De ce au plecat romanii din Dacia?

 Retragerea Aureliană

Așa cum s-a remarcat de multe ori, romanii nu cuceriseră toate teritoriile locuite de daci.
În afara provinciei romane Dacia rămăseseră numeroase triburi de daci liberi, care purtau diferite denumiri, ca: Iazigi, Costoboci, Carpi, Bastarni, Roxolani, care făceau parte cu toții din poporul dacilor sau erau triburi înrudite..

Căci Dacii , împărțiți în formațiuni tribale, așa cum erau pe atunci și galii, germanii și alții, ocupau un teritoriu întins cuprins între; Tisa (la vest), Nistru și Marea Neagră (la est), Dunărea (la sud ) și Carpații Păduroși (la nord).
Este de remarcat că denumirea de „daci” a fost folosită de romani ca termen generic pentru populația daco-getică de la nord de Dunăre, așa cum folosiseră și denumirea de „gali” pentru triburile aflate la nord de Alpi , până la Atlantic și cea de „germani” pentru triburile aflate la est de Rin.
(Cercetători contemporani remarcă faptul că denumirile generice de „gali” și de „germani” au fost date de Iulius Caesar și nu erau folosite de către populațiile respective).

În toate aceste cazuri populațiile respective erau de fapt organizate sub forma de triburi relativ mici, cu conduceri separate și cu denumiri separate, chiar dacă făceau parte din aceleași etnii. 
Tentative de cucerire a Daciei:

 
Dacii se uniseră pe timpul lui Burebista , formând acel mare regat, care îl îngrijorase și pe Iulius Caesar. :

Printr-o stranie coincidență (dacă există coincidențe în evenimentele istorice), atât Caesar cât și Burebista au fost uciși în anul 44 î.Hr. , în urma unor comploturi interne.
Statul roman a intrat într-o perioadă de război civil, iar statul dac s- a împărțit în mai multe regate mai mici, probabil tot în urma unor lupte interne. 

Chiar și în aceste condiții, când Octavianus (viitorul Augustus) a avut (în anul 35 î.Hr) o tentativă de a continua planul lui Caesar printr-un atac împotriva dacilor, el a preferat să încheie o înțelegere cu regele Cotiso, care stăpânea unul dintre aceste regate separatiste din Dacia.
În cadrul acestei înțelegeri, dacii urmau a se abține de a mai ataca regiunea din sudul Dunării, ba chiar să apere acea limită a Imperiului Roman împotriva unor alte năvăliri, ei primind în schimb statutul de aliați ai Romei și promisiunea că nu vor fi atacați de romani. Înțelegerea urma să fie pecetluită printr-o căsătorie . Octavianus însă nu avea de gând să se căsătorească din nou, el fiind deja căsătorit, așa că dacii (trimișii lor) au venit nemulțumiți la Roma și s-au întors acasă și mai nemulțumiți. 
Octavianus însă a fost foarte mulțumit că încheiase acea pace care arăta noul său stil de a face politică, nu pe calea armelor, ci prin înțelegeri avantajoase.
Scena acelei înțelegeri a fost reprezentată și pe statuia „Augustus della Prima Porta”, Despre care mulți cred că înfățișează episodul înapoierii stindardelor romane de către parți. 

Nu ar putea fi scena cu parții, pentru că aceștia au fost reprezentați cu consecvență în genunchi și înapoind stindardele cu umilință, nu în poziție avântată, în deplin acord cu Augustus.
Apoi stindardele au fost predate unui general roman, nu lui Augustus personal. Or Augustus nu ar fi glorificat pe propria sa statuie fapta unui general al său, chiar dacă el fusese cel care condusese tratativele de la Roma. 
Lupul dacic e arătat în poziție supusă împăratului roman. 
De asemenea îmbrăcămintea interlocutorului lui Augustus nu e partă, ci dacică.
Regele dac (ce poartă o diademă subțire ca însemn al statutului său regal) are o atitudine avântată, părând a depune un jurământ pe stindardul roman. E un aliat ce jură credință Romei, în cadrul tratatului.  
Cred că putem considera că e regele Cotiso.

În cadrul războaielor ulterioare dintre romani și daci, romanii au suferit pierderi grele în luptele crâncene purtate , încheind chiar și o pace nefavorabilă, în urma căreia le plăteau dacilor sume de bani pentru păstrarea păcii.

Războiul decisiv purtat de Traian contra lui Decebal a fost câștigat de romani, dar aceștia au fost mulțumiți să ocupe zonele cu zăcăminte de aur și argint și să prade comorile lui Decebal, fără a încerca să-și extindă dominația asupra întregului teritoriu al dacilor.
Prada enormă de aur și argint a redresat finanțele imperiului roman.

Aureus emis de Traian, cu o imagine din Forul lui Traian, unde se disting numeroase sculpturi 

Podul peste Dunăre

Podul construit din ordinul lui Traian, proiectat de Apollodor din damasc a fost cel mai lung pod din lumea antică. Podul ega castrul roman Pontes (de pe malul sudic) de castrul Drobeta, de pe malul nordic. Podul a fost construit între primăvara anului 103 și începutul anului 106, în mai puțin de trei ani. Peste 1130m lungimecam 15m lățime, 18m înălțime. 20 d epiloni masivi din piatră, cărămidă și mortar , cu suprastructură cu arce din lemn de stejar. Pentru a ridica primii piloni a fost deviat temporar cursul unui afluent al Dunării , în partea sudică. (Lângă actualul oraș Kladovo). 

Apollodor a fost exilat și apoi condamnat la moarte de împăratul Hadrian,  care a ordonat și distrugerea suprastructurii de lemn a podului. 

(Fotografia pilonului e a celui d epe malul sudic, pilonul de pe malul românesc fiind mai neglijat) 

Traian a construit la Roma cel mai mare Forum, cu clădiri adiacente impozante (basilică, două biblioteci, porticuri cu statui de daci, unele sculptate în porfir, cel mai costisitor granit adus din Egipt., precum și  Columna comemorativă.
În anul 106 , după victorie, Traian a mai rămas o perioadă în nouă provincie, pentru a o organiza. 
Încă din anul 102, prin pacea încheiată cu Decebal după primul război o serie de teritorii ale dacilor au fost cedate romanilor și integrate provinciei Moesia Inferior (Muntenia, sudul Transilvaniei și Oltenia) .
Se pare că Banatul, vestul Olteniei și sudul Transilvaniei să fi format un district militar sub conducerea lui Longinus.
Au fost emise monede cu legenda: DACIA CAPTA -Dacia captivă/luată.  .(denarius de argint)

 La Bersobis (Berezovia, în județul Caraș-Severin) au fost încartiruite Legiunea IV Flavia Felix și Legiunea XIII-a Gemina (care apoi a fost încartiruită la Apulum) . S-au găsit acolo monede din timpul împăraților Vespasian, Traian și Commodus, arătând în ce perioade au fost acolo trupe romane). Acolo existau localități autohtone încă din perioada neolitică. S-au găsit acolo piese de ceramică dacică , dar și un coif de bronz, de tip „greco-iliric”  (e la muzeul din Reșița) . S-au găsit și vestigii de prelucrare a fierului,  precum și urmele unei cetăți dace. După înființarea marelui castru roman, cu suprafață de 20 ha, s-au găsit vestigii ce atestă prezența dacilor acolo. Castrul militar propriu-zis avea dimensiunile 490m x 410m, și a fost sediul Legiunii a IV-a Flavia Felix între anii 101 și 118-119.  în jurul său înființându-se orașul. În castru s-au găsit : un coif roman, un opaiț roman, fibule, pandantive, fragmente de armuri, un voltur roman de bronz, o pensetă chirurgicală , dar și urme paleocreștine (un lanț și o candelă) 

În anul 106 , după victorie, Traian a mai rămas o perioadă în nouă provincie, pentru a o organiza. 
Atunci a fost organizată provincia Dacia Augusti Provincia , ca provincie imperială , condusă de un legatus augusti propraetore .

Traian a emis unele monede de aur în puține exemplare pentru a comemora realizarile împăraților anteriori.
De pildă această monedă, găsită în Israel, emisă d etraian în anul 107 are pe avers portretul lui Augustus zeificat. Au fost găsite doar două exemplare , acesta din Israel și altul în Anglia. Era tratată mai mult ca un medalion, un dar pentru personalități importante. 

Primul legat roman a fost Terentius Scaurianus (între anii 106 și 110-112) . Primele măsuri luate de el au fost recensământul populației și măsurarea suprafețelor de teren, desigur pentru a calcula ce suprafețe pot fi puse la dispoziția veteranilor demobilizați. (Este evident prin urmare că Dacia nu fusese depopulată după război și dacii rămași nu fuseseră expropriați, dar probabil fuseseră mari pierderi în lupte și erau acum suprafețe de teren disponibile, ce puteau fi dăruite veteranilor).
De asemenea s-au trasat noile frontiere , fortificate  și s-a organizat apărarea militară. 

În provinciile romane din restul Europei , legiunile și trupele auxiliare erau staționate în primul rând pe frontierele fluviale (Dunăre și Rin) . Dacă frontiera nu era trasată pe un curs de apă important, se instalau puncte întărite cu valuri de pământ  și șanțuri, urmărind o linie dreaptă ce forma frontiera. 
În Dacia s-a format un lanț de tabere militare la marginea provinciei, dar și pe traseul pe care se transportau încărcăturile de aur spre Roma.S-a trecut de asemenea a construirea de drumuri , al căror traseu ne este cunoscut din Tabula Peutingeriana, o hartă rutieră din secolul al III-lea, în care erau notate drumurile, distanțele dintre localități și taberele importante.
Această hartă arată drumuri principale construite de la Dierna și Lederata  spre Tibiscum (lângă Caransebeș) , Sarmisegetusa, Apulum (Alba Iulia)  , apoi la Potaissa (Turda) , Napoca (Cluj-Napoca) și Porolissum (aproape de Zalău), dar și de la podul de la Drobeta spre Olt și de-a lungul acestuia spre Apulum. Un drum străbătea și teritoriul Iazigilor, de-a lungul râului Mureș , până la Tisa și în continuare până la Dunăre, spre Panonia inferioară.  . Nu sunt arătate drumurile din Dacia de Est, ce fusese deja evacuată de armata romană la elaborarea hărții.

În anul 112 a fost emisă o serie de monede romane (sesterți și dinari) 

Criza economică a fost rezolvată. Pentru moment.
Dar triburile dacice atacau continuu limesul roman .

În provincia Dacia Romană, a fost instituită politica romană obișnuită în provinciile ocupate: înființarea de orașe dotate cu terme, recrutarea de tineri pentru  forțele auxiliare ale legiunilor, împroprietărirea de veterani cu pământuri arabile. Două legiuni (Legiunea a XIII-a Gemina și Legiunea a V-a Macedonica) staționau în castrele din Apulum/ Alba Iulia și Potaissa/Turda, care au devenit importante centre urbane. În vecinătatea fostei capitale a dacilor, Sarmisegetusa a fost construită cetatea romană Ulpia Traiana Sarmisegetusa . A apărut și cetatea Napoca 
Noile monede romane ilustrau înmulțirea populației în noua colonie: Figura feminină ce simboliza Dacia era arătată împreună cu doi copii ce se joacă.

În 107-108 au fost lupte la frontiera vestică: împăratul Hadrian a intrat în lupte contra Iazigilor și Sarmaților ce se stabiliseră între Dunăre și Tisa. Ei fuseseră aliați ai romanilor în războiul contra dacilor, dar reclamau o parte din Banat ce le fusese luată de Decebal înainte de războaiele dintre daci și romani (conform lui Cassius Dio, LXVIIII 10, 3-4). Așa încât Iazygii ce se instalaseră între Dunăre și Tisa erau acum vecini cu romanii la est.
După moartea lui Traian, în anul 117 a avut loc prima mare confruntare cu popoarele  din teritoriile limitrofe Daciei. Iazygii și Roxolanii au invadat Moesia. După moartea legatului roman Quadratus Bassus, roxolanii au atacat din pricina diminuării subsidiilor venite de la Roma. Iazygii aveau revendicări teritoriale. (Erau popoare înrudite). 
Hadrian s-a deplasat personal în Moesia, apoi în Dacia, unde a ordonat să fie distruse tablierele podului peste Dunăre (cf. lui Cassius Dio) LXVIII, 13,6) , temându-se ca barbarii să nu ocupe fortificațiile ce apărau podul și să traverseze Dunărea cu ușurință.

Interesanta și informația furnizată de Cassius Dio (În Istoria Romana) 

că În timpul lui Marcus Aurelius  guvernatorul Sabinianus (Gaius Vettius Sabinianus 179 - 182) : ,,a supus şi douăsprezece mii de daci dintre cei din vecinătate , făgăduind că le va da pămînt în Dacia noastră ".

Toate acestea dovedesc importanţa scrierilor lui Cassius Dio
Împăratul s-a reconciliat cu Roxolanii angajându-se să le asigure subvenții la nivelul anterior.
Pentru a rezolva conflictul cu Iazygii, l-a numit pe Q.Marcius Turbo atât la conducerea Panoniei inferioare, cât și a Moesiei, pentru ca acesta să-i atace pe Iazygi din două direcții.
Macius Turbo a fost urmat la guvernare de Iulius Severus (120-126) 

Observăm că romanii continuau să subvenționeze populațiile din zonele adiacente imperiului, pentru a le determina să nu facă incursiuni ostile în interiorul imperiului. 

Partea de la vest de Olt a fost organizată de romani sub numele Dacia Inferioară, guvernată de un procurator de ordin ecvestru. Această provincie nu trebuia să fie păzită d e o legiune romană, ci avea o anumită autonomie administrativă . Ea sa mărginea la sud cu Dunărea, la nord-vest cu Dacia Superioară, la est era o frontieră de-a lungul Oltului, cu o linie fortificată oarecum paralelă cu Oltul (la 25-35 km de râu): Limes Transalutanus. 

În centrul Transilvaniei, la est de Banat , până a Carpații Orientali era provincia numită Dacia Superioară. La început acolo erau staționate legiunile IIII Flavia , apoi Legiunea XIII Gemina, încartiruită la Appulum.

În 118 nordul Daciei  a devenit o provincie distinctă, sub numele Dacia Porolissensis, cu centrul administrativ la Porolissum (Moigrad) , guvernată de asemenea de un procurator din ordinul ecvestru. Legatul Daciei Superioare exercita controlul militar al celor două provincii adiacente. Deci Dacia a fost împărțită de romani în trei provincii distincte. 

Războiul cu sarmații dintre anii 116-118 arătase că Dacia nu contribuia prea mult la respingerea atacurilor sarmate  îndreptate contra provinciilor de la sud de Dunăre.  

Călăreții sarmați , aliați cu dacii liberi , dar și cu celții și popoarele germanice stabilite la nord de Dacia lansau atacuri concentrate asupra limes ului Dunării de Jos  și asupra frontierei Daciei. 
Apărarea acestui teritoriu cerea prezența unei forțe militare mai importante decât înainte. 

În total, au fost circa 80 de tabere militare în Dacia. Efectivul total de militari romani în Dacia a fost estimat la 45-50 000 de soldați. Unii erau repartizați în mici forturi de graniță, alții ridicaseră fortificații din piatră , a căror construire a continuat și după domnia lui Hadrian, de pildă sub Antoninus Pius.

Hadrian-- ce a domnit între 117-138, statuie găsită la Tel Shalem, in israel, în apropierea castrului Legiunii romane a VI-ea Ferrata.
Împăratul poartă o platoșă msculata- cu reliefarea musculaturii-pe care a fost realizată o scenă de luptă a unor luptători arhaici, probabil din timpul războiului troian.  

Una dintre puținele statui de bronz rămase netopite din antichitate

Acesta ar fi motivul pentru care împăratul Hadrian ar fi plănuit chiar după urcarea pe tron (el a domnit între anii 117 - 138) să evacueze trupele din Dacia. (Eutropius , VIII, 6, 2) Hadrian a evacuat de asemenea și teritoriile ocupate de romani între Tigru și Eufrat . Totuși evacuarea administrației romane din Dacia a urmat mai târziu. A încercat mai întâi să întărească apărarea provinciei , readucând legiunea III-a Flavia (ce fusese trecută la sud de Dunăre, la Singidunum-aproape de Belgrad) pentru a apăra frontiera dacică îpotriva iazygilor. Zăcămintele de aur continuau să fie exploatate în munții Apuseni. 

Pe acest sestertium emis de Hadrian în jurul anilor 130-133, Dacia apare personificată stăpână pe situație, întărită prin Senatus Consultum al Senatului roman. Poartă cască , stindard și falx. 

Dacia a apărut a fi pacificată și, chiar în timpul domniei lui Antoninus Pius n-au mai fost conflicte importante cu dacii liberi., cu carpii sau costobocii. Totuși, biograful lui Antoninus Pius a semnalat că acest împărat a supus (prin legații său) pe germani, daci și evrei, luându-și și supranumele Dacicus. 

În secolul al III lea Imperiul roman era din nou în criză economică și era atacat pe mai multe fronturi.
După domniile împăraților Traian, Hadrian, Marcus Aurelius și Septimius Severus, a urmat o perioadă de instabilitate 

Ciuma Antonină și Ciuma lui Ciprian

Declinul militar și economic al statului roman a fost și în legătură cu o molimă cunoscută sub denumirea de „ciuma antonină”, care a făcut ravagii în armatele romane între anii 165 și 190, în timpul împăraților Marcus  Aurelius și Commodus.
Unele surse antice au relatat că trupele romane au cucerit Seleucia (oraș din Mesopotamia, pe Tigru) 
Trupele împăratului Lucius Verus conduse de Avidius Cassius au jefuit un templu al lui Apollo în anul 166. Preoții de acolo ar fi provocat răspândirea unui nor gălbui, considerat toxic. În rândurile militarilor a apărut o boală (numită atuci „ciumă”-lues/ pestis/ ) , retragerea acestora propagând epidemia în celelalte părți ale imperiului. Epidemia, suprapusă peste dificultățile economice, a dus la scăderea populației și la dezordini sociale. Împărații Lucius Verus și Marcus Aurelius ar fi murit din pricina acelei boli. S-au găsit morminte comune , deși majoritatea morților erau incinerați . 
În aceeași perioadă au fost și modificări de climă, care a devenit mai rece și mai uscată, ducând la recolte reduse, foamete și slăbirea sistemelor imunitare și mărirea vulnerabilității în fața epidemiilor.
Unii cercetători au apreciat că a fost o mortalitate ridicată cauzată de molimă (sau de mai multe molime survenite la intervale apropiate). Posibil ca boala respectivă să fi fost variola.

Când Ciuma Antonină și Războaiele Marcomanice au secat tezaurul roman, Marcus Aurelius a făcut ceva aproape de neconceput pentru un împărat. A ordonat ca palatul imperial din Roma să fie deposedat de comorile sale: tacâmuri din aur, opere de artă neprețuite, mobilier luxos, chiar și bijuteriile și obiectele personale ale familiei imperiale și le-a scos la licitație în Forum pentru a strânge bani pentru efortul de război.

Acesta nu a fost un gest simbolic. Imperiul era falimentar. Ciuma ucisese contribuabili și soldați. Războaiele de la frontiera de nord necesitau fonduri constante pentru legiuni care erau deja sub control. Marcus Aurelius, care a dus o viață personală renumită pentru simplitate, în ciuda faptului că era cel mai puternic om din lume, a ales să lichideze simbolurile bogăției imperiale, mai degrabă decât să majoreze și mai mult impozitele asupra unei populații deja aflate în suferință.

Surse antice ne spun că licitația a durat două luni. Senatorii și cetățenii bogați au răscumpărat multe dintre obiecte, unele din loialitate, altele ca investiții. Se pare că Marcus Aurelius însuși a răscumpărat unele piese mai târziu, când criza s-a atenuat.

Este unul dintre cele mai izbitoare exemple de împărat care a pus nevoile imperiului mai presus de propria demnitate și de imaginea tradițională a grandorii imperiale. Nu le-a cerut oamenilor să se sacrifice în timp ce el trăia în lux. El a vândut luxul în sine.

Un secol mai târziu a intervenit altă epidemie majoră, care a fost descrisă de episcopul Ciprian al Cartaginei. Această molimă a avut efecte devastatoare între anii 249-262. 
În anul 250 împăratul Decius decretase sacrificii aduse zeităților oficiale romane.
O boală contagioasă, ce a erupt mai întâi în Etiopia, s-a răspândit în Orient, nordul Africii și la Roma, unde se ajunsese la 5000 de decese zilnic.
Sfântul Ciprian, ce era atunci episcop al Cartagigei a scris doă cărți în care a descris simptomele bolii, dar a vorbit și despre atitudinea pe care ar trebui să o aibă creștinii în vremuri de încercare. 
Sfântul Ciprian a murit ca martir în anul 258. 

Monedă emisă de Provincia Dacia

Pe avers este profilul împărătesei Etruscilla (HER(ENNA ) ETRUSCILL(AA)UG (USTA) ,pe revers este o alegorie a Păcii, cu ramură de măslin și un caduceu.

În stânga ei un vultur încoronat, simbol al Legio V Macedonica, la dreapta un leu, simbol al Legiunii a XIII-a Gemina, Inscriăție: PROVINCIA DAVIA 

AN V

Herennia Cupressenia Etruscilla a fost soția împăratului Traianus Decius. (249 - 251).

Cei doi fii ai lor, Quintus Herennius Etruscus Messius Decius și C. Valens Hostilianus Massius Quintus au purtat și titlul de Caesar și pe cel de Augustus și au figurat de asemenea pe monede emise de provincia Dacia.

 Împăratul Filip Arabul dăsuse dreptul Provinciei Dacia să emită monede, prin anii 246-247. Aceste monede au fost găsite și în Panonnia și în Moesia Superioară, provinciile romane vecine. Se crede că erau bătute la Sarmisegetusa , sau la Apulum. 

Se practica o numărătoare a anilor de la un eveniment important, (în Dacia s-a considerat a fi perioada iulie-septembrie 246 , când împăratul Filip Arabul a respins invazia Carpilor pe Dunăre. Atacul dacilor liberi începuse în anul 245. Filip a acordat privilegii provinciei Dacia.

.

Se consideră că împăratul Aurelian a dispus retragerea administrației și a armatei romane din Dacia, noua graniță fiind stabilită pe Dunăre o limită naturală mai ușor de apărat. 

Retragerea aureliană, desfășurată între anii 271 și 275 d.Hr., prin care administrația și armata romană au fost retrase din provincia Dacia

Cum această retragere s-a făcut fără conflicte, e de presupus că romanii au organizat această retragere astfel ca în fosta provincie să rămână o administrație care să le fie favorabilă.
De asemenea, conform obiceiului, probabil că se încheiaseră acorduri ca cei rămași la putere în Dacia să apere granița imperiului, contra unor subvenții substanțiale 

Informații prețioase ne aduce și Tezaurul de la Șimleul Silvaniei.

Șimleul Silvaniei este la circa 25 km de Zalău , la poalele Măgurii Șimleului, pe care a existat așezarea fortificată dacică Dacidava,  pomenită și de Ptolemeu . După retragerea aureliană, pe aici au trecut și avarii și gepizii. Acolo au fost descoperite trei tezaure de inestimabilă valoare, două de aur, care au luat toate calea străinătății și unul de argint, care a rămas la noi (fiind găsit în perioadă mai recentă) .

Primul  tezaur ,descoperit în 1797 

în greutate de 2.425,5 grame, cuprinde 24 verigi de aur, (13 plate și 11 granulate, cu diametru mai mare decât al unor degete), o cataramă de centură, un inel, un medalion cu decor geometric, un capăt de brățară în formă de cap de șarpe și un colier mare din aur masiv cu 52 de pandantive și cu 17 medalioane cu efigii de împărați romani (Maximinianus  Hercules (286-305), Constantin I (306-337), Constantin II (337-340), Valentinian II(375-392) , Valens (364-378) , Gratian (367-383)- alte 3 au fost pierdute), ceea ce face ușoară datarea tezaurului.

Cercetătorii afirmă că împărații romani obișnuiau să dăruiască efigii prețioase cu chipurile lor aliaților , cu prilejul încheierii unor înțelegeri importante. Efigiile au inele de prindere de un lanț.
Desigur regii daci păstrau aceste efigii de preț la mare cinste, ca o dovadă a  înțelegerilor încheiate cu împărații romani.

Se remarcă de pildă faptul că împăratul Maximianus Hercules (al cărui portret cu nas cârn arată o fizionomie diferită de cea a romanilor) era născut în pe teritoriul Serbiei de astăzi, într-o familie de țărani traci. 
 Darurile atestă alianțele legate între împărații romani din imperiul de răsărit și daci (traci), din rândul cărora erau recrutate trupe , unii conducători militari ajungând chiar împărați în Bizanț (de exemplu Maximianus I Tracul - despre care se spune că era foarte înalt (2,7m), neîntrecut luptător și de o rezistență fizică ieșită din comun, ce a domnit între anii 235 și 238..
Interesant este că despre Maximianus I Tracul se scrie în „Historia Augusta” că s-ar fi născut în Tracia sau Moesia, din tată got și mamă alană. Dar goții s-au stabilit în Balcani abia în secolul al III-lea...Deci se constată încă odată că de fapt denumirea de „goți” era dată geților (tracilor) , e vreme ce însuși împăratul își asociase supranumele „Tracul”.
Colierul atestă relațiile de alianță existente între daci (traci) și Imperiul Roman de Răeărit , între anii 285 și 392, deci mai bine de 100 de ani DUPĂ RETRAGEREA AURELIANĂ.
Colierul se purta peste piept și peste spate și se prindea de centură în față și în spate cu două inele. Podoaba principală ce cădea pe mijlocul pieptului constă într-o mărgea mare din cuarț fumuriu străjuită de doi lei de aur, așezați față în față. Cel mai important pandantiv al salbei reprezintă un bărbat aflat într-o barcă, simbol al Căutătorului, Păstrător al Tainei - cel mai mare medalion ce s-a păstrat din întreaga antichitate. Pandantivele mai înfățișează și arme miniaturale, separate de frunze de aur (semn al Marelui Maestru).
În muzeul din Viena, piesele din tezaurul de la Șimleul Silvaniei sunt expuse lângă vitrina cu tezaurul de la Sânnicolaul Mare.

Nu se spune însă pe eticheta din muzeu că ar fi tezaur dacic ci se afirmă că ar fi aparținut unor popoare ...migratoare , iar localitatea în care au fost găsite e denumită doar în ungurește 

• Tezaurul se găsește acum la muzeul Kunstistorishes din Viena.
  În același muzeu se găsește o brățară dacică în spirală, cu capete de dragoni la extremități. Se spune că a fost găsită la Orăștie. 
  
  

Aceste documente foarte importante arată că și după „retragerea aureliană” au existat legături de colaborare (de data asta) între Dacia și Imperiul Roman
Împeriul Roman de Răsărit (pe care îl numim acum , mai pe scurt, Bizanț), a continuat să aibă legături cu dacii din Dobrogea, împăratul Constantin construind și un pod peste Dunăre

Vedeți mai multe tot în acest blog, despre

Palatul lui Ler împărat

Troieni refugiati

 

O statuietă semnificativă pentru civilizația romană
Romanii se considerau urmași ai lui Aeneas și ai fiului său Ascanio /Iulius (de unde și numele gintei Iulia).
(Din care făcea parte și Iulius Caesar)

Se vede aici respectul față de părinți și față de simbolurile religioase: Aeneas își duce tatăl pe umeri și fiul de mână. Fiul trebuie să se învețe de mic cu greutățile, dar e ajutat desigur de tată, care îl trage de mână.
Nu îl duce în brațe, pentru că trebuie să-l ducă pe bătrânul tată. 
Vârstnicul -Anchises- e păstrătoru tradiției, el ține în brațe palladiumul, statueta sacră a zeiței Atena. Atât bătrânul cât și statuia zeiței sunt rădăcinile, fără de care nimic nou nu se poate înființa.
Această statuie fusese venerată în cetatea Troia și fusese salvată de cotropirea aheilor și din incendiile provocate de aceștia , fusese dusă de prințul troian Aeneas în peninsula italică, unde troienii au pus bazele unei noi cetăți: Roma!
Statuia a fost  apoi păstrată cu mare respect în templul Vestei din Roma , unde fecioarele vestale vegheau ca focul sacru să nu se stingă niciodată.

Aeneas nu-și ia copilul în brațe, să fugă cu el cât mai repede, departe de atacatorii care au cucerit Troia, ci își asumă sarcina dificilă a păstrării întregii familii unite, cu orice risc. 
(Soția lui fusese ucisă în atacul aheilor).
 
Cea mai mare greutate e în sarcina bărbatului matur, care nu cedează însă, ci își păstrează încrederea în propriile forțe și decizia de a cuceri un nou domeniu, după căderea Troiei. 
El a renunțat chiar și la platoșă și la coif, ca să poată duce greutățile pe umeri . (În unele fresce se arată că fusese și rănit) . Expresia feței e de oroare, la vederea incendiului ce mistuie cetatea. Dar atitudinea sa arată că nu va ceda. 

Un strămoș de care romanii puteau fi mândri și un exemplu pentru generațiile următoare. Nu? 

Sclavul devenit profesor

Sclavul căruia i s-a ridicat o statuie în Imperiul Roman

Lucius Mammius  Maximus  

Lucius Mammius Maximus din Herculaneum se născuse sclav , dar a fost eliberat și a devenit un înstărit membru al ordinului dedicat cultului împăratului - în timpul împăratului Claudius. El devenise ofițer la Colegiul Augustan din Herculaneum. Acest colegiu , ce avea ca profesori atât cetățeni născuți liberi cât și sclavi eliberați (liberți) constituia o cale de emancipare pentru liberții ambițioși care aspirau să participe la viața publică a imperiului dar care nu puteau urma „cursus honorum”- sistemul de educație rezervat membrilor familiilor nobile. 
El a construit (sau a restaurat ) piața acoperită din Herculanum și a primit cinstea de a i se ridica o statuie din bronz în vecinătatea statuilor împăratului și ale altor membri de vază ai societății romane.
Statuia sa magnifică a fost găsită în apropiere de teatrul din Herculaneum și se găsește acum la Muzeul Național Arheologic din Napoli . Statuia îl înfățișează pe libert purtând o toga amplă , somptuasă și făcând gesturi elocvente, de retor. 
Cazurile în care sclavii erau eliberați de stăpânii lor nu erau puține în Imperiul Roman. De obicei eliberarea se făcea ca recunoaștere a meritelor dovedite de aceștia în diferite domenii - sau la moartea stăpânilor lor.
Nu puțini dintre acești liberți- cum erau numiți- căpătau funcții importante în stat.

Un sclav eliberat (libert) din Roma a devenit cel mai bogat brutar .

Marcus Vergilius Eurysaces și-a construit (pentru el și soția lui Atistia) un mausoleu impozant ce dăinuie și astăzi în apropiere de Porta Maggiore din Roma. El și-a comandat o construcție ce amintește silozurile de cereale -sau mașinile de frământat aluat. O friză arăta în basoreliefuri procesul de fabricație a pâinii -de la măcinarea făinii la livrarea pâinilor, arătând că omul devenise patron peste întregul lanț de fabricație. (Prin anii 30 î.Hr) 

Reconstituire

 Est hoc monumentum Marcei Vergilei Eurysacis pistoris, redemptoris, apparet[oris] 

Donatorilor importanți li se ridicau statui

Așa se pare că a fost cazul și celui care a donat fondurile pentru ridicarea templului zeiței Fortuna, la Pompei,  Marcus Tullius . Statuia lui ecvestră a fost găsită prin cercetări recente în vecinătatea acelui templu și a fost restaurată (fiind deteriorată de erupția vulcanică) 

 Sclavia în Roma antică

Imaginea sclavilor folosiți doar pentru munci brute nu corespunde în totalitate condiției sclavilor din Roma antică. Sclavii erau deseori persoane educate, care exercitau meserii de înaltă calificare. Contabilii și medicii erau deseori sclavi. De multe ori în aceste cazuri era vorba despre sclavi de origine greacă.
Sclavii necalificați sau care fuseseră condamnați la sclavie ca pedeapsă pentru diferite delicte lucrau în ferme , în mine sau la mori.
Din punct de vedere juridic sclavii nu aveau drepturi. Ei puteau fi supuși la pedepse corporale, la exploatare sexuală (prostituatele erau deseori sclave) , la tortură sau puteau fi uciși de stăpânii lor.
Cu timpul totuși sclavii au obținut o protecție juridică și au căpătat dreptul de a face plângere împotriva stăpânilor lor.
Appian povestește că în timpul lui Caesar sclavii nu se mai diferențiau prin îmbrăcăminte de oamenii liberi. Că doar senatorii aveau o ținută specifică , dar ceilalți se îmbrăcau în acelaș fel.

În timpul Republicii, foarte mulți sclavi proveneau dintre prizonierii de război  Faptul că mulți sclavi erau foști soldați a facilitat revoltele armate , ultima fiind marea răscoală condusă de Spartacus.
În timpul împăratului Augustus, care instituise Pax Romana- care pusese capăt politicii de cucerire de noi teritorii, nu au mai fost luați noi prizonieri. Au fost puse în schimb  restricții asupra eliberării sclavilor și au fost urmăriți cei care fugeau.
Au apărut de asemenea numeroase cazuri în care cetățeni săraci își vindeau copiii ca sclavi în perioadele de dificultate. Iar copiii născuți de sclave erau și ei sclavi.

De asemenea pierderea libertății putea fi decisă de judecători ca pedeapsă pentru delicte grave cum erau dezertarea sau nerambursarea datoriilor.
Până în secolul IV î. Hr. un cetățean roman putea deveni sclav pentru datorii. (nexum) . Practica a fost abolită căci provoca nemulțumirea plebei. 

Nexum era o formă de garanție între debitor și cel care primea creditul. Dreptul roman a reglementat asta la redactarea Legii celor 12 Table (Duodecim Tabularum/ Duodecim Tabulae). Prin nexum, cel ce primea împrumutul dădea ca garanție a returnării banilor aservirea propriei sale persoane (sau aservirea unui membru al familiei) până la plata datoriei. Plata datoriei era oficializată în fața magistraților orașului (solutio par aes et libram) . Nexum a fost abolit la jumătatea secolului IV î.Hr. prin Lex Poetelia Papiria 

Campaniile militare furnizau un mare număr de prizonieri de război ce deveneau sclavi. Uneori o întreagă populație a unui oraș era luată în sclavie- cum a fost cazul la distrugerea Carthaginei în anul 146 î.Hr. (Desigur a rămas în Africa populația care trăia în afara zidurilor orașului și care a putut fugi ). 

O altă sursă de sclavi era pirateria. Pirații luau ostateci pe care îi vindeau apoi în portul din Delos (sau îi eliberau contra unor mari sume de bani plătite ca răscumpărare- cum au făcut și în celebrul caz în care îl prinseseră pe Caius Iulius Caesar). 

Roma a adoptat în anul 67 î.Hr. lex Gabinia, legea prin care generalului Pompei i s-a  dat puterea militară de a acționa în toată Mediterana pentru stârpirea piraților, care ajunseseră să aibă circa 1000 de vase. Pompei a stârpit practic pirații ucigându-le șefii prin decapitare sau crucificare. 

 

Dominația stăpânilor asupra sclavilor era oarecum similară cu dominația soțului asupra soției sale (în dreptul roman).

Condiția reală a sclavilor varia de fapt foarte mult. Dacă sclavii care munceau în agricultură sau în mine erau tratați foarte rău, cei care serveau în casă erau favorizați și deseori eliberați după un număr de ani de serviciu. În toate cazurile însă, pedepsirea nedreaptă a sclavului era considerată o infracțiune.
În casele mari ale aristocraților bogați, sarcinile îndeplinite de scavi erau numeroase și variate, distingându-se îndeletniciri „nobile” (magister) : de secretar, contabil, pedagog , sau îndeletniciri menajere minore (minister). Numeroși sclavi greci funcționau ca perceptori .
Existau și sclavi ce aparțineau statului (servus publicus) și care îndeplineau sarcini de interes general pentru serviciile municipale. 

Existau și sisteme de stimulare pentru sclavi, prin intermediul sistemului de peculium. 

Veniturile realizate de sclav din desfășurarea unei activități , de obicei artizanale sau comerciale, puteau fi economisite de sclav pentru a-și răscumpăra eventual libertatea. Venitul aparținea de drept stăpânului, dar acesta îi lăsa sclavului o cotă-parte sau întreg câștigul , dacă dorea.

Sclavii ce dețineau un nivel înalt într-o știință erau cumpărați cu prețuri foarte mari. 
Pliniu cel Bătrân a scris despre sclavul Daphnus, gramaticul ce a fost vândut lui M.Scaurus cu 700 000 de sesterți . El specifică și că astfel de sclavi prețioși își răscumpărau libertatea. El dă exemplul actorului Roscius, care câștiga 500 000 de sesterți pe an . 

Daruri prețioase 

De asemenea stăpânul putea face uneori prețioase daruri unui sclav de care era foarte mulțumit.
O astfel de dovadă s-a găsit la Moregine, aproape de Pompei, din păcate în urma împrejurărilor tragice legate de erupția vulcanului Vesuviu: printre victimele ale căror rămășițe au fost găsite de arheologii contemporani era o femeie care purta o brățară somptuasă de aur. Pe interiorul brățării se poate citi dedicația: de la stăpân, pentru ancilla sa (Dominus Ancilla Suae) . Ancilla nu era concubina stăpânului (așa cum am fi poate tentați să credem), ci era o sclavă de încredere, de obicei mai în vârstă, care era șefa personalului casei. Ancilla nu se sfia să poarte podoaba în fiecare zi- probabil nu era ceva neobișnuit. 
Desigur un astfel de sclav putea strânge suficienți bani pentru a-și răscumpăra libertatea, dar e foarte posibil ca femeia aceea să fi preferat să rămână în funcția de administrator al unei case bogate , unde era apreciată.
Pe lângă această brățară, femeia avea la ea numeroase alte bijuterii și bani. 

Cum sclavul era o marfă cu valoare destul de ridicată, stăpânul avea interesul de a-și întreține sclavii în bune condiții. Stăpânii aveau obligația de a asigura sclavilor hrana, îmbrăcămintea și locuința necesare. 

Prețul unui sclav varia în funcție de numeroși factori, dar poate fi considerat în jur de 2000 de sesterți. Întreținerea unui sclav costa cam 300 de sesterți pe an. 

Către secolul I î.Hr stăpânii au pierdut dreptul de viață și de moarte asupra sclavilor. Tratamentele rele au fost interzise și condamnate dur. Era interzisă de asemenea vânzarea sclavilor bătrâni , care nu mai puteau munci. Stăpânii erau obligați să aibă grijă de ei în continuare. Chiar și situația sclavilor ce lucrau în agricultură s-a ameliorat. Nu au mai existat revolte ale sclavilor. 

A apărut o nouă categorie de sclavi, cei imperiali. Ei erau proprietatea împăratului , munceau pe domeniile sale și serveau în palatele acestuia, unii îndeplinind și sarcini în administrația Statului, cel mai adesea ca liberți. 

Liberții se îmbogățeau uneori din practicarea unor activități meșteșugărești pe care oamenii liberi le găseau neplăcute sau lipsite de prestigiu, sau/și prin activități comerciale

Spălătoriile din Pompei
Fullonica 

La Pompei au fost găsite ruinele mai multor ateliere ce îndeplineau rolul unor spălătorii publice , dar unele  având și ateliere de prelucrare a lânii.
Lâna era spălată de impurități, uscată, cardată cu un piepten de fier și păstrată apoi în coșuri, până ce firele erau toarse cu fusul și țesute. 
Hippocrates a scris că lâna era bătută (calcată) cu picioarele înainte de a fi toarsă , dar și după țesere , în apă sărată cu carbonat de sodiu sau de potasiu sau chiar cu urină.
Un soi de argilă „pământul de fulon” absorbea apoi mirosurile, înainte de clătire.
Pământurile de fulonare erau categorisite pe calități: „creta cimolia” , venită din Cyclade era cea mai scumpă. Apoi era argila din Umbria („umbrica terra”) , apoi „saxum” . Argila din Sardinia era pentru stofele albe.

Afacerea fulonilor era bănoasă - aproape de scheletele găsite la intrarea ăntr-o astfel de spălătorie erau 1089 de sesterți- probabil ultimele încasări. 
Țesătura de lână era apoi prelucrată la fullonica, pentru împâslire.

După acest procedeu, țesăturile erau bătute în apă curată, clătite și uscate. 
Apoi se puteau folosi diferite procedee pentru obținerea unui aspect pufos.
Se puteau folosi fructe țepoase (fullonica spina și centaurea spinosa) sau dipsacus fullonum- o plantă cu tija acoperită de țepi . Se foloseau și piei de arici. 
Stofele erau puse apoi în coșuri de răchită sub care se ardea sulf.
În final, stofele erau finisate cu o argilă de înălbire (saxum-pământ de Sardinia) , iar cele colorate cu pământ de Umbria sau „creta cimolia”, ce inviora culorile decolorate de sulf.

În final stofele erau călcate (umezite și puse la presă (pressarium/torcular) .
Umezirea se făcea cu apă stropită cu gura , apoi țesătura era pliată cu grijă și pusă la presă. 
S-a găsit o astfel de presă la Herculaneum 

Acolo se și spălau țesăturile , de aceea lucrătorii de acolo se numeau fullones, dar și lavatores, lotores sau lutores.

Fullonica libertului Stephanus

Avea patru bazine și cinci cuve de înmuiere , precum și spații mari la etaj pentru uscare.

Fullonica lui Veranius Hyposaeus

Era cea mai mare spălătorie, ce dispunea și de spații de prelucrare a lânii

În frescă se arată un lucrător ce cardează o stofă pusă pe coșul de răchită- sau poate o pictează cu benzi decorative. Altă interpretare e că lucrătorul din coșul de răchită pregătește stofele (aduse pe umăr) pentru albire cu vapori de sulf (ce urmează a fi aprins). Desigur lucrătorul urma să iasă de sub coș când aprindea sulful și operațiunea se făcea în aer liber (unde se și uscau țesăturile). Cucuveaua (ce o simboliza pe Minerva) poatrona operațiunea (simbolic) 
Sărbătoarea fulonilor era pe 9 martie. 
Alt muncitor întinde stofa la uscat 

Tarife
Spălarea unei tunici: un dinar (adică 4 sesterți sau 16 ași)
Pentru comparație: o cupă de vin obișnuit sau o bucată de pâine costau de 16 ori mai puțin.

S-a calculat că o familie cu mijloace reduse cheltuia cam 8 ași/zi de persoană pentru mâncare, dar curățarea tunicii echivala cu două zile de hrană.

Torcătoare	Fullonica lui Hyposeus -tot la Pompei
	Stela fulonilor la Fullonica lui Veranius Hyposaeus
Cuva de la fullonica lui Stephanus	presa pusă aproape de intrare- apoi tesăturile erau livrate	Uscătoria

Protectoarea fulonilor era zeița Minerva (zeița înțelepciunii). Era o meserie care cerea învățarea diferitelor procedee foarte bine, altfel rezultatul putea fi nesatisfăcător.

La Pompei a fost găsită și casa liberților 

 Aulus Vettius Restitutus și Aulus Vettius Conviva

Doi foști sclavi ce se îmbogățiseră prin comerț cu vin.
După eliberare și-au construit o villa foarte luxoasă în Pompei.
Fostul stăpân se numea probabil Aulus Vettius, căci era obiceiul ca liberții să preia numele foștilor stăpâni . 
Casa dei Vetii
Decorațiunile „lipsite de perdea” i-au făcut pe cercetători să considere că stabilimentul era folosit și ca local luxos pentru plăceri sexuale .
O clădire uriașă, de peste 11000 m2.
În camera de zi, o frescă înfățișându-l pe Hercule ce ucisese în copilărie doi șerpi. (Ce ar fi simbolizat învingerea greutăților de către cei doi frați). 
Mese de marmură, fântână decorativă, băi luxoase.
Lângă bucătărie- o cameră cu imagini erotice și încăperi mici pentru -probabil- prestări de servicii sexuale.
 

Erau și imagi de zeități asociate cu fertilitatea și portrete de cupluri. 
Putem deduce că nu era pur și simplu un bordel, ci un loc de petrecere cu tentă sexuală pentru cuplurile care își doreau înviorarea relației , cu efecte benefice asupra fertilității. Chiar la intrare era o frescă ce îl arăta pe Priapus, zeul fertilității și al abundenței.
De vreme ce se accentua ideea de fertilitate, se deduce că cei ce frecventau acel loc erau dornici de a avea copii, deci veneau în cupluri.
Priapus era reprezentat cu un falus enorm, dar și cu un coș cu fructe, simbol al abundenței și al fertilității. 


Tot la intrare era o inscripție ce menționa o femeie cu nume grecesc , descrisă ca având „maniere drăguțe”, alături de imaginea a două monede romane. 

În villa sunt numeroase fresce care ilustrează teme mitoloice, axate pe ideea respectării zeilor (și implicit a regulilor stabilite).
De pildă „pedepsirea lui Ixion”:

Ixion fusese primit în Olimp, dar începuse să o curteze pe Hera, soția lui Zeus (!)
Zeus l-a înșelat pe Ixion prezentându-i o zeiță de rang inferior ce luase chipul Herei, (fiind concepuți Centaurii) apoi l-a pedepsit crunt : l-a legat de o roată aprinsă, de care va fi legat pentru eternitate! Zeul Hermes dirijează pedepsirea, sub privirile Herei și ale mamei lui Ixion, Nephele.
Era un avertisment că zeii ar pedepsi aspru adulterul.
Încă un argument că acea casă nu era un bordel, ci o casă de distracții erotice pentru cuplurile căsătorite.

O altă frescă ilustrează legenda soției lui Minos Pasiphae, obligată de Poseidon să se acupleze cu un taur (pe care Minos refuzase să-l jertfească zeului) Pasiphae a dat naștere Minotaurului, un monstru închis în labirint , Iar Dedal și fiul său Icar au fost pedepsiți de asemenea pentru a fi ajutat la împerecherea nelegiuită. Alt adulter pedepsit crunt.

O altă scenă ilustrează găsirea Ariadnei, (fiica lui Minos ce fusese abandonată de Tezeu ) de către zeul Dionisos, care a luat-o de soție. 
Deci: nu vă abandonați soția, că va găsi o partidă mai bună!

Alte două personaje mitologice pedepsite, Penthee și Dice, sunt prezentate în alte două fresce.

O altă frescă prezintă cuplul Dionisos-Ariadna privind la o luptă între Eros și Pan, adică între dragostea frumoasă, legitimă și destrăbălarea sălbatică .


În interiorul casei era și o friză ce mărginea încăperile de ospăț. Friza înfățișa cupidoni ce aduceau parfumuri sau aduceau vin . Erau înfățișate și zeități sau cupluri.

În casă era înfățișată și ascensiunea familiei acestor liberți, specificându-se că deveniseră oameni liberi. Pe mânerul unui sigiliu se vede că unul ajunsese augustalus, un tip de preot.
Se pare că acest post religios era ocupat deseori de foști sclavi. 

Aici e o reconstituire a activităților din casa Vetii

Pe proprietățile agricole încep să muncească cei numiți coloni. Ei erau oameni liberi dar legați de pământ, pe care îl lucrau și unde plăteau dările impuse. (cum erau mai târziu șerbii / iobagii de la noi) În regiunile marginale ale imperiului , de pildă în Galia apăreau bagaudae  sau bacaudae, mișcări de revoltă locală asemănătoare cu haiducia din Țările Române (mai târziu). 

În secolul IV Imperiul Roman a devenit creștin. 
Căderea Imperiului Roman de Apus a dus la regresarea sclaviei și la apariția servituții medievale. 

Plan cu proprietăți ale liberților 
A fost găsită o placă de marmură pe care erau trecute proprietățile funerare ce aparțineau unor foști sclavi din perioada împăratului Nero.
Sunt desenate construcțiile funerare, cotate (în picioare romane) și grădina închisă din jurul lor.

Planurile clădirilor, întocmite de către un arhitect, după cum arată de bine, sunt însoțite de textul explicativ, care spune:

„Claudia Peloris, libertă a Octaviei , fiica lui Divus Claudius, și Tiberius Claudius Eutychus, libert și procurator al împăratului (Nero), au lăsat îngrijirea acestei clădiri și a monumentului libertilor și surorilor lor  eliberate, (precum )  și descendenților lor.”

Placa e expusă la Muzeul  Umbriei- Perugia. 
Deducem că cei doi sclavi eliberați (unul dintre ei îndeplinind funcția de procurator al împăratului) lăsau în grija rudelor lor eliberate de asemenea și a urmașilor lor însărcinarea de a întreține monumentul și clădirea funerară ce le aparținea. Putem presupune că cei doi liberți aveau o situație materială bună, de vreme ce își permiseseră să construiască mai multe construcții funerare, ba chiar și un monument și angajaseră un arhitect să facă planurile (desigur nu doar desenele pe placa de marmură, ci și planurile pentru construirea clădirilor) 

Eliberarea din sclavie

Sclavii puteau fi eliberați de stăpânii lor, caz în care erau numiți libertus, sau libertinus. În această situație el nu se bucura încă de toate drepturile unui om liber: de calitatea de cetățean. Copiii săi în schimb urmau să beneficieze de toate drepturile.
Un sclav putea fi eliberat și prin decizie judecătorească, dacă se dovedea că era maltratat de stăpânul său.
Uneori, stăpânii lăsau înainte de a muri documente de eliberare pentru unii dintre sclavi sau pentru toți sclavii. Sau puteau elibera în timpul vieții unul sau mai mulți scavi de care erau foarte mulțumiți.  Această practică fiind răspândită, cam o treime dintre sclavi erau până la urmă eliberați. 

Fiul unui sclav a fost pus de Caesar în fruntea a trei legiuni

 În anul 47 î.Hr., Caius Iulius Caesar l-a lăsat ca locțiitor al său în Egipt pe Gaius Iulius Rufio, fiul unuia dintre sclavii săi eliberați .
(Sclavii eliberați purtau numele stăpânului, deci în acest caz sclavul Rufio luase numele și prenumele Gaius Iulius)
Rufio a fost numit la comanda  celor trei legiuni lăsate de Caesar  la Alexandria  pentru a apăra tronul reginei Cleopatra.  

Suetoniu insinua (dând crezare zvonurilor răutăcioase lansate pe seama lui Caesar) că Rufio ar fi avut legături sexuale cu Caesar- și din acest motiv ar fi fost promovat la o responsabilitate înaltă, deși avea o origine umilă. Dar nu pare plauzibil ca Iulius Caesar, care era în plină petrecere amoroasă cu tânăra și seducătoarea  Cleopatra, să fi avut gânduri amoroase legate de soldatul Rufio. 😅

Sau-  presupunând ar fi fost așa- nu l-ar fi lăsat în Egipt (fie și la comanda legiunilor) ci l-ar fi luat cu el în campania militară din regiunea Pontului și apoi în campaniile următoare. Prin urmare insinuarea pare să fie doar ecoul bârfelor propagate cu mult avânt de adversarii politici ai lui Caesar, care căutau să micșoreze prestigiul imens de care se bucura Caesar în ochii armatelor sale. Și de asemenea ecoul nemulțumirii patricienilor la vestea că fiul unui libert a fost pus în funcție înaltă la care în mod tradițional aveau acces doar romanii cu rang senatorial..

Vila lui Gaius Iulius Rufio

(În timpul cercetărilor arheologice de pe Via Flaminia a fost găsită o vilă romană din perioada secolului I î.Hr , ce a aparținut lui Gaius Iulius Rufio. Istoricii consideră că vila a aparținut acelui sclav eliberat  al lui Caesar și ulterior fiului său- după cum atestă inscripția: Gaio Iulio Rufioni /Nobilis L(ibertus) Posuit. (Nobilul libert Gaius Iulius Rufionis a pus/clădit) .

Cercetările au arătat că vila a fost construită în două etape , fiind inițial mai modestă și ulterior fiind extinsă și împodobită cu fresce și mozaicuri.

Cum inscripția găsită arată clar că libertul Rufio construise inițial casa, se poate deduce că fiul său, care primise din partea lui Caesar însărcinarea de mare răspundere de a comanda legiunile romane lăsate în Egipt, făcuse ulterior extinderile și modernizările constatate de arheologi .

Putem observa că sclavul eliberat de Caesar avea o situație materială foarte bună, încât își putuse construi o casă mare pe Via Flaminia. 

Vila era foarte mare, un complex construit de  9000 m2, împodobită cu mozaicuri. 

Camerele aveau instalații de încălzire.  Pereții erau făcuți din chirpici (pământ bătut și lemn), dar resturile lor au rezistat peste 2000 de ani (ruinațe, dar încă pe locurile lor) .Complexul a fost construit în ultima decadă a secolului I î.Hr, ca vila unui sclav ,cu ziduri din pământ și cadre din lemn.  A fost puternic remodelată în a doua jumătate în a doua jumătate a secolului I și a fost abandonată la începutul secolului II d.Hr. În perioada de amenajare s-a construit probabil atriumul, au fost făcute pardoseli din mozaic . Noile ziduri erau cu soclu din piatră roz finisate iar pereții (ce par a fi fost și din piatră sau cărămidă) erau mai înalți,  erau tencuiți și vopsiți la exterior în roșu. Unele resturi de pereți arată că aceștia erau împodobiți cu fresce . Au fost găsite și resturile unor instalații de încălzire interioară .

 (Clădirile din pământ bătut erau numite casedde, spre deosebire de casele din piatră sau din cărămizi arse ce se numeau casini) 

Toate dovedeau că familia lui Rufio ajunsese la mare bunăstare materială. 

Existau în acelaș timp și sclavii ce trăiau în condiții modeste, îndeplinind diferite munci în gospodăria stăpânilor și sperând la eliberare după un număr de ani.

În apropiere de Pompei au fost escavate -la Civita Giuliana- rămășițele unei vile ce avea în anexe un grajd (unde au fost găsite rămășițele a trei cai) , un portic în care era un car de ceremonie (ce e acum în curs de restaurare) și trei încăperi anexe. În una dintre aceste încăperi (de cca 16 m2) s-a constatat că dormea o familie de sclavi, căci au fost găsite două paturi pentru adulți și unul pentru un copil. Paturile erau făcute din scânduri de lemn și frânghii, astfel că lungimea lor era ajustabilă în funcție de înălțimea celui ce dormea în el. Doar la unul dintre paturi s-a găsit o saltea. Probabil erau sclavii care aveau grijă de cai . Ei trăiau în condiții modeste, își țineau lucrurile în niște dulapuri mici și în amfore . În cameră era și un „vas de noapte” din ceramică. Nu au fost găsite urme de încuietori, grilaje sau lanțuri. 

Încăperea e considerată a furniza informații importante despre viața sclavilor din Imperiul Roman. Nu s-a stabilit care era destinația celorlalte două încăperi adiacente: poate acolo mâncau sclavii, sau efectuau diferitele munci de întreținere a harnașamentelor , poate era depozitat și fân pentru cai. Mâncarea pentru sclavi era pregătită desigur în altă aripă a casei. 

Rămășițele vilei au fost deteriorate de excavații ilegale făcute de căutătorii de comori. 
La scheletul găsit intact al unuia dintre cai au fost găsite zăbala și frâul din fier, precum și elementele decorative din bronz ale căpăstrului.

Pentru extinderea cercetărilor la această vilă a fost demolat drumul care fusese construit peste zona rezidențială a vilei, aflată la nord de zona de anexe ce conține grajdul.
Între cele două zone ale vilei a fost găsită o încăpere destinată cultului religios (sacellum), cu plafon boltit.  
Au fost decopertate și pardoselile etajului superior al zonei pentru servitori .
Sacellum era o sală acoperită cu acoperiș într-o singură pantă . Peretele exterior, tencuit și vopsit în alb, prezintă o poartă mare , deasupra căreia era un timpan ornat cu un basorelief. În fața porții era o rampă de acces pe care s-au găsit urme de roți, indicând folosirea probabilă a unui car de ceremonie utilizat în ritualuri. (Ne putem gândi că era vorba despre carul de ceremonie care a fost găsit în anexele decopertate deja și care conțineau și grajdul, precum și încăperea sclavilor grăjdari.) 
În interior exista o decorație murală cu 12 panouri cu fond roșu și o draperie galbenă. Pe mijlocul zidului din spate era un podium din lemn pe care fusese probabil o statuie. Aproape de ziduri era și o platformă continuă din lemn decorată cu stucatură colorată , ce poartă urmele unei utilizări frecvente. 

Cum unele documente din epocă menționează existența unui mic templu dedicat lui Hercule și ornamente ce ilustrea cele 12 munci ale acelui erou mitologic, se poate concluziona că jefuitorii de relicve arheologice au furat statuia și 12 basoreliefuri sau statuete  ce ar fi existat în acea încăpere.
Se vor continua cercetările în partea nordică a ruineor găsite până acum, dar asta se va putea face doar după demolarea construcțiilor aflate acum în partea de nord a incintei antice, dincolo de drumul ce a fost deja demolat) 

Carul roman găsit în stare de conservare destul de bună , este primul de acest fel găsit din antichitatea romană. Era bogat ornamentat cu ornamente de bronz și de argint.
Carul a fost restaurat, părțile lipsă fiind sugerate cu elemente de plexiglas. Carul a fost expus în cadrul unei expoziții , în anul 2023. Au fost găsite și componentele de fier , dar și decorații din bronz și argint cu basoreliefuri cu subiecte erotice.  Părțile din lemn ale carului au fost mineralizate și impregnate cu elemente organice, sugerându-se că acel car a fost împodobit cu ghirlande de flori sau de frunze. Era un pilentium, adică un vehicul folosit în lumea romană pentru ceremonii- de pildă pentru aducerea unei mirese la noua ei casă.
În acest caz însă , dată fiind vecinătatea spațilui destinat cultului lui Hercules, e posibil ca el să fi servit la transportarea statuii acestui semizeu mitologic, în timpul unor manifestări religioase festive. 
Un car asemănător a fost găsit în Grecia, într-un , într-un mormânt tracic.