea în armata romană

Legionarii erau o armată de voluntari în care se puteau înrola cetățeni romani cu vârste între 18 și 21 de ani, în perioade de criză vârsta mărindu-se până la 45 de ani. Tânărul începea inițierea în armată la 17 ani. 

Condițiile de admitere în armată erau - pe plan moral- tânărul să nu fie cunoscut ca ducând o viață dezmățată, iar pe plan fizic să fie sănătos , să vadă bine și să aibă o înălțime de preferință peste medie.
Înălțimea nu era o necesitate absolută, dar era de dorit , avându-se în vedere că luptele de pe vremea aceea se purtau de cele mai multe ori corp la corp .
A se bate pentru patrie era un privilegiu . 

Înainte de primire, recruților li se verifica statutul juridic. Unii dintre ei veneau cu scrisori de recomandare care atestau că erau născuți liberi și erau cetățeni. Sclavi nu aveau voie să se angajeze în armată și dacă un sclav încerca să intre voluntar în armată era pasibil de pedeapsa cu moartea. 
Exista și o perioadă de probă de 4 luni (probatio)  . Dacă recrutul era admis, el devenea un signatus și primea un signaculum: o piesă de metal purtată la gât într-o punguță de piele . Signaculum era asemănător cu plăcuța de identitate pe care o poartă soldații actuali. Ea cuprindea informațiile personale importante referitoare la soldat și desigur unitatea militară din care făcea parte. 
Procesul de alegere a recruților (dilectus) era laborios, dar în caz de pericol se trecea la tumultus- recrutarea de urgență , fără a se mai alege. 

În epoca imperială trupele auxiliare au fost regrupate sub forma unor cohorte (infanterie ușoară) sau ailes (cavalerie ușoară sau grea) sau cohorte mixte (infanterie și cavalerie). Foarte frecvent soldații care făceau parte din aceste cohorte nu erau cetățeni romani. Au existat până la Vespasian cohorte constituite din aliați (sociae cohortes), unități etnice care aveau propriii lor șefi. La sfârșitul secolului I era noastră au apărut numeri: unități formate din soldați ce nu erau romani, care își păstrau caracterul etnic , limba și armamentul cu care erau obișnuiți . Erau în general infanteriști, dar erau și unități de cavalerie. Se poate nota prezența în marină și într-un corp de garnizoană din Roma a unor liberți  (vigiles) . 

Pentru membrii elitei romane activitatea în armată era o obligație. Nu se putea începe o carieră politică înainte de a participa la câteva campanii militare. - cam 10 ani. 

Remunerarea 

Cezar a mărit solda de la 450 la 900 de sesterți pe an, iar în timpul domniei lui Domitian , în anul 89, solda devenise 1200 sesterți. 
Actele individuale de curaj erau recompensate cu prime. Se deduceau însă și sume pentru cheltuielile legionarului.

Decorații și recompense pentru militari:

• -lancea (hasta pura)- pentru rănirea inamicului în luptă
• - cupa de argint - pentru uciderea în luptă a unui inamic
• - stindard de argint- pentru curaj în luptă
• - Torque et Armillae (colier și brățară de aur) - pentru comportament excepțional în cursul unei bătălii
• - Coroana de aur (corona aurea) pentru curaj excepțional în luptă
• - Coroana murală (corona muralis) - pentru primul soldat care a trecut peste zidul unei cetăți asediate
• - Coroana navală (corona navalis) - pentru bravură în luptă pe mare
• - Corona vallaris- pentru primul soldat ce trecea întăririle unei tabere inamice
• - Corona civică - pentru salvarea vieții unui camarad de arme sau a mai multor camarazi. 

- Corona civica a fost primită de tânărul Caius Iulius Caesar ce se întorsese teafăr (spre stupefacția comandantului său care îl trimisese într-o misiune extrem de periculoasă) și salvase de asemenea viețile camarazilor săi . Această distincție a fost prețuită de Cezar toată viața. 

Organizarea armatei

La început armata romană era o miliție formată din cetățenii cu stare materială mai bună, care serveau sub arme fără a fi plătiți- în caz de necesitate.

în timpul lui Servillius Tullius (578-535 î.Hr) cetățenii fuseseră împărțiți în clase în funție de starea materială ,și în funcție de ea erau obligați să-și procure echipamentul militar pe cheltuiala proprie.

fiecare legiune număra  4200 de pedestrași și 300 de călăreți. 

Primul grup de atac era format din cei mai tineri -până la 20 de ani. (hastati). Al doilea rând era format din cei între 20 și 30 de ani (principes ) - cam 1200 de persoane. În spate erau triarii, cei trecuți de 30 de ani (cam 600) și care intrau în luptă doar în caz de necesitate absolută.
Odată cu trecerea la armata profesionistă, plătită și întreținută de stat, s-a renunțat la împărțirea pe vârste a militarilor.

Cum erau echipați soldații romani (membri ai legiunilor/legionari)?

În timpul mandatului lui Caius Marius (între anii 157-86 î.Hr) s-a trecut la organizarea unei armate profesioniste . Soldații romani mai erau numiți și „hoplites”, după numele scutului circular cu diametrul de 90 cm numit „hoplon”.Marius a recrutat soldați din clasele sărace ale populației, cărora le plătea solde și le asigura echipamentul militar, dar și o parte din prada de război. Au fost abolite diferențierile după vârstă.  Cu timpul au fost primiți în armată și bărbați care nu aveau cetățenia romană. La demobilizare, legionarii  primeau pământ și cetățenie romană (dacă nu o aveau). 

Tânărul recrut ce îndeplinea condițiile de admitere depunea un jurământ (sacramentum) prin care se lega de șefii său și de Roma și putea avea o carieră militată de 15, apoi 20 de ani și apoi 25 de ani. 

Militarul din legiuni avea un armament defensiv (armură, cască și scut) și un armament ofensiv (sabie, pumnal și lance) . În timpul campaniilor militare legionarul ducea cu sine bagajele (sarcinae), ce cuprindeau proviziile de hrană (în special grâu) , ustensile de preparare a hranei (un castron metalic ), broșa (fibula) ce prindea mantia și unelte de tăiere a copacilor sau de construire de drumuri (topor- securis, fierăstrău-vidi , lopată-trulla) , echipament ce putea cântări între 35 și 45 kg. Cezar a micșorat bagajul de transportat la circa 20 kg, solicitând în schimb parcurgerea unor distanțe mari foarte rapid, ceea ce i-a permis ă aleagă cel mai adesea terenul de luptă.

Mărșăluirea pe distanțe mari era obișnuită în armata romană.
La fiecare zece zile militarii efectuau câte un marș test de treizeci de kilometri cu echipamentul de campanie. Ei practicau de asemenea și alte exerciții atletice de antrenament : întreceri la alergare, sărituri, aruncarea suliței sau a unor bolovani, lupte, înot și chiar călărie.
Recrutul era antrenat de două ori pe zi în mânuirea armelor , cu un scut de răchită și o sabie de lemn. Recrutul învăța să arunce sulița lestată 

Ei purtau o armură metalică numită „lorica segmentata”, (alcătuită din benzi metalice legate între ele cu fâșii din piele) și o armură din piele groasă, prinsă cu cuie aurite , numită „lorica hamata”. Purtau și o tunică groasă de in  largă și mai lungă decât a civililor . Aveau de asemenea o cască de bronz ce acoperea capul și aproape toată fața , o spadă scurtă (gladius) purtată în teacă la stânga , un pumnal (pugio) purtat la dreapta , un scut ,(inițial rotund, apoi dreptunghiular, mare), harnașamente noi pentru cai și potcoave, unii foloseau și pinteni ,  sulițe scurte  sau o suliță lungă de 2,5m (pilum)  .
Învățau să lupte cu arme adevărate, să folosească mașini de război și manevre tactice.

Marșurile militarilor

Legionarii parcurgeau distanțe importante pentru a supraveghea frontierele imperiului. Existau două feluri de a mărșălui: cu pas scurt și cu pas lung , mai rapid, folosit în special pe drumurile amenajate. 
Ei parcurgeau etape de circa 25 km pe zi, dar ajungeau să parcurgă în marș forțat și distanțe mult mai mari. 
Se poate cita situația în care legiunile lui Crassus au străbătut 37 km fără oprire, armata lui Cezar a mărșăluit 45 km în Galia sau un alt marș, de data asta fără bagaje , pe distanța de aproximativ 74 km, parcurși în 24 de ore, cu o odihnă de trei ore. 

La sfârșitul etapei, legionarii aveau de amenajat și tabăra provizorie în care urmau să-și petreacă noaptea, era nevoie să sape și șanțuri sau să construiască palisade și să facă diferitele treburi necesare: să aducă apă, să taie lemne pentru foc și să prepare hrana.

Ei foloseau și calote de ceramică arsă (testum) pentru coacerea pâinii fără a avea nevoie de cuptor. 
În cazuri extreme , când nu era timp pentru pregătirea pâinii, militarii mestecau boabele de grâu în gură în timp ce mărșăluiau.

La începutul unui asediu, armata romană il izola pe inamic cu un zid dublat de un șanț , ca să evite contraatacurile. Apoi se construia un turn de lemn (turris) mai înalt decât împrejmuirea orașului asediat și echipat cu dispozitive balistice. Turnul era dus aproape de incinta asediată pe o terasă construită pentru asta (agger) . La asalt se foloseau catapulte, baliste, berbeci (aries) și altele. Când se pătrundea în oraș, începeau luptele corp la corp.

Când nu luptau, legionarii construiau drumuri, poduri și chiar orașe (cum a fost orașul Timgad) .
Aceste activități erau privite și ca antrenamente pentru creșterea forței fizice , pe lângă interesul economic evident.

Energia cheltuită 

Cercetători actuali au evaluat care ar fi fost cheltuiala de energie desfășurată de acei militari.

Cam așa:
-marș de 5 ore cu greutate de 20 kg- 3000kcal

-instalarea taberei cu o oră de muncă la terasament sau la tăierea de copaci- 400 kcal

- diverse alte corvezi- 250 kcal

-consumul din metabolismul bazal propriu- 1600 kcal

Se ajungea astfel la un total de 5250 kcal.

În marșul forțat de 74 km efectuat de trupele lui Cezar în 24 de ore fără bagaje, cu odihnă de 3 ore, s-ar fi consumat peste 6000 kcal. 

În timpul lucrărilor de interes colectiv, de construire de drumuri, poduri sau fortificații se estimează un consum de energie de cca 4000-5000 kcal/zi.

Ce mâncau legionarii

Alimentul de bază în lumea romană era grâul. Soldații erau aprovizionați cu grâu (uneori zdrobit sau râșnit) , carne proaspătă, sărată sau uscată, ulei de măsline, sare și vin ieftin (care era băut amestecat cu apă rezultând băutura numită posca) , În secolul I î.Hr. legionarii romani consumau cam 1000-1500 g/zi de alimente din grâu : grâu fiert , lipii, pâine sau biscuiți. 
Rația de dimineață (prandium) pentru un soldat, în perioada Republicii cuprindea 850 g de grâu, 100 g de slănină, 30g de brânză și 1/2 litru de vin (cam 3500 kcal), iar la masa de seară (cena) ar fi primit 1350 g de pâine, 900 g. de carne, 70 ml. de ulei și 1 litru de vin . 
La aceste rații se adăugau diferite suplimente conservate (cum erau fructele uscate) sau proaspete (legume, fructe sau carne) , cum au arătat resturile găsite de arheologi în tabere din Anglia sau din Germania. S-au găsit resturi a numeroase animale domestice (porc, vită, oaie, capră) dar și de animale sălbatice (mistreț, căprior, cerb, elen, urs , castor, lutră , ba chiar lup și vulpe). 
Se obișnuia ca legionarii să bea apa în care își băgaseră armele, având credința că zeul Marte le va da forță. Autosugestia avea desigur rolul ei, dar unii comentatori adaugă și ideea că fierul heminic (din sânge) era mai bine absorbit de organism , iar organismul unui legionar avea nevoi spporite de fier , dat fiind că s-a făcut observația că alergătorii de fond din zilele noastre suferă uneori de anemie feriprivă.

Armata era în general bine aprovizionată (prin servicii de intendență bine organizate), dar puteau exista și situații când hrana era insuficientă.
Iulius Caesar a scris că la asediul orașului Avaricum armata a dus lipsă de grâu și a scăpat de foamete doar cu câteva vite. Din acest motiv trupele duceau de obicei și provizii alimentare pentru câteva zile.

Apărătoarea de braț - lorica manica (manica) 

Se pare că în timpul războaielor duse de romani împotriva dacilor a fost preluată din echipamentul gladiatorilor apărătoarea pentru braț numită manica. Manica era formată din 14 plăcuțe de fier sau din bronz curbate și suprapuse (douăsprezece segmente mai înguste și două mai late la capete) prinse cu catarame și șireturi împletite din păr din coada cailor. Plăcile metalice erau purtate peste o căptușeală din piele moale.

Această apărătoare de braț, purtată pe brațul ce era mai expus în luptă (de obicei brațul drept) a fost inclusă în echipamentul militarilor romani ca protecție împotriva temutei arme a dacilor, falx , arma cu lamă curbată atestată în numeroase basoreliefuri găsite la Tropaeum Traiani de la Adamclisi , dar și pe Columna lui Traian de la Roma. 
O sculptură găsită la Alba Iulia atestă faptul că manica a fost folosită în Dacia și în secolele II-III. 
Termenul a rămas în limba română ca mânecă- parte a hainei ce acoperă brațul. 

Centura (cingulum) 
Sabia și pumnalul erau purtate inițial pe câte o centură, apoi s-a folosit o singură centură lată pentru ambele arme (cingulum militarae- cingătoare ce era împodobită cu diferite catarame, plăcuțe metalice ornamentale, ținte , dar și cu un număr de curelușe din piele - pteriges-ce formau o protecție inghinală  )

Centura era un însemn militar ce arăta calitatea de soldat a purtătorului chiar când acesta nu purta decât tunica , mantia și sandalele. 
„Omni qui militant, cincti sunt” - Servius -„Toți soldații sunt încinși (cu centura)”
Pierderea centurii era o dezonoare militară.

Ocrea (cnemide )

Erau apărători pentru gambe folosite în antichitatea greacă și apoi de către romani.
În Grecia cnemidele (knemis) erau făcute din foi de bronz formate anatomic după formele anatomice ale fiecărui combatant și acopereau gambele de la genunchi la gleznă .
În Iliada, areii erau descriși ca fiind euknemis (cu gambele protejate) 

Apărători similare erau puse și pe picioarele dinainte ale cailor 

Cei mai bogați aveau și o cămașă din zale. Fiecare soldat își purta echipamentul în spate- între lupte.
Militarul purta și o mantie de lână ornată cu broderii  și prinsă cu o fibulă. 
Soldații erau încălțați cu caligae (sandale), peste șosete (ondines) . În zonele mai friguroase soldații purtau subigares (budigăi-pantaloni scurți de lână) .

Cohorta era unitatea militară de bază, compusă din 480 de bărbați sau 6 centurii de 80 de oameni. 

După lupta lui Crassus cu parții în 53 î.Hr, romanii au preluat de la ei ideea unor catafractares-cu armament greu și a arcașilor călare. S-au adăugat o apărătoare pentru gât , pomeți la cască  și o spadă mai lungă (spata) 

Fiecare legiune avea un stindard (un vultur din argint sau din aur/aurit) și un număr.

În timpul secolului IV era noastră au intervenit schimbări majore. Legionarii au devenit comitatenses - o rezervă strategică mobilă la dispoziția împăratului . Sau limitanei- trupe ce patrulau de-a lungul frontierei, având sediul în forturi de apărare. În locul fostei garde pretoriene erau o gardă imperială numită scholae palatinae și de asemenea unități de infanterie numite auxilae palatinae. 

Lohengrin și Iohannis

Armura încrederii absolute

Asa se petreceau lucrurile în sec. XV

În opera Lohengrin, de Richard Wagner, o tânără ducesă medievală e acuzată pe nedrept de uciderea fratelui ei. Ea cere ca onoarea ei să fie apărată de un cavaler, considerându-se că voința divină se va manifesta de partea celui care apără o cauză dreaptă.

Rugăciunea Elsei este ascultată și își face apariția un cavaler necunoscut, care declară că va lupta în numele ei cu cel care o acuza pe nedrept, dacă ea are încredere în el.

Tânăra își pune fără ezitare soarta în mâinile lui. Deși îl vede pentru prima dată, îi acceptă cererea în căsătorie. Dacă va pierde, vor pieri amândoi.

Cavalerul pare să aibă puteri supranaturale. El il învinge fără efort pe calomniator . Pune o singură condiție: ca tânăra să-și mențină încrederea necondiționată și  niciodată să nu-i ceară să-și spună numele sau originea. Elsa acceptă fără ezitare: cavalerul providențial a apărut ca urmare a rugăciunilor ei fierbinți, i-a salvat viața în luptă dreaptă și o sprijină să acceadă la tron. Nu poate fi decât un trimis divin.  Locuitorii Brabantului (unde se petrece acțiunea) au de asemenea încredere deplină în cavaler, deși nu știu nimic despre el, și îi propun să conducă oastea lor.

În scurtă vreme însă intriganții strecoară îndoiala în sufletul tinerei : nu cumva misteriosul cavaler ascunde secrete rușinoase, nu cumva a făptuit o crimă, de nu vrea să-și povestească trecutul?

Încrederea tinerei soții se clatină și ea îi cere iubitului să-și spună numele.

Dar puterea cavalerului era dată tocmai de încrederea celor din jurul său. Câtă vreme avea încrederea alesei lui simbolice și a locuitorilor ținutului, era de neînvins. Dacă această încredere s-a dus, puterile cavalerului misterios au dispărut și ele, așa că acesta e silit să plece pentru totdeauna.  

Nu știu de ce, dar găsesc unele asemănări între această legendă medievală și președintele nostru Klaus Iohannis.

La fel ca Lohengrin, Klaus Iohannis a câștigat lupta cu adversarul său datorită încrederii necondiționate investite în el. Nu știam mai nimic despre el, dar i-am acordat încredere, iar această încredere l-a făcut invincibil.

După alegeri, a fost de ajuns să ceară ceva (pe plan politic, desigur) ca să obțină.

Pentru că încrederea de care se bucura forma o platoșă impenetrabilă.

Numai că, la un moment dat, în platoșă a apărut o fisură. Președintele a fost acuzat că face jocul unei firme străine în detrimentul  intereselor României.

Președintele a negat vehement, dar în mass media suspiciunile au continuat, apărând diferite argumente care îndreptățeau bănuielile.

Veștile circulă repede, ajungând și în presa din Germania.

Un ziarist de la Deutsche Welle a notat  că „președintele a fost prins pe picior greșit când a părut să protejeze operațiunile îndoielnice ale companiei austriece Schweighofer Holzindustrie în domeniul exportului de lemn tăiat în România”. Concluzia autorului este că în aceste împrejurări, președintele României este obligat să explice mai bine ce a vrut sau să-și revizuiască poziția. 

Asta, pentru că e evident că reputația președintelui trebuie să fie menținută nepătată.

  

Platoșa e străpunsă și asta s-a văzut imediat în...comportamentul adversarului său politic, premierul Victor Ponta, și al purtătorului de cuvânt al.partidului de guvernământ.

Primul ministru, care până atunci părea grijuliu să mențină relații bune cu noul președinte, a ales brusc să îl ignore în mod public.

Adică a plecat într-o vizită de lucru în patru țări arabe, având întâlniri la cel mai înalt nivel și încheind protocoale inclusiv în domeniul Afacerilor externe- care ar fi domeniul clar al președintelui. A criticat UE pentru politica față de imigranții veniți pe mare.  A inițiat vânzarea companiei Tarom și a aeroportului Otopeni și alte proiecte-nenominalizate. (În paranteză fie spus,  a avea un aeroport care să asigure legăturile aeriene ale capitalei și a avea o companie aeriană proprie cred că sunt lucruri elementare pentru orice stat independent, fie el și „în curs de dezvoltare”. Dar țara noastră din ce categorie o mai fi făcând parte?). Despre toate acestea l-a înștiințat pe președinte abia la întoarcere și fără prea multe detalii – din câte am înțeles.

Președintele și-a exprimat public nemulțumirea că că nu a fost consultat, că politica externă se face fără el. Și că faimosul „card de sănătate” se dovedește un fiasco.

Nemulțumirea prezidențială nu a mai avut însă efectul „magic” de altă dată.

Președintele a fost „plesnit peste față” , fără menajamente, prin gura purtătorului de cuvânt al partidului de guvernământ:

„Vreau să cred că iritarea de astăzi a președintelui Iohannis nu este rezultatul lobby-ului celor care nu mai pot fura bani ca urmare a introducerii cardului de Sănătate. Așa cum vreau să cred că respingerea Codului Silvic nu a fost rezultatul lobby-ului unei firme din industria lemnului”, se arată în comunicatul PSD.

Cu alte cuvinte, nu spun, dar zic!

Mesajul e clar.

I se spune în față președintelui că nu mai e cavalerul nepătat , că nu mai are armura intangibilă a încrederii absolute. Că poate fi bănuit de fapte grave de corupție (dă de înțeles purtătorul de cuvânt, în numele marelui partid de guvernământ, care „nu vrea să creadă”, dar ...) .

Iar după această palmă răsunătoare, hai să tăcem, (spune premierul), să nu ajungem iarăși la invectivele publice reciproce de pe timpul precedentului președinte.

Cât despre atribuțiile fiecăruia... "Mi se mai intamplă să merg de capul meu și pe la Strasbourg și pe la Bruxelles” – a spus premierul liniștit. Adică- nici o grijă că o să mai fac vizite de felul ăsta și pe viitor, fără să mă consult cu președintele. Adicătălea și la Consiliul Europei și la Consiliul European ? Nu se știe încă, dar ne va spune la întoarcere.  

După umila mea părere, ziaristul de la Deutsche Welle avea dreptate: președintele nostru ar trebui să-și remedieze de urgență armura de încredere primită de la  popor. Și pentru asta o simplă declarație nu ajunge. Se cer acțiuni hotărâte pentru dovedirea contrariului afirmațiilor acuzatoare. Și asta de urgență, pentru că iată:

Peste 800 de persoane participă, sâmbătă, la Cluj-Napoca, la un miting de protest faţă de defrişarea pădurilor, scandând "Romsilva, hoţie, cu Holzindustrie în cărdăşie” sau "Moţii se luptă cu hoţii” şi criticându-l pe preşedintele Klaus Iohannis pentru că a trimis Codul Silvic spre reexaminare în Parlament. Participanţii au blocat complet traficul rutier pe Bulevardul 21 Decembrie şi în Piaţa Mărăşti.

În același timp, Proiectul Codului Silvic, aflat în Parlament spre reexaminare la cererea preşedintelui Iohannis, va fi marţi în dezbaterea comisiei din Camera Deputaţilor, iar „PSD îşi menţine poziţia de a adopta un Cod care să prevină şi sancţioneze defrişările ilegale şi monopolul”, spune liderul PSD, premierul Victor Ponta, apărătorul pădurilor. 

**********************************************************************************************

Update 14.05.2015

Președintele nostru a fost din nou învinuit fățiș de legături cu firmele care distrug pădurile României. 

Desigur, este vorba despre învinuiri grave, care nu pot fi lăsate să-și facă efectul în conștiința publică fără reacție. Cum o simplă dezmințire nu e suficient de convingătoare, președintele a ales să solicite o anchetă oficială din partea unui organism considerat independent și de asemenea considerat ca având mijloacele cele mai ample pentru efectuarea unei astfel de expertize: SRI.

O soluție ce constituie o premieră la noi: președintele solicită serviciului de informații să certifice faptul că nu a avut nici o legătură vinovată cu firmele de exploatare a lemnului .

Mi s-ar părea și mai interesant dacă președintele ar solicita SRI să efectueze o anchetă amplă asupra  TUTUROR FACTORILOR  implicați în distrugerea fără precedent a pădurilor noastre, aflate acum pe cale de dispariție. O anchetă a DNA privind corupția din acest domeniu ar fi de asemenea de dorit.

Iar în privința legislației în domeniu, exemplul șărilor europene care au păduri ar trebui să fie avut în vedere.