De ce au plecat romanii din Dacia?

 Retragerea Aureliană

Așa cum s-a remarcat de multe ori, romanii nu cuceriseră toate teritoriile locuite de daci.
În afara provinciei romane Dacia rămăseseră numeroase triburi de daci liberi, care purtau diferite denumiri, ca: Iazigi, Costoboci, Carpi, Bastarni, Roxolani, care făceau parte cu toții din poporul dacilor sau erau triburi înrudite..

Căci Dacii , împărțiți în formațiuni tribale, așa cum erau pe atunci și galii, germanii și alții, ocupau un teritoriu întins cuprins între; Tisa (la vest), Nistru și Marea Neagră (la est), Dunărea (la sud ) și Carpații Păduroși (la nord).
Este de remarcat că denumirea de „daci” a fost folosită de romani ca termen generic pentru populația daco-getică de la nord de Dunăre, așa cum folosiseră și denumirea de „gali” pentru triburile aflate la nord de Alpi , până la Atlantic și cea de „germani” pentru triburile aflate la est de Rin.
(Cercetători contemporani remarcă faptul că denumirile generice de „gali” și de „germani” au fost date de Iulius Caesar și nu erau folosite de către populațiile respective).

În toate aceste cazuri populațiile respective erau de fapt organizate sub forma de triburi relativ mici, cu conduceri separate și cu denumiri separate, chiar dacă făceau parte din aceleași etnii. 
Tentative de cucerire a Daciei:

 
Dacii se uniseră pe timpul lui Burebista , formând acel mare regat, care îl îngrijorase și pe Iulius Caesar. :

Printr-o stranie coincidență (dacă există coincidențe în evenimentele istorice), atât Caesar cât și Burebista au fost uciși în anul 44 î.Hr. , în urma unor comploturi interne.
Statul roman a intrat într-o perioadă de război civil, iar statul dac s- a împărțit în mai multe regate mai mici, probabil tot în urma unor lupte interne. 

Chiar și în aceste condiții, când Octavianus (viitorul Augustus) a avut (în anul 35 î.Hr) o tentativă de a continua planul lui Caesar printr-un atac împotriva dacilor, el a preferat să încheie o înțelegere cu regele Cotiso, care stăpânea unul dintre aceste regate separatiste din Dacia.
În cadrul acestei înțelegeri, dacii urmau a se abține de a mai ataca regiunea din sudul Dunării, ba chiar să apere acea limită a Imperiului Roman împotriva unor alte năvăliri, ei primind în schimb statutul de aliați ai Romei și promisiunea că nu vor fi atacați de romani. Înțelegerea urma să fie pecetluită printr-o căsătorie . Octavianus însă nu avea de gând să se căsătorească din nou, el fiind deja căsătorit, așa că dacii (trimișii lor) au venit nemulțumiți la Roma și s-au întors acasă și mai nemulțumiți. 
Octavianus însă a fost foarte mulțumit că încheiase acea pace care arăta noul său stil de a face politică, nu pe calea armelor, ci prin înțelegeri avantajoase.
Scena acelei înțelegeri a fost reprezentată și pe statuia „Augustus della Prima Porta”, Despre care mulți cred că înfățișează episodul înapoierii stindardelor romane de către parți. 

Nu ar putea fi scena cu parții, pentru că aceștia au fost reprezentați cu consecvență în genunchi și înapoind stindardele cu umilință, nu în poziție avântată, în deplin acord cu Augustus.
Apoi stindardele au fost predate unui general roman, nu lui Augustus personal. Or Augustus nu ar fi glorificat pe propria sa statuie fapta unui general al său, chiar dacă el fusese cel care condusese tratativele de la Roma. 
Lupul dacic e arătat în poziție supusă împăratului roman. 
De asemenea îmbrăcămintea interlocutorului lui Augustus nu e partă, ci dacică.
Regele dac (ce poartă o diademă subțire ca însemn al statutului său regal) are o atitudine avântată, părând a depune un jurământ pe stindardul roman. E un aliat ce jură credință Romei, în cadrul tratatului.  
Cred că putem considera că e regele Cotiso.

În cadrul războaielor ulterioare dintre romani și daci, romanii au suferit pierderi grele în luptele crâncene purtate , încheind chiar și o pace nefavorabilă, în urma căreia le plăteau dacilor sume de bani pentru păstrarea păcii.

Războiul decisiv purtat de Traian contra lui Decebal a fost câștigat de romani, dar aceștia au fost mulțumiți să ocupe zonele cu zăcăminte de aur și argint și să prade comorile lui Decebal, fără a încerca să-și extindă dominația asupra întregului teritoriu al dacilor.
Prada enormă de aur și argint a redresat finanțele imperiului roman.

Aureus emis de Traian, cu o imagine din Forul lui Traian, unde se disting numeroase sculpturi 

Podul peste Dunăre

Podul construit din ordinul lui Traian, proiectat de Apollodor din damasc a fost cel mai lung pod din lumea antică. Podul ega castrul roman Pontes (de pe malul sudic) de castrul Drobeta, de pe malul nordic. Podul a fost construit între primăvara anului 103 și începutul anului 106, în mai puțin de trei ani. Peste 1130m lungimecam 15m lățime, 18m înălțime. 20 d epiloni masivi din piatră, cărămidă și mortar , cu suprastructură cu arce din lemn de stejar. Pentru a ridica primii piloni a fost deviat temporar cursul unui afluent al Dunării , în partea sudică. (Lângă actualul oraș Kladovo). 

Apollodor a fost exilat și apoi condamnat la moarte de împăratul Hadrian,  care a ordonat și distrugerea suprastructurii de lemn a podului. 

(Fotografia pilonului e a celui d epe malul sudic, pilonul de pe malul românesc fiind mai neglijat) 

Traian a construit la Roma cel mai mare Forum, cu clădiri adiacente impozante (basilică, două biblioteci, porticuri cu statui de daci, unele sculptate în porfir, cel mai costisitor granit adus din Egipt., precum și  Columna comemorativă.
În anul 106 , după victorie, Traian a mai rămas o perioadă în nouă provincie, pentru a o organiza. 
Încă din anul 102, prin pacea încheiată cu Decebal după primul război o serie de teritorii ale dacilor au fost cedate romanilor și integrate provinciei Moesia Inferior (Muntenia, sudul Transilvaniei și Oltenia) .
Se pare că Banatul, vestul Olteniei și sudul Transilvaniei să fi format un district militar sub conducerea lui Longinus.
Au fost emise monede cu legenda: DACIA CAPTA -Dacia captivă/luată.  .(denarius de argint)

 La Bersobis (Berezovia, în județul Caraș-Severin) au fost încartiruite Legiunea IV Flavia Felix și Legiunea XIII-a Gemina (care apoi a fost încartiruită la Apulum) . S-au găsit acolo monede din timpul împăraților Vespasian, Traian și Commodus, arătând în ce perioade au fost acolo trupe romane). Acolo existau localități autohtone încă din perioada neolitică. S-au găsit acolo piese de ceramică dacică , dar și un coif de bronz, de tip „greco-iliric”  (e la muzeul din Reșița) . S-au găsit și vestigii de prelucrare a fierului,  precum și urmele unei cetăți dace. După înființarea marelui castru roman, cu suprafață de 20 ha, s-au găsit vestigii ce atestă prezența dacilor acolo. Castrul militar propriu-zis avea dimensiunile 490m x 410m, și a fost sediul Legiunii a IV-a Flavia Felix între anii 101 și 118-119.  în jurul său înființându-se orașul. În castru s-au găsit : un coif roman, un opaiț roman, fibule, pandantive, fragmente de armuri, un voltur roman de bronz, o pensetă chirurgicală , dar și urme paleocreștine (un lanț și o candelă) 

În anul 106 , după victorie, Traian a mai rămas o perioadă în nouă provincie, pentru a o organiza. 
Atunci a fost organizată provincia Dacia Augusti Provincia , ca provincie imperială , condusă de un legatus augusti propraetore .

Traian a emis unele monede de aur în puține exemplare pentru a comemora realizarile împăraților anteriori.
De pildă această monedă, găsită în Israel, emisă d etraian în anul 107 are pe avers portretul lui Augustus zeificat. Au fost găsite doar două exemplare , acesta din Israel și altul în Anglia. Era tratată mai mult ca un medalion, un dar pentru personalități importante. 

Primul legat roman a fost Terentius Scaurianus (între anii 106 și 110-112) . Primele măsuri luate de el au fost recensământul populației și măsurarea suprafețelor de teren, desigur pentru a calcula ce suprafețe pot fi puse la dispoziția veteranilor demobilizați. (Este evident prin urmare că Dacia nu fusese depopulată după război și dacii rămași nu fuseseră expropriați, dar probabil fuseseră mari pierderi în lupte și erau acum suprafețe de teren disponibile, ce puteau fi dăruite veteranilor).
De asemenea s-au trasat noile frontiere , fortificate  și s-a organizat apărarea militară. 

În provinciile romane din restul Europei , legiunile și trupele auxiliare erau staționate în primul rând pe frontierele fluviale (Dunăre și Rin) . Dacă frontiera nu era trasată pe un curs de apă important, se instalau puncte întărite cu valuri de pământ  și șanțuri, urmărind o linie dreaptă ce forma frontiera. 
În Dacia s-a format un lanț de tabere militare la marginea provinciei, dar și pe traseul pe care se transportau încărcăturile de aur spre Roma.S-a trecut de asemenea a construirea de drumuri , al căror traseu ne este cunoscut din Tabula Peutingeriana, o hartă rutieră din secolul al III-lea, în care erau notate drumurile, distanțele dintre localități și taberele importante.
Această hartă arată drumuri principale construite de la Dierna și Lederata  spre Tibiscum (lângă Caransebeș) , Sarmisegetusa, Apulum (Alba Iulia)  , apoi la Potaissa (Turda) , Napoca (Cluj-Napoca) și Porolissum (aproape de Zalău), dar și de la podul de la Drobeta spre Olt și de-a lungul acestuia spre Apulum. Un drum străbătea și teritoriul Iazigilor, de-a lungul râului Mureș , până la Tisa și în continuare până la Dunăre, spre Panonia inferioară.  . Nu sunt arătate drumurile din Dacia de Est, ce fusese deja evacuată de armata romană la elaborarea hărții.

În anul 112 a fost emisă o serie de monede romane (sesterți și dinari) 

Criza economică a fost rezolvată. Pentru moment.
Dar triburile dacice atacau continuu limesul roman .

În provincia Dacia Romană, a fost instituită politica romană obișnuită în provinciile ocupate: înființarea de orașe dotate cu terme, recrutarea de tineri pentru  forțele auxiliare ale legiunilor, împroprietărirea de veterani cu pământuri arabile. Două legiuni (Legiunea a XIII-a Gemina și Legiunea a V-a Macedonica) staționau în castrele din Apulum/ Alba Iulia și Potaissa/Turda, care au devenit importante centre urbane. În vecinătatea fostei capitale a dacilor, Sarmisegetusa a fost construită cetatea romană Ulpia Traiana Sarmisegetusa . A apărut și cetatea Napoca 
Noile monede romane ilustrau înmulțirea populației în noua colonie: Figura feminină ce simboliza Dacia era arătată împreună cu doi copii ce se joacă.

În 107-108 au fost lupte la frontiera vestică: împăratul Hadrian a intrat în lupte contra Iazigilor și Sarmaților ce se stabiliseră între Dunăre și Tisa. Ei fuseseră aliați ai romanilor în războiul contra dacilor, dar reclamau o parte din Banat ce le fusese luată de Decebal înainte de războaiele dintre daci și romani (conform lui Cassius Dio, LXVIIII 10, 3-4). Așa încât Iazygii ce se instalaseră între Dunăre și Tisa erau acum vecini cu romanii la est.
După moartea lui Traian, în anul 117 a avut loc prima mare confruntare cu popoarele  din teritoriile limitrofe Daciei. Iazygii și Roxolanii au invadat Moesia. După moartea legatului roman Quadratus Bassus, roxolanii au atacat din pricina diminuării subsidiilor venite de la Roma. Iazygii aveau revendicări teritoriale. (Erau popoare înrudite). 
Hadrian s-a deplasat personal în Moesia, apoi în Dacia, unde a ordonat să fie distruse tablierele podului peste Dunăre (cf. lui Cassius Dio) LXVIII, 13,6) , temându-se ca barbarii să nu ocupe fortificațiile ce apărau podul și să traverseze Dunărea cu ușurință.

Interesanta și informația furnizată de Cassius Dio (În Istoria Romana) 

că În timpul lui Marcus Aurelius  guvernatorul Sabinianus (Gaius Vettius Sabinianus 179 - 182) : ,,a supus şi douăsprezece mii de daci dintre cei din vecinătate , făgăduind că le va da pămînt în Dacia noastră ".

Toate acestea dovedesc importanţa scrierilor lui Cassius Dio
Împăratul s-a reconciliat cu Roxolanii angajându-se să le asigure subvenții la nivelul anterior.
Pentru a rezolva conflictul cu Iazygii, l-a numit pe Q.Marcius Turbo atât la conducerea Panoniei inferioare, cât și a Moesiei, pentru ca acesta să-i atace pe Iazygi din două direcții.
Macius Turbo a fost urmat la guvernare de Iulius Severus (120-126) 

Observăm că romanii continuau să subvenționeze populațiile din zonele adiacente imperiului, pentru a le determina să nu facă incursiuni ostile în interiorul imperiului. 

Partea de la vest de Olt a fost organizată de romani sub numele Dacia Inferioară, guvernată de un procurator de ordin ecvestru. Această provincie nu trebuia să fie păzită d e o legiune romană, ci avea o anumită autonomie administrativă . Ea sa mărginea la sud cu Dunărea, la nord-vest cu Dacia Superioară, la est era o frontieră de-a lungul Oltului, cu o linie fortificată oarecum paralelă cu Oltul (la 25-35 km de râu): Limes Transalutanus. 

În centrul Transilvaniei, la est de Banat , până a Carpații Orientali era provincia numită Dacia Superioară. La început acolo erau staționate legiunile IIII Flavia , apoi Legiunea XIII Gemina, încartiruită la Appulum.

În 118 nordul Daciei  a devenit o provincie distinctă, sub numele Dacia Porolissensis, cu centrul administrativ la Porolissum (Moigrad) , guvernată de asemenea de un procurator din ordinul ecvestru. Legatul Daciei Superioare exercita controlul militar al celor două provincii adiacente. Deci Dacia a fost împărțită de romani în trei provincii distincte. 

Războiul cu sarmații dintre anii 116-118 arătase că Dacia nu contribuia prea mult la respingerea atacurilor sarmate  îndreptate contra provinciilor de la sud de Dunăre.  

Călăreții sarmați , aliați cu dacii liberi , dar și cu celții și popoarele germanice stabilite la nord de Dacia lansau atacuri concentrate asupra limes ului Dunării de Jos  și asupra frontierei Daciei. 
Apărarea acestui teritoriu cerea prezența unei forțe militare mai importante decât înainte. 

În total, au fost circa 80 de tabere militare în Dacia. Efectivul total de militari romani în Dacia a fost estimat la 45-50 000 de soldați. Unii erau repartizați în mici forturi de graniță, alții ridicaseră fortificații din piatră , a căror construire a continuat și după domnia lui Hadrian, de pildă sub Antoninus Pius.

Hadrian-- ce a domnit între 117-138, statuie găsită la Tel Shalem, in israel, în apropierea castrului Legiunii romane a VI-ea Ferrata.
Împăratul poartă o platoșă msculata- cu reliefarea musculaturii-pe care a fost realizată o scenă de luptă a unor luptători arhaici, probabil din timpul războiului troian.  

Una dintre puținele statui de bronz rămase netopite din antichitate

Acesta ar fi motivul pentru care împăratul Hadrian ar fi plănuit chiar după urcarea pe tron (el a domnit între anii 117 - 138) să evacueze trupele din Dacia. (Eutropius , VIII, 6, 2) Hadrian a evacuat de asemenea și teritoriile ocupate de romani între Tigru și Eufrat . Totuși evacuarea administrației romane din Dacia a urmat mai târziu. A încercat mai întâi să întărească apărarea provinciei , readucând legiunea III-a Flavia (ce fusese trecută la sud de Dunăre, la Singidunum-aproape de Belgrad) pentru a apăra frontiera dacică îpotriva iazygilor. Zăcămintele de aur continuau să fie exploatate în munții Apuseni. 

Pe acest sestertium emis de Hadrian în jurul anilor 130-133, Dacia apare personificată stăpână pe situație, întărită prin Senatus Consultum al Senatului roman. Poartă cască , stindard și falx. 

Dacia a apărut a fi pacificată și, chiar în timpul domniei lui Antoninus Pius n-au mai fost conflicte importante cu dacii liberi., cu carpii sau costobocii. Totuși, biograful lui Antoninus Pius a semnalat că acest împărat a supus (prin legații său) pe germani, daci și evrei, luându-și și supranumele Dacicus. 

În secolul al III lea Imperiul roman era din nou în criză economică și era atacat pe mai multe fronturi.
După domniile împăraților Traian, Hadrian, Marcus Aurelius și Septimius Severus, a urmat o perioadă de instabilitate 

Ciuma Antonină și Ciuma lui Ciprian

Declinul militar și economic al statului roman a fost și în legătură cu o molimă cunoscută sub denumirea de „ciuma antonină”, care a făcut ravagii în armatele romane între anii 165 și 190, în timpul împăraților Marcus  Aurelius și Commodus.
Unele surse antice au relatat că trupele romane au cucerit Seleucia (oraș din Mesopotamia, pe Tigru) 
Trupele împăratului Lucius Verus conduse de Avidius Cassius au jefuit un templu al lui Apollo în anul 166. Preoții de acolo ar fi provocat răspândirea unui nor gălbui, considerat toxic. În rândurile militarilor a apărut o boală (numită atuci „ciumă”-lues/ pestis/ ) , retragerea acestora propagând epidemia în celelalte părți ale imperiului. Epidemia, suprapusă peste dificultățile economice, a dus la scăderea populației și la dezordini sociale. Împărații Lucius Verus și Marcus Aurelius ar fi murit din pricina acelei boli. S-au găsit morminte comune , deși majoritatea morților erau incinerați . 
În aceeași perioadă au fost și modificări de climă, care a devenit mai rece și mai uscată, ducând la recolte reduse, foamete și slăbirea sistemelor imunitare și mărirea vulnerabilității în fața epidemiilor.
Unii cercetători au apreciat că a fost o mortalitate ridicată cauzată de molimă (sau de mai multe molime survenite la intervale apropiate). Posibil ca boala respectivă să fi fost variola.

Când Ciuma Antonină și Războaiele Marcomanice au secat tezaurul roman, Marcus Aurelius a făcut ceva aproape de neconceput pentru un împărat. A ordonat ca palatul imperial din Roma să fie deposedat de comorile sale: tacâmuri din aur, opere de artă neprețuite, mobilier luxos, chiar și bijuteriile și obiectele personale ale familiei imperiale și le-a scos la licitație în Forum pentru a strânge bani pentru efortul de război.

Acesta nu a fost un gest simbolic. Imperiul era falimentar. Ciuma ucisese contribuabili și soldați. Războaiele de la frontiera de nord necesitau fonduri constante pentru legiuni care erau deja sub control. Marcus Aurelius, care a dus o viață personală renumită pentru simplitate, în ciuda faptului că era cel mai puternic om din lume, a ales să lichideze simbolurile bogăției imperiale, mai degrabă decât să majoreze și mai mult impozitele asupra unei populații deja aflate în suferință.

Surse antice ne spun că licitația a durat două luni. Senatorii și cetățenii bogați au răscumpărat multe dintre obiecte, unele din loialitate, altele ca investiții. Se pare că Marcus Aurelius însuși a răscumpărat unele piese mai târziu, când criza s-a atenuat.

Este unul dintre cele mai izbitoare exemple de împărat care a pus nevoile imperiului mai presus de propria demnitate și de imaginea tradițională a grandorii imperiale. Nu le-a cerut oamenilor să se sacrifice în timp ce el trăia în lux. El a vândut luxul în sine.

Un secol mai târziu a intervenit altă epidemie majoră, care a fost descrisă de episcopul Ciprian al Cartaginei. Această molimă a avut efecte devastatoare între anii 249-262. 
În anul 250 împăratul Decius decretase sacrificii aduse zeităților oficiale romane.
O boală contagioasă, ce a erupt mai întâi în Etiopia, s-a răspândit în Orient, nordul Africii și la Roma, unde se ajunsese la 5000 de decese zilnic.
Sfântul Ciprian, ce era atunci episcop al Cartagigei a scris doă cărți în care a descris simptomele bolii, dar a vorbit și despre atitudinea pe care ar trebui să o aibă creștinii în vremuri de încercare. 
Sfântul Ciprian a murit ca martir în anul 258. 

Monedă emisă de Provincia Dacia

Pe avers este profilul împărătesei Etruscilla (HER(ENNA ) ETRUSCILL(AA)UG (USTA) ,pe revers este o alegorie a Păcii, cu ramură de măslin și un caduceu.

În stânga ei un vultur încoronat, simbol al Legio V Macedonica, la dreapta un leu, simbol al Legiunii a XIII-a Gemina, Inscriăție: PROVINCIA DAVIA 

AN V

Herennia Cupressenia Etruscilla a fost soția împăratului Traianus Decius. (249 - 251).

Cei doi fii ai lor, Quintus Herennius Etruscus Messius Decius și C. Valens Hostilianus Massius Quintus au purtat și titlul de Caesar și pe cel de Augustus și au figurat de asemenea pe monede emise de provincia Dacia.

 Împăratul Filip Arabul dăsuse dreptul Provinciei Dacia să emită monede, prin anii 246-247. Aceste monede au fost găsite și în Panonnia și în Moesia Superioară, provinciile romane vecine. Se crede că erau bătute la Sarmisegetusa , sau la Apulum. 

Se practica o numărătoare a anilor de la un eveniment important, (în Dacia s-a considerat a fi perioada iulie-septembrie 246 , când împăratul Filip Arabul a respins invazia Carpilor pe Dunăre. Atacul dacilor liberi începuse în anul 245. Filip a acordat privilegii provinciei Dacia.

.

Se consideră că împăratul Aurelian a dispus retragerea administrației și a armatei romane din Dacia, noua graniță fiind stabilită pe Dunăre o limită naturală mai ușor de apărat. 

Retragerea aureliană, desfășurată între anii 271 și 275 d.Hr., prin care administrația și armata romană au fost retrase din provincia Dacia

Cum această retragere s-a făcut fără conflicte, e de presupus că romanii au organizat această retragere astfel ca în fosta provincie să rămână o administrație care să le fie favorabilă.
De asemenea, conform obiceiului, probabil că se încheiaseră acorduri ca cei rămași la putere în Dacia să apere granița imperiului, contra unor subvenții substanțiale 

Informații prețioase ne aduce și Tezaurul de la Șimleul Silvaniei.

Șimleul Silvaniei este la circa 25 km de Zalău , la poalele Măgurii Șimleului, pe care a existat așezarea fortificată dacică Dacidava,  pomenită și de Ptolemeu . După retragerea aureliană, pe aici au trecut și avarii și gepizii. Acolo au fost descoperite trei tezaure de inestimabilă valoare, două de aur, care au luat toate calea străinătății și unul de argint, care a rămas la noi (fiind găsit în perioadă mai recentă) .

Primul  tezaur ,descoperit în 1797 

în greutate de 2.425,5 grame, cuprinde 24 verigi de aur, (13 plate și 11 granulate, cu diametru mai mare decât al unor degete), o cataramă de centură, un inel, un medalion cu decor geometric, un capăt de brățară în formă de cap de șarpe și un colier mare din aur masiv cu 52 de pandantive și cu 17 medalioane cu efigii de împărați romani (Maximinianus  Hercules (286-305), Constantin I (306-337), Constantin II (337-340), Valentinian II(375-392) , Valens (364-378) , Gratian (367-383)- alte 3 au fost pierdute), ceea ce face ușoară datarea tezaurului.

Cercetătorii afirmă că împărații romani obișnuiau să dăruiască efigii prețioase cu chipurile lor aliaților , cu prilejul încheierii unor înțelegeri importante. Efigiile au inele de prindere de un lanț.
Desigur regii daci păstrau aceste efigii de preț la mare cinste, ca o dovadă a  înțelegerilor încheiate cu împărații romani.

Se remarcă de pildă faptul că împăratul Maximianus Hercules (al cărui portret cu nas cârn arată o fizionomie diferită de cea a romanilor) era născut în pe teritoriul Serbiei de astăzi, într-o familie de țărani traci. 
 Darurile atestă alianțele legate între împărații romani din imperiul de răsărit și daci (traci), din rândul cărora erau recrutate trupe , unii conducători militari ajungând chiar împărați în Bizanț (de exemplu Maximianus I Tracul - despre care se spune că era foarte înalt (2,7m), neîntrecut luptător și de o rezistență fizică ieșită din comun, ce a domnit între anii 235 și 238..
Interesant este că despre Maximianus I Tracul se scrie în „Historia Augusta” că s-ar fi născut în Tracia sau Moesia, din tată got și mamă alană. Dar goții s-au stabilit în Balcani abia în secolul al III-lea...Deci se constată încă odată că de fapt denumirea de „goți” era dată geților (tracilor) , e vreme ce însuși împăratul își asociase supranumele „Tracul”.
Colierul atestă relațiile de alianță existente între daci (traci) și Imperiul Roman de Răeărit , între anii 285 și 392, deci mai bine de 100 de ani DUPĂ RETRAGEREA AURELIANĂ.
Colierul se purta peste piept și peste spate și se prindea de centură în față și în spate cu două inele. Podoaba principală ce cădea pe mijlocul pieptului constă într-o mărgea mare din cuarț fumuriu străjuită de doi lei de aur, așezați față în față. Cel mai important pandantiv al salbei reprezintă un bărbat aflat într-o barcă, simbol al Căutătorului, Păstrător al Tainei - cel mai mare medalion ce s-a păstrat din întreaga antichitate. Pandantivele mai înfățișează și arme miniaturale, separate de frunze de aur (semn al Marelui Maestru).
În muzeul din Viena, piesele din tezaurul de la Șimleul Silvaniei sunt expuse lângă vitrina cu tezaurul de la Sânnicolaul Mare.

Nu se spune însă pe eticheta din muzeu că ar fi tezaur dacic ci se afirmă că ar fi aparținut unor popoare ...migratoare , iar localitatea în care au fost găsite e denumită doar în ungurește 

• Tezaurul se găsește acum la muzeul Kunstistorishes din Viena.
  În același muzeu se găsește o brățară dacică în spirală, cu capete de dragoni la extremități. Se spune că a fost găsită la Orăștie. 
  
  

Aceste documente foarte importante arată că și după „retragerea aureliană” au existat legături de colaborare (de data asta) între Dacia și Imperiul Roman
Împeriul Roman de Răsărit (pe care îl numim acum , mai pe scurt, Bizanț), a continuat să aibă legături cu dacii din Dobrogea, împăratul Constantin construind și un pod peste Dunăre

Vedeți mai multe tot în acest blog, despre

Palatul lui Ler împărat

Columna lui Traian- mausoleu

 
Monument funerar ridicat în Forum

Impresionanta Coloană este în acelaș timp un monument al victoriei și un mormânt. Baza coloanei adăpostea camera funerară cu cenușa împăratului.

Inscripția gravată pe piedestal zice:
„Senatul și poporul roman împăratului Cezar, fiul divinului Nerva, NERVA TRAIAN, Augustus, Germanicus, Dacicus, pontifex maximus, investit cu putere de tribun pentru a șaptesprezecea oară, imperator pentru a șasea oară, consul pentru a șasea oară, părinte al patriei; pentru a marca înățimea muntelui ce a fost înlăturat pentru a se construi moumente atât de magnifice”
Lucrările de construcții pentru forumul lui Traian fuseseră într-adevăr prodigioase și împăratul Constantiu a zis, două secole mai târziu , când a intrat în triumf în Roma , că oamenii nu vor mai face  ceva asemănător. 

Traian și-a dorit să aibă un monument funerar în inima forumului construit de el, după războaiele contra dacilor

 a fost inaugurată pe 12 mai 113 d.Hr.  a devenit și mormântul împăratului, după moartea lui Traian, în 117 d.Hr., cenușa sa fiind depusă într-o urnă de aur, plasată într-o cameră sepulcrală special amenajată într-un vestibul al Columnei. Însă această Columnă are și o altă semnificație, singura, de altfel, amintită de inscripția laconică încă vizibilă, puțin deteriorată din cauza trecerii timpului, deasupra intrării care permite pătrunderea în interiorul Columnei; într-un cartuș purtat de două Victorii se poate citi următoarele:

Senatus populusque Romanus Imp (eratori) Caesari divi Nervae f (ilio) Nervae Traiano Aug (usto) Germ (anico) Dacico ponti (ici) maximo trib (unicia) pot (mosie) XVII imp(eratori) VI co (n) s (uli) VI p (atri) p (atriae) ad declarandum quantae altitudinis mons et locus tantis operibus sit egestus

Senatul și poporul roman către împăratul Caesar, fiul divinului Nerva, Nerva Traian Augustus Germanicus, Dacicus, mare pontif, învestit pentru a XVII-a oară cu puterea de tribun, aclamat de șase ori ca imperator, consul pentru a VI-a oară, părinte al patriei, pentru a arăta cât de înalt era muntele și locul săpat cu atâtea eforturi.

Lățimea frizei la bază este de 0,89 m, în vârf de 1,25 m, înălțimea unui personaj este de 0,60 m la bază și de 0,90 m2 în vârf. Banda sculptată are o lungime de 200 m, relieful este sculptat pe 404 plăci de marmură care formează parte din structura Columnei, unde sunt reprezentate 124 de episoade relative la războaiele împotriva dacilor și peste 2500 de personaje. La nivelul piedestalului se află intrarea în Columnă printr-o ușă metalică ce duce la un vestibul din care se accesează pe o scară în spirală până în vârful monumentului, unde a fost amplasată statuia împăratului Traian. Această scară colimasonică este luminată de 43 de mici deschideri dreptunghiulare care străpung destul de discret din loc în loc grosimea peretelui de marmură al Columnei. Coloana este reprezentată schematic pe monedele din timpul domniei lui Traian.

Monumentul nu a fost sculptat dintr-un singur bloc de piatră (ar fi fost imposibil), ci din 18 cilindri enormi din marmură de Carara , în care au fost sculptate încă din carieră câte o porțiune din scara în spirală din interior. 
Odată stivuite aceste blocuri, ce cântăresc cca 40t fiecare, potrivirea a trebuit să fie perfectă  pentru ca scara din interior să fie continuă.
Vizitatorii pot urca și azi cele 185 de trepte ale scării în spirală.
Evident că au fost calculate cu precizie absolută orientarea, unghiul și alinierea fiecărui tambur de marmură înainte de a fi ridicat cu macarale . Dacă un singur bloc ar fi fost rotit ușor, scara nu s-ar fi conectat corect.
Dacă o singură treaptă ar fi fost puțin mai înaltă, trecerea ar fi fost întreruptă.
La exterior, pe coloană eînfășurat un basorelief în spirală cu lungimea de aproximativ 200m lungime. 

Dio Cassius a scris despre Traian:
„Mergea pe jos împreună cu trupele sale în campanie,și s-a ocupat de desfășurarea și de dispunerea trupelor pe tot parcursul campaniei, uneori conducându-i într-o ordine și alteori în alta; și a traversat toate urile pe care le-au traversat ei. Uneori și-a pus cercetașii să răspândească știri false, pentru ca soldații să poată practica manevre militare în timpul acela și să devină curajoși și pregătiți pentru orice pericol.
După ce i-a capturat pe Nisibis și Batnae, i s-a dat numele Parthicus; dar era mult mai mândru de titlul Optimus decât de orice altceva , deoarece asta se referea mai mult la caracterul său decât la armele sale ”

CASSIO DIO COCCEIANO, iSTORIA ROMANA, LXVIII, 23, 1-2

"Mă comport cum aș vrea cum aș vrea să se comporte imperatorul, dacă eu aș fi un cetățean privat " (Traian)

În încăperea de la baza coloanei au fost puse două urne de aur, cu cenușa lui Traian și a soției lui, Pompeia Plotina (c70-după123) . A fost mult timp un loc de venerație, Urnele au fost apoi furate în timpul invaziei popoarelor migratoare, după căderea imperiului.. 

Mai târziu se construise o capelă dedicată Sfântului Nicolae, adosată de coloană, inclusiv o clopotniță integrată în coloană, dar demolate în anul 1500 din ordinul papei Paul III. Astăzi, încăperea de la baza coloanei e goală.
În vârful coloanei a fost plasată inițial statuia unui vultur, simbol al armatei romane. După moartea lui Traian, în vârful coloanei a fost plasată statuia împăratului, din bronz aurit. 
În 1587, în timpul papei Sixt V statuia aurită lui Traian aflată în vârful coloanei a fost înlocuită cu o statuie a Sfântului Petru. ( statuia lui Traian fusese deja furată probabil în timpul invaziei vizigoților sau fusese înlăturată de împăratul Constannt II în 663) . Statuia Sfântului Petru a fost realizată de Tommaso della Porta. 

Soția lui Traian

Pompeia Plotina s-a căsătorit cu Traian în perioada anilor 74-86 (nu se știe exact) și a primit titlul de Augusta în anul 102. Rămasă văduvă în 117, plotina a asigurat înscăunarea lui Hadrian , care i-a consacrat apoi o basilică (ca Diva Plotina). 

În acest portret, ea poartă o diademă înaltă  , probabil simbol al demnității de împărăteasă. Părul formează un rând de zulufi și unul de bucle aranjate foarte strict. 

Pe înălțimea de peste 34m deasupra solului, pe o bandă spiralată ce se răsucește de 23 de ori e povestită epopeea celor cinci războaie purtate contra Dacilor. Ea proclamă grandoarea lui Traian în fața posterității. (101-102, apoi 105-106). Între cele două campanii e figurată o Victorie înaripată. 
În fiecare campanie e prezentată traversarea fluviului, mai întâi pe un pod de vase , apoi pe podul construit și apoi traversare cu navele.
Nu sunt prezentate nici plecarea de la Roma (profectio), nici întoarcerea la Roma (adventus).

Pliniu cel Tânăr a scris în Panegiricul său, scris în 98:
„Ar îndrăzni ei să se plângă , cei care știu că tu (Traian) ai campat în fața celor mai feroci din epocă, chiar când le e cel mai favorabil și cel mai dezavantajos pentru noi, când Dunărea are malurile unite cu gheață și, întărit de gheață poate fi lăsat să treacă pe spate orice aparat din expedițiile lor, când aceste națiuni sălbatice sunt mai puțin apărate de armele lor, decât de cerul și de climatul lor?
Îndată ce te-ai apropiat, , ca și cum succesiunea anotimpurilor s-ar fi inversat  și barbarii stăteau închiși în așezările lor , iar coloanele noastre nu cereau decât să facă incursiuni pe râurile lor...”

Adică simpla prezență a împăratului oprise năvălirea dacilor și mărise avântul romanilor. 

În desfășurarea campaniilor militare prezentate pe columnă, un motiv semnificativ este poarta urbană, care indică pătrunderea în oraș/intrarea într-o nouă etapă a războiului.
Pentru a simboliza transformarea progresivă a Daciei în provincie romană, în timpul celei de a patra campanii apar mai multe arhitecturi urbane , porți și siluete îmbrăcate în togi. Poarta urbană era o referință culturală  

În basoreliefurile de pe Columnă, împăratul Traian e prezent de 59 de ori. 

Apar mereu imagini de cursuri de ape, poduri, sugerând dificultățile traseului, dar continuu se vede armata romană avansând.

În fiecare campanie se repetă etapele: trecere, instalare, înaintare. Dacă prima campanie s-a sfârșit cu un armistițiu, imagini cu orașe dacice, în a doua campanie , ce se deschide cu scenele 33-47 există unele scene în care e prezentată viața dacilor. Trecerea fluviului de către daci s-a făcut călare , în dezordine . Câțiva daci și cavaleri sarmați asediază un fort roman.
După a doa campanie e o scenă de allocutio (discurs) scena 42, și imediat o scenă de torturare a unor prizonieri.
Scena e interpretată de obicei ca fiind torturarea unor romani, dar o privire mai atentă ne arată că prizonierii purtau bărbi, deci erau daci. De asemenea, nu ar fi avut rost ca sărbătorirea să aibă loc în paralel cu torturarea unora dintre romani. Pare evident (pentru mine) că e vorba despre prizonieri daci, torturați probabil pentru a divulga ascunzătorile comorilor dacilor. Traian e în tunică, în mediu roman , cu nave ce sunt încărcate cu pradă. Cine ar fi prizonierii, deci?
O scenă de  donatium (scena 44) 
în a treia campanie apar bătălii importante (scenele 66-67, 70, 71, 72) ce se încheie cu supunerea lui Decebal (în scena 75) ,i cu ultimele scene ale campaniei (scenele 76-77), culminând cu Victoria înaripată (scena 78)

A patra campanie e arătată în scenele 79-100. Ea se caracterizează prin amplificatio, mărirea intensității scenelor.
O poartă urbană, proeminentă și purtând trei embleme, (signa(, două temple pe podium servesc drept „punct de plecare”la o scenă de trecere. Trei nave , pe una dintre ele fiind și Traian, în tunică.
Flota se îndreaptă spre un al doilea spațiu urbanizat, unde personaje în togi participă la sacrificarea unui bou.
Aceste scene pregătitoare se continuă cu scena 91, apoi 92, unde se văd activități de defrișare , construire de castru , trecerea unui râu pe un pod. După o bătălie, dacii se refugiază în cetate. Urmează scene de bătălii, , romanii sunt asediați , dar soldați (fără cuirase) sunt la lucru . În scenele 98-99 e prezentat un sacrificiu, la care asistă armata, în fața podului construit peste Dunăre. În scena 100 , mai multe delegații barbare sunt primite de Traian într-un spațiu urbanizat. 
În majoritatea aparițiilor în aceste basoreliefuri, Traian apare cu platoșă (loricatus) -în 42 de situații. În tunică, apare în 17 ocazii. , dintre care 6 sunt cu prilejul unor sacrificii, dintre care 3 sunt suovetaurilia (sacrificare de porc, taur și berbec) , în scenele 8, 53 și 103, unde Traian apare în togă și cu capul acoperit (togatus oper velato capite). Celelalte apariții (în tunică, togatus et capite velato) sunt integrate .
În cea de a patra campanie, Traian apare loricatus în două situații, iar în tunică de șase ori, , precum și în scene de sacrificiu de trei ori.În scena 91 Traian, în tunică face un sacrificiu în fața unei porți urbane. În vecinătate, oameni în togi, apoi diferiți bărbați, femei și copii , populație dacă 
E o scenă a Daciei romanizate , chiar dacă războiul nu s-a terminat încă.

Podul peste Dunăre, ce apare la sfârșitul celei de a patra campanii (scena 100) materializează spectaculos progresul prezenței romane în Dacia, veritabila reușită a lui Traian

Tacitus a scris , în legătură cu socrul săi, generalul Agricola ( Gnaeus Julius Agricola), ce a activat în Bretania:  

„..aceste popoare, care mai înainte disprețuiau limba romanilor, se pasionară curând de elocința lor. Chiar și îmbrăcămintea noastră a devenit la modă”. (Tacitus, Agr., 21) 

A cincea campanie arată incendieri de cetate dacă (scena 119), sinuciderea dacilor(scenele 120-122), fuga supraviețuitorilor și moartea lui Decebal (scenele 142-145) și prezentarea capului său armatelor, apoi scene de capturare de prizonieri și de deportare (scenele 148-155).

Din reconstituirea ipotetică a complexului de construcții ce a existat în Forul lui Traian vedem că acestă columnă era înconjurată de construcții etajate, astfel că basoreliefurile colorate puteau fi văzute de la diferite înălțimi , de jur împrejur. 
Coloana, ce are acum înălțimea de 38,37m, avea inițial în vârf o statuie de bronz a lui Traian.
Statuia a fost luată în anul 663 de Constantin II Heraclius. 

  

Ansamblul se compunea dintr-un arc de triumf, ce deschidea accesul spre o piață imensă înconjurată de o colonadă  în mijlocul căreia se afla o statuie ecvestră a lui Traian. Mai departe se afla basilica Ulpia, pavată cu marmură frigiană  și cu cinci nave; dincolo de ea era coloana lui Traian, ridicată între două biblioteci , consacrate una literaturii grecești și cealaltă literaturii latine.
Pentru aceste lucrări , Apollodor din Damasc a dispus excavarea unei coline ce se găsea între Quirinal și muntele Capitoliu, colină ce avusese mai mult de 40m înălțime (conform inscripției). .
Dintre toate acestea, doar Coloana a mai rămas. A supraviețuit jefuirilor Romei de către barbari și distrugerilor evului mediu .
Se spune că papa sfânt Grigorie, în secolul VI, s-a rugat la Dumnezeu pentru iertarea lui Traian , cu condiția ca el să nu mai ceară o astfel de favoare pentru niciun păgân. O legendă veche îi înconjura numele cu o aureolă de bunătate . El ar fi făcut dreptate unei văduve sărace care l-a implorat în timp ce el ieșea din Roma în fruntea armatei sale. 

Pictura „Justiția lui Traian!” de Eugène Delacroix

Și Dante se făcea ecoul acestei tradiții populare , acordându-i un loc împăratului roman în cel de-al șaselea paradis al său.

 

Columna are la bază diametrul de 3,672m și se îngustează cu 0,047 m până la baza celui de al nouălea bloc , la înălțimea de 19m. Apoi îngustarea se accentuează , diametrul devenind 3,165 la al 19-lea bloc.

Coloana a fost construită din blocuri de marmură de Luni, cântărind fiecare între 25 și 60 de tone , care au fost sculptate și în interiorul fiecăruia fiind realizată porțiunea aferentă a scării de acces, lată de 70 cm. . Aduse în For, s-a făcut finisarea și montajul, cu ajutorul unor piese din plumb. 
Suprafețele exterioare au fost șlefuite și li s-a realizat galba conform curbei de entasis. 
Arhitectul Apollodor din Damasc , ce ar fi conceput întregul For al lui Traian, precum și podul peste Dunăre a urmărit principiile arhitecturii clasice grecești, afirmând însă și concepții artistice noi .
R. Bianchi Bandinelli considera că valoarea artistică a frizei Columnei o situează „imediat după” marmurele Parthenonului, Apollon din Belvedere și a lui Laocoon.

Apollodor a lucrat cu o echipă de sculptori, dar împăratul Traian s-a implicat în pentru ca sculpturile să transmită mesajul intenționat de el. 
Basoreliefurile au fost sculptate după ridicarea coloanei și s-a ținut cont de punctul de vedere al observatorului. Astfel, lățimea benzii sculptate se mărește progresiv spre partea de sus, pentru a da impresia că bandoul are aceeași lățime (celor care privesc de jos). Reliefurile numără aproape 2500 de figuri umane .

Importanța pe care o avea acest arhitect și constructor în fața împăratului Traian a făcut ca el să se considere îndreptățit să-l „repeadă” pe Hadrian, care voia să se amestece și el în lucrările de arhitectură:
Dio Cassius a scris: „Dar de fapt, pentru că într-o zi Traian îi dădea instrucțiuni pentru lucrări, Apollodor a răspuns la o observație deplasată a lui Hadrian: „Du-te să-ți iei dovlecii; că despre asta tu nu înelegi nimic””. (Se pare că Hadrian studia cupole făcând machete din dovleci) 

Deci Traian a controlat proiectul , dar din punct de vedere artistic ultimul cuvânt îi aparținea arhitectului.

Câțiva ani mai târziu , când Hadrian urcase pe tron, el a intenționat din nou să-și impună propriile viziuni desenând chiar el planuri pentru templul lui Venus și al Romei. Apollodor a criticat proiectul, atât din punct de vedere tehnic, cât și artistic.

Probabil că avea dreptate când spunea că templul ar fi trebuit să fie situat pe o înălțime, terenul din fața lui să fie escavat, pentru a oferi o perspectivă frumoasă dinspre Via Sacra , iar statuile proiectate ar fi fost prea mari.

În For a existat și o mare Friză dedicată, desigur tot lui Traian 
Friza de o lungime excepțională desfășurată pe coloană reprezintă un document istoric excepțional, mai ales că lucrările scrise ce descriau acele campanii au dispărut. S-a refăcut astfel cronologia luptelor din Dacia, corelându-se și cu unicul fragment din Dacica lui Traian ce a mai rămas până azi și cu scrierile lui Dio Cassius și a altor istorici antici.


S-au făcut relevee desenate, (Reinach 1909) 

Columna lui Traian a scăpat în mod repetat de la distrugere sau de a fi înlăturată:

De la construirea complexului arhitectural al Forului lui Traian, singurul monument din acest For care a rămas intact este Columna lui Traian. Forul lui Traian a fost admirat până în antichitatea târzie. Istoricul Ammianus Marcellinus  relatează cum împăratul Flavius ​​Iulius Constantius , cu reședința sa în noua capitală Constantinopol, vizitând Roma în anul 357 d.Hr., a fost uimit de complexitatea construcției Forului lui Traian și de statuia ecvestră a împăratului, situată aproximativ în mijlocul pieței acestui For. Acest complex monumental a rămas intact până în secolul al IV-lea, dar apoi, de-a lungul secolelor, a căzut treptat în ruine. Prețioasele materiale de construcție au fost recuperate pentru a servi la ridicarea diferitelor clădiri, iar multe dintre operele de artă au fost luate pentru a decora diverse case și grădini private, devenind ca atare colecții private și, mai târziu, colecții de stat. Din păcate, astăzi, din acest faimos și excepțional For doar Columna lui Traian a rezistat, restul fiind doar ruine. Distrugerea Forului lui Traian a început destul de devreme, pe la începutul secolului al IV-lea d.Hr., deoarece unele elemente iconografice de decor (reliefuri cu daci, statui de daci) au fost strămutate din acest complex pentru a fi încorporate în Arcul lui Constantin, la Roma, monument inaugurat în anul 315 d.Hr. Apoi a urmat suita de distrugeri cauzate Romei de invaziile vizigoților lui Alaric I, în 410, ale vandalilor lui Ginseric, în 455, ale ostrogoților lui Totila, în 546. În 663, împăratul bizantin Constant al II-lea Heraclius ( Flavius ​​Constantinus Augustus ) a luat din Roma câteva statui și ornamente din bronz. Și, probabil, printre aceste lucrări se număra și statuia lui Traian, din bronz aurit, care se afla în vârful Columnei (statuia a dispărut în Evul Mediu). De asemenea, merită menționată o serie de cutremure devastatoare care au zguduit Italia în diferite momente, provocând, bineînțeles, pagube importante în Forul lui Traian: în anul 801 (25 sau 30 aprilie) d.Hr., un alt cutremur a fost raportat în 1222 (11 ianuarie) la Köln (Köln) și care s-a resimțit până în Italia, un altul în 1348 (25 ianuarie), produs în Carintia (Austria) și care s-a extins la Roma.

La începutul secolului al XI-lea, o bisericuță - alții spun o mare mănăstire- ( San Niccolò de Columna ) a fost amplasată în spațiul de la baza Columnei lui Traian; este vizibilă și astăzi calea săpată, sub formă de acoperiș, deasupra intrării, distrugând o porțiune din vechea inscripție a acestui monument. Se presupune că ar fi existat încă din secolul al VIII-lea sau al IX-lea. Biserica a fost probabil demolată în timpul vizitei la Roma a împăratului Carol al V-lea , în 1546. În secolul al XVI-lea, o serie de clădiri private din jurul Columnei au fost demolate, iar baza a fost eliberată de depunerile sub care era acoperită, astfel încât zona din jurul monumentului a fost amenajată și curățată, până la săpăturile efectuate la începutul secolului al XIX-lea.

În Evul Mediu, distrugerea Forului lui Traian s-a intensificat deoarece multe dintre prețioasele marmură colorată au fost luate pentru a fi reutilizate în diferite construcții și în sculptura contemporană. Columna lui Traian a fost salvată grație unui decret al Senatului Roman, din 27 martie 1162, prin care se declara, sub pedeapsa cu moartea, interdicția de a o distruge sau de a o deteriora, care asigura protecția acestui monument lăsat de Roma imperială orașului sfânt: „Noi, senatorii romani, luând la cunoștință de litigiul bisericii Sfântul Nicolae de la baza (abația Sfântul Ciriac) cu condiția să fie păstrată onoarea orașului Roma, pentru cinstirea poporului roman, întreagă și intactă cât va dura pământul. Oricine va aduce atingere integrității Coloanei va fi condamnat la moarte și bunurile lui vor fi confiscate”  decret al Senatului Roman, din 27 martie 1162, 

Această solicitudine a fost menținută și în continuare pentru Columna lui Traian, dar, din păcate, nu a fost prevăzută și pentru celelalte zone ale Forului lui Traian, care au continuat să fie exploatate din ce în ce mai mult, mai ales în secolul al XVI-lea, pentru construirea noilor biserici ^.

Rafael, Jules Romain, Polidor de Caravaggio au copiat basoreliefuri de pe coloană și s-au inspirat din ele pentru tablourile lor.
În 1536 papa Paul III Farnese a debarasat baza coloanei de resturile ce erau împrejurul ei.
Papa Sist V, în 1587, cu ajutorul arhitectului Domenico Fontana a dispus demolarea locuințelor ce se construiseră împrejurul coloanei. S-a construit chiar un zid de protecție împrejurul ei. 
Papa Sixt V a pus să se deschidă piedestalul , a constatat că interiorul era gol și a pus să se zidească acolo pentru a crește rezistența bazei. El a dispus plasarea statuii Sfântului Nicolae în vârf, emițând și o medalie comemorativă cu  textul; Exaltavit humiles «IEl i-a ridicat pe cei umili».

În perioada carierei militare și politice a lui Napoleon Bonaparte, Coloana lui Traian era pe cale să fie demontată și transportată la Paris pentru a fi ridicată în frumoasa Place Vendôme . În anul VI (1797-1798) al perioadei republicane franceze, generalul Jean François René Pommereul scria: " La république française trouvera sans peine, parmi ses artistes, des hommes capables de faire la translation de la colonne trajane de son ancien Forum à la place Vendôme. Le doute à cet égard n'est pas pas même permis ; sommet de cette belle colonne à celle de l'apôtre Pierre." . Însă cei mai apropiați consilieri ai lui Napoleon l-au convins să abandoneze acest proiect ca fiind prea costisitor și, pentru construirea viitoarei „Coloane Vendôme” (1810), au fost comandate materiale din străinătate pentru a fi construită la Paris. În aceste circumstanțe, Columna lui Traian a rămas la Roma pe locul său inițial

Regele Francisc I era un admirator al lui Traian. El a obținut chiar - se sune- de la sultanul Soliman II
să se smulgă un pilier de la podul lui Traian de pe Dunăre ca să-i studieze structura (!).
 În 1541 el l-a trimis pe Primatrice în Italia ca să cumpere obiecte de artă și să facă mulaje după cele mai fruoase sculpturi , inclusiv de la mormântul lui Traian. 
Proiectul a fost reluat în 1665 de Ludovic XIV (și Colbert). Charles Errard a supravegheat întocmirea de mulaje ale întregului edificiu. (Mulaje ce s-au pierdut, din păcate)
Bernini a discutat de mai multe ori despre coloană cu Colbert și i-a povestit despre admirația pe care ea i-o inspira lui Michelangelo.
Desenatori și gravori au făcut reproduceri ce se găsesc și azi.
În 1672 a fost tipărit un album dedicat lui Ludovic XIV , „Traianul Franței”. Albumul conținea planșele cu reproduceri ale basoreliefurilor făcute de pe schelele ridicate pentru întocmirea mulajelor. 

Napoleon III ar fi dorit și el , în 1865 să ducă această coloană în Franța, dar a renunțat gândindu-se la costurile enorme. Totuși basoreliefurile au fost studiate în detaliu și reproduse în ipsos.
Cu această ocazie s-a constatat că existau încă urme de email aurit, dar și de pigmenți roșii, albaștri și roșu-portocaliu, arătând cum fusese colorată coloana la început.

Traian visa să cucerească imperiul persan

Împăratul Traian, unul dintre cei mai ambițioși împărași ai Imperiului Roman a admirat imperiul creat de Alexandru cel Mare și reflecta adesea asupra modului în care Alexandru a cucerit Imperiul Persan Ahemenid înainte de a împlini 25 de ani și această comparație l-a determinat să âmpingă frontierele Romai cât mai spre est.
El a transformat Armenia în provincie romană , apoi se îndrepta spre Imperiul Part, rivalul Imperiului Roman de secole.
Odată ce legiunile sale au trecut râul Tigris (Tigru), rezistența întâmpinată a fost surprinzător de slabă.
Orașul antic Ninive a căzut rapid, urmat de Arbela (faimos ca refugiu al lui Darius al III-lea după înfrângerea sa de către Alexandru în bătălia de la Gaugamela. 
În campania sa finală, Traian a dus forțele romane mai departe spre est decât orice alt împărat roman. Armatele sale au ajuns la capătul Golfului Persic, stabilind controlul roman asupra Babiloniei și a căilor navigabile de comerț ale Mesopotamiei. Aici, la gura Eufratului, Traian a înfruntat limitele expansiunii romane.
Rezistența locală și apariția bolii au împiedicat progresele viitoare spre platoul iranian sau dincolo de el. Traian a privit nave comerciale navigînd spre India -tărâmuri la care visase Alexandru și ale cărui minuni au captivat lumea antică.
Traian a plâns că nu putea merge mai departe, conștient de faptul că vârsta, circumstanțele și soarta nu i-aur permite să-și îndeplinească și acest mare vis. 

Burebista

 Cel mai mare rege dac

Conform scrierilor lui Herodot, cel mai numeros popor din Europa erau tracii .
 
Herodot a trăit în perioada anilor 484-425 î.Hr. 
El a descris atât teritoriul locuit de traci, cât și obiceiurile lor.
Herodot a specificat faptul că tracii erau un popor extrem de numeros (după indieni, deci nu aveau  comparație în Europa) , dar nu formau o mare putere fiind dezbinați.

 "După indieni, neamul tracilor este cel mai mare; dacă ar avea o singură conducere şi ar fi uniţi în cuget, ei ar fi, după părerea mea, de neînfrânt".

Herodot a spus că geții erau numiți de romani daci și ei erau cei mai viteji și mai drepți dintre traci. 

El a scris:
„Istrul (Dunărea) , cel mai mare dintre toate fluviile pe care le cunoaștem, curge și vara și iarna mereu deopotrivă de mare, fiind dintre fluviile Sciției cel dintâi dinspre apus. 

Pricina că Istrul a ajuns cel mai mare fluviu este faptul că și alte râuri se varsă în el. Iată râurile care îi sporesc apele: prin ținutul Sciției (ținutul aflat la răsărit de Carpați și de agatârși) curg cinci mari cursuri de apă.
Pe unul sciții în numesc Porata (Prut), elenii Pyretus ,
iar celelalte sunt: Tiarantos (Olt) ,
Araros (Argeș) ,
Naparis, (Ialomița )  și
Ordessos (Siret ).

Râul pomenit mai întâi  (Prutul ) , bogat în apă, avându-și cursul spre răsărit , își împreună apele cu Istrul.  Al doilea pomenit, Tiarantos, curge ceva mai spre apus și este mai mic. Araros, Naparis și Ordessos , curgând între acestea două , se varsă și ele în Istru. Aceste râuri, izvorâte din pământ scit, măresc apele Istrului. Venind de la agatârși (din Transilvania de astăzi ), fluviul Maris (Mureșul) își unește de asemenea undele cu ale Istrului  .

Observăm că râurile păstrează și azi unele denumiri asemănătoare cu cele de acum 2500 de ani.

Burebista

Stabon a scris:

„Ajuns în fruntea neamului său care era istovit de războaie dese, getul Burebista l-a înălțat atât de mult prin exerciții, abținere de la vin și ascultare față de porunci, încât în câțiva ani a făurit un stat puternic și a supus geților cea mai mare parte din populațiile vecine, ajungând să fie temut chiar și de romani.”

Marele conducător care a unificat organizațiile statale mai mici din Dacia a fost Burebista, care a domnit între anii 82 și 42 î.Hr. 

Numele Burebista era de fapt supranumele său regal, numele său de familie nefiind cunoscut.
Cronicarii greci Strabon și Jordanes au descris campaniile sale , dar au vorbit și despre ritualurile ce se oficiau la „muntele sfânt” Kogaionon- sau Kogaion.
El avea drept prim sfetnic pe marele preot Deceneu (Dikineos/Dicineus/Deceneus), ce avea aproape toate puterile regale și le transmitea dacilor legile etice și religioase, multe fiind legate de anotimpuri și de lucrările agricole. 

Burebista a unit populațiile de daci , traci de la râul Hercinica ( Morava ) la vest, la Hypanis (Bug) la est, cuprinzând și munții Carpați (la nord) până la  munții Haemos  /Balcani (la sud) .

Capitala Daciei era Argedava /Sargedava , aflată aproape de Costești. Apoi, pe măsura măririi statului, capitala a fost mutată la Sarmisegetusa. 

Marele stat al dacilor a intrat în conflict cu statul roman.
La sud de Dunăre era provincia romană Macedonia, condusă pe atunci de proconsulul Varro Lucullus. 
În timpul celor trei războaie purtate de Mithridate , regele Pontului contra romanilor, desfășurate între anii 88 și 63 î.Hr, Mithridate a ocupat cetățile grecești de pe malul Mării Negre (Pontus Euxinus) , și s-a aliat cu  Burebista, împreună învingând armata romană condusă de Caius Antonius Hybrida, aproape de vărsarea Dunării în Mare.

Caius Antonius Hybrida a fost consul în anul 63 î.Hr, anul conjurației lui Catilina. 

Era unchiul lui Marcus Antonius (fratele tatălui lui Antonius, Marcus Antonius Creticus . A doua fiică a sa, Antonia Hybrida Minor a fost a doua soție a vărului ei, Marcus Antonius.

Între anii 61-59 î.Hr Dacii i-au cucerit pe Boii și pe Taurisci  (campania figurată cu roșu  pe hartă) 
Cetățile grecești Histria, Tomis, Callatis, Dionysopolis, Odessos și Apollonia au fost integrate(în 50 î.Hr)  confederației conduse de Burebista.
Burebista a integrat regatului său și cetatea Aliobrix (actualmente Vulturu din Basarabia-actualmente în Ukraina) și cetățile grecești Harpis, Tyras și Nikonion. (Tot în 50 î.Hr). 

După moartea lui Mithridate VI, Burebista a intervenit în anul 48 î.Hr în rivalitatea dintre Julius Caesar și Pompei, aliindu-se cu acesta din urmă. 
După 3 ani Caesar a ieșit învingător împotriva lui Pompei și a fiilor lui și plănuia să cucerească Dacia, dar a fost asasinat chiar înainte de a pleca în campanie. 
În acelaș an a fost asasinat și Burebista, iar confederația lui s-a desfăcut în cinci state mai mici, conduse de căpetenii regionale.

.Strabon a scris: 

„Iar Burebista a sfârşit prin a fi răsturnat de nişte răsculaţi înainte ca romanii să fi pornit o armată împotriva lui. Cei ce i-au urmat au îmbucătăţit întinderea stăpânită de el, în mai multe părţi”, 

Nu se cunosc împrejurările și motivele acestei crime. Există unii cercetători români care spun că au descifrat o parte dintre tăblițele găsite la Sinaia (acele copii făcute în plumb după tăblițele de aur - ce au fost topite din ordinul lui Carol I pentru finanțarea lucrărilor de la Peleș. Din păcate copiile din plumb au fost desconsiderate apoi și în mare parte s-au pierdut)
În acele tăblițe era relatată istoria Daciei și erau descrise și împrejurările uciderii lui Burebista.

Nu se știe cine erau complotiștii care l-au ucis pe Burebista: există și ipoteza că romanii  ar fi putut complota cu unii nobili nemulțumiți de conducerea lui Burebista , după moartea lui Caesar. pentru a evita o confruntare militară în perioada existenței unui război civil în statul roman. Ori ar fi fost vorba despre nobili din diferite triburi recent alipite la regat și care ar fi vrut să-și recapete suveranitatea... 

Dar după aceea, statul lui Burebista s-a fragmentat în patru state mai mici, ca urmare a rivalităților dintre conducătorii de triburi dace.
În timpul lui Octavian August, (care a trăit între anii 40î.Hr. și 14 d.Hr), dacii au fost conduși pentru o scurtă perioadă de Comosicus, urmașul lui Deceneu.
Iordanes a scris în Getica: „După moartea lui Deceneu l-au socotit demn de venerație pe Comosicus, fiindcă era la fel de învățat. Pentru pregătirea lui era socotit și rege și prim preot și judecător în justiția supremă.”
Au luat naștere astfel patru uniuni de triburi (conform celor scrise de Hadrian Daicoviciu în „Dacii”):

• uniunea de triburi transilvană , cu centrul în munții Orăștiei
• uniunea de triburi din șesurile Dunării de Jos (Muntenia de mai târziu)
• uniunea tribală din Maramureș și Slovacia
• uniunea triburilor din Galiția și Moldova de nord. 

În zona Munteniei și-au împărțit ulterior puterea doi regi: Cotiso și Dicomes.

Cotiso (în alte documente e menționat drept Cotisoni) conducea o uniune de triburi din Muntenia de Vest și sud-vestul Transilvaniei. (Este menționat în documente ca rege dac sau ca rege get, pentru că aceeași populație era numită de romani: daci, iar de greci: geți. ) 

Regele Cotiso

Regele Cotiso, care a stăpânit zona munților din Banat și Oltenia la începutul domniei lui Octavianus, a făcut mai multe incursiuni la sud de Dunăre, când apa fluviului îngheța.
Istoricul Florus a scris:
   Dacii trăiesc nedeslipiți de munți. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, obișnuiau să coboare și să pustiască ținuturile vecine, ori de cîte ori Dunărea, înghețată de ger, își unea malurile. Împăratul Augustus a hotărît să îndepărteze această populație, de care era foarte greu să te apropii. Astfel, l-a trimis pe Lentullus și i-a alungat pe malul de dincolo al Dunării; dincoace au fost așezate garnizoane. Astfel, atunci dacii n-au fost înfrânți, ci doar respinși și împrăștiați.

În acelaș timp, bastarnii conduși de Deldon au atacat de asemenea trupele romane staționate la sud de Dunăre. 

În unele scrieri ale lui Suetoniu apare și numele regelui dac Koson. Apropierea de nume cu Cotiso fac pe unii istorici să creadă că era vorba despre aceeași persoană, dar foarte probabil erau regi diferiți.

Regele dac Coson (Koson) a intrat în legătură cu Marcus Brutus, care strângea armată în Macedonia în vederea înfruntării cu triumvirii Octavianus, Marcus Antonius și Lepidus.
Brutus a plătit pentru trupele trimise de Koson cu monede de aur  pe care apărea numele regelui dac, monedele fiind confecționate după monedele generalului roman (aceste monede se confecționau în ateliere mobile , la comanda generalului respectiv).
Acestea sunt monedele cunoscute acum sub numele de „cosoni”

Cele mai multe monede cu inscripția „ΚΟΣΩΝ” (cu litere grecești) s-au găsit în regiunea Transilvaniei, în zona fostelor cetăți dacice din apropiere de Hunedoara, de asta s-a presupus că ele au fost confeționate acolo, în zona munților Orăștiei.
E foarte posibil ca aceste monede să fi fost confecționate acolo, din ordinul regelui Koson, după modelul monedelor romane.

Pe avers e reprezentată figura unui conducător, încadrat de doi lictori purtând fascii .(e preluat modelul unei monede emise anterior de M.Junius Brutus ) 

Pe revers este un vultur ce stă pe un sceptru și ține o coroană. 

Monedele ar fi fost emise între anii 44 și 42 î.Hr. Ele cântăresc 8,5g  și au diametrul de 19 mm  . 

Analizându-se mai multe exemplare dintre aceste monede, s-a constatat că există două versiuni: cu monograma BR și fără.

Toate monedele fără monogramă au fost fabricate din aur nativ aluvionar (conțin și urme de staniu) , la fel cu alte obiecte din aur fabricate de daci pe atunci (cum sunt brățările). 

În schimb, monedele ce au și monograma BR nu conțin staniu și sunt făcute din aur pur. 

Această constatare conduce la ipoteza că monedele cu monograma BR au fost emise de Brutus, pentru plata ostașilor daci aduși de Coson, în timp ce monedele fără monogramă ar fi fost produse ulterior de către daci, folosind propriul aur nativ. Asta ar indica și faptul că regele Coson nu a murit în lupta de la Philippi, ci a mai domnit un timp, emițând monede cu numele său , fără inițialele lui Brutus. 

Marcus Junius Brutus și C. Cassius Longinus veniseră în Grecia în august 44 î.Hr, după uciderea lui Caesar și goniți de aversiunea manifestă a poporului față de actul lor.
În următorii doi ani, cei doi au strâns sume enorme de bani de la orașele grecești în vederea confruntării decisive cu triumvirii ce domneau la Roma. 

E posibil ca acest rege să fi participat alături de Brutus la luptele de la Philippi, (în anul 42 î. Ch.), după care  Brutus și Cassius , înfrânți, s-au sinucis, fiind învinși . 

Oricum nu ar fi acelaș conducător cu Cotiso, ce stăpânea mai la sud.

În anul 35 Î.Hr. Octavianus a dispus organizarea unei campanii militare împotriva piraților din Marea Adriatică, a cucerit insulele ocupate de aceștia și a debarcat cu trupele pe coastele dalmatice.

E posibil ca el să fi dorit rezolvarea veșnicului conflict cu dacii , continuând planul lui Caesar de a ataca regatul lui Burebista. Acum era mai ușor, că dacii erau divizați în mai multe regate mici.

Istoricul roman Appian a descris înaintarea lui Octavianus spre interiorul continentului:„până ce sosi la râul Sava, în ținutul segestanilor, care este și el al peonilor . În regiunea aceasta se află un oraș bine întărit, ocrotit de cursul râului și de un șanț foarte mare. Astfel fiind, cezarul dorea foarte mult să-l ocupe pentru a-l folosi ca depozit în războiul împotriva dacilor și bastarnilor, care sunt dincolo de Istru”. 

Octavianus a cucerit cetatea aceea, numită Segesta (pe teritoriul actualei localități Sisak din Croația)

Înțelegerea între Octavianus și regele Cotiso.

Iată însă că în această cetate sau în împrejurimile acesteia a avut loc un eveniment de o deosebită importanță, care a oprit războiul preconizat.
Regele Cotiso s-a întâlnit cu Octavianus și în urma negocierilor purtate, a fost încheiat un pact între cei doi conducători.

 Înțelegerea încheiată prevedea renunțarea romanilor de a invada Dacia, dar și neamestecul geto-dacilor în teritoriile ocupate de romani în Balcani și sprijinul armat  al  lui Cotiso pentru Octavianus și apărarea de către daci a granițelor de la Istru ale statului roman.. 

Înțelegerea urma să fie întărită printr-o dublă legătură matrimonială.

Suetonius a scris în „Viețile Cezarilor”: ”M. Antonius scrie că (August) a făgăduit-o pe Iulia mai întâi fiului său Antonius, iar apoi lui Cotiso regele geților, într-o perioadă în care el însuși cerea în căsătorie fiica acestui rege ”
Alți istorici au considerat că de fapt fusese vorba despre căsătoria fiului lui Cotiso cu Iulia, fiica lui Octavianus, căci Octavianus era deja căsătorit cu Livia Drusilla.
Dar probabil că Octavianus nu avea intenția de a respecta pactul oricum, așa că putea promite orice. 
 

În urma acestei înțelegeri, Octavianus s-a întors la Roma, în iarna anilor 35-34 î. Hr.  și a plecat apoi în Gallia, intenționând să atace Britannia.
Putem presupune că încheierea acestui pact a constituit o mare satisfacție pentru Octavianus. 

În timpul campaniei din Tracia el își dăduse probabil seama că lupta contra dacilor avea să fie foarte grea și că o eventuală înfrângere l-ar fi costat întreaga carieră militară și politică. Nu era momentul să-și angajeze forțele împotriva Daciei, înainte de a-l învinge pe rivalul său Marc Antoniu. Dar nu putea pleca de acolo părând înfrânt, căci prestigiul său ar fi avut de suferit. Avea nevoie să prezinte tratatul cu Cotiso ca pe o mare victorie, obținută fără vărsare de sânge. 

 

În acest context, poate e bine să privim mai atent la decorațiile simbolice sculptate pe armura statuii împăratului Octavianus Augustus, cunoscută sub denumirea de Augustus della Prima Porta.
Este statuia ce era plasată în casa soției lui, Livia, casă ce era aproape de prima poartă a Romei
 

Poziția centrală a platoșei e ocupată de o scenă cu două personaje :
Personajul din stânga este fără dubiu însuși Octavianus , în ținută militară , dar cu o mantie festivă pe un umăr, pentru sublinierea caracterului oficial al întâlnirii.

În fața lui se află un personaj care în mod clar nu este roman.

Unii istorici au presupus că ar fi regele Parților, care i-ar înapoia împăratului o acvilă (însemnele militare) pierdută în luptă de armata comandată de Crassus, în anul 53 î.Hr. 
Dar atitudinea avântată , plină de mândrie a personajului nu corespunde cu imaginea supusă și umilă a parților (în genunchi)  din reprezentările romane de pe monedele din acel timp.
Atitudinea persoanei ce ține acvila romană e una de avânt , ca la depunerea unui jurământ. 
E de presupus că era vorba despre încheierea unui tratat, prin care aliatul se angaja să respecte statul roman și însemnele lui. 

De asemenea, recuperarea însemnelor romane capturate anterior de parți nu s-a făcut prin înmânarea lor lui Octavian personal, ele fiind înmânate unui locotenent al acestuia, nepotul lui Crassus, Crassus Fecialis (în timpul campaniei lui din Macedonia, în 29 î.Hr.)  . Prin urmare Octavianus nu ar fi dispus ca pe locul central al platoșei (lorica) sale simbolice să fie reprezentat un nepot al lui Crassus! 

Nu se potrivește nici îmbrăcămintea personajului ce ține acvila romană: acesta poartă straie dacice, așa cum pot fi văzute și pe Columna lui Traian.
Putem presupune că scena se referă la pactul încheiat de Octavianus personal cu regele Cotiso.
Simbol al politicii sale de rezolvare a conflictelor pe calea tratativelor. 

În acest caz, avem o imagine a acestui rege dac pe celebra statuie a lui Octavianus Augustus!

Dar înțelegerea nu a fost respectată apoi de Octavianus (nu e singurul caz).

Istoricii romani au consemnat că au sosit la Roma soli daci , ale căror cereri nu au fost acceptate de Octavianus.
Dio Cassius a scris:
„Dacii aceștia trimiseseră mai înainte vreme soli la Caesar (Octavianus Augustus n.n.) , dar nu căpătaseră nimic din câte ceruseră și trecuseră de partea lui Antoniu, fără a-i fi de mult folos, căci erau dezbinați”
Știm sigur că alianța matrimonială promisă nu s-a respectat. 
Probabil nici celelalte prevederi ale tratatului nu au fost respectate- cum dă de înțeles Dio Cassius.

Cotiso și cu alt rege dac, Dicomes au trecut de partea lui Marcus Antonius, trupele lor luptând alături de trupele acestuia la Actium.
Dicomes stăpânea Muntenia de est și probabil sudul Moldovei.

Plutarh a scris că forțele terestre strânse de Antonius la Actium au fost formate din 75000 de luptători pedeștri, 12000 de cavaleriști și circa 25000 de trupe ușoare alcătuite din aliații lui Antonius, între care „pontici”, mauri , evrei și alșii. Prin pontici se înțelegeau aliații din preajma Mării Negre: traci, daci, unii conduși de conducătorii lor. Antonius recrutase trupe și în Galatia, Siria și Macedonia, dar acestea suferiseră deja o serie de înfrângeri din partea locotenenților lui Octavianus  și în plus fuseseră decimate de epidemii , o parte dintre navele lui rămânând fără echipaje. Căci avea și 360 de nave grele, și 60 furnizate de Cleopatra , pe care erau puse și comorile reginei (de aici se vede că ea era pregătită de retragere din start) . Pe nave erau circa 20000 de soldați și 2000 de arcași. Navele mari erau dotate cu catapulte  și baliste. Dar și cu vele mari și grele, pe care conta pentru navigarea la întoarcerea spre Egipt. Doar că erau greu manevrabile, neavând echipajele complete. 


Armata adversă, a lui Octavianus , comandată de Agrippa, avea 16 legiuni -80000 de legionari și 12000 de călăreți , dar mai ales 400 de nave relativ ușoare (trireme și liburne) cu 40 000 de luptători îmbarcați. 
Bătălia decisivă a fost pe 2 septembrie 31 î.Hr a fost pierdută lamentabil pe mare de Antonius, învins de experiența în lupte pe mare a lui Agrippa. 300 de nave s-au predat lui Octavianus. 

7 zile mai târziu, soldații lui Canidus, care comanda armata lui Antonius pe uscat, ce continuase să lupte, s-au declarat de asemenea învinși, după ce suferiseră grele pierderi. 

Infanteria condusă de generalul lui Antonius, P. Canidius Crassus a fost înfrântă în luptele terestre de trupele conduse de Marcus Vepsanius Agrippa, care repurtase și victoria pe mare.

Trupele conduse de Cotiso și Dicomes, ce suferiseră grele pierderi, s-au retras dincolo de Dunăre, dar numeroși geto-daci au fost luați prizonieri și vânduți ca sclavi.

În anul 29 î.Hr, Octavian a organizat jocuri de circ populației Romei cu ocazia cobsacrării sanctuarului lui Iulius Caesar și a victoriei lui împotriva lui Antonius și a Cleopatrei.
Cu acest prilej Dio Cassius a descris luptele organizate cu gladiatori daci și suebi și precizează din ce popoare făceau ei parte:
„..Deci aceste (animale) au fost aduse (la jocuri), iar dacii și suebii- în grupuri- au luptat între dânșii. Aceștia din urmă sunt celți, iar ceilalți sciți într-o oarecare măsură. Acești suebi, ca să vorbim mai precis, locuiesc dincolo de Rin (căci și mulți alții își atribuie numele de suebi). Ceilalți (adică dacii) locuiesc pe ambele maluri ale Istrului.” 

Deci se credea că dacii ar fi fost înrudiți întrucâtva cu sciții.

Geto-dacii conduși de Cotiso au trecut din nou Dunărea, ocupând ținuturile ce le aparținuseră la sud de aceasta. Aliați cu bastarnii conduși de Deldon, au atacat trupele romane de la sud de Dunăre, provocțndu-le mari pierderi.
Octavianus l-a numit ca guvernator al Macedoniei pe nepotul lui Marcus Licinius Crassus, Marcus Licinius Crassus cel Tânăr.
El a pornit război contra dacilor și bastarnilor.
Dio Cassius continuă:
„Cât despre bastarni, pe bună dreptate sunt socotiți sciți.
Trecând apoi Istrul, ei au supus Moesia, care se afla în fața lor; apoi au supus pe tribali, vecinii Moesiei, și pe dardani, care locuiesc în regiunea tribalilor. În vreme ce săvârșeau ei acestea, nu s-au lovit de romani.
Dar, după ce trecuseră munții Haemus și năvăliseră în Tracia denteliților, aliați ai Romei, Crassus porni împotriva lor...fiindcă se temea pentru Macedonia. Îngrozindu-i doar cu sosirea sa, el îi alungă din țară, fără luptă.

După aceea, pe când se retrăgea în țara lor, i-a urmărit. Și astfel aduse sub stăpânirea romanilor ținutul numit Segetica (Segedica-actualmente Sofia, în Bulgaria).. El s-a năpustit asupra Moesiei, pe care a devastat-o. La atacul unei poziții întărite, avangarda lui a suferit o înfrângere. Moesii crezură că oamenii aceia sunt singuri și porniră la atac. Dar Crassus veni în ajutorul avangărzii cu restul armatei și îi zdrobi pe vrăjmași, iar (cetatea) o împresură și o cuceri.

În vreme ce săvârșea acestea, bastarnii s-au oprit din fugă și au rămas pe malurile râului Cedros, așteptând să vadă ce se va petrece. (Cedros e probabil râul Evros- Marița de azi) .
Și fiindcă , biruindu-i pe moesi, Crassus mergea și împotriva lor, bastarnii îi trimiseră soli și îi cerură să nu-i urmărească, deoarece ei nu făcuseră niciun rău romanilor.

Crassus îi ținu pe loc sub cuvânt că le va da răspunsul a doua zi. De altfel i-a primit, i-a îmbătat, încât le-a aflat toate planurile. Într-adevăr, tot neamul sciților se lasă dus fără măsură de vin, dar repede se și satură.

Între timp Crassus merse în timpul nopții lângă o pădure și așeză în fața ei iscoade. Lăsase armata să se odihnească. Apoi bastarnii crezură că iscoadele sunt singure și se năpustiră asupra lor. I-au urmărit pe aceia în retragerea lor până în desișul pădurii. Pe mulți Crassus i-a ucis acolo, iar pe mulți i-a omorât pe când fugeau.

Căci ei se împiedicaseră de propriile căruțe din spate. În afară de asta, vrând să-și scape femeie și copiii, au fost zdrobiți. Crassus însuși îl ucise pe regele Deldon. El ar fi așezat prada luată de la acesta în templul ui Jupiter.”

„Scopul lui Crassus nu era neapărat de a obține bani de pe urma acestor campanii militare. El provenea din una dintre cele mai bogate familii din Roma. Motivațiile sale țineau de obținerea faimei și poate răzbunarea morții bunicului său, al cărui cadavru a fost pângărit de parți”. 

(Deci romanii îi considerau pe bastarni înrudiți cu parții)

„Poate influiențat de aceste amintiri din tinerețe (când bunicul său a fost ucis de parți), Licinius Crassus va comite în expedițiile sale din anii 29-28 î.Hr o serie de acte care sunt specifice comportamentului unui sadic și nu ale unui comandant de carieră. 
Îi va tăia în bucăți pe apărătorii mysi ai unei cetăți, apoi în anul următor, altora le va tăia mâinile. 
Atacă o tabără civilă a bastarnilor și-i va ucide pe toți cei care nu au reușit să se refugieze în alte locuri. Zidește intrările unei peșteri pentru a-i ucide pe cei care s-au refugiat acolo. Sunt doar câteva din crâmpeiele înfățișate de autorii antici. Altele poate și mai cumplite cu siguranță nu au fost relatate de scriitori. Comarându-l pe Licinius Crassus cu alți generali ai lui Octavianus, nu putem decât să constatăm caracterul primitiv al nepotului lui Crassus, învingătorul lui Spartacus, care și acesta s-a manifestat prin acte de cruzime extraordinară.”

Înfrânți prin trădarea propriilor soli într-o bătălie desfășurată undeva în apropiere de Serdica, geto-dacii și bastarnii s-au retras spre Dunăre. Plecat în urmărirea lor, Crassus va incendia o pădure sacră ucigându-i pe cei refugiați acolo și luând mulți prizonieri dintre cei ce fugeau de flăcări. Alte unități militare ale geto-dacilor și bastarnilor s-au refugiat într-o fortificațe părăsită.

Un alt rege dac era însă aliat cu Crassus.
„O parte dintre ei au rămas în viață luând în stăpânire un loc întărit. Crassus îl înconjură fără succes câteva zile. Apoi ajutat de Rholes, regele unor geți, îi nimici. Rholes a mers la împărat și pentru această faptă a fost numit prieten și aliat al acestuia, iar prizonierii au fost împărțiți între soldați”

Geto-dacii și bastarnii scăpați cu viață au reușit să treacă Dunărea. Crassus a renunțat să treacă fluviul din pricina frigului iernii.

În primăvara anului 28 î.Hr, detașamente geto-dacice și bastarne au trecut Dunărea atacând ținuturile tracilor denteleți, care îi trădaseră. 
Crassus a plecat din Macedonia.
După câteva lupte nedecise, nord-dunărenii și romanii vor face pace, geții și bastarnii retrăgându-se la Dunăre.

Chipul unui dac 

 

Este o mască de bronz descoperită în anul 1973 în cetatea dacică de la Buridava, una dintre cele mai importante așezări ale lumii dacice din zona subcarpatică.

Vechea Buridava dacică se află în apropierea actualei localități Ocnița

Artefactul a fost identificat în interiorul sanctuar cu încăperi subterane și coloane din lemn, construit într-un spațiu care avea o evidentă funcție a ceremonială. Piesa era așezată cu grija pe peretele de vest al uneia dintre încăperi, ca și cum poziționarea sa avuse o importanță specială. Reprezenta probabil o zeitate dacă, însă a avut ca model un bărbat dac, deci e mai importantă din acest motiv. Mie îmi pare o figură familiară, așa cum vedem diferiți concetățeni de pe acolo și astăzi.

Sanctuarul a fost distrus de un incendiu puternic ce a mistuit și toate celelalte construcții de pe colină, cât și terasele locuite din jur. S-au găsit acolo și două monede din vremea lui Octavian Augustus , dar asta nu înseamnă neapărat că distrugerea s-a făcut pe timpul lui Augustus, pentru că monedele ar fi putut fi păstrate ceva timp acolo.