Cum se spălau pe dinți romanii
Pentru că am citit în diferite postări afirmații destul de respingătoare pe această temă, am căutat să aflu și eu cum făceau ei de fapt.
Poetul Apuleos (Celebru pentru Măgarul său de Aur) se căsătorise, la întoarcerea din Cartagina, cu o văduvă bogată , mult mai în vârstă ca el. Fiul acelei femei l-a acuzat de magie și că, de pildă, exagera cu grija pe care o avea pentru dinții lui. În apărarea sa, la proces, Apuleios a făcut elogiul gurii, „vestibulul sufletului, ușa discursurilor și porticul gândirii. Nimic- a adăugat el- nu emai puțin vonvenabil pentru un om liber și liberal decît necurățirea gurii, parte nobilă a omului, care prin locul pe care îl ocupă e mereu expusă priviriiși îndeplinește cele mai multe funcțiuni. El a terminat cu acest argument: „și crocodilul își deschide gura în mod inofensiv pentru a fi curățată de o pasăre de Nil care, fără a fi în nici un pericol, își introduce ciocul în interstițiile dintre dinții lui pentru a-l debarasa de corpurile străine.”
Această pledoarie a lui Apuleios a fost suficientă pentru a atesta grija pe care cei din vechime o aveau pentru a asigura curățirea gurii.
Dacă cochetăria e veche de când lumea, femeia era mândră în mod deosebit de albeața de crin a dinților ei și de gingiile ei roze.
Doamnele romane aveau mare grijă de gurile lor.
Pliniu cel tânăr povestea de un anume Domitius Rufus , ce avea toate membrele paralizate: „El nu putea nici măcar să se miște în pat fără ajutorul cuiva, și e groaznic de spus, era obligat să fie spălat și să i se frece dinții de altcineva...”
Mulți nu își spălau dinții decît cu apă curată. Alții totuși foloseau o pastă ciudată: Diodor din Sicilia a făcut aluzie la acest obicei spaniol: „Ei își spală dinții cu urina lor”.
Până la urmă, acest lichid conține săruri amoniacale și ar explica această acțiune detartrantă.
Totuși folosirea urinei pentru spălat pe dinți e asociată mai ales cu o satiră de Catullus în pamfletul Egnatius.
|
Egnatius, pentru că
are dinți albi și strălucitori, |
Egnātius, quod
candidōs habet dentēs, |
Se observă că presupusul obicei al celor din Celtiberia de a-și albi dinții cu urina proprie era luat în râs și motiv de discreditare a lui Egnatius, prin urmare e destul de clar că romanii nu aveau acest obicei.
Dar totuși, ce foloseau romanii pentru îngrijirea dinților?
Curățirea dinților
Argila de fulon servea la fabricarea de Sonabu, un amestec de argilă și cenușă de salcâm (bogată în carbonat de potasiu) ce a fost folosit pentru curățirea dinților în antichitate, de către egipteni, greci și apoi de romani.
Preoții egipteni se spălau pe dinți de mai multe ori pe zi, folosind o apă de clătire a gurii aseptizată cu o sare numită BED.
Existau mai multe rețete de paste de dinți folosite acum 4000 de ani. Se foloseau fructe de palmier, pământ de plumb verde și miere.
Se foloseau și masticatoare (masticare vine din latină) , ce stăteau la baza igienei dentare. Erau paste care se mestecau și apoi se scuipau și care conțineau diferite ingrediente ca: praf de piatră, pulpă de curmale, diferite plante între care „Pan”- un masticator pe bază de cardamom și diferite plante aromatice. Acest masticator (din baza latină gumma, Kommi în grecește) , substanță mucilaginoasă provenită din arbori , cum ar fi guma arabică din salcâm sau eucaliptolul din eucalyptus ) era precursorul gumei de mestecat actuale.
Herodot sau autori arabi povesteau că în fiecare lună egiptenii mestecau un șoarece întreg sau inima unui șarpe pentru a se proteja de probleme dentare.
În Assiria se considera că bolile de dinți erau de origine demonică , aceia putând fi combătuți cu substanțe dezgustătoare , așa că se foloseau plante fermentate, urină sau grăsime de viperă.
Hippocrates (sec.V-IV î.Hr) cita folosirea prafului de cretă (carbonat de calciu) pentru îndepărtarea tartrului . El prescria o pastă de dinți numită „medicament indian”. De asemenea, a scris despre o pastă de dinți pe bază de piper sau fiertură de linte.
Ca praf de dinți, el a dat o rețetă cam așa: un cap de iepure și trei șobolani arși cu praf de marmură.
Discipolul lui, Diocles de Carystes (sec. III î.Hr) recomanda clătirea și gargara cu vin călduț.
La romani, profesia de medic a devenit o artă sub influiența Greciei.
Cei cu mijloace limitate se mulțumeau să mestece parfumuri ca jusquiama (o plantă cu fruct ce semăna cu un dinte).
Celsius, în secolul I î.Hr , pe timpul lui Tiberiu sfătuia să se frece dinții cu o scobitoare și să se completeze cu un amestec format din petale de trandafir tocate cu un sfert de nucă de gală (gogoașă de ristic) , bogată în tanin și tot atâta mir (murra în latină, myrrha, μύρρα în grecește, o rășină aromatică de commiphorae myrrhae).
Commiphora myrra , arborele de mir sau balsamier e un arbore din care se scurge mir sub forma unor picături galbene, ce conțin gumă, polisaharide, rășină și uleiuri esențiale: eugenol, herabolena și altele. Smirnă.
Scribonius Largus, medic al armatei romane în secolul I î.Hr recomanda numeroase pudre sau ape pentru păstrarea respirației plăcute , cu componente ca: coarne de cerb calcinate, cenușă de cap de șoarece și de iepure, piatră ponce și smirnă (mastic de Chios) .
Se observă preocuparea ca, pe lângă curățirea gurii să se asigure și un parfum agreabil .
De aceea nu trebuie să ne închipuim că romanii se spălau pe dinți cu urină.
De unde provine, totuși această credință eronată?
Din greșita înțelegere a pamfletului Egnatus scris de poetul roman Catullus (87-54 î. Hr).
De pildă Sfântul Clement din Alexandria recomanda să se mestece mastic.
E vorba de o gumă ce crește în principal pe insula Scio și care e produsă d eun arbore numit lentisque.
Se mestecau și frunze de dafin(laur) sau bastonașe de scorțișoară , se clătea gura cu apă curată.
În Levant, se făcea pe timpuri un comerț considerabil; se expediau mii de livre la Constantinopol. De acolo, masticul ajungea la Roma , unde se folosea.
El dădea gurii un parfum agreabil . Cu acest copac, lentisque sau mai degrabă cu vârful ascuțit al frunzei sale se fabricau scobitori.
Analizarea danturilor victimelor erupției vulcanice a Vesuviului, în anul 79 , cu ajutorul unei tomodensitograme, a arătat o stare foarte bună a dinților romanilor din acea perioadă.
De mare ajutor era alimentația din care dulciurile lipseau aproape complet.
De asemenea, analizele făcute unor corpuri datând din antichitatea tardivă până la începutul Evului Mediu au arătat că femeile din perioadele acelea își alăptau copiii mult mai mult ca astăzi.
Maren Velte a explicat în teza sa de doctorat că „înțărcarea de lapte matern era între al doile și al treilea an de viață pentru populația autohtonă din Bavaria, dar în cazul femeilor de origine străină s-a constatat că ele alăptau mai mult timp.
Dentiștii antici (sau artizanii specializați din acel timp) puteau extrage dinții compromiși, puteau plomba cariile cu aur sau să facă proteze (punți) din aur și os pentru a înlocui dinții lipsă.
Romanii au preluat aceste metode de la etrusci, care erau deja foarte avansați în materie d ep roteze dentare din aur, încă din secolul IX î.Hr.
De fapt e o reconstituire făcută de Vincenzo Guerini în secolul al XX-lea, despre care se presupune că a fost „modelat după o mumie egipteană”.
silphium, σίλφιον (sílphion) în greaca veche
Sucul ei era numit laserpicium/ lasarpicium/laser.
Era o adevărată bogăție pentru regiunea Cirenaica, dar...a dispărut în secolul V, ca urmare a culegerii asidue .
S-a scris despre ea începând de la egipteni, apoi de cei din civilizația minoică. Autohtonii din actuala Libia o considerau remediu universal, medicii greci numeau sucul acestei plante „suc de Cirenaica”.
Pliniu cel Bătrân a scris că planta se vindea contra „greutatea ei în argint”.
În anul 93 î.Hr au fost aduse din acea regiune la Roma treizeci de livre de laserpitium.
În tezaurul public al Romei se găseau 150 de livre de laserpitium - adică 500 kg.
Pliniu a povestit că planta creștea doar într-o regiune de coastă de 350 km x 55 km (1900 x 300 stadii) , de-a lungul golfului Syrta. Planta nu putea fi cultivată, deși se încercase cultivarea ei în Peloponez și în Ionia.
Theophraste a descris-o în secolul III î.Hr:
„« Silphium ul are o rădăcină groasă, voluminoasă, (lungă de 44 cm, a scris Strabon) . Tija e tot atât de înaltă ca cea de Ferulă (Ferula communis-iarba fiarelor, o plantă asociată la noi cu puteri magice. Destul de rară la noi)
Silphium are o sămânță plată, putem spune foliacee, care e denumită « frunză ».E o plantă cu tijă anuală, ca și ferula. Primăvara el produce maspéton, care curăță oile, le îngrașă mult și dă cărnii un gust delicios; apoi, planta emite o tijă, care e comestibilă, se mănâncă oricum, fiartă sau pe grătar, și care curăță și ea organismul în 40 de zile.
Planta are două feluri de suc, cel din tijă și cel din rădăcină, numite caulinară și racinară.
Rădăcina are o scoarță neagră, care se dă deoparte.
Silphium ocupă un teren întins în Libia; se vorbește de peste 4000 de stadii, și e abundentă în jurul Syrtei, începând de la Euhespérides. Ea are caracteristica de a fugi de pământul lucrat și de a dispărea din orice zonă lucrată în întregime și cultivată.
După cum pare, ea nu are nevoie de îngrijire, ci e sălbatică »
Sucul său, foarte aromatic, ce se scurgea după incizarea rădăcinii și se coagula sub forma unei rășini translucide, pure și concentrate, ce era foarte prețuită.
Tija uscată era un condiment de lux, fiind folosită la condimentarea peștelui, a cărnii și a sosurilor.
Apicius o considera un condiment indispensabil.
Principala utilizare a plantei silphium era cea medicinală.
Era folosită ca medicament contra tusei, contra durerilor de gât, contra febrei, indigestiei, durerilor, erupțiilor și a altor diferite suferințe.
Local, se folosea pentru tratarea mușcăturilor d eșarpesau a rănilor otrăvite.
Servea și ca diuretic, avortiv, contraceptiv.
Ultima plantă de silphium ar fi fost oferită împăratului Nero.
Se încearcă asimilarea acestei plante cu Thapsia gummifera, care ar fi o specie apropiată, sau cu Ferula drudeana , ori cu Thapsia garganica- fără a fi găsită o plantă care să corespundă perfect descrierii antice. .
