Sclav creștin eliberat

 Mulțumire pentru eliberarea din robie

În Antiohia antică a gost găsit un mozaic antic, ce cuprinde un text de mulțumire adresat lui Dumnezeu de un fost sclav   în semn de recunoștință pentru eliberare.

Este de presupus că eliberarea sa se făcuse în legătură cu religia creștină (a fostului stăpân dar și a sa), astfel că el a considerat potrivit să aducă mulțumire lui Dumnezeu pentru această importantă schimbare din viața lui. 

Mozaicul era o parte din pardoseala Bisericii celor Trei Apostoli- bazilică datată din secolul VI, din care au rămas doar pardoselile- așa încât s-a considerat că aceasta ar fi perioada în care s-a făcut mozaicul.

În mozaic sunt reprezentați păuni, simbol al fericirii cerești , dar și alte păsări, în centru fiind un porumbel .

Sclavul era poate un mozaicar ce a câștigat bani cu meșteșugul său, ori cineva care a plătit lucrarea aceasta laborioasă (se scrie „cu ajutorul și asistența lui Timotei”).

Așezarea în care a fost găsit mozaicul se numește acum Arsuz, dar în trecur era portul Antiohiei, orașul fondat de un general (diadoh)  al lui Alexandru cel Mare, Seleuc Nicator și numit „Antiohia” în cinstea tatălui său, Antioh. După moartea lui Alexandru, diadohii și-au împărțit imperiul , Seleuc devenind fondatorul Imperiului Seleucid.
Antiohia a făcut parte pentru puțin timp din Armenia Mare, dar din secolul I î.Hr a făcut parte din imperiul roman. 
Localitatea Arsuz fusese numită de Alexandru cel Mare „Alexandretta” (mica Alexandria) , fiind doar portul Antiohiei. 

Împăratul Traian a sărit pe fereastră pentru a se salva.

Împăratul Traian a fost în pericol să fie ucis de un cutremur acolo, în anul 115, pe 13 decembrie.
Traian se pregătea pentru o campanie împotriva parților. Avea pe atunci 61 de ani. 
Când , în timpul cutremurului Traian și-a dat seama că era  pericol de prăbușire a clădirii, a sărit pe fereasră și a reușit să se salveze. După scrierea lui Dio Cassius, Traian s-ar fi refugiat în spațiul deschis al circului, ca și Hadrian și mulți alții. .
Clădirea s-a prăbușit și o serie de însoțitori ai împăratului au fost uciși sub dărâmături. (Magnitudinea estimată a cutremurului: 7,5 Richter) . Hadrian era și el în localitate. 
Încă din anul 116, Traian a lansat lurările de reconstrucție după distrugerile seismului devastator, începând cu refacerea apeductelor. Urmașul său, Hadrian a continuat lucrările de construcții. 

A construit și un teatru nou, la Daphne, în apropiere

 Antiohia ajunsese un centru al religiei creștine în secolul IV.
S-au construit basilici de către Constantin cel Mare, între care și Marea Basilică , ce a fost terminată de succesorul lui, Constanțiu al II lea. 

ΖΙΓΙΜΙΑΝΟΥΚΤΟΥΘΕΟΓΕΒΙ Υ ΠΡΕΣΒΣΗΜΙΝΧΡΗΣΤΙΝΟΥ ΕΥ ΓΕΝΕΣΤ ΠΟΥΛΙΤΤΑΗΕΛΕΥ ΘΕΡΑ ΑΥΤΟΥΥΠΕΡΕΩΤΕΡΙΑ ΣΑΥΤΗΓΚΑΙΤUNTEKNUNAY THEEYH WEE ΝΤΟ ΔΙΑΚΟΝΙ Α ΚΑΙ ΤΙΜΟΘΕΟΥ ΥΨΙΙΘΕΤΟΝ

ΖΙΓΙ ΜΙΑ ΝΟΥ Κ ΤΟΥ ΘΕΟ ΓΕΒΙ Υ ΠΡΕΣΒΣΗΜΙΝ ΧΡΗΣΤΙΝΟΥ ΕΥ ΓΕΝΕ ΣΤ ΠΟΥΛΙΤΤΑΗ ΕΛΕΥ ΘΕΡΑ   ΑΥΤΟΥΥΠΕΡΕΩΤΕΡΙΑ ΣΑΥΤΗΓ ΚΑΙΤUNTEKNUNAY THEEYH WEE ΝΤΟ ΔΙΑΚΟΝΙ Α ΚΑΙ ΤΙΜΟΘΕΟΥ ΥΨΙΙΘΕΤΟΝ

 ZIGGY O MINTE CĂTRE DUMNEZEU GEVI DE AMBASADORUL CHRESTIN NĂSCUT ÎN POULITTAI, ELEV THERA SUPERIORITATEA LUI ESTE PROPRIETATE ȘI PROPRIETATE DIACONUL ȘI TIMOTEI PREȘEDINTELE

(am încercat să traduc cu G , dar..se știe că dă erori mari)

Briceagul armatei romane

 Expus  la Muzeul Fitzwilliam de la Universitatea din Cambridge, Marea Britanie

 înălțime:  88 mm    lățime:  155 mm

Datare : 201  —  300                                   Descriere : ustensilă multifuncțională

Un instrument pliant multifuncțional, realizat din argint , cu o lamă de fier.
O lingură, o furculiță, o scobitoare, o țepușă pentru extragerea cărnii din cochiliile fructelor de mare, o spatulă- ce ar fi putut funcționa ca periuță de dinți, dar și o lamă de fier (care a ruginit acum) pentru ras.

A aparținut probabil unui militar de rang superior din armata romană. 
Căci el a fost datat în secolul III. 

Cu ce seamănă?
Cu un briceag multifuncțional modern! 
Doar că ...e de acum 18 secole 😛

Ce ar fi fost dacă nu ar fi fost ucis Caesar?

 Istoria nu se face așa. Dar putem face presupuneri, fără pretenția că ar fi fost exact așa.

Dar nu ne putem împiedica să de închipuim: Ce ar fi fost dacă?

Dacă Iulius Caesar ar fi trăit, e clar că istoria ar fi fost altfel.

Pe 15 martie, zi în care de obicei la Roma se făceau petreceri câmpenești, udate cu mult vin, Caesar a fost ucis.În anul 44 î.Hr.
Sunt comentatori care spun că odată cu el a murit și prima idee de unitate a Europei.
Plutarh a zis.
Caesar avusese până atunci puține prilejuri de a-și pune ideile în practică, fiind nevoit să facă față diferitelor atacuri armate. .
Întocmise un nou calendar, e drept (desigur împreună cu astronomi) .
Făcuse planuri pentru sistematizarea Romei.
Dar planurile lui nu se limitau la asta.
Un vis de unificare a teritoriului european sub conducerea Romei- cam asta era.

Dar mai avea câteva etape de trecut.
În primul rând, era nevoie de bani, de mulți bani - și asta s-ar fi găsit în Dacia.

Caesar în puterea vârstei.

În  anul 44 î.Hr, Caesar ajunsese la apogeul puterii. Câștigase războiul civil (după lupte ce duraseră 6 ani) , adăugase teritoriului roman Galia sudul Britaniei și Egiptul.
Când a fost ucis, la 56 de ani, Caesar era încă plin de energie , se simțea la fel de apt să conducă statul roman iar măiestria sa militară era la apogeu. Ambiția sa era intactă.

Ce își propusese să facă în etapa imediat următoare?

Pusese ochii pe bogățiile Daciei. Imperiul dac al lui Burebista se întindea din Boemia la marea Neagră și expansiunea sa amenina puterea Romei. 
După cum a scris Suetonius, Caesar voia „să-i stăpânească pe daci, care se răspândiseră în Tracia și în Pont”

Tracii /dacii fuseseră mai puțin amenințători până atunci, fiind divizați în numeroase triburi . Dar unirea lor sub conducerea lui Burebista dăduse naștere unui regat mare, bogat  și potențial periculos.

Romanii îi numeau „daci” pe tracii de la nord de Dunăre.
Deci sub domnia lui Burebista, dacii ocupaseră și porțiuni trace (de la sud de Dunăre) și teritoriile din jurul Mării Negre (Pont) 

Legăturile între romani și daci pe cale economică erau multiple, așa că numeroși daci veneau cu mărfuri la Roma și numeroase mărfuri romane ajungeau la daci.
Astfel că Iulius Caesar a făcut eforturi ca planul său de atacare a Daciei să fie cunoscut doar de câteva persoane din conducere, nu de majoritatea cetățenilor, cărora li se spusese că deplasările de trupe și pregătirile de campanie militară se fac pentru un război împotriva parților.

Printr-o curioasă coincidență, după moartea lui Caesar sau cam în acelaș timp a fost asasinat și Burebista, în condiții rămase neclare. 
Fragmentarea regatului dac în mai multe principate a făcut ca dacii să nu mai constituie o amenințare serioasă pentru romani, deși luptele ocazionale au continuat la acea graniță a statului roman.

Dacă atunci Caesar ar fi fost încă în viață, fără îndoială că ar fi profitat de frământările interne din Dacia pentru a o ocupa rapid.
Înainte de a pleca în campania militară, Caesar desemnase consulii pentru cei trei ani următori:

 45,42 și 41 î.Hr. :

• Iulius Caesar , apoi Publius Cornelius Dolabella- 44 î.Hr
  Marcus Antonius
• Marcus Antonius- 44 î.Hr

Hirtius și Pansa - 43 î.Hr (chiar au fost consuli și au murit în luptă contra lui Marcus Antonius) 
Marcus Junius Brutus și Gaius Cassius Longinus-  pentru 42 î.Hr (ucigașii săi - au fugit din Roma și au murit fiind înfrânți de Marcus Antonius și Octavianus ) 

• Pentru 41 î.Hr: Quintus Pedius (nepotul său-mort în condiții suspecte în 43 î.Hr) și ?
• 
  

În cei trei ani, el estima că va cuceri nu doar Dacia, ci și imperiul Partilor.
Marile bogății din Dacia i-ar fi servit pentru a mări și mai mult numărul legiunilor sale.
Iar din fosta Mesopotamia apărea mereu o amenințare la adresa puterii romane- întruchipată de imperiul sasanid, sau  part 

În timp ce Caesar se lupta în Gallia, Crassus își găsise sfârșitul luptând contra parților, care le administraseră romanilor una dintre cele mai dureroase înfrângeri.
Conform relatării lui Dio Cassius, generalul Surena găsise o tortură specială pentru a-l ucide pe generalul Crassus, înainte de a-i trimite capul ca trofeu regelui part Orodes II. Era de așteptat ca Iulius Caesar să răzbune această rușinoasă înfrângere și să recupereze stindardele militare pierdute în acea luptă.

Cu forțele sporite după ocuparea Daciei, Caesar ar fi putut înfrânge regatul Parților și ar fi înlăturat definitiv veșnica amenințare ce venea din Orient.
Siria și Armenia n-ar mai fi creat probleme. 
Toată forța militară a imperiului ar fi putut fi deplasată la frontiera de nord a Bretaniei și să ocupe continentul european în întregime.

Parții

Dio Cassius, Suetonius  au descris această expediție preconizată de Caesar ca fiind îndreptată doar împotriva parților. .

Dar înfrângerea parților nu era o sarcină ușoară. Arcașii ce călăreau pe cai sau pe cămile erau o forță militară foarte mobilă , ce putea hărțui de la distanță armata de pedestrași romani. Iar în lupta contra cavaleriei, parții puteau opune cavaleria lor cu armament greu, de lăncieri blindați în armuri , faimoșii cataphracti de la care s-a inspirat ulterior cavaleria inperiului roman de Răsărit. 

În fața acestei tactici parte, infanteria grea romană se deplasa mai lent și Caesar trebuia să găsească o soluție.
Planul era (după Suetonius)  „să se lupte cu parții trecând prin Armenia minoră și să nu angajeze bătălii decisive decât după încercarea forțelor. ”.

Plutarh a menționat însă planul cuceririi Daciei. 

Atacarea Germaniei din est

Plutarh a scris că panul lui Caesar era cu totul altul și ar fi putut schimba toată Europa.
Dacă în prima etapă ar fi fost distrusă amentințarea partă, fără a cuceri tot imperiul persan, ci doar a-l ține la respect, Caesar ar fi continuat în mod cu totul surprinzător.
Caesar ar fi condus armata romană spre nord, traversând Hircania,.  « țara lupilor », de-a lungul mării Caspice, pentru a trece apoi bariera muntoasă a Caucazului. 
Această adevărată cucerire europeană ar fi putut începe în Scyția, unde ar fi putut învinge pe rând triburile fărâmițate și cavaleria sarmată a Roxolanilor, Iazygilor, Alanilor și Taifaleșilor.
Actualele teritorii ale Rusiei de vest, Ucrainei și Bielorusiei , apoi ale Poloniei ar fi putut fi cucerite de legiunile romane  « să supună toate popoarele vecine Germaniei ». Dar scopul final ar fi fost pe urmă, după ce ar fi eliminat amenințarea partă și apoi ar fi cucerit toată Europa de est, să cucerească regiunea care altfel ar fi amenințat Roma în cele cinci secole următoare și să o ocupe complet: Germania.

Astfel atunci, fiul său adoptiv și succesorul său, Augustus a încercat, în mod logic înainte de a eșua tragic , colonizarea Germaniei de la vest de Rin.   Caesar ar fi rezolvat această problemă existențială atacând din Est. Înainte de a reveni în Italia prin Gallia romană pentru a serba acolo triumful cel mai ilustru pe care l-ar fi cunoscut Roma. 

Fantezie irealizabilă ?

Caesar își petrecuse toată tinerețea citind despre cuceririle lui Alexandru cel Mare. E clar că ar fi avut ambiția de a-l egala sau chiar de a-l depăși.
Să cucerească în întregime Europa occidentală ar fi putut realiza o uniune stabilă, nu ca imperiul efemer al lui Alexandru.

N-ar fi avut de înfruntat colosalul imperiu persan, format din triburi destul de fărămițate, ci un adversar mult mai  periculos ca strategie și tactică. .

Dacă ar fi fost victorios asupra parților, ar fi trebuit să lupte cu multitudinea de popoare dintre marea Caspică și Rin, străbătând zone dificil de trecut, cum ar fi fost munții Caucaz și întinse zone de câmpie necunoscută.

Ce argumente ar fi fost în favoarea lui

În primul rând ar fi avut efective suficiente. O armată impresionantă , cu care să poată nu doar să învingă în bătălii, ci și să colonizeze teritoriile și să efectueze căile de acces și de comunicații (faimoasele drumuri romane) pentru asigurarea aprovizionării constante și a coeziunii teritoriilor cucerite.

În timpul războiului civil ce a urmat asasinării lui Caesar, efectivele cumulate ale legiunilor lui Octavianus și Marcus Antonius se ridicau la circa 400 000 de militari. 
În loc să ducă  lupte civile, cum s-a întâmplat , aceste trupe ar fi putut fi folosite împotriva parților, asigurând victoria.

. 
În al doilea rînd, armata romană organizată și disciplinată era imbatabilă împotriva unui inamic cu efective echivalente. Organizarea armatelor romane permitea autogospodărirea lor în teritorii ocupate și construirea rapidă de tabere militare ce puteau fi apărate eficient. 

În fine, elementul determinant al succesului ar fi fost personalitatea electrizantă a lui Iulius Caesar, care știuse de atâtea ori să mobilizeze armata în situații ce ar fi putut fi considerate disperate , la Alesia, dar și în Africa, găsind soluții câștigătoare în fiecare caz.

Un nou « Veni, vidi, vici »

Dacă , după ce i-ar fi bătut pe parți, n-ar mai fi încercat să ocupe și capitala lor și să ocupe toată Persia, ci s-ar fi întors spre Europa și ar fi unificat-o , imperiul roman ar fi fost asigurat pentru o lungă perioadă.
N-ar mai fi fos invazii barbare, popoare migratoare. Imperiul ar fi rezistat la huni, sasanizi, turci, arabi, mongoli.
  

Dacă Caesar ar fi trăit, dacă el ar fi învins, poate Roma ar fi supraviețuit până în zilele noastre, în toată Europa. .

sursa: https://www.revue-elements.com/si-cesar-avait-vecu-la-face-de-leurope-aurait-change/

Ce a scris Plutarh din Chaeronea (46-122) în lucrarea sa „Viața lui Iulius Caesar”
„Caesar s-a născut pentru a face lucruri mărețe și pentru a căuta în permanență distincția. Numeroasele sale succese, departe de a-l încuraja să se odihnească și să se bucure de roadele tuturor muncilor sale, nu au făcut decât să-i trezească o nouă încredere în viitor, umplându-i mintea cu proiecte de acțiuni și mai mărețe și cu o pasiune pentru o nouă glorie, ca și cum și-ar fi epuizat stocul vechi.

Sentimentele sale pot fi cel mai bine descrise spunând că se întrecea cu sine însuși, ca și cum ar fi fost altcineva, și se lupta să facă viitorul să depășească trecutul.
 Își făcuse planuri și pregătiri pentru o expediție împotriva parților ; după ce îi va cuceri, își propunea să ocolească Marea Neagră prin Hircania , Marea Caspică și Caucaz; apoi va invada Sciția ,
 ar cuceri toate țările învecinate cu Germania și cu Germania însăși, apoi s-ar întoarce în Italia prin Galia, completând astfel circuitul imperiului său, care ar fi mărginit din toate părțile de ocean.

În timp ce această expediție se desfășura, el a propus să sape un canal prin istmul din Corint și îl însărcinase deja pe Anienus cu această întreprindere. De asemenea, plănuia să devieze Tibrul chiar sub oraș într-un canal adânc, care s-ar îndrepta spre Circeii și ar ieși în mare la Terracina, astfel încât să existe o trecere sigură și ușoară pentru navele comerciale către Roma.

Apoi a propus și asezarea mlaștinilor de lângă Pometia și Setia și crearea unei câmpii care să poată fi cultivată de mii de oameni.
 De asemenea, el intenționa să construiască diguri mari de-a lungul coastei, acolo unde marea este cea mai apropiată de Roma, să înlăture toate obstacolele care reprezentau un pericol pentru navigația de la Ostia și să construiască porturi și rade suficient de mari pentru flotele mari care ar fi ancorate acolo.”

Canalul navigabil prin istmul Corint, care se află între Peloponez și restul Greciei era o dorință a grecilor încă din secolul VII , diadohul Demetrius I al Macedoniei (336-283 î.Hr) plăniise să sape acel canal, dar s-a izbit de probleme tehnice.

Suetonius a scris că Iulius Caesar dăduse deja ordinul începerii lucrărilor la acel obiectiv, ceea ce înseamnă că proiectul era gata. Împăratul Nero (54-68 )  a început lucrările de escavare (folosind probabil proiectul lui Caesar) . Începuse să sape șanțuri late de 40-50m  și puțuti adânci de prospectare a terenului. Aceste puțuri au fost reutilizate în acelaș scop în 1881 , când chiar s-a construit canalul pe acelaș traseu cu al celui început de Nero și probabil proiectat de Caesar. 

Troieni refugiati

 

O statuietă semnificativă pentru civilizația romană
Romanii se considerau urmași ai lui Aeneas și ai fiului său Ascanio /Iulius (de unde și numele gintei Iulia).
(Din care făcea parte și Iulius Caesar)

Se vede aici respectul față de părinți și față de simbolurile religioase: Aeneas își duce tatăl pe umeri și fiul de mână. Fiul trebuie să se învețe de mic cu greutățile, dar e ajutat desigur de tată, care îl trage de mână.
Nu îl duce în brațe, pentru că trebuie să-l ducă pe bătrânul tată. 
Vârstnicul -Anchises- e păstrătoru tradiției, el ține în brațe palladiumul, statueta sacră a zeiței Atena. Atât bătrânul cât și statuia zeiței sunt rădăcinile, fără de care nimic nou nu se poate înființa.
 
Aeneas nu-și ia copilul în brațe, să fugă cu el cât mai repede, departe de atacatorii care au cucerit Troia, ci își asumă sarcina dificilă a păstrării întregii familii unite, cu orice risc. 
(Soția lui fusese ucisă în atacul aheilor).
 
Cea mai mare greutate e în sarcina bărbatului matur, care nu cedează însă, ci își păstrează încrederea în propriile forțe și decizia de a cuceri un nou domeniu, după căderea Troiei. 
El a renunțat chiar și la platoșă și la coif, ca să poată duce greutățile pe umeri . (În unele fresce se arată că fusese și rănit) . Expresia feței e de oroare, la vederea incendiului ce mistuie cetatea. Dar atitudinea sa arată că nu va ceda. 

Un strămoș de care romanii puteau fi mândri și un exemplu pentru generațiile următoare. Nu? 

Pâinea romana

 

Romanii mâncau la început pâine nedospită, sub formă de lipii fierte sau coapte.
La începutul secolului III î.Hr au apărut la Roma primii brutari, după războiul contra Persiei. Asta înseamnă că atunci se generaluzase pregătirea pâinilor dospite, care se pregăteau la început doar în gospodării (după cum a scris și Pliniu cel Bătrân)
Dat fiind că pâinea dospită era folosită în Grecia din secolul V î.Hr, e de presupus că și romanii preluaseră metoda, doar că nu au avut brutării mari de la început.
Cu timpul s-au adăugat diferite rețete , cum au fost cele preluate de la gali. Galii făceau site fine din păr de coamă de cal , ibericii făceau site din in , egiptenii făceau site din papirus, obținându-se astfel făină fină.
Se făcea o varietate foarte mare de tipuri de pâine, din diferite cereale și combinate cu diferite ingrediente: diverse leguminoase, 

Varietăți de pâine

Pâine putea fi făcută din mei, orz, similago („floarea făinii”-făină de grâu foarte fină); se menționează pâinea în funcție de utilizare: panis ostrearius care se consumă cu stridii, precum și panis aquaticus (originar din Persia), deoarece aluatul se întinde într-un vas folosind apă, ceea ce îi conferă un miez aerat, similar cu aspectul bureților; o pâine căutată pentru gustul său, artolaganon, un fel de pâine cu lapte, piper, vin și grăsime (fără vin este o pâine streptice); speustique care este o pâine rapidă, de unde și numele său; în funcție de metoda de gătire există pâine coaptă în cuptor, pâine coaptă într-o formă sau chiar în tavă de plăcintă; se spune că se pot adăuga ouă, ulei sau lapte; apoi există picenum, numit după inventatorul său, care a adăugat must de struguri în aluatul care era lăsat cu grijă să crească timp de nouă zile și care se consuma cu miere.

Scriitorii antici au menționat și alte sortimente d epâine, ca pâinea capadociană, făcută cu ulei și nedospită (din lipsă de timp probabil), în care legionarii adăugau slănină, fructe de pădure, fructe uscate, brânză sau alte ingrediente lapte  și care se mânca mereu caldă, sau pâinea boletus: în formă de ciupercă și acoperită cu semințe de mac, pâinea Thargele, făcută imediat după recoltarea grâului, nastos, pâine făcută pentru fecioarele ce serbau misterele Minervei, piramida, frământată cu semințe de susan sau pâinea Quadrată, pâinea divizată în opt, făcută din făină fină și făcută în cantități mari în brutării, pentru a fi distribuită celor ce aveau dreptul la cotă de pâine de la buget.
.
Pâinea putea fi modelată și în forme surprinzătoare, ca sâni sau falus uri, desigur în anumite contexte.
Pâinea cu maia, preluată de la greci era tipul cel mai comun.
Pliniu menționează și pâinea galilor, făcută cu spuma berii ca agent de dospire. Asta dădea pâinii un gust acru, de unde și nevoia de a se adăuga sare.
Pliniu a amintit și pâinea făcută cu apă de mare, care nu ar fi recomandată (probabil din pricina impurităților din acea apă).
Panis militaris era pâinea aspră a soldaților, , coaptă fără dospire, în care legionarul putea adăuga slănină, fructe de pădure, fructe uscate, brânză și alte ingrediente.

Această pâine era cu siguranță aspră, dar avea avantajul de a se păstra bine deoarece era foarte uscată. Se știe, de asemenea, că legionarii preparau un fel de pesmet înainte de a pleca la manevre.
Împăratul Iulian, înainte de a pleca într-o expediție împotriva triburilor germanice, a pregătit pesmet timp de 20 de zile pentru legionarii săi de la Augusta Raurica.
Pâinea șerpuită ar fi putut fi, de asemenea, o pâine comună printre soldați; o pâine era înfășurată în jurul unui proțap ca un șarpe, permițând să fie gătită la foc. Pâinea putea fi coaptă și sub cenușă.

Pâinea coaptă în țest

O modalitate obișnuită de a coace pâinea în absența unui cuptor (dar una nu o exclude pe cealaltă) este coacerea acesteia sub țest. Aluatul este pus într-un vas și acoperit fie cu un țest (un capac de ceramică de forma unei carapace de broscă țestoasă ) , fie cu o matriță pentru a-i da forma dorită. Acest vas poate fi apoi așezat pe jar și lăsat să se coacă până la sfârșit. Aceste matrițe, care au fost găsite în număr mare, prezintă motive mitologice și scene de luptă între gladiatori, motive erotice (pentru destinderea atmosferei din tabără) sau cu reprezentări ale împăraților.
Testul se încinge mai repede decât cuptorul , se poate face focul cu tot felul de surcele, vegetație uscată sau lemne și poate fi folosit și la frigerea cărnoi sau a legumelor. Era ușot de transportat, deci foarte practic. 

Aici: un test din Oltenia de astăzi

pâinea Quadratus

În cuptoarele din Pompei au fost descoperite pâini rotunde cu felii pre-tăiate și o bandă pe grosimea lor. Fresce din același oraș le înfățișează de asemenea. Când pâinea crescuse și era gata de copt, era legată cu o sfoară, care era legată astfel încât să rămână o buclă cu nod. Acest lucru îi permitea brutarului să scoată pâinea din cuptor fără să se ardă, deoarece o putea trage de nod. Pre-tăierea ar fi putut servi unui dublu scop: în primul rând, să faciliteze creșterea pâinii prin menținerea unei forme armonioase și, în al doilea rând, să permită brutarului să ia o felie fără a rupe crusta feliei adiacente, păstrându-i astfel prospețimea. De asemenea, este posibil ca în localurile de alimentație publică din oraș   pâinea să fi fost vâbdută  la felie, împreună cu porția de mâncare, mai mai degrabă decât ca pâine întreagă
Acest tip de pâine poate fi găsit și astăzi în Irlanda și Scoția sub denumirea de bannock (feliile fiind scones), al cărui nume se crede că derivă direct din latinescul panicum, deoarece cuvântul gaelic pentru pâine este aran.

Bannock

	Panis quadratus

Cea mai faimoasă pâine din epoca romană este PANIS QUADRATUS. Îi cunoaștem numele de la Athaeneus din Naucratis (secolul al II-lea d.Hr.). Aspectul său a fost frecvent reprezentat pe fresce și este cunoscut din descoperirile arheologice. Are forma unei roți cu opt spițe. În brutăria lui Modestus din Pompei au fost găsite 81 de pâini carbonizate cu această formă

Pâine găsită la Pompei

Rețetă de Panis Quadratus

Ingrediente

• 350 grame făină de spelta 
• 150 grame făină de grâu 
• 150 grame aluat cu maia
• 7 grame sare de mare
• 225 ml apă călduță
• 2 linguri de miere
• 2 linguri de ulei de măsline
• 1 lingură de semințe de chimen
• 1 lingură de semințe de fenicul
• 1 lingură de anason
• 6 foi de dafin

Preparare

Puneți făina de spelta și făina de grâu cu maia, sarea, apa, mierea, uleiul de măsline și toate semințele într-un bol și frământați până obțineți o bilă de aluat. Puneți aluatul pe masa de lucru și frământați-l până obțineți un aluat neted în aproximativ 10-15 minute.

Puneți aluatul într-un bol uns cu ulei. Acoperiți și lăsați-l să crească timp de 30 de minute. Îndoiți aluatul și lăsați-l să crească încă 30 de minute. Formați aluatul într-o bilă și lăsați-l să crească aproximativ o oră. Degazați puțin pâinea, formați din nou o bilă. Puneți o foaie de hârtie de copt pe o tavă de copt și așezați frunzele de dafin pe ea. Puneți aluatul pe tava de copt și apăsați-l ușor într-un disc plat. Lăsați să crească timp de aproximativ 12 ore.

Preîncălziți cuptorul la 220 de grade cu mult timp în avans. Faceți tăieturi deasupra pâinii în formă de roată. Introduceți pâinea în cuptor și setați temperatura la 200 de grade. Coaceți pâinea quadrată timp de aproximativ 30 de minute.

Pe pâinea găsită la Herculaneum era și o ștampilă :
„(C)ELERIS 
Q(UINTI) GRANI
VERI SER(VI)

„DE CELER ESCLAVE DE Q GEANUS VERUS”
A fost analizatî pâinea și a fost reconstituită rețeta.
Era dospită cu maia
Pliniu a scris că maiaua era făcută din făină frământată înainte de a fi sărată, apoi redusă la un fel de terci, care se lăsa să se odihnească până începea să fermenteze, luând naștere bacterii lactice și drojdii.
Brutarii păstrau o parte din maia pentru a doua zi , pentru o nouă încărcătură de aluat. 
Prețul pâinii era reglementat și subvenționat. La Roma și mai târziu la Constantinopol cetățenii primeau rații de pâine gratuită  sau de cereale gratuite/
Pâinea era făcută de brutari profesioniști 
.Rețeta pâinii de la Herculanum
Se prepara întâi maiaua

Se amestccă o parte de făină cu o parte de apă și se lasă acest amestec să se odihnească cinci până la șase zile într-un recipient acoperit și într-un loc cald. Când maiaua degajă un ușor miros acidulat și se formează foarte mici bule , e gata.
Se adaugă apoi 2l de apă , apoi 400g de făină de spelta cernută,  400 g făină de grâu complet (făină integrală) , o lingură de făină de secară și o lingură de ulei d emăsline, se amestecă apoi cu grijă, aluatul se lasă la odihnit cam 45 de minute, într-un loc cald și umed, apoi se frământă din nou , adăugând eventual puțină sare. Bula de aluat se pune apoi pe hârtie de copt,pusă pe o tavă se crestează cu cuțitul pe adâncimea de 2-3cm, în cruciș și apoi în 8 părți, Se lasă să mai crească o oră, apoi poate fi pusă la cuptorul preîncălzit la 220 grade C , pentru cca 25 de minute.
Se poate mânca apoi caldă, cu moreto: o pastă din brânză proaspătă de oaie cu ierburi aromatice, cu usturoi zdrobit și puțin ulei de măsline. 

Panis militaris castrensis (pâinea militarilor, în castru)

• 500g făină integrală de spelta 
• ½ lingură sare măsline smochine 
• 3 linguri ulei de măsline 
• 1 linguriță miere 
• 300ml apă călduță 
• 15g drojdie (sau un plic de drojdie uscată) 

Amestecați totul și frământați timp de cel puțin 15 minute. Apoi lăsați să crească timp de o oră într-un bol acoperit cu un prosop (de preferință într-un loc cald). Formați o pâine, împărțiți-o în șase bucăți și coaceți timp de 35 de minute la 180°C . Sfat: Folosiți măsline mari fără sâmburi și fiți generoși cu ele. Altfel, va fi dificil să găsiți măslinele după coacere.

Pâinea poate face o avere 

Un  brutar care ne vorbește din istorie a fost Marcus Vergilius Eurysaces.
Eurysaces , ce vorbea și grecește, fusese sclavul unui anume Marcus Vergilius și primise la eliberare (conform obiceiului roman) și numele și prenumele fostului stăpân , considerându-se că acum făcea parte din familia acestuia.
 Monumentul său funerar imens, la periferia centrului Romei, arată că trebuie să fi făcut o avere cu fabricarea pâinii.

Dimensiunea monumentului poate fi impresionantă, dar execuția structurii este și mai impresionantă. Acesta constă din coloane gigantice pe care se sprijină o structură, cu cercuri mari în ea. Deasupra acesteia, o friză sculptată a fost plasată de jur împrejur. Totul este pur simbolism. Coloanele sunt un simbol al coșurilor  în care era frământat aluatul. Cercurile simbolizează mașinile de frământat. Friza merită să fie studiată, dacă te uiți în sus. Arată frumos cum se desfășoară meseria brutarului.

Friza sculptată prezintă scene în care se verifică calitatea cerealelor, făina este cernută, cerealele sunt măcinate de o moară de cereale acționată de un măgar, oficialii statului înregistrează primirea cerealelor, aluatul este frământat într-o mașină de frământat acționată de un cal, bărbații formează pâinile, cineva pune pâinea în cuptor, bărbații cară coșuri mari cu pâine, pâinea este cântărită și pâinea este dusă mai departe către brutăriile din oraș.
Impozantul monument funerar, ce a rezistat până în zilele noastre e o mărturie a reușitei profesionale a unui fost sclav, ce a reușit nu doar să-și răscumpere libertatea, ci și să conducă o afacere de mare succes în domeniul producerii pâinii, adunând și o avere importantă, ce i-a permis și construirea impozantului mausoleu pentru el și pentru soția lui.

Succesul său în afaceri a constituit și o încurajare pentru alți sclavi de a adopta metode similare pentru a se elibera și totodată a scăpa de sărăcie. 

Monumentele funerare ale liberților

În lumea antică monumentul funerar era construit pentru a invita la gândire (monere).
În cazul celor ce nu făceau parte din elită un astfel de monument era semnul ascensiunii sociale. Foarte ades, eliberații (libertus)  și militarii aveau cele mai vizibile monumente.
Erau importante portretele respectivului libert și al soției sale, precum și chipurile copiilor, ce urmau să fie cetățeni romani cu toate drepturile (ingenui- născuți liberi) .
 Deși teoretic sclavii nu aveau nici un drept, stăpânii le puteau conferi diferite privilegii, dacă doreau.
Pliniu cel Tânăr le recunoștea sclavilor săi dreptul de a redacta un fel de testamente, pentru a transmite banii câștigați de ei (peculae) copiilor lor sau altor membri ai familiei lor nelegitime, dar aprobate de stăpâni..Existau chiar și cupluri formate din sclavi și persoane libere.
În dreptul roman, doar copiii născuți din iustum matrimonium (căsătorie legală) urmau condiția tatălui lor. Copiii născuți din legături nelegitime urmau condiția mamei .

Dar pe monumentele funerare se întâlnesc situații în care numeroase femei erau eliberate de soții lor, în unele cazuri soțul fiind un libert la rândul său.

Pe aceste (numeroase) monumente sunt sculptate de obicei portretele cuplului, fiind menționată și starea civilă a fiecruia (cetățean liber sau libert), dar și portretele și numele copiilor, născuți liberi. Se simte satisfacția celor care au lsat în urmă situația de aservire și care asigurau copiilor lor un statut de cetățean cu drepturi depline. 

Albastru ceruleum

 Albastrul egiptean

Culoarea albastră era greu de obținut în antichitate. 
Camera albastră

Albastrul era scump.

Se putea obține pigment din piatra semiprețioasă lapis lazuli (sodalit) , care era greu de găsit și scumpă .

În Renaștere continua să fie la fel de greu de procurat, așa că această culoare era rezervată de obicei, în reprezentările religioase, pentru rochia sfintei Fecioare.

Acum se obține pigmentul ultramarin pe cale chimică, dar nu e totuși acelaș lucru.  

Vedem aici și o altă folosire antică a prețioasei pietre lapis lazuli: un unguentarium (un flacon pentru uleiuri parfumate)sculptat cu chipul împăratului Hardian! Are 4,7 cm înălțime și e combinat cu aur.
Datat din secolul III

În antichitatea romană, acest albastru a fost înlocuit cu „albastrul egiptean”, un pigment obținut dintr-un amestec de nisip încălzit cu var, cupru, cuarț și un flux alcalin. 
Acest pigment albastru fusese obținut în Egiptul antic încă din anii 3300-3200 î.Hr, iar romanii au preluat ulterior  fabricarea lui.
Vitruvius denumea acestă culoare: cœruleum, denumire ce se păstrează și în zilele noastre pentru această nuanță de albastru- obținută însă cu alte metode.(Ceruleum) 
În antichitatea romană, albastrul caeruleum se producea la Puteoli, lângă Pompei. Dar rămânea totuși un pigment scump. S-a găsit și o cupă cu acest albastru obținut în zona Pompei.

Pliniu cel Bătrân a scris despre acest pigment, notând că el costa 8 denari/liră, iar caeruleumul vesterianum (de cea mai bună calitate (costa 11 denari/liră. O liră romană echivala cu 0,72 livre, adică 0,326 kg  astăzi)
Un pigment și mai scump era indicum (indigo), un pigment ce se aducea din India.
Cercetătorii au calculat că o cameră colorată cu pigmentul caeruleum ar fi costat 93-168 denari.
Pentru comparație, un soldat de infanterie primea o soldă de circa 187 denari pe an.
În aceste condiții, camerele vopsite în culoarea albastră erau rare. Mult mai frecvent se folosea culoarea roșie, mai convenabilă.
Totuși a fost găsită la Pombei o încăpere colorată în culoarea albastră , expresie a luxului.
Camera , cu suprafața de aproximativ 8m2, făcea parte dintr-un bloc de locuințe- insula- care era o anexă a unei case mari- domus.
Casa respectivă era dotată cu baie încălzită prin pardoseală, era o clădire cu etaj și avea o sală de mese mare, ce putea găzdui 20-30 de oaspeți. 
Complexul construit are o curte interioară, în care era și scara ce ducea la etaj. Nu au fost decopertate toate încăperile, pentru că sunt necesare și lucrări de consolidare și protejare. 
Se consideră că acea cameră albastră nu era o cameră de locuit obișnuită, ci probabil un sacrarium- un spațiu destinat ritualurilor sau depozitării de obiecte sacre.

Camera albastră a fost escavată recent în zona centrală a orașului Pompei, (din care mare parte se află încă sub cenușa vulcanică). 
Camera cu fond albastru are pictate bandouri decorative aurii și personaje mitologice feminine ce reprezintă anotimpurile , în încăpere fiind și reprezentări legate de agricultură și de creșterea oilor. 
În cameră au fost găsite anterior 15 amfore și un set de lampadare și ulcioare .