Columna lui Traian- mausoleu

 
Monument funerar ridicat în Forum

Impresionanta Coloană este în acelaș timp un monument al victoriei și un mormânt. Baza coloanei adăpostea camera funerară cu cenușa împăratului.

Inscripția gravată pe piedestal zice:
„Senatul și poporul roman împăratului Cezar, fiul divinului Nerva, NERVA TRAIAN, Augustus, Germanicus, Dacicus, pontifex maximus, investit cu putere de tribun pentru a șaptesprezecea oară, imperator pentru a șasea oară, consul pentru a șasea oară, părinte al patriei; pentru a marca înățimea muntelui ce a fost înlăturat pentru a se construi moumente atât de magnifice”
Lucrările de construcții pentru forumul lui Traian fuseseră într-adevăr prodigioase și împăratul Constantiu a zis, două secole mai târziu , când a intrat în triumf în Roma , că oamenii nu vor mai face  ceva asemănător. 

Traian și-a dorit să aibă un monument funerar în inima forumului construit de el, după războaiele contra dacilor

 a fost inaugurată pe 12 mai 113 d.Hr.  a devenit și mormântul împăratului, după moartea lui Traian, în 117 d.Hr., cenușa sa fiind depusă într-o urnă de aur, plasată într-o cameră sepulcrală special amenajată într-un vestibul al Columnei. Însă această Columnă are și o altă semnificație, singura, de altfel, amintită de inscripția laconică încă vizibilă, puțin deteriorată din cauza trecerii timpului, deasupra intrării care permite pătrunderea în interiorul Columnei; într-un cartuș purtat de două Victorii se poate citi următoarele:

Senatus populusque Romanus Imp (eratori) Caesari divi Nervae f (ilio) Nervae Traiano Aug (usto) Germ (anico) Dacico ponti (ici) maximo trib (unicia) pot (mosie) XVII imp(eratori) VI co (n) s (uli) VI p (atri) p (atriae) ad declarandum quantae altitudinis mons et locus tantis operibus sit egestus

Senatul și poporul roman către împăratul Caesar, fiul divinului Nerva, Nerva Traian Augustus Germanicus, Dacicus, mare pontif, învestit pentru a XVII-a oară cu puterea de tribun, aclamat de șase ori ca imperator, consul pentru a VI-a oară, părinte al patriei, pentru a arăta cât de înalt era muntele și locul săpat cu atâtea eforturi.

Lățimea frizei la bază este de 0,89 m, în vârf de 1,25 m, înălțimea unui personaj este de 0,60 m la bază și de 0,90 m2 în vârf. Banda sculptată are o lungime de 200 m, relieful este sculptat pe 404 plăci de marmură care formează parte din structura Columnei, unde sunt reprezentate 124 de episoade relative la războaiele împotriva dacilor și peste 2500 de personaje. La nivelul piedestalului se află intrarea în Columnă printr-o ușă metalică ce duce la un vestibul din care se accesează pe o scară în spirală până în vârful monumentului, unde a fost amplasată statuia împăratului Traian. Această scară colimasonică este luminată de 43 de mici deschideri dreptunghiulare care străpung destul de discret din loc în loc grosimea peretelui de marmură al Columnei. Coloana este reprezentată schematic pe monedele din timpul domniei lui Traian.

Monumentul nu a fost sculptat dintr-un singur bloc de piatră (ar fi fost imposibil), ci din 18 cilindri enormi din marmură de Carara , în care au fost sculptate încă din carieră câte o porțiune din scara în spirală din interior. 
Odată stivuite aceste blocuri, ce cântăresc cca 40t fiecare, potrivirea a trebuit să fie perfectă  pentru ca scara din interior să fie continuă.
Vizitatorii pot urca și azi cele 185 de trepte ale scării în spirală.
Evident că au fost calculate cu precizie absolută orientarea, unghiul și alinierea fiecărui tambur de marmură înainte de a fi ridicat cu macarale . Dacă un singur bloc ar fi fost rotit ușor, scara nu s-ar fi conectat corect.
Dacă o singură treaptă ar fi fost puțin mai înaltă, trecerea ar fi fost întreruptă.
La exterior, pe coloană eînfășurat un basorelief în spirală cu lungimea de aproximativ 200m lungime. 

Dio Cassius a scris despre Traian:
„Mergea pe jos împreună cu trupele sale în campanie,și s-a ocupat de desfășurarea și de dispunerea trupelor pe tot parcursul campaniei, uneori conducându-i într-o ordine și alteori în alta; și a traversat toate urile pe care le-au traversat ei. Uneori și-a pus cercetașii să răspândească știri false, pentru ca soldații să poată practica manevre militare în timpul acela și să devină curajoși și pregătiți pentru orice pericol.
După ce i-a capturat pe Nisibis și Batnae, i s-a dat numele Parthicus; dar era mult mai mândru de titlul Optimus decât de orice altceva , deoarece asta se referea mai mult la caracterul său decât la armele sale ”

CASSIO DIO COCCEIANO, iSTORIA ROMANA, LXVIII, 23, 1-2

"Mă comport cum aș vrea cum aș vrea să se comporte imperatorul, dacă eu aș fi un cetățean privat " (Traian)

În încăperea de la baza coloanei au fost puse două urne de aur, cu cenușa lui Traian și a soției lui, Pompeia Plotina (c70-după123) . A fost mult timp un loc de venerație, Urnele au fost apoi furate în timpul invaziei popoarelor migratoare, după căderea imperiului.. 

Mai târziu se construise o capelă dedicată Sfântului Nicolae, adosată de coloană, inclusiv o clopotniță integrată în coloană, dar demolate în anul 1500 din ordinul papei Paul III. Astăzi, încăperea de la baza coloanei e goală.
În vârful coloanei a fost plasată inițial statuia unui vultur, simbol al armatei romane. După moartea lui Traian, în vârful coloanei a fost plasată statuia împăratului, din bronz aurit. 
În 1587, în timpul papei Sixt V statuia aurită lui Traian aflată în vârful coloanei a fost înlocuită cu o statuie a Sfântului Petru. ( statuia lui Traian fusese deja furată probabil în timpul invaziei vizigoților sau fusese înlăturată de împăratul Constannt II în 663) . Statuia Sfântului Petru a fost realizată de Tommaso della Porta. 

Soția lui Traian

Pompeia Plotina s-a căsătorit cu Traian în perioada anilor 74-86 (nu se știe exact) și a primit titlul de Augusta în anul 102. Rămasă văduvă în 117, plotina a asiguat înscăunarea lui Hadrian , care i-a consacrat apoi o basilică (ca Diva Plotina). 

În acest portret, ea poartă o diademă înaltă  , probabil simbol al demnității de împărăteasă. Părul formează un rând de zulufi și unul de bucle aranjate foarte strict. 

Pe înălțimea de peste 34m deasupra solului, pe o bandă spiralată ce se răsucește de 23 de ori e povestită epopeea celor cinci războaie purtate contra Dacilor. Ea proclamă grandoarea lui Traian în fața posterității. (101-102, apoi 105-106). Între cele două campanii e figurată o Victorie înaripată. 
În fiecare campanie e prezentată traversarea fluviului, mai întâi pe un pod de vase , apoi pe podul construit și apoi traversare cu navele.
Nu sunt prezentate nici plecarea de la Roma (profectio), nici întoarcerea la Roma (adventus).

Pliniu cel Tânăr a scris în Panegiricul său, scris în 98:
„Ar îndrăzni ei să se plângă , cei care știu că tu (Traian) ai campat în fața celor mai feroci din epocă, chiar când le e cel mai favorabil și cel mai dezavantajos pentru noi, când Dunărea are malurile unite cu gheață și, întărit de gheață poate fi lăsat să treacă pe spate orice aparat din expedițiile lor, când aceste națiuni sălbatice sunt mai puțin apărate de armele lor, decât de cerul și de climatul lor?
Îndată ce te-ai apropiat, , ca și cum succesiunea anotimpurilor s-ar fi inversat  și barbarii stăteau închiși în așezările lor , iar coloanele noastre nu cereau decât să facă incursiuni pe râurile lor...”

Adică simpla prezență a împăratului oprise năvălirea dacilor și mărise avântul romanilor. 

În desfășurarea campaniilor militare prezentate pe columnă, un motiv semnificativ este poarta urbană, care indică pătrunderea în oraș/intrarea într-o nouă etapă a războiului.
Pentru a simboliza transformarea progresivă a Daciei în provincie romană, în timpul celei de a patra campanii apar mai multe arhitecturi urbane , porți și siluete îmbrăcate în togi. Poarta urbană era o referință culturală  

În basoreliefurile de pe Columnă, împăratul Traian e prezent de 59 de ori. 

Apar mereu imagini de cursuri de ape, poduri, sugerând dificultățile traseului, dar continuu se vede armata romană avansând.

În fiecare campanie se repetă etapele: trecere, instalare, înaintare. Dacă prima campanie s-a sfârșit cu un armistițiu, imagini cu orașe dacice, în a doua campanie , ce se deschide cu scenele 33-47 există unele scene în care e prezentată viața dacilor. Trecerea fluviului de către daci s-a făcut călare , în dezordine . Câțiva daci și cavaleri sarmați asediază un fort roman.
După a doa campanie e o scenă de allocutio (discurs) scena 42, și imediat o scenă de torturare a unor prizonieri.
Scena e interpretată de obicei ca fiind torturarea unor romani, dar o privire mai atentă ne arată că prizonierii purtau bărbi, deci erau daci. De asemenea, nu ar fi avut rost ca sărbătorirea să aibă loc în paralel cu torturarea unora dintre romani. Pare evident (pentru mine) că e vorba despre prizonieri daci, torturați probabil pentru a divulga ascunzătorile comorilor dacilor. Traian e în tunică, în mediu roman , cu nave ce sunt încărcate cu pradă. Cine ar fi prizonierii, deci?
O scenă de  donatium (scena 44) 
în a treia campanie apar bătălii importante (scenele 66-67, 70, 71, 72) ce se încheie cu supunerea lui Decebal (în scena 75) ,i cu ultimele scene ale campaniei (scenele 76-77), culminând cu Victoria înaripată (scena 78)

A patra campanie e arătată în scenele 79-100. Ea se caracterizează prin amplificatio, mărirea intensității scenelor.
O poartă urbană, proeminentă și purtând trei embleme, (signa(, două temple pe podium servesc drept „punct de plecare”la o scenă de trecere. Trei nave , pe una dintre ele fiind și Traian, în tunică.
Flota se îndreaptă spre un al doilea spațiu urbanizat, unde personaje în togi participă la sacrificarea unui bou.
Aceste scene pregătitoare se continuă cu scena 91, apoi 92, unde se văd activități de defrișare , construire de castru , trecerea unui râu pe un pod. După o bătălie, dacii se refugiază în cetate. Urmează scene de bătălii, , romanii sunt asediați , dar soldați (fără cuirase) sunt la lucru . În scenele 98-99 e prezentat un sacrificiu, la care asistă armata, în fața podului construit peste Dunăre. În scena 100 , mai multe delegații barbare sunt primite de Traian într-un spațiu urbanizat. 
În majoritatea aparițiilor în aceste basoreliefuri, Traian apare cu platoșă (loricatus) -în 42 de situații. În tunică, apare în 17 ocazii. , dintre care 6 sunt cu prilejul unor sacrificii, dintre care 3 sunt suovetaurilia (sacrificare de porc, taur și berbec) , în scenele 8, 53 și 103, unde Traian apare în togă și cu capul acoperit (togatus oper velato capite). Celelalte apariții (în tunică, togatus et capite velato) sunt integrate .
În cea de a patra campanie, Traian apare loricatus în două situații, iar în tunică de șase ori, , precum și în scene de sacrificiu de trei ori.În scena 91 Traian, în tunică face un sacrificiu în fața unei porți urbane. În vecinătate, oameni în togi, apoi diferiți bărbați, femei și copii , populație dacă 
E o scenă a Daciei romanizate , chiar dacă războiul nu s-a terminat încă.

Podul peste Dunăre, ce apare la sfârșitul celei de a patra campanii (scena 100) materializează spectaculos progresul prezenței romane în Dacia, veritabila reușită a lui Traian

Tacitus a scris , în legătură cu socrul săi, generalul Agricola ( Gnaeus Julius Agricola), ce a activat în Bretania:  

„..aceste popoare, care mai înainte disprețuiau limba romanilor, se pasionară curând de elocința lor. Chiar și îmbrăcămintea noastră a devenit la modă”. (Tacitus, Agr., 21) 

A cincea campanie arată incendieri de cetate dacă (scena 119), sinuciderea dacilor(scenele 120-122), fuga supraviețuitorilor și moartea lui Decebal (scenele 142-145) și prezentarea capului său armatelor, apoi scene de capturare de prizonieri și de deportare (scenele 148-155).

Din reconstituirea ipotetică a complexului de construcții ce a existat în Forul lui Traian vedem că acestă columnă era înconjurată de construcții etajate, astfel că basoreliefurile colorate puteau fi văzute de la diferite înălțimi , de jur împrejur. 
Coloana, ce are acum înălțimea de 38,37m, avea inițial în vârf o statuie de bronz a lui Traian.
Statuia a fost luată în anul 663 de Constantin II Heraclius. 

  

Ansamblul se compunea dintr-un arc de triumf, ce deschidea accesul spre o piață imensă înconjurată de o colonadă  în mijlocul căreia se afla o statuie ecvestră a lui Traian. Mai departe se afla basilica Ulpia, pavată cu marmură frigiană  și cu cinci nave; dincolo de ea era coloana lui Traian, ridicată între două biblioteci , consacrate una literaturii grecești și cealaltă literaturii latine.
Pentru aceste lucrări , Apollodor din Damasc a dispus excavarea unei coline ce se găsea între Quirinal și muntele Capitoliu, colină ce avusese mai mult de 40m înălțime (conform inscripției). .
Dintre toate acestea, doar Coloana a mai rămas. A supraviețuit jefuirilor Romei de către barbari și distrugerilor evului mediu .
Se spune că papa sfânt Grigorie, în secolul VI, s-a rugat la Dumnezeu pentru iertarea lui Traian , cu condiția ca el să nu mai ceară o astfel de favoare pentru niciun păgân. O legendă veche îi înconjura numele cu o aureolă de bunătate . El ar fi făcut dreptate unei văduve sărace care l-a implorat în timp ce el ieșea din Roma în fruntea armatei sale. 
Și Dante se făcea ecoul acestei tradiții populare , acordându-i un loc împăratului roman în cel de-al șaselea paradis al său.

 

Columna are la bază diametrul de 3,672m și se îngustează cu 0,047 m până la baza celui de al nouălea bloc , la înălțimea de 19m. Apoi îngustarea se accentuează , diametrul devenind 3,165 la al 19-lea bloc.

Coloana a fost construită din blocuri de marmură de Luni, cântărind fiecare între 25 și 60 de tone , care au fost sculptate și în interiorul fiecăruia fiind realizată porțiunea aferentă a scării de acces, lată de 70 cm. . Aduse în For, s-a făcut finisarea și montajul, cu ajutorul unor piese din plumb. 
Suprafețele exterioare au fost șlefuite și li s-a realizat galba conform curbei de entasis. 
Arhitectul Apollodor din Damasc , ce ar fi conceput întregul For al lui Traian, precum și podul peste Dunăre a urmărit principiile arhitecturii clasice grecești, afirmând însă și concepții artistice noi .
R. Bianchi Bandinelli considera că valoarea artistică a frizei Columnei o situează „imediat după” marmurele Parthenonului, Apollon din Belvedere și a lui Laocoon.

Apollodor a lucrat cu o echipă de sculptori, dar împăratul Traian s-a implicat în pentru ca sculpturile să transmită mesajul intenționat de el. 
Basoreliefurile au fost sculptate după ridicarea coloanei și s-a ținut cont de punctul de vedere al observatorului. Astfel, lățimea benzii sculptate se mărește progresiv spre partea de sus, pentru a da impresia că bandoul are aceeași lățime (celor care privesc de jos). Reliefurile numără aproape 2500 de figuri umane .

Importanța pe care o avea acest arhitect și constructor în fața împăratului Traian a făcut ca el să se considere îndreptățit să-l „repeadă” pe Hadrian, care voia să se amestece și el în lucrările de arhitectură:
Dio Cassius a scris: „Dar de fapt, pentru că într-o zi Traian îi dădea instrucțiuni pentru lucrări, Apollodor a răspuns la o observație deplasată a lui Hadrian: „Du-te să-ți iei dovlecii; că despre asta tu nu înelegi nimic””. (Se pare că Hadrian studia cupole făcând machete din dovleci) 

Deci Traian a controlat proiectul , dar din punct de vedere artistic ultimul cuvânt îi aparținea arhitectului.

Câțiva ani mai târziu , când Hadrian urcase pe tron, el a intenționat din nou să-și impună propriile viziuni desenând chiar el planuri pentru templul lui Venus și al Romei. Apollodor a criticat proiectul, atât din punct de vedere tehnic, cât și artistic.

Probabil că avea dreptate când spunea că templul ar fi trebuit să fie situat pe o înălțime, terenul din fața lui să fie escavat, pentru a oferi o perspectivă frumoasă dinspre Via Sacra , iar statuile proiectate ear fi fost prea mari.

În For a existat și o mare Friză dedicată, desigur tot lui Traian 
Friza de o lungime excepțională desfășurată pe coloană reprezintă un document istoric excepțional, mai ales că lucrările scrise ce descriau acele campanii au dispărut. S-a refăcut astfel cronologia luptelor din Dacia, corelându-se și cu unicul fragment din Dacica lui Traian ce a mai rămas până azi și cu scrierile lui Dio Cassius și a altor istorici antici.


S-au făcut relevee desenate, (Reinach 1909) 

Columna lui Traian a scăpat în mod repetat de la distrugere sau de a fi înlăturată:

De la construirea complexului arhitectural al Forului lui Traian, singurul monument din acest For care a rămas intact este Columna lui Traian. Forul lui Traian a fost admirat până în antichitatea târzie. Istoricul Ammianus Marcellinus ⁶ relatează cum împăratul Flavius ​​Iulius Constantius , cu reședința sa în noua capitală Constantinopol, vizitând Roma în anul 357 d.Hr., a fost uimit de complexitatea construcției Forului lui Traian și de statuia ecvestră a împăratului, situată aproximativ în mijlocul pieței acestui For. Acest complex monumental a rămas intact până în secolul al IV-lea, dar apoi, de-a lungul secolelor, a căzut treptat în ruine. Prețioasele materiale de construcție au fost recuperate pentru a servi la ridicarea diferitelor clădiri, iar multe dintre operele de artă au fost luate pentru a decora diverse case și grădini private, devenind ca atare colecții private și, mai târziu, colecții de stat. Din păcate, astăzi, din acest faimos și excepțional For doar Columna lui Traian a rezistat, restul fiind doar ruine. Distrugerea Forului lui Traian a început destul de devreme, pe la începutul secolului al IV-lea d.Hr., deoarece unele elemente iconografice de decor (reliefuri cu daci, statui de daci) au fost strămutate din acest complex pentru a fi încorporate în Arcul lui Constantin, la Roma, monument inaugurat în anul 315 d.Hr. Apoi a urmat suita de distrugeri cauzate Romei de invaziile vizigoților lui Alaric I, în 410, ale vandalilor lui Ginseric, în 455, ale ostrogoților lui Totila, în 546. În 663, împăratul bizantin Constant al II-lea Heraclius ( Flavius ​​Constantinus Augustus ) a luat din Roma câteva statui și ornamente din bronz. Și, probabil, printre aceste lucrări se număra și statuia lui Traian, din bronz aurit, care se afla în vârful Columnei (statuia a dispărut în Evul Mediu). De asemenea, merită menționată o serie de cutremure devastatoare care au zguduit Italia în diferite momente, provocând, bineînțeles, pagube importante în Forul lui Traian: în anul 801 (25 sau 30 aprilie) d.Hr., un alt cutremur a fost raportat în 1222 (11 ianuarie) la Köln (Köln) și care s-a resimțit până în Italia, un altul în 1348 (25 ianuarie), produs în Carintia (Austria) și care s-a extins la Roma.

La începutul secolului al XI-lea, o bisericuță - alții spun o mare mănăstire- ( San Niccolò de Columna ) a fost amplasată în spațiul de la baza Columnei lui Traian; este vizibilă și astăzi calea săpată, sub formă de acoperiș, deasupra intrării, distrugând o porțiune din vechea inscripție a acestui monument. Se presupune că ar fi existat încă din secolul al VIII-lea sau al IX-lea. Biserica a fost probabil demolată în timpul vizitei la Roma a împăratului Carol al V-lea , în 1546. În secolul al XVI-lea, o serie de clădiri private din jurul Columnei au fost demolate, iar baza a fost eliberată de depunerile sub care era acoperită, astfel încât zona din jurul monumentului a fost amenajată și curățată, până la săpăturile efectuate la începutul secolului al XIX-lea.

În Evul Mediu, distrugerea Forului lui Traian s-a intensificat deoarece multe dintre prețioasele marmură colorată au fost luate pentru a fi reutilizate în diferite construcții și în sculptura contemporană. Columna lui Traian a fost salvată grație unui decret al Senatului Roman, din 27 martie 1162, prin care se declara, sub pedeapsa cu moartea, interdicția de a o distruge sau de a o deteriora, care asigura protecția acestui monument lăsat de Roma imperială orașului sfânt: „Noi, senatorii romani, luând la cunoștință de litigiul bisericii Sfântul Nicolae de la baza (abația Sfântul Ciriac) cu condiția să fie păstrată onoarea orașului Roma, pentru cinstirea poporului roman, întreagă și intactă cât va dura pământul. Oricine va aduce atingere integrității Coloanei va fi condamnat la moarte și bunurile lui vor fi confiscate”  decret al Senatului Roman, din 27 martie 1162, 

Această solicitudine a fost menținută și în continuare pentru Columna lui Traian, dar, din păcate, nu a fost prevăzută și pentru celelalte zone ale Forului lui Traian, care au continuat să fie exploatate din ce în ce mai mult, mai ales în secolul al XVI-lea, pentru construirea noilor biserici ^.

Rafael, Jules Romain, Polidor de Caravaggio au copiat basoreliefuri de pe coloană și s-au inspirat din ele pentru tablourile lor.
În 1536 papa Paul III Farnese a debarasat baza coloanei de resturile ce erau împrejurul ei.
Papa Sist V, în 1587, cu ajutorul arhitectului Domenico Fontana a dispus demolșarea locuințelor ce se construiseră împrejurul coloanei. S-a construit chiar un zid de protecție împrejurul ei. 
Papa Sixt V a pus să se deschidă piedestalul , a constatat că interiorul era gol și a pus să se zidească acolo pentru a crește rezistența bazei. El a dispus plasarea statuii Sfântului Nicolae în vârf, emițând și o medalie comemorativă cu  textul; Exaltavit humiles «IEl i-a ridicat pe cei umili».

În perioada carierei militare și politice a lui Napoleon Bonaparte, Coloana lui Traian era pe cale să fie demontată și transportată la Paris pentru a fi ridicată în frumoasa Place Vendôme . În anul VI (1797-1798) al perioadei republicane franceze, generalul Jean François René Pommereul scria: " La république française trouvera sans peine, parmi ses artistes, des hommes capables de faire la translation de la colonne trajane de son ancien Forum à la place Vendôme. Le doute à cet égard n'est pas pas même permis ; sommet de cette belle colonne à celle de l'apôtre Pierre." . Însă cei mai apropiați consilieri ai lui Napoleon l-au convins să abandoneze acest proiect ca fiind prea costisitor și, pentru construirea viitoarei „Coloane Vendôme” (1810), au fost comandate materiale din străinătate pentru a fi construită la Paris. În aceste circumstanțe, Columna lui Traian a rămas la Roma pe locul său inițial

Regele Francisc I era un admirator al lui Traian. El a obținut chiar - se sune- de la sultanul Soliman II
să se smulgă un pilier de la podul lui Traian de pe Dunăre ca să-i studieze structura (!).
 În 1541 el l-a trimis pe Primatrice în Italia ca să cumpere obiecte de artă și să facă mulaje după cele mai fruoase sculpturi , inclusiv de la mormântul lui Traian. 
Proiectul a fost reluat în 1665 de Ludovic XIV (și Colbert). Charles Errard a supravegheat întocmirea de mulaje ale întregului edificiu. (Mulaje ce s-au pierdut, din păcate)
Bernini a discutat de mai multe ori despre coloană cu Colbert și i-a povestit despre admirația pe care ea i-o inspira lui Michelangelo.
Desenatori și gravori au făcut reproduceri ce se găsesc și azi.
În 1672 a fost tipărit un album dedicat lui Ludovic XIV , „Traianul Franței”. Albumul conținea planșele cu reproduceri ale basoreliefurilor făcute de pe schelele ridicate pentru întocmirea mulajelor. 

Napoleon III ar fi dorit și el , în 1865 să ducă această coloană în Franța, dar a renunțat gândindu-se la costurile enorme. Totuși basoreliefurile au fost studiate în detaliu și reproduse în ipsos.
Cu această ocazie s-a constatat că existau încă urme de email aurit, dar și de pigmenți roșii, albaștri și roșu-portocaliu, arătând cum fusese colorată coloana la început.

Burebista

 Cel mai mare rege dac

Conform scrierilor lui Herodot, cel mai numeros popor din Europa erau tracii .
 
Herodot a trăit în perioada anilor 484-425 î.Hr. 
El a descris atât teritoriul locuit de traci, cât și obiceiurile lor.
Herodot a specificat faptul că tracii erau un popor extrem de numeros (după indieni, deci nu aveau  comparație în Europa) , dar nu formau o mare putere fiind dezbinați.

 "După indieni, neamul tracilor este cel mai mare; dacă ar avea o singură conducere şi ar fi uniţi în cuget, ei ar fi, după părerea mea, de neînfrânt".

Herodot a spus că geții erau numiți de romani daci și ei erau cei mai viteji și mai drepți dintre traci. 

El a scris:
„Istrul (Dunărea) , cel mai mare dintre toate fluviile pe care le cunoaștem, curge și vara și iarna mereu deopotrivă de mare, fiind dintre fluviile Sciției cel dintâi dinspre apus. 

Pricina că Istrul a ajuns cel mai mare fluviu este faptul că și alte râuri se varsă în el. Iată râurile care îi sporesc apele: prin ținutul Sciției (ținutul aflat la răsărit de Carpați și de agatârși) curg cinci mari cursuri de apă.
Pe unul sciții în numesc Porata (Prut), elenii Pyretus ,
iar celelalte sunt: Tiarantos (Olt) ,
Araros (Argeș) ,
Naparis, (Ialomița )  și
Ordessos (Siret ).

Râul pomenit mai întâi  (Prutul ) , bogat în apă, avându-și cursul spre răsărit , își împreună apele cu Istrul.  Al doilea pomenit, Tiarantos, curge ceva mai spre apus și este mai mic. Araros, Naparis și Ordessos , curgând între acestea două , se varsă și ele în Istru. Aceste râuri, izvorâte din pământ scit, măresc apele Istrului. Venind de la agatârși (din Transilvania de astăzi ), fluviul Maris (Mureșul) își unește de asemenea undele cu ale Istrului  .

Observăm că râurile păstrează și azi unele denumiri asemănătoare cu cele de acum 2500 de ani.

Burebista

Stabon a scris:

„Ajuns în fruntea neamului său care era istovit de războaie dese, getul Burebista l-a înălțat atât de mult prin exerciții, abținere de la vin și ascultare față de porunci, încât în câțiva ani a făurit un stat puternic și a supus geților cea mai mare parte din populațiile vecine, ajungând să fie temut chiar și de romani.”

Marele conducător care a unificat organizațiile statale mai mici din Dacia a fost Burebista, care a domnit între anii 82 și 42 î.Hr. 

Numele Burebista era de fapt supranumele său regal, numele său de familie nefiind cunoscut.
Cronicarii greci Strabon și Jordanes au descris campaniile sale , dar au vorbit și despre ritualurile ce se oficiau la „muntele sfânt” Kogaionon- sau Kogaion.
El avea drept prim sfetnic pe marele preot Deceneu (Dikineos/Dicineus/Deceneus), ce avea aproape toate puterile regale și le transmitea dacilor legile etice și religioase, multe fiind legate de anotimpuri și de lucrările agricole. 

Burebista a unit populațiile de daci , traci de la râul Hercinica ( Morava ) la vest, la Hypanis (Bug) la est, cuprinzând și munții Carpați (la nord) până la  munții Haemos  /Balcani (la sud) .

Capitala Daciei era Argedava /Sargedava , aflată aproape de Costești. Apoi, pe măsura măririi statului, capitala a fost mutată la Sarmisegetusa. 

Marele stat al dacilor a intrat în conflict cu statul roman.
La sud de Dunăre era provincia romană Macedonia, condusă pe atunci de proconsulul Varro Lucullus. 
În timpul celor trei războaie purtate de Mithridate , regele Pontului contra romanilor, desfășurate între anii 88 și 63 î.Hr, Mithridate a ocupat cetățile grecești de pe malul Mării Negre (Pontus Euxinus) , și s-a aliat cu  Burebista, împreună învingând armata romană condusă de Caius Antonius Hybrida, aproape de vărsarea Dunării în Mare.

Caius Antonius Hybrida a fost consul în anul 63 î.Hr, anul conjurației lui Catilina. 

Era unchiul lui Marcus Antonius (fratele tatălui lui Antonius, Marcus Antonius Creticus . A doua fiică a sa, Antonia Hybrida Minor a fost a doua soție a vărului ei, Marcus Antonius.

Între anii 61-59 î.Hr Dacii i-au cucerit pe Boii și pe Taurisci  (campania figurată cu roșu  pe hartă) 
Cetățile grecești Histria, Tomis, Callatis, Dionysopolis, Odessos și Apollonia au fost integrate(în 50 î.Hr)  confederației conduse de Burebista.
Burebista a integrat regatului său și cetatea Aliobrix (actualmente Vulturu din Basarabia-actualmente în Ukraina) și cetățile grecești Harpis, Tyras și Nikonion. (Tot în 50 î.Hr). 

După moartea lui Mithridate VI, Burebista a intervenit în anul 48 î.Hr în rivalitatea dintre Julius Caesar și Pompei, aliindu-se cu acesta din urmă. 
După 3 ani Caesar a ieșit învingător împotriva lui Pompei și a fiilor lui și plănuia să cucerească Dacia, dar a fost asasinat chiar înainte de a pleca în campanie. 
În acelaș an a fost asasinat și Burebista, iar confederația lui s-a desfăcut în cinci state mai mici, conduse de căpetenii regionale.

.Strabon a scris: 

„Iar Burebista a sfârşit prin a fi răsturnat de nişte răsculaţi înainte ca romanii să fi pornit o armată împotriva lui. Cei ce i-au urmat au îmbucătăţit întinderea stăpânită de el, în mai multe părţi”, 

Nu se cunosc împrejurările și motivele acestei crime. Există unii cercetători români care spun că au descifrat o parte dintre tăblițele găsite la Sinaia (acele copii făcute în plumb după tăblițele de aur - ce au fost topite din ordinul lui Carol I pentru finanțarea lucrărilor de la Peleș. Din păcate copiile din plumb au fost desconsiderate apoi și în mare parte s-au pierdut)
În acele tăblițe era relatată istoria Daciei și erau descrise și împrejurările uciderii lui Burebista.

Nu se știe cine erau complotiștii care l-au ucis pe Burebista: există și ipoteza că romanii  ar fi putut complota cu unii nobili nemulțumiți de conducerea lui Burebista , după moartea lui Caesar. pentru a evita o confruntare militară în perioada existenței unui război civil în statul roman. Ori ar fi fost vorba despre nobili din diferite triburi recent alipite la regat și care ar fi vrut să-și recapete suveranitatea... 

Dar după aceea, statul lui Burebista s-a fragmentat în patru state mai mici, ca urmare a rivalităților dintre conducătorii de triburi dace.
În timpul lui Octavian August, (care a trăit între anii 40î.Hr. și 14 d.Hr), dacii au fost conduși pentru o scurtă perioadă de Comosicus, urmașul lui Deceneu.
Iordanes a scris în Getica: „După moartea lui Deceneu l-au socotit demn de venerație pe Comosicus, fiindcă era la fel de învățat. Pentru pregătirea lui era socotit și rege și prim preot și judecător în justiția supremă.”
Au luat naștere astfel patru uniuni de triburi (conform celor scrise de Hadrian Daicoviciu în „Dacii”):

• uniunea de triburi transilvană , cu centrul în munții Orăștiei
• uniunea de triburi din șesurile Dunării de Jos (Muntenia de mai târziu)
• uniunea tribală din Maramureș și Slovacia
• uniunea triburilor din Galiția și Moldova de nord. 

În zona Munteniei și-au împărțit ulterior puterea doi regi: Cotiso și Dicomes.

Cotiso (în alte documente e menționat drept Cotisoni) conducea o uniune de triburi din Muntenia de Vest și sud-vestul Transilvaniei. (Este menționat în documente ca rege dac sau ca rege get, pentru că aceeași populație era numită de romani: daci, iar de greci: geți. ) 

Regele Cotiso

Regele Cotiso, care a stăpânit zona munților din Banat și Oltenia la începutul domniei lui Octavianus, a făcut mai multe incursiuni la sud de Dunăre, când apa fluviului îngheța.
Istoricul Florus a scris:
   Dacii trăiesc nedeslipiți de munți. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, obișnuiau să coboare și să pustiască ținuturile vecine, ori de cîte ori Dunărea, înghețată de ger, își unea malurile. Împăratul Augustus a hotărît să îndepărteze această populație, de care era foarte greu să te apropii. Astfel, l-a trimis pe Lentullus și i-a alungat pe malul de dincolo al Dunării; dincoace au fost așezate garnizoane. Astfel, atunci dacii n-au fost înfrânți, ci doar respinși și împrăștiați.

În acelaș timp, bastarnii conduși de Deldon au atacat de asemenea trupele romane staționate la sud de Dunăre. 

În unele scrieri ale lui Suetoniu apare și numele regelui dac Koson. Apropierea de nume cu Cotiso fac pe unii istorici să creadă că era vorba despre aceeași persoană, dar foarte probabil erau regi diferiți.

Regele dac Coson (Koson) a intrat în legătură cu Marcus Brutus, care strângea armată în Macedonia în vederea înfruntării cu triumvirii Octavianus, Marcus Antonius și Lepidus.
Brutus a plătit pentru trupele trimise de Koson cu monede de aur  pe care apărea numele regelui dac, monedele fiind confecționate după monedele generalului roman (aceste monede se confecționau în ateliere mobile , la comanda generalului respectiv).
Acestea sunt monedele cunoscute acum sub numele de „cosoni”

Cele mai multe monede cu inscripția „ΚΟΣΩΝ” (cu litere grecești) s-au găsit în regiunea Transilvaniei, în zona fostelor cetăți dacice din apropiere de Hunedoara, de asta s-a presupus că ele au fost confeționate acolo, în zona munților Orăștiei.
E foarte posibil ca aceste monede să fi fost confecționate acolo, din ordinul regelui Koson, după modelul monedelor romane.

Pe avers e reprezentată figura unui conducător, încadrat de doi lictori purtând fascii .(e preluat modelul unei monede emise anterior de M.Junius Brutus ) 

Pe revers este un vultur ce stă pe un sceptru și ține o coroană. 

Monedele ar fi fost emise între anii 44 și 42 î.Hr. Ele cântăresc 8,5g  și au diametrul de 19 mm  . 

Analizându-se mai multe exemplare dintre aceste monede, s-a constatat că există două versiuni: cu monograma BR și fără.

Toate monedele fără monogramă au fost fabricate din aur nativ aluvionar (conțin și urme de staniu) , la fel cu alte obiecte din aur fabricate de daci pe atunci (cum sunt brățările). 

În schimb, monedele ce au și monograma BR nu conțin staniu și sunt făcute din aur pur. 

Această constatare conduce la ipoteza că monedele cu monograma BR au fost emise de Brutus, pentru plata ostașilor daci aduși de Coson, în timp ce monedele fără monogramă ar fi fost produse ulterior de către daci, folosind propriul aur nativ. Asta ar indica și faptul că regele Coson nu a murit în lupta de la Philippi, ci a mai domnit un timp, emițând monede cu numele său , fără inițialele lui Brutus. 

Marcus Junius Brutus și C. Cassius Longinus veniseră în Grecia în august 44 î.Hr, după uciderea lui Caesar și goniți de aversiunea manifestă a poporului față de actul lor.
În următorii doi ani, cei doi au strâns sume enorme de bani de la orașele grecești în vederea confruntării decisive cu triumvirii ce domneau la Roma. 

E posibil ca acest rege să fi participat alături de Brutus la luptele de la Philippi, (în anul 42 î. Ch.), după care  Brutus și Cassius , înfrânți, s-au sinucis, fiind învinși . 

Oricum nu ar fi acelaș conducător cu Cotiso, ce stăpânea mai la sud.

În anul 35 Î.Hr. Octavianus a dispus organizarea unei campanii militare împotriva piraților din Marea Adriatică, a cucerit insulele ocupate de aceștia și a debarcat cu trupele pe coastele dalmatice.

E posibil ca el să fi dorit rezolvarea veșnicului conflict cu dacii , continuând planul lui Caesar de a ataca regatul lui Burebista. Acum era mai ușor, că dacii erau divizați în mai multe regate mici.

Istoricul roman Appian a descris înaintarea lui Octavianus spre interiorul continentului:„până ce sosi la râul Sava, în ținutul segestanilor, care este și el al peonilor . În regiunea aceasta se află un oraș bine întărit, ocrotit de cursul râului și de un șanț foarte mare. Astfel fiind, cezarul dorea foarte mult să-l ocupe pentru a-l folosi ca depozit în războiul împotriva dacilor și bastarnilor, care sunt dincolo de Istru”. 

Octavianus a cucerit cetatea aceea, numită Segesta (pe teritoriul actualei localități Sisak din Croația)

Înțelegerea între Octavianus și regele Cotiso.

Iată însă că în această cetate sau în împrejurimile acesteia a avut loc un eveniment de o deosebită importanță, care a oprit războiul preconizat.
Regele Cotiso s-a întâlnit cu Octavianus și în urma negocierilor purtate, a fost încheiat un pact între cei doi conducători.

 Înțelegerea încheiată prevedea renunțarea romanilor de a invada Dacia, dar și neamestecul geto-dacilor în teritoriile ocupate de romani în Balcani și sprijinul armat  al  lui Cotiso pentru Octavianus și apărarea de către daci a granițelor de la Istru ale statului roman.. 

Înțelegerea urma să fie întărită printr-o dublă legătură matrimonială.

Suetonius a scris în „Viețile Cezarilor”: ”M. Antonius scrie că (August) a făgăduit-o pe Iulia mai întâi fiului său Antonius, iar apoi lui Cotiso regele geților, într-o perioadă în care el însuși cerea în căsătorie fiica acestui rege ”
Alți istorici au considerat că de fapt fusese vorba despre căsătoria fiului lui Cotiso cu Iulia, fiica lui Octavianus, căci Octavianus era deja căsătorit cu Livia Drusilla.
Dar probabil că Octavianus nu avea intenția de a respecta pactul oricum, așa că putea promite orice. 
 

În urma acestei înțelegeri, Octavianus s-a întors la Roma, în iarna anilor 35-34 î. Hr.  și a plecat apoi în Gallia, intenționând să atace Britannia.
Putem presupune că încheierea acestui pact a constituit o mare satisfacție pentru Octavianus. 

În timpul campaniei din Tracia el își dăduse probabil seama că lupta contra dacilor avea să fie foarte grea și că o eventuală înfrângere l-ar fi costat întreaga carieră militară și politică. Nu era momentul să-și angajeze forțele împotriva Daciei, înainte de a-l învinge pe rivalul său Marc Antoniu. Dar nu putea pleca de acolo părând înfrânt, căci prestigiul său ar fi avut de suferit. Avea nevoie să prezinte tratatul cu Cotiso ca pe o mare victorie, obținută fără vărsare de sânge. 

 

În acest context, poate e bine să privim mai atent la decorațiile simbolice sculptate pe armura statuii împăratului Octavianus Augustus, cunoscută sub denumirea de Augustus della Prima Porta.
Este statuia ce era plasată în casa soției lui, Livia, casă ce era aproape de prima poartă a Romei
 

Poziția centrală a platoșei e ocupată de o scenă cu două personaje :
Personajul din stânga este fără dubiu însuși Octavianus , în ținută militară , dar cu o mantie festivă pe un umăr, pentru sublinierea caracterului oficial al întâlnirii.

În fața lui se află un personaj care în mod clar nu este roman.

Unii istorici au presupus că ar fi regele Parților, care i-ar înapoia împăratului o acvilă (însemnele militare) pierdută în luptă de armata comandată de Crassus, în anul 53 î.Hr. 
Dar atitudinea avântată , plină de mândrie a personajului nu corespunde cu imaginea supusă și umilă a parților (în genunchi)  din reprezentările romane de pe monedele din acel timp.
Atitudinea persoanei ce ține acvila romană e una de avânt , ca la depunerea unui jurământ. 
E de presupus că era vorba despre încheierea unui tratat, prin care aliatul se angaja să respecte statul roman și însemnele lui. 

De asemenea, recuperarea însemnelor romane capturate anterior de parți nu s-a făcut prin înmânarea lor lui Octavian personal, ele fiind înmânate unui locotenent al acestuia, nepotul lui Crassus, Crassus Fecialis (în timpul campaniei lui din Macedonia, în 29 î.Hr.)  . Prin urmare Octavianus nu ar fi dispus ca pe locul central al platoșei (lorica) sale simbolice să fie reprezentat un nepot al lui Crassus! 

Nu se potrivește nici îmbrăcămintea personajului ce ține acvila romană: acesta poartă straie dacice, așa cum pot fi văzute și pe Columna lui Traian.
Putem presupune că scena se referă la pactul încheiat de Octavianus personal cu regele Cotiso.
Simbol al politicii sale de rezolvare a conflictelor pe calea tratativelor. 

În acest caz, avem o imagine a acestui rege dac pe celebra statuie a lui Octavianus Augustus!

Dar înțelegerea nu a fost respectată apoi de Octavianus (nu e singurul caz).

Istoricii romani au consemnat că au sosit la Roma soli daci , ale căror cereri nu au fost acceptate de Octavianus.
Dio Cassius a scris:
„Dacii aceștia trimiseseră mai înainte vreme soli la Caesar (Octavianus Augustus n.n.) , dar nu căpătaseră nimic din câte ceruseră și trecuseră de partea lui Antoniu, fără a-i fi de mult folos, căci erau dezbinați”
Știm sigur că alianța matrimonială promisă nu s-a respectat. 
Probabil nici celelalte prevederi ale tratatului nu au fost respectate- cum dă de înțeles Dio Cassius.

Cotiso și cu alt rege dac, Dicomes au trecut de partea lui Marcus Antonius, trupele lor luptând alături de trupele acestuia la Actium.
Dicomes stăpânea Muntenia de est și probabil sudul Moldovei.

Plutarh a scris că forțele terestre strânse de Antonius la Actium au fost formate din 75000 de luptători pedeștri, 12000 de cavaleriști și circa 25000 de trupe ușoare alcătuite din aliații lui Antonius, între care „pontici”, mauri , evrei și alșii. Prin pontici se înțelegeau aliații din preajma Mării Negre: traci, daci, unii conduși de conducătorii lor. Antonius recrutase trupe și în Galatia, Siria și Macedonia, dar acestea suferiseră deja o serie de înfrângeri din partea locotenenților lui Octavianus  și în plus fuseseră decimate de epidemii , o parte dintre navele lui rămânând fără echipaje. Căci avea și 360 de nave grele, și 60 furnizate de Cleopatra , pe care erau puse și comorile reginei (de aici se vede că ea era pregătită de retragere din start) . Pe nave erau circa 20000 de soldați și 2000 de arcași. Navele mari erau dotate cu catapulte  și baliste. Dar și cu vele mari și grele, pe care conta pentru navigarea la întoarcerea spre Egipt. Doar că erau greu manevrabile, neavând echipajele complete. 


Armata adversă, a lui Octavianus , comandată de Agrippa, avea 16 legiuni -80000 de legionari și 12000 de călăreți , dar mai ales 400 de nave relativ ușoare (trireme și liburne) cu 40 000 de luptători îmbarcați. 
Bătălia decisivă a fost pe 2 septembrie 31 î.Hr a fost pierdută lamentabil pe mare de Antonius, învins de experiența în lupte pe mare a lui Agrippa. 300 de nave s-au predat lui Octavianus. 

7 zile mai târziu, soldații lui Canidus, care comanda armata lui Antonius pe uscat, ce continuase să lupte, s-au declarat de asemenea învinși, după ce suferiseră grele pierderi. 

Infanteria condusă de generalul lui Antonius, P. Canidius Crassus a fost înfrântă în luptele terestre de trupele conduse de Marcus Vepsanius Agrippa, care repurtase și victoria pe mare.

Trupele conduse de Cotiso și Dicomes, ce suferiseră grele pierderi, s-au retras dincolo de Dunăre, dar numeroși geto-daci au fost luați prizonieri și vânduți ca sclavi.

În anul 29 î.Hr, Octavian a organizat jocuri de circ populației Romei cu ocazia cobsacrării sanctuarului lui Iulius Caesar și a victoriei lui împotriva lui Antonius și a Cleopatrei.
Cu acest prilej Dio Cassius a descris luptele organizate cu gladiatori daci și suebi și precizează din ce popoare făceau ei parte:
„..Deci aceste (animale) au fost aduse (la jocuri), iar dacii și suebii- în grupuri- au luptat între dânșii. Aceștia din urmă sunt celți, iar ceilalți sciți într-o oarecare măsură. Acești suebi, ca să vorbim mai precis, locuiesc dincolo de Rin (căci și mulți alții își atribuie numele de suebi). Ceilalți (adică dacii) locuiesc pe ambele maluri ale Istrului.” 

Deci se credea că dacii ar fi fost înrudiți întrucâtva cu sciții.

Geto-dacii conduși de Cotiso au trecut din nou Dunărea, ocupând ținuturile ce le aparținuseră la sud de aceasta. Aliați cu bastarnii conduși de Deldon, au atacat trupele romane de la sud de Dunăre, provocțndu-le mari pierderi.
Octavianus l-a numit ca guvernator al Macedoniei pe nepotul lui Marcus Licinius Crassus, Marcus Licinius Crassus cel Tânăr.
El a pornit război contra dacilor și bastarnilor.
Dio Cassius continuă:
„Cât despre bastarni, pe bună dreptate sunt socotiți sciți.
Trecând apoi Istrul, ei au supus Moesia, care se afla în fața lor; apoi au supus pe tribali, vecinii Moesiei, și pe dardani, care locuiesc în regiunea tribalilor. În vreme ce săvârșeau ei acestea, nu s-au lovit de romani.
Dar, după ce trecuseră munții Haemus și năvăliseră în Tracia denteliților, aliați ai Romei, Crassus porni împotriva lor...fiindcă se temea pentru Macedonia. Îngrozindu-i doar cu sosirea sa, el îi alungă din țară, fără luptă.

După aceea, pe când se retrăgea în țara lor, i-a urmărit. Și astfel aduse sub stăpânirea romanilor ținutul numit Segetica (Segedica-actualmente Sofia, în Bulgaria).. El s-a năpustit asupra Moesiei, pe care a devastat-o. La atacul unei poziții întărite, avangarda lui a suferit o înfrângere. Moesii crezură că oamenii aceia sunt singuri și porniră la atac. Dar Crassus veni în ajutorul avangărzii cu restul armatei și îi zdrobi pe vrăjmași, iar (cetatea) o împresură și o cuceri.

În vreme ce săvârșea acestea, bastarnii s-au oprit din fugă și au rămas pe malurile râului Cedros, așteptând să vadă ce se va petrece. (Cedros e probabil râul Evros- Marița de azi) .
Și fiindcă , biruindu-i pe moesi, Crassus mergea și împotriva lor, bastarnii îi trimiseră soli și îi cerură să nu-i urmărească, deoarece ei nu făcuseră niciun rău romanilor.

Crassus îi ținu pe loc sub cuvânt că le va da răspunsul a doua zi. De altfel i-a primit, i-a îmbătat, încât le-a aflat toate planurile. Într-adevăr, tot neamul sciților se lasă dus fără măsură de vin, dar repede se și satură.

Între timp Crassus merse în timpul nopții lângă o pădure și așeză în fața ei iscoade. Lăsase armata să se odihnească. Apoi bastarnii crezură că iscoadele sunt singure și se năpustiră asupra lor. I-au urmărit pe aceia în retragerea lor până în desișul pădurii. Pe mulți Crassus i-a ucis acolo, iar pe mulți i-a omorât pe când fugeau.

Căci ei se împiedicaseră de propriile căruțe din spate. În afară de asta, vrând să-și scape femeie și copiii, au fost zdrobiți. Crassus însuși îl ucise pe regele Deldon. El ar fi așezat prada luată de la acesta în templul ui Jupiter.”

„Scopul lui Crassus nu era neapărat de a obține bani de pe urma acestor campanii militare. El provenea din una dintre cele mai bogate familii din Roma. Motivațiile sale țineau de obținerea faimei și poate răzbunarea morții bunicului său, al cărui cadavru a fost pângărit de parți”. 

(Deci romanii îi considerau pe bastarni înrudiți cu parții)

„Poate influiențat de aceste amintiri din tinerețe (când bunicul său a fost ucis de parți), Licinius Crassus va comite în expedițiile sale din anii 29-28 î.Hr o serie de acte care sunt specifice comportamentului unui sadic și nu ale unui comandant de carieră. 
Îi va tăia în bucăți pe apărătorii mysi ai unei cetăți, apoi în anul următor, altora le va tăia mâinile. 
Atacă o tabără civilă a bastarnilor și-i va ucide pe toți cei care nu au reușit să se refugieze în alte locuri. Zidește intrările unei peșteri pentru a-i ucide pe cei care s-au refugiat acolo. Sunt doar câteva din crâmpeiele înfățișate de autorii antici. Altele poate și mai cumplite cu siguranță nu au fost relatate de scriitori. Comarându-l pe Licinius Crassus cu alți generali ai lui Octavianus, nu putem decât să constatăm caracterul primitiv al nepotului lui Crassus, învingătorul lui Spartacus, care și acesta s-a manifestat prin acte de cruzime extraordinară.”

Înfrânți prin trădarea propriilor soli într-o bătălie desfășurată undeva în apropiere de Serdica, geto-dacii și bastarnii s-au retras spre Dunăre. Plecat în urmărirea lor, Crassus va incendia o pădure sacră ucigându-i pe cei refugiați acolo și luând mulți prizonieri dintre cei ce fugeau de flăcări. Alte unități militare ale geto-dacilor și bastarnilor s-au refugiat într-o fortificațe părăsită.

Un alt rege dac era însă aliat cu Crassus.
„O parte dintre ei au rămas în viață luând în stăpânire un loc întărit. Crassus îl înconjură fără succes câteva zile. Apoi ajutat de Rholes, regele unor geți, îi nimici. Rholes a mers la împărat și pentru această faptă a fost numit prieten și aliat al acestuia, iar prizonierii au fost împărțiți între soldați”

Geto-dacii și bastarnii scăpați cu viață au reușit să treacă Dunărea. Crassus a renunțat să treacă fluviul din pricina frigului iernii.

În primăvara anului 28 î.Hr, detașamente geto-dacice și bastarne au trecut Dunărea atacând ținuturile tracilor denteleți, care îi trădaseră. 
Crassus a plecat din Macedonia.
După câteva lupte nedecise, nord-dunărenii și romanii vor face pace, geții și bastarnii retrăgându-se la Dunăre.

Cel mai bogat oras din Dacia ar putea deveni o autobază

 Colonia Aurelia Apulensis

Întemeiată de romani -sub împăratul Marcus Aurelius (sec II și III)

La 2 km de castrul roman Apulum, al Legiunii XIII-a Gemina.

Se crede că orașul a fost locuit cam 160 de ani 

Istoricii spun că e poate una dintre cele mai importante descoperiri arheologice din ultimele decenii și ar putea fi asemuită cu Pompei.
În mod întâmplător- se făceau săpături pentru o autobază-s-au descoperit aceste vestigii.
În antichitate, acestă localitate fusese supranumită Chrysopolis (orașul de aur).

Vestigii foarte bine conservate, pe o jumătate de hectar (decopertate până acum)
Importante obiecte romane ce ne vorbesc despre originile identității noastre naționale. Altare votive, ruinele unui palat .
Se știe că centrul urban Apulum, constituit în timpul ocupației romane a Daciei inițial ca sediu al Legio XIII Gemina s-a dezvoltat sub forma a două centre de tip urban: Colonia Aurelia Apulensis , Colonia Nova Apulensis și castrul .

Pe această monedă bătută în timpul împăratului Philippus Arabul în 247/248 ,
pe avers e inscripția IMP (erator)  M(arcus) IVL (ius) PHILIPPXS AUG (ustus) 

Pe revers: PROVINCIA DACIA personificată , având însemnele legiunilor

V Macedonica (vulturul) și XIII Gemina (leul) la picioare. 

Construcțiile se întindeau (pare-se) pe 140 de hectare în secolul III, având o populație estimată la 15000-20 000 de locuitori.


Unul dintre altarele votive are o dedicație din partea subofițerului din Legiunea V-a Macedonica: Aurelius Acvilinus (speculator)
Cică erau 20 de speculatores în biroul Guvernatorului Daciei,(aveau o clădire în Praetorium consularis), erau alți   10 în legiunea V-a Macedonica și alți 10 în Legiunea XIII-a Gemina. 

Iată cum o simplă inscripție ne aduce atâtea informații despre societatea ce tocmai se forma în Dacia, combinație de daci și romani. Erau deci , oficial, 40 de angajați la un sistem de informații al armatei. 
Aurelius Acvilinus fusese probabil „sub acoperire”, dar se stabilise în Dacia și- fiind veteran- nu mai avea motive să-și ascundă fosta îndeletnicire. Așa că a mulțumit zeilor ridicând acest monument votiv. 

Sunt și vestigiile unor locuințe.

Speculatores (speculatorii) formau poliția secretă a Imperiului Roman.

Suetonius a scris că speculator era un observator, dar în funcție de obiectivul urmărit el era un spion militar în straie civile.Era și curier pentru mesaje speciale.  
Găsim speculatores în armata lui Caesar, apoi în timpul Imperiului. Din timpul lui August, în serviciul personal al împăratului.
Ei se interesau și dacă sunt conspirații împotriva împăratului

Probabil erau astfel de observatori și în taberele adverse. De vreme ce Roma avea legături comerciale cu Dacia (bunăoară), probabil că negustorii daci observau și ei ce pregătiri militare se făceau la Roma.
Așa înțelegem de ce Caesar a masat legiunile în Macedonia declarând că le va duce la luptă contra Partilor, când de fapt el plănuia un război împotriva dacilor. (Sigur, după aceea ar fi urmat și partii, probabil). Caesar i-a destăinuit nepotului său Octavius acest plan, în timp ce erau în Iliria. Planul a fost abandonat căci în acel an (44 î.Hr) au fost asasinați atât Caesar cât și marele rege Burebista 

Despre împăratul Hadrian există un pasaj din biografia lui :

 (Vila Hadriani, c11, 41):„ erat curiosus non solum domus suae sed etiam amicorum ita ut per frumentarios occulta omnia exploraret nec adverterent amici sciri ad imperatore vitam suam priusquam ipse hoc imperator ostenderet.”

”El era curios nu doar în privința propriei sale familii, ci și în privința caselor prietenilor, în asemenea măsură că el căuta să afle toate secretele prin intermediul negustorilor de cereale. Prietenii săi nici măcare nu-și dădeau seama că împăratul le cunoștea viețile până când acesta nu le arăta asta!”

Pe timpul lui Traian se înființase și corpul de gardă equites singulares. Ei acționau în special în provinciile de la Rin sau Dunăre și erau alcătuite din „barbari” .

Limba latina provine din limba romana

“Nu limba română este o limbă latină, ci limba latină este o limbă românească!” Fost consilier al Papei Ioan Paul al II-lea: “nu limba română este o limbă latină, ci limba latină este o limbă românească!!!” Într-un interviu acordat postului de televiziune TVR Cluj, Micheal Ledwith, fost consilier al Papei Ioan Paul al II-lea, fost decan al Sf. Petru Diocescan College din Wexford, fost presedinte al Conferinţei şefilor de universităţi irlandeze şi fost membru al Biroului de conducere al Conferinţei Rectorilor Universitătilor Europene (CRE), face o declaraţie care confirmă studiile lui Densuşianu şi ale altor autori : “Chiar dacă se ştie că latina este limba oficială a Bisericii Catolice, precum şi limba Imperiului Roman, iar limba română este o limbă latină, mai puţină lume cunoaşte că limba română, sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba latină, şi nu invers. Cu alte cuvinte, nu limba română este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină este o limbă românească. Asadar, vreau să-i salut pe oamenii din Munţii Bucegi, din Braşov, din Bucureşti. Voi sunteţi cei care aţi oferit un vehicul minunat lumii occidentale (limba latină).”  Oare această declaraţie făcută acum câteva luni de o personalitate occidentală, care nu are interese personale în România, să aibă legătură şi cu faptul că Papa Ioan Paul al II-lea a spus, cu ocazia vizitei în ţara noastră, din anul 1999, că România este “Grădina Maicii Domnului”?  Din ce în ce mai multe dovezi ne arată că spaţiul carpato-danubiano-pontic este Vatra Vechii Europe...Despre faptul că istoria este falsificată sau prost înteleasă au vorbit multe personalităţi în decursul timpului. Haideti să vedem ce ne spun si alţii despre limba română şi limba latină, despre pământurile Vechii Dacii... - „Colhii si dacii mă cunosc, ei vorbesc o limbă barbară, de idiomă latină” (Horatiu, marele poet roman (65 î. Chr. – 08 î. Chr.) - Odele, I, 20  (afirmatie făcută cu aproape un secol si jumătate înaintea cuceririi unei părti din Dacia).  - „Civilizaţia şi istoria au început acolo unde locuieşte azi neamul românesc.” (W. Schiller, arheolog american)  - “Limba lor [a românilor] n-a putut fi extirpată deşi sunt aşezati în mijlocul atâtor neamuri de barbari şi aşa se luptă să nu o părăsească în ruptul capului, încât parcă nu s-ar fi luptat atâta pentru viaţă cât pentru o limbă.” (Antonio Bonfini / Antonius Bonfinius -umanist și istoric-1434–1503) )  Antonio Bolfini a scris despre Ioan Corvin de Hunedoara : „„Acesta s-a născut din tată român (Valacho patre) și mamă greacă; prin destoinicie și virtute a făcut cinste neamului său mai presus de așteptarea tuturor. Se spune că nici părinții lui nu erau de neam obscur. Căci tatăl său – precum se zice – se bucura de vază foarte mare la neamul românilor, care stăpânesc acum locurile geților și ale dacilor și cu drept cuvânt se cred rămășițele colonilor romani, după cum dovedește asemănarea limbii lor. ...Născut în satul Corvinus își trage spița neamului din familia Corvina a romanilor. Iar mamă-sa, născută între greci, se crede a fi fost răsărită dintr-un neam vechi și împărătesc. Unii îndrăznesc s-o aducă în legătură cu neamul lui Teodosius.::”Iar despre români: ”„Deși năvăliri barbare de tot felul s-au revărsat asupra provinciei Dacia și asupra poporului roman și asupra regiunii geților și în Panonia, totuși s-a văzut că n-au putut fi răpuse coloniile și legiunile romane care se dezvoltaseră de curând. Înecate sub valul de barbari, ele totuși mai exală limba romană, și ca să nu o părăsească nicidecum, se împotrivesc cu atâta îndârjire, încât îi vezi că luptă nu atât pentru păstrarea neatinsă a vieții cât a limbii. Căci cine nu s-ar minuna – dacă ar sta să socotească desele puhoaie ale sarmaților și goților, și de asemenea ale hunilor, vandalilor și gepizilor și incursiunile germanilor și longobarzilor – că s-au mai păstrat încă până acum la daci și geți (inter Dacos & Getas) rămășițele limbii romane (Romanae linguae vestigia)?” - „Latineasca, departe de a fi trunchiul limbilor care se vorbesc azi s-ar putea zice că este mai puţin în firea celei dintâi firi romane, că ea a schimbat mai mult vorbele sale cele dintâi şi dacă nu m-aş teme să dau o înfăţişare paradoxală acestei observaţii juste aş zice că ea e cea mai nouă dintre toate, sau cel puţin a aceea în ale cărei părţi se găsesc mai puţine urme din graiul popoarelor din care s-au născut. Limba latinească în adevăr se trage din acest grai, iar celelalte limbi, mai ales moldoveneasca, sunt însuşi acest grai.” (D`Hauterive-,istoric și diplomat francez 1754-1830 „Memoriu asupra vechei si actualei stări a Moldovei”, Ed. Acad., p 255-257, 1902)  - „Locul acesta unde este acum Moldova şi Ţara Muntenească este drept Dacia, cum şi tot Ardealul şi Maramureşul şi cu Ţara Oltului. Aste nume mai vechi decât acesta, Dacia nu se află, în toţi câţi sunt istorici.” (M.Costin:1632-1691, De neamul Moldovenilor)  - „De aceia, măcar că ne-am deprins a zice că limba română e fiica limbii latineşti, adeca acei corecte, TOTUŞI DACĂ VOM AVEA A GRĂI OBLU, LIMBA ROMÂNEASCĂ E MUMA LIMBII CEI LATINEŞTI.” (Petru Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dacia, p 316, 1812)  - „Acesti volohi nu sunt nici romani, nici bulgari, nici wölsche, ci vlahi, urmaşi ai marii şi străvechii seminţii de popoare a tracilor, dacilor şi geţilor care şi acum îşi au limba lor proprie şi cu toate asupririle, locuiesc în Valachia, Moldova, Transilvania şi Ungaria în număr de milioane.” (Schlözer, Russische Annalen- sec XVIII)  - „DACHII PREA VECHE A LOR LIMBĂ OSEBITĂ AVÂND, CUM O LĂSARĂ, CUM O LEPĂDARĂ AŞA DE TOT ŞI LUARĂ A ROMANILOR, ACEASTA NICI SĂ POATE SOCOTI, NICI CREDE...” (Constantin Cantacuzino, 1639-1716)  - „Românii despre care am mai spus că sunt daci.” (Bocignoli, 29.6.1524, la Răgusa)  Iată doar câteva citate ce ar trebui să-i pună pe gânduri chiar şi pe cei mai incompetenţi istorici români sau să le dea un pic de fiori celor care ne falsifică istoria sau se fac complici la falsul istoric. Adevărul va ieşi la lumină! Iar adevărul este că NU suntem doar urmaşii Romei, ci şi urmaşii unei culturi străvechi ce a înflorit pe pământul Daciei,  iar limba noastră este mai veche decât latina vorbită de  romani! PELASGII Pelasgii (pelasgoi în greaca veche) erau locuitorii originari din zona Mării Egee și din nordul peninsulei Peloponez și care au avut o cultură anterioară celei aheene (grecești) . Unii istorici români, ca Nicolae Densușianu consideră că ei erau strămoșii preistorici ai geților  și primii oameni care au stăpânit actualele ținuturi ale țării noastre. Ei au fost amintiți prima oară în poemele lui Homer ca fiind aliați ai Troiei . Ei ar fi venit din ținutul numit Larisa, un ținut foarte fertil. Patria pelasgilor ar fi fost în nordul Traciei sau al Dunării de Jos, de unde mai multe triburi pelasge ar fi călătorit -în decurs de sute de ani-spre Peloponez și Asia Mică , dar și în peninsula Italia, păstrând însă memoria strămoșilor lor din nordul Dunării de jos. Pelasgii îl venerau pe Zamolxis (Zeul moș, asociat cu Saturn)  Pe la 3000 î.Hr se vorbea o limbă „protoindoeuropeană”, despre care și-au exprimat păreri numeroși oameni de cultură ca: E.Meyer, K.J. Beloch, G. Busold, L. Pareti, F. Lochner, G. Neumann, B.P.Hașdeu , Gh. Mușu. Există numeroase teorii, una afirmând că pelasga avea două dialecte: latin sau prise-latin, vorbit în Lațiu și arimic sau prise roman în rest (prise=vechi) . Cultura neoliticului din România e creația Pelasgilor noștri (P.P. Panaitescu)  După Enciclopedia britanică, «e posibil ca Pelasgii să nu fi fost decât Vlahi sau păstori valahi, care, în timpurile antice, ca şi în cele moderne, aveau obiceiul de a transhuma în număr mare spre Grecia. Numele n-ar fi decât Velak-ski. Dacă-i aşa, s-ar explica răspândirea lor în diferite regiuni din Tracia şi din nord, iar dacă obiceiurile lor ar fi fost în zorii istoriei tot cele de mai târziu, s-ar explica faptul că sunt o veche şi integrantă parte a tradiţiei şi a vieţii greceşti».  Cred că această consideraţie este extrem de interesantă pentru problema noastră şi ar trebui să i se dea toată atenţia cuvenită, coroborându-se şi cu ceea ce se ştie despre păstoritul la Români şi Aromâni, de-a lungul veacurilor (a scris Aurel Stoica în Enciclopedia Dacică)  ---------------------------------------------------------------------------------------------------------------