Cicero contra lui Piso

Discursul marelui orator al antichității împotriva lui Piso-in Pisonem

Cine era Lucius Calpurnius Pison și de ce era atacat de Cicero?

În anul 63 î.Hr Cicero, care era consul, a aflat de conjurația lui Catilina, ce a încercat să dea o lovitură de stat. Catilina nu fusese prins (el a murit în luptă ulterior), dar cinci dintre complici erau prizonieri și senatul i-a condamnat la moarte, fără a mai recurge la judecata unui tribunal. Caesar s-a opus la executarea sentinței, propunând închisoare într-un alt oraș din Italia, dar Cato și Cicero au reușit să impună ca respectivii să fie uciși, ei fiind sugrumați în aceeași seară, în închisoare, din ordinul lui Cicero.. 

În 59 î.Hr Caesar s-a căsătorit cu Calpurnia Pisonis, fiica lui  Piso.. 
În anul58 î.Hr însă, lui Cicero i s-a imputat executarea ilegală a celor cinci (care nu beneficiaseră de dreptul de apărare prevăzut de lege) și el a fost exilat timp de un an, în timp ce Piso deținea consulatul.

În 57 î.Hr Cicero a revenit la Roma și a început să se răzbune pe cei pe care-i considera vinovați pentru exilarea sa: pe cei ce fuseseră consuli atunci , Piso și Gabinius. aflați acum în funcții de proconsuli în Macedonia și Siria. Cicero a cerut senatului să le anuleze mandatele și Piso a revenit la Roma în anul 55 î.Hr. Dar răzbunarea a continuat, cu atât mai mult cu cât Piso era socrul lui Iulius Caesar, pe care Cicero  urmărea de fapt să se răzbune, dar ...era mai greu să o facă!
Piso și-a prezentat raportul de activitate în fața senatului, și ca răspuns Cicero a ținut discursul îndreptat direct împotriva lui Piso: In Pisonem. 

55 î.Hr

Discursul începe așa:

„Vezi acum, animalule, înțelegi reproșurile puse în fruntea ta?

Nimeni nu se plânge că nu-știu-care sirian a fost numit consul printre hoarda de novici.
Căci nici tenul tău de sclav, nici obrajii tăi îmbrăcați (nerași probabil) , nici dinții tăi cariați nu ne-au înșelat; ochii tăi, sprâncenele tale, fruntea ta , pe scurt toată figura ta , care are o anumită expresie tăcută de spirit, i-a indus în eroare pe oameni, a înșelat și i-a păcălit chiar și pe cei ce nu erau sensibili.
Puțini dintre noi cunosc viciile tale ascunse, puțini dintre voi cunosc lentoarea spiritului tău, prostia și slăbiciunea limbii tale. 
Niciodată nu s-a ridicat o voce în forum, nici un pericol n-a amenințat consiliul, nici un act, nu doar ilustru, dar fie și necunoscut , nici în armată, nici în patrie.
Tu ai ajuns la onoruri din greșeala oamenilor, fiind recomandat de imagini înșelătoare, cu care tu nu semeni deloc, decât prin culoare.”

Cicero îl atacă în mod repetat pe Piso pentru culoarea închisă a tenului său- asemănătoare cu a măștilor de ceară ale strămoșilor, care erau afumate cu timpul. Tenul închis la culoare ar fi unul „de sclav”. Dinții cariați ai unui bărbat de circa 46 de ani erau de asemenea argumente de blamare a acestuia în fața senatului!

Putem deduce că romanii aveau de obicei dantura bună chiar și pe la 50 de ani (Cicero avea 51 de ani pe atunci)   

Dar atacarea furibundă a lui Cicero nu mai ține cont de logică: pe de o parte e amintită sorgintea veche a lui Piso , acuzându-l că a fost promovat nu datorită meritelor proprii ci familiei ilustre din care făcea parte, pe de altă parte i se reproșează originea siriană, plebeiană (nesusținută de nici un document) ..  

„S-a lăuat el în fața mea că a obținut toate magistraturile fără a fi respins? 
Să-mi fie permis să declar adevărul despre aceste lucruri în ceea ce mă privește, căci toate mi-au fost acordate de poporul roman. Ai fost numit questor chiar de unii ce nu te văzuseră , dar ti-au acordat onoarea pentru nume. Ai fost numit edil? Piso a fost numit, dar nu acest Piso. Și pretura a fost acordată strămoșilor tăi. Erau cunoscuți cei morți, nimeni nu te cunoștea pe tine, care erai încă în viață/
Când poporul roman m-a făcut prima dată questor, pentru prima dată edil, prima dată pretor în unanimitate, acestă onoare a fost acordată cuiva nu pentru ilustra sa familie....”..
:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

Cicero face mereu o paralelă între oponentul său și sine însuși, deși nu ăsta era subiectul. El însă, simțindu-se probabil umilit de situația sa de „om nou”, fără strămoși cu care să se poată lăuda, caută să transforme asta într-un merit personal, ca persoană ajunsă prin merite proprii. 

De fapt  Lucius Calpurnius Piso Caesoninus era unul dintre rarii contemporani care parcursese în întregime cursus honorum. Era un adept al principiilor epicuriene și încerca mereu să aplaneze conflictele apărute între diferiți oameni politici. 

Pe de altă parte Cicero o măritase în anul 63 î.Hr pe fiica sa Tullia Ciceronis  cu un Calpurnius Pison, Caius Calpurnius Piso Frugi  dar din altă ramură decât Caesonii. El apelase în anul 58 î.Hr la ajutorul lui Piso, probabil în virtutea înrudirii- chiar pe departe, dar fusese refuzat.

Cum adică? Nu a funcționat nepotismul? Ooh! 

În anul 56 î.Hr, Cicero a căsătorit-o pe Tullia cu Furius Crassipes, apoi  -în anul 50 î.Hr- cu Publius Cornelius Dolabella, de care ea a divorțat după 4 ani. 

Din păcate Tullia a murit în anul 45 î.Hr, la o lună după ce născuse, iar Cicero a dorit să ofere o apoteoză Tulliei, să-i construiască un sanctuar și să o zeifice . El plănuise deja cumpărarea unui teren într-o zonă intens frecventată, unde să construiască sanctuarul, pentru care comandase coloanele, dar pare să fi renunțat . 

Discursul foarte lung al lui Cicero a continuat, presărat cu insulte ca: vierme, cu acuzații că „ar fi putut face” tot felul de orori, dacă ar fi avut posibilitatea , de vreme ce îl gonise pe el, Cicero în exil!
Îi reproșează că și-a sărbătorit întoarcerea în sunet de cymbale și petreceri cu mult vin, de fapt petrecerile respective fiind organizate de colegul său . E din nou caractezizat ca sărac cu duhul, cu un caracter slab , dar insolent în lucruri secundare .
Printre alte invective: monstru cel mai monstruios și cel mai abject...având o viață plină de dezonoare, contrapunând din nou propriul său renume, care a făcut ca senatul să-l recheme și pe consulii Publius Lentulus și Gneius Pompei să folosească toate mijloacele pentru a-i asigura siguranța. 

În schimb, îl zeflemisește pe Piso cu supranumele de „Epicur al nostru” , care ar fi condus teritorii supuse, nu „pe cele ale rasei lui”- aluzie din nou la presupusa origine siriană a acestuia. 
Îl acuză că a cheltuit mult cu armata sa din Macedonia, relatând totuși că e o provincie dificilă, cu granițe greu de apărat , bântuită de „națiuni barbare”, dar nu îi recunoaște nici un merit , atacându-l în trecere și pe Gabinius, „creatură infernală născută din propriile măruntaie”, declarând că dacă i-ar fi văzut crucificați pe Piso și pe Gabinius nu ar fi fost mai fericit decât să le vadă cu reputația întunecată de către senat.
El afirmă că se rugase deseori pentru nenorocirea celor doi , dar nu să-i vadă bolnavi sau uciși (acestea fiind nenorociri ce li se pot întâmpla și unor nevinovați) , ci cu blestem ca cel al poetului Triestes
„Aruncați de naufragiu, țintuiți să fiți de stânci, jupuiți, spintecați , sau acoperiți de bucăți de gudron, de nisip și de sânge negru”.
Cicero adaugă că dacă s-ar petrece așa ceva, nu i-ar părea rău, dar tot n-ar fi de ajuns, căci au fost și  oameni merituoși care au murit pe mare. El le dorește o pedeapsă mai cruntă , cum ar fi aceea ca scrisorile lor să fie desconsiderate de senat și se delectează la gândul că ordinul de rechemare de la post e o pedeapsă infamantă , menită să le atragă disprețul concetățenilor. 
Cicero jubilează pentru că Piso nu doar că a fost rechemat, dar a pierdut și mare parte din armată și retrimisese restul soldaților.  

Discursul lui Cicero e încărcat de o ură sinistră.
Nici un moment nu consideră că are o vină pentru că a ordonat execuția fără proces a cinci oameni. 
Deci consideră exilarea sa total nedreaptă, deși știa bine că a fost o pedeapsă mică pentru acea gravă încălcare a legii, de care se făcuse vinovat.

În timpul acelui an de exil, după cum mărturisește în text, își imagina cele mai crunte răzbunări față de cei doi consuli .
Culmea e că cei doi consuli nu îl condamnaseră pe Cicero, însă nu se opuseseră legislației tribuniciene a lui Publius Clodius Pulcher , care a permis urmărirea penală și exilul lui Cicero.

. Pedepse crunte, disproporționate sunt enumerate chiar de Cicero și considerate prea mici.
De fapt, ceea ce putea să facă era să le terfelească reputația, căci nu reușise să le găsească o vină imputabilă penal.
Așa că marele orator își desfășoară întregul arsenal de arme ale oratoriei pentru a-l acoperi pe Piso cu insulte (și secundar pe celălalt, pe Gabinius. Totuși principala lui țintă este Piso. De ce? probabil pentru că era socrul lui Caesar. 

De fapt, dacă îl ura pe Piso din răsputeri (așa cum a declarat), cu atât mai mult în ura pe Caesar.
De ce? 
Caesar era la rândul său un orator strălucit, a cărui elocință era admirată de contemporani. 
Dar Caesar era mai mult decât un orator pasionat de arta elocinței, ci avea și alte calități, pe care el, Cicero știa că nu le va avea niciodată.
Era de sorginte nobilă, provenind dintr-una dintre cele mai vechi familii romane. Iar Cicero avea o mare invidie (după cum se vede și din acest discurs) față de nobilimea veche romană, el însuși fiind un „om nou”, provenit din plebei.
Caesar era un mare conducător de oști, obținând victorii uimitoare în condiții ce ar fi prevestit înfrângerea. Avea calitatea de a lua hotărâri foarte rapid și de a le pune în aplicare fără ezitare, în timp ce Cicero era cunoscut ca având o fire fricoasă și nehotărâtă.
Apoi Caesar era un bărbat cu mare succes în fața femeilor , în timp ce el, Cicero, era sub papucul nevestei .
Exemplele pot continua, dar cele de până acum explică probabil ura provenită din invidie și din complexul de inferioritate resimțită de Cicero față de Caesar.
Doar că Iulius Caesar era prea puternic pentru a fi atacat prin invective aruncate în senat. Dar a încercat asta în mod constant. 
(Spre mirarea lui, Caesar nu i-a răspuns cu aceeași monedă, ci a tolerat cu eleganță atacurile și i-a arătat mereu prețuire lui Cicero pentru talentul său oratoric, indiferent de subiectul abordat) 

Pentru moment, îl ataca pe socrul său, pe pașnicul Piso, convins că terfelirea numelui socrului său va aduce o atingere și reputației familiei lui Caesar. 

Arătând dispreț față de familia veche a lui Lucius Calpurnius Pison, Cicero arăta dispreț față de familia soției lui Caesar. 
Doar că ura fățișă, spumegândă arătată prin discurs arată că de fapt atacurile exprimate nu erau provocate de defecte reale ale oponentului său, ci de propria invidie meschină.
Pentru că acea persoană pe care Cicero o numea „sărac cu duhul”, era un om de mare cultură, care avea în villa sa din apropiere de Herculamneum (vilă ce se crede că a fost a fiului său, Lucius) o colecție impresionantă de lucrări de artă și o bibliotecă vastă (600-1000 de volume)  - pe care o studiază acum arheologii. În villa aceea se reuneau oameni de cultură, ca Virgilius, Quintilius Varus, Lucius Varus Rufus , tânărul Horațiu , , Piso preferând activitatea literară și filozofică în locul ambițiilor politice. Activitatea lui Piso a fost continuată de cea a fiului său, pontiful.

În privința activității sale de proconsul în Macedonia, Piso a suprimat tîlhăria și a restabilit ordinea provincială, deși Cicero l-a acuzat de extorcare, trai luxos și neglijență.
Piso a respins aceste acuzații subliniind constrângerea sa financiară și succesele administrative. 

Lucius Calpurnius Piso Caesoninus a condus campanii militare împotriva triburilor trace care atacau provincia Macedonia(Denselatae și Bessoi). Aceste grupuri, sub conducerea unor lideri ca Rabocentes efectuau incursiuni în teritoriul macedonean . Piso a obținut victorii, învingându-i pe bessoi și restabilind ordinea. 
Deci acuzațiile lui Cicero reflectă strict animozitatea personală a acestuia.

 Piso a fost achitat în procesul de extorcare ( de repetundis ), ajutat de pledoaria lui Iulius Caesar și de scepticismul juraților față de invectiva lui Cicero.
Cicero îi reproșașe și  și acceptarea a 300 de talanți de la regele Cotys al Traciei pentru a-i ucide pe liderii traci Pleuratus și pe căpetenia bessiană Rabocentus

Răspunsul lui Piso

Piso l-a provocat public pe Cicero să inițieze un proces formal de repetundae (extorcare) , așa cum era permis în cadrul Lex Calpurnia pentru guvernatorii provinciali transferând astfel sarcina de a fundamenta afirmațiile cu martori și relatări din Macedonia.Nicio astfel de urmărire penală nu a avut loc. 
Acuzațiile lui Cicero, deși influente în cercurile senatoriale, nu au avut rigoarea probatorie necesară pentru o audiere quaestio repetundarum și par motivate de politici de represalii mai degrabă decât de o anchetă imparțială, deoarece apărarea lui Piso a evidențiat absența delegațiilor provinciale care să solicite restituirea - un precursor standard al cazurilor de extorcare de succes.

 Acest episod a subliniat interacțiunea dintre vendetele personale și patronaj în responsabilitatea romană, Piso ieșind nevătămat din confruntarea senatorială.

Se pare că ura lui Caesar s-a îndreptat apoi împotriva lui Caesar, pe care a început să-l submineze constant prin lansarea de zvonuri calomnioase , ce urmăreau micșorarea popularității lui. 

Dio Cassius, Appianus și Plutarh au scris altfel despre Piso.
În situațiile de criză politică, Piso a încercat mereu să aducă o conciliere , el însuși rămânând neutru. 
Din păcate, Calpurnia Pisonis, soția lui Caesar pare să-și fi pierdut viața foarte repede după uciderea lui Iulius Caesar, fără a se cunoaște detaliile.
Tatăl ei, Piso a solicitat citirea publică a testamentului lui Caesar, tot el a adus trupul lui Caesar în Forum pentru ceremonia funerară, apoi a luat atitudine pentru urmărirea ucigașilor lui Caesar. Se pare că și-a pierdut viața în anul 43 î. Hr, , în împrejurări necunoscute.

https://www.thelatinlibrary.com/cicero/piso.shtml

Cum s-a ajuns la război civil

 Pe timpul lui Caesar

În anul 58 î.Hr senatul roman l-a investit pe Caesar cu puteri militare (imperium) în Galia cisalpină, Galia transalpină și Iliria și, cu ajutorul a 4 legiuni, avea ca sarcină să cucerească restul Galiei , teritoriul dintre Pirinei și Rin (Galia împădurită). (Regiunea mediteraneană era numită Galia Narboneză/Provincia). Această zonă: Galia împădurită era o zonă intens populată cu multiple popoare celte. Comandamentul inițial era pentru 5 ani, dar a fost prelungit până la supunerea totală a Galiei. Bătălia decisivă a avut loc la Alesia, în anul 52 î.Ht, dar operațiunile de „pacificare” au continuat și în anul 51 î.Hr., când a avut loc asediul de la Uxellodunum.  Caesar aprecia că e  nevoie de o prezență militară care să împiedice noi revolte.
În cadrul triumviratului, Caesar încheiase un acord pentru prelungirea mandatului său până în naul 50 sau începutul anului 49 î.Hr pentru a-ți aduce la bun sfârșit proiectele militare și politice. 
Dar senatul nu a aprobat.

În anul 51 î.Hr Caesar ceruse senatului :

• o prelungire a comandamentului său de proconsul (guvernator) -Caesar considera că i se mai cuvin 6 luni de guvernare în Galia, sau
• autorizarea de a-și pune candidatura pentru consulat fără a fi prezent la Roma
• lăsarea la vatră a armatei lui Pompei (dacă i se cerea să facă la fel cu a sa)

După aflarea victoriei sale de la Alesia, primise douăzeci de zile de mulțumire și, în conformitate cu „Legea celor Zece Tribuni”, dreptul de a candida la consulat în absență, dar în 51 î.Hr consulul Marcellus, prietenul lui Cicero  a propus rechemarea lui Caesar.

C.Sallustius (Caius Sallustius Crispus) ne povestește.
Acest om politic și istoric roman era născut în anul 86 î.Hr,(sau anul 80 î.Hr)  deci a fost contemporan cu Caesar. Era născut în țara sabinilor , un novus homo , provenit dintr-o familie nobilă de provincie, ajuns în ordinul ecvestru..
A scris o carte intitulată: „Războiul civil”, la care a participat. S-a raportat că Salustiu a cinat cu Caesar, Hirtius, Oppius, Balbus și Sulpicius Rufus în noaptea de după faimoasa traversare a râului Rubicon de către Caesar, pe 10 (sau12) ianuarie în anul 49 î.Hr. 

Pompei era susținut de Cicero, Cato, Scipio, ulterior Labienus, Claudii Martelli și senat, era sprijinit de provincii ca peninsula Iberică, Africa, Falia și Orient. Dispunea de 18 legiuni , iar senatul îi dăduse autorizație să mai recruteze 130 000 oameni în Italia.

Caesar era susținut de unele familii vechi, ca Aemilii, Servilii și de Marcus Antonius, vărul său  de-al doilea.

Ordinul cavalerilor și foarte mulți cetățeni romani erau de partea lui.

Armata lui număra unsprezece legiuni și auxiliari dintre gali și germani. 

Caesar primise, la sfârșitul consulatului său din anul 69 î.Hr, funcția de proconsul pentru provinciile Galia cisalpină, Iliria și apoi Galia transalpină. Contrar regulei ce stipula ca mandatul de consul să nu repășească un an, Caesar a fost numit proconsul pe 5 ani, pentru a rezolva conflictele apărute în acele provincii, Avea la dispoziție patru legiuni și a mai recrutat două pe cheltuiala sa

Armata romană era cea mai eficace cunoscută de umanitate: a construit un imperiu în patru secole și l-a păstrat timp de alte patru secole, exemplu unic în istorie.

Cartea lui Sallustius începe cu discuțiile purtate în senat în legătură cu candidatura lui Caesar la postul de consul.
După ce luptase pe front timp de 9 ani, cucerind teritorii imense în Gallia, lui Caesar îi expira mandatul .
Senatorilor le era frică însă de el.
Succesele lui fuseseră prea mari , era de așteptat ca el să-și dorească deplina recunoaștere la Roma. 
Dar acolo domina netulburat Pompeius Magnus, Pompei cel Mare, favoritul senatului.
Să vedem cum relatează Sallustius:

Caesar a scris scrisori adresate consulilor - n-au fost dezbătute în senat. Ei discutau doar cum să apere republica.
„Pompei e gata să susțină republica, pentru ca senatul să fie de partea lui; dar dacă se acționează moale, ezitant, degeaba va cere mai târziu senatul ajutorul lui.”(a spus Scipion) 
A fost o propunere să se ridice mai întâi o armată din toată Italia, care să apere senatul. Propunere primită cu ostilitate. 

Propunere ca Pompei să se retragă în provincia pe care o guverna ca să nu fie pretext de război, căci Caesar, căruia i se luaseră două legiuni putea să se teamă că acelea vor fi folosite contra lui, în timp ce Pompei le-ar reține la porțile Romei. Nu s-a pus la vot.

Concluzia Senatului: 
„Caesar își va concedia armata într-un termen prescris; și dacă nu o face, el va fi declarat dușman al republicii”. 
M.Antonius și Q.Cassius, tribuni ai poporului  s-au opus acestui decret. S-a făcut un raport despre opoziția tribunilor și s-au deschis avize pline de violență. Și cu cât măsurile propuse erau mai severe și mai crude, cu atât erau mai aplaudate de dușmanii lui Caesar. 

Seara, la ieșirea de la adunare, Pompei i-a lăudat pe unii senatori, i-a îndemnat pe cei timizi să  fie mai activi , în acelaș timp a chemat un număr mare de veterani din armată , aceștia sperând recompense și avansări. Au fost chemați și cei mai mulți dintre soldații celor două legiuni trimise de Caesar.
Roma e plină de camarazi de arme ai lui Pompei, toți cei ce aveau vechi rancune contra lui Caesar se adunau la senat. Strigând , îi intimidau pe cei slabi , îi încurajau pe ezitanți , ca toți să-și spună părerea. 

Cenzorul L. Piso și pretorul Roscius s-au oferit să meargă la Caesar să-l informeze de ce se petrece, cerând un răgaz de șase zile, pentru a-i aduce la cunoștință hotărârea senatului.

Propunerile au fost respinse. 
Discursurile lui Scipio și Cato au prevalat.
Cato(fratele vitreg al amantei lui Caesar, Servilia)  avea o veche dușmănie contra lui Caesar și nu-l ierta pentru un refuz anterior.
Consulul L.Lentullus , înglodat în datorii, spera să obțină provincii și visa să devină un nou Silla.
Scipio visa și el la o provincie, a cărei conducere să fie împărțită cu Pompei, cu care era prieten. 

Pompei, „întărâtat de inamicii lui Caesar”, și nevrând  să aibă egal, se separase cu totul de el și se împăcase cu inamicii comuni pe care îi atrăsese în parte contra lui Caesar pe timpul când erau aliați.

De altfel, rușinat de felul în care se purtase în chestiunea celor două legiuni destinate pentru Asia și Siria și pe care le reținuse ca să-și stabilească prin ele puterea și dominația, își dorea să se ajungă la arme.

Din acest motiv, totul s-a decis în grabă și cu zgomot mare; nu s-a dat timp rudelor lui Caesar să-l avertizeze. ; Nu s-au dat tribunilor poporului mijloace de a deturna pericolul care îl amenința, sau să-și poată exercita privilegiul de a se opune prin veto , pe care L.Sulla l-ar fi respectat.
Au fost nevoiți să se gândească la propria lor siguranță .

În fine, s-a recurs la acest senatus-consultum ultimum (senatus consultum de re publica defendenda )  la care se recurgea în ultimă instanță, de pildă când Roma era amenințată de un incendiu:
„Consulii, pretorii, tribunii poporului și consulii care sunt aproape de Roma să vegheze ca republica să nu aibă nimic de suferit”
.Acest decret a fost dat pe șapte a idelor lui ianuarie.(Deci 6 ianuarie) 

Decretul dădea puteri absolute magistraților pentru a apăra statul prin orice mijloace, suspendând practic drepturile cetățenești obișnuite și legea obișnuită, inclusiv dreptul de veto al tribunilor, care au fost forțați să fugă din oraș

Pompei și magistrații au avut aprobare de a aduna trupe . 

: Caesar a interpretat acest decret ca o amenințare la adresa tribunilor plebei și a propriei sale siguranțe, ceea ce a dus la decizia sa de a trece Rubiconul.

Astfel, din cele cinci prime zile ale consulatului lui Lucullus, când senatul s-a putut aduna, două au fost folosite pentru discursuri și celelalte pentru a se da decretele cele mai de sus și mai dure împotriva autorității lui Caesar și împotriva tribunilor poporului, atât de demni de respect. 
Tribunii poporului au fugit imediat din oraș și s-au dus lângă Caesar 

Caesar era atunci la Ravenna, unde aștepta un răspuns la ofertele sale pline de moderație , ce urmăreau ca dreptatea oamenilor să poată permite menținerea păcii. 

În zilele următoare, senatul s-a adunat în afara Romei. Pompei a repetat acolo tot ce spusese Scipio din partea lui; el a lăudat curajul și fermitatea senatului, a enumerat puterile lui; el are zece legiuni pregătite; în plus, el știe sigur că soldații nu țin la Caesar și că nu vor putea fi convinși să-l apere sau să-l urmeze. 

Pentru rest, lăsa la latitudinea senatului: se propunea să se facă recrutări în toată Italia, să fie trimis Faustus Sulla în Mauritania ca propretor, să fie luați bani din tezaurul public pentru Pompei. 
S-a vorbit și să fie declarat regele Juba prieten și aliat al poporului roman.
Dar Marcellus a spus că nu va fi de ajuns; și Philippus, tribun al poporului, s-a opus să fie trimis Faustus .
Restul timpului a trecut cu decrete.S-au acordat guvernări unor simpli particulari: două consulare și celelalte pretoriene. Scipio a căpătat Siria; Domitius- Galia. Philippus și Cotta au fost uitați prin intrigi speciale; numele lor n-au fost trase la sorți. 
Au fost trimiși pretori în alte provincii și ei vorbeau fără oprire , așa cum se întâmpla și în ceilalți ani, că poporul a ratificat alegerile lor, că ei îmbrăcaseră haina de război și s-au pronunțat urările obișnuite.
Dar ceea ce nu se văzuse până atunci, consulii au ieșit din oraș; și simpli particulari pun să fie precedați de lictori la Roma și la Capitoliu , contra tuturor exemplelor din trecut. 
S-au făcut recrutări în toată Italia , s-au comandat arme, s-au cerut bani de la orașele municipale, s-au luat și de la temple: toate drepturile divine și umane  sunt puse laolaltă.

Prin urmare, în timp ce Caesar era încă în Galia Cisalpină (provincia sa)și trimitea mesaje senatului, senatul lua măsuri de război contra lui!

Iar guvernarea Galiei era stabilită fără el, care o cucerise.  

 

Caesar s-a pregătit la rândul său de conflict

Informat de cele ce se petreceau, Caesar le-a vorbit trupelor sale. 
El a amintit injuriile cu care îl potopiseră dușmanii tot timpul și s-a plâns că eforturile de o răutate invidioasă l-au îndepărtat în asemenea măsură pe Pompei, pe care el îl favorizase întotdeauna, îl secondase în credit și putere. El s-a plâns că s-a ajuns, pentru prima dată în republică, să se discrediteze și sufoce cu armele dreptul de opoziție al tribunilor, ce fusese restabilit în anul precedent. 
Sulla, deși lipsise tribunalul de orice credit, lăsase totuși cel puțin libertatea de opoziție; Pompei, despre care se spunea că ii dăduse vechile drepturi, i-a luat (de fapt) chiar și pe cele ce le avusese mai înainte. 

El a adăugat că, de fiecare dată când se decretează că magistrații ar fi avut (datoria) să vegheze la salvarea republicii (la care senatus-consultul chema sub arme tot poporul roman) , acest decret nu a fost dat decât cu ocazia unor legi dezastruase, a unor violențe asupra tribunilor, a unei revolte a poporului, atunci cînd templele și cetățile au fost invadate; că aceste excese ale secolelor trecute au fost ispășite prin moartea lui Saturninus și a Grachilor; că în prezent nu s-a făcut nimic, nu s-a gândit nimic asemănător; nici o lege n-a fost promulgată, nici o propunere făcută poporului, nici o separare consumată. 
El îi cheamă să apere împotriva dușmanilor săi onoarea și demnitatea generalului sub care ei au servit republica în mod atât de glorios timp de nouă ani, au câștigat atâtea bătălii, au supus toată Galia și Germania.
La acest discurs, soldații legiunii a treisprezecea (pe care Caesar o chemase lângă el de la începutul tulburărilor; când ceilalți nu ajunseseră încă) au strigat într-un glas că sunt gata să răzbune insultele aduse generalului lor și tribunilor poporului.
Se vede și în acest moment decisiv cum Caesar nu se mulțumea să ordone soldaților și atât, ci le explica motivele pentru care făcea un lucru sau altul și le cerea-și obținea-adeziunea . 
Traversarea Rubiconului de către Caesar, pe 10 (12) ianuarie în anul 49 î.Hr

Asigurat de dispoziția soldaților, Caesar a plecat cu această legiune la Ariminium, să-i întâlnească pe tribunii poporului care veneau să se refugieze la el. 
Sallustius nu dă importanță traversării Rubiconului, deși el era un act simbolic ce arăta hotărârea lui Caesar de a se impune cu forța dacă nu va găsi înțelegere. Arminium era imediat dincolo de graniță și Caesar nu a înaintat mai departe înainte de a încerca din nou să evite lupta armată. 

A urmat o perioadă de negocieri.

Acolo, tânărul L.Caesar, al cărui tată era unul dintre locotenenții săi, a venit să-l întâlnească.

(Lucius Iulius Caesar era văr de gradul 2 cu Caesar, bunicul lui Lucius (sau străbunicul lui) și străbunicul lui Gaius Iulius Caesar fiind frați) 

Acest tânăr, după ce i-a spus care erau motivele pentru care venise, l-a anunțat că „el a fost însărcinat de Pompei cu o misiune anume: că Pompei dorește să-și justifice comportamentul în ochii lui Caesar , astfel ca ceea ce el a făcut pentru binele republicii să nu-i fie imputat drept crimă: că el a preferat întotdeauna interesul public afecțiunilor sale particulare; că e o datorie și pentru Caesar să-și sacrifice pasiunile și resentimentele pentru binele statului,  de teamă că din dorința de a-și lovi dușmanii la furie să nu aducă atingere republicii”. 
Lucius a adăugat câteva cuvinte de genul acesta , tinzând să-l justifice pe Pompei. Pretorul Roscius s-a exprimat și el pe acelaș subiect, aproape cu aceiași termeni și a declarat că vorbește în numele lui Pompei.

Deși acest demers nu a părut să poată repara vechile injurii, totuși , crezându-i pe cei doi oameni potriviți să-i raporteze lui Pompei ceea ce avea să-i spună, Caesar i-a rugat, și pe unul și pe celălalt, pentru că fuseseră însărcinați cu mesajul, să binevoiască să transmită și răspunsul; ei puteau poate, fără prea mult efort, să pună capăt unei certe deplorabile și să elibereze toată Italia de temeri.

 „El însuși considerase mereu înainte de orice gloria republicii, care îi era mai scumpă decât viața: el văzuse cu durere că dușmanii săi au vrut să-i smulgă, printr-un afront, favoarea poporului roman, să-i ia cele șase ultime luni din guvernarea sa și să-l forțeze să se întoarcă la Roma, deși poporul ar fi autorizat absența de la viitoarele adunări de alegeri; totuși, în interesul republicii , a suferit răbdător această nedreptate făcută gloriei lui: el îi scrisese senatului ca să ceară ca toate armatele să fie demobilizate, dar nu putuse obține asta; se făceau recrutări în toată Italia ; se rețineau două legiuni ce îi fuseseră luate sub pretextul unui război contra parților; toto orașul era sub arme. Toate aceste manevre aveau alt scop decât pieirea lui? 
Totuși el era gata să consimtă la toate aceste sacrificii, să sufere totul din dragoste față de republică. 
Pompei să se ducă la guvernarea sa; amândoi să-și demobilizeze trupele ; și amândoi să lase armele în Italia; ca Roma să fie eliberată de temeri, ca alegerile să fie libere, afacerile publice încredințate senatuluiși poporului roman.
În fine, pentru a aplana aceste dificultăți, pentru a pecetlui condițiile unui acord, și a le ratifica printr-un jurământ, să se apropie Pompei sau să fie lăsar Caesar să se apropie : o întrevedere ar putea termina neînțelegerile lor.”

După ce au primit misiunea, Roscius s-a dus la Capua cu L. Caesar și i-a găsit acolo pe consuli și pe Pompei. El le-a raportat cererile lui Caesar.

Aceștia, după ce s-au sfătuit, i-au trimis cu un răspuns scris : 
„Caesar să se întoarcă în Galia , să iasă din Arminium, să-și demobilizeze armata; și astfel Pompei ar merge în Spania. Până atunci, până ce Caesar nu garanta executarea promisiunilor sale, consulii și Pompei nu-și vor conteni mobilizările.”

Era nedrept să i se ceară lui Caesar să plece din Arminium și să se întoarcă în provincia sa, în timp ce Pompei ar reține provincii și legiuni care nu erau ale lui; ca Caesar să-și demobilizeze armata în timp ce se făceau recrutări; ca Pompei să promită că se duce în provincia sa , fără a fixa un termen până la care va pleca: astfel că dacă, la sfârșitul consulatului lui Caesar, Pompei n-ar fi plecat încă, n-ar fi putut fi acuzat că nu și-a respectat jurământul. 
De altfel, a nu fixa nici un termen pentru o întrevedere, a nu promite că se va întâlni cu Caesar, însemna să nu dai dici o speranță înțelegerii. 
În consecință, Caesar i-a spus lui M. Antonius să plece din Arminium și l-a trimis la Arretium cu cinci cohorte; În privința sa, el a rămas la Arminium cu două legiuni și a ordonat mobilizări. El a ocupat Pisaurum, Fanum, Ancona , punând câte o cohortă în fiecare din aceste locuri.

În acelaș timp, fiind informat că pretorul Thermus deținea Iguvium (în Umbria) cu cinci cohorte și că el pusese să se fortifice orașul, dar că locuitorii îi erau toți devotați, Caesar l-a trimis pe Curio cu trei cohorte pe care le-a scos de la Pisaurum și din Arminium. Aflând de sosirea lor, Thermus , neavând încredere în dispoziția cetățenilor, și-a retras cohortele și a fugit: soldații l-au abandonat pe drum și s-au întors acasă. Curio a intrat în Iguvium spre marea satisfacție a locuitorilor. 

După acest succes, plin de încredere în sentimentele orașelor municipale, Caesar a scos din  garnizoane cohortele legiunii a treisprezecea și a plecat spre Auximum unde Attius se aruncase cu câteva cohorte și de unde el trimitea senatori să facă recrutări în tot Picenum.

La vestea sosirii lui Caesar, decurionii din Auximum s-au dus în număr mare lui Attius Varus. Ei i-au spus că „nu e treaba lor să judece cearta prezentă, dar nici ei înșiși și nici concetățenii lor nu pot suferi ca Gaius Caesar , după ce a avut atâtea merite față de republică prin atâtea acțiuni frumoase, să fie exclus din oraș și de la ziduri: că astfel el se gândește la numele său în viitor și își prevede siguranța”
Speriat de aceste cuvinte, Attius Varus și-a retras garnizoana pe care o adusese și a fugit. 

Câțiva solați ai lui Caesar ce erau în primele rânduri l-au urmărit și l-au forțat să se oprească: l-au avut în mână și Varus a fost abandonat de  trupele lui: o parte dintre soldați s-au dus acasă, restul s-au dus la Caesar, ducându-l cu ei ca prizonier pe L. Pupius, primul centiron, care avusese deja acelaș grad în armata lui Pompei. 

Cât despre Caesar, el le-a dat soldaților lui Attius laudele pe care le meritau, l-a trimis înapoi pe Pupius, i-a mulțumit lui Auximates și le-a promis că-și va aminti de frumoasa lor comportare.

Aceste noutăți ajungând la Roma , spaima a fost atât de mare, încât consulul Lentullus care venise după un descret al senatului să deschidă tezaurul ca să ia banii pe care trebuia să-i ducă lui Pompei, a fugit de-odată din oraș lăsând tezaurul deschis, pentru că auzise un zvon fals că se apropia Caesar și că deja apăruse cavaleria.
Marcellus, colegul său și cei mai mulți dintre magistrați, l-au urmat.
Pompei plecase în ziua precedentă pentru a se întâlni cu cele două legiuni pe care le primise de la Caesar și le pusese în cantonament de iarnă în Apulia. 
A suspendat recrutările care se făceau în oraș și nimeni nu s-a simțit în siguranță dincolo de Capua. Doar la Capua s-au liniștit, s-au adunat , s-au ocupat să înroleze colonii care fuseseră conduși acolo după legea Iulia; și, cum Caesar întreținea acolo o trupă de gladiatori, Lentulus i-a adunat în piața publică , le-a asigurat libertatea și le-a dat cai și un comandant pe care să-l urmeze; dar în curând , avertizat că toată lumea condamna această acțiune, el i-a distribuit în împrejurimile Campaniei ca să ajute la paza sclavilor. 

Caesar, ieșit din Auximum, a parcurs tot Picenum. N-a fost nici o prefectură din acest ținut care sî nu-l primească  cu bucurie și nu i-a furnizat armatei sale tot ce avea nevoie. Chiar orașul Cingulum , pe care Labienus îl fondase și îl construise din banii lui, i-a trimis deputați și i-a promis să facă cu cel mai mare avânt tot ce el va ordona. El a cerut soldați: i s-au dat. În acest timp a douăsprezecea legiune s-a reunit cu ei. Cu aceste două legiuni Caesar a mărșăluit spre Asculum Picenum. Lentulus Spinther deținea acest loc cu zece cohorte. La vestea sosirii lui Caesar, el s-a grăbit să iasă de acolo și după eforturi zadarnice de a-și aduce cohortle el a fost abandonat de cea mai mare parte a trupelor sale.
Lăsat în drum cu un număr mic de soldați, el l-a întâlnit pe Vibullius Rufus, pe care Pompei îl trimitea la Picenum să liniștească spiritele. Vibullius, aflând de la Lentulus Spinther ce se petrece la Picenum, și-a luat soldații și l-a lăsat să-și continue drumul. Il a adunat, cât a fost posibil cohortele pe care Pompei le mobilizase din ținuturile învecinate; 

Observăm că soldații erau de partea lui Caesar, (nu doar cei de sub comanda lui, ci și cei încartiruiți în Italia și aflați sub comanda lui Pompei) considerând poziția lui corectă și din acest motiv Caesar a putut înainta doar cu o legiune, apoi cu două, în teritoriul stăpânit de marele Pompei cu o mare armată.

Caesar a ordonat ca trupele sale să nu ia prăzi (așa cum ar fi procedat pe un teritoriu inamic) .

Sistemul de pe vremea aceea prevedea că fiecare general își asigură cum știe întreținerea trupelor din subordine, așa că jefuirea localităților cucerite era oarecum obligatorie. Caesar a plătit probabil armata sa din banii proprii, până ce a putut avea alte venituri.  

Dar devotamentul    trupelor sale s-a văzut și aici.
 Niciodată un general nu a avut atâta credibilitate în rândul soldaților săi: la începutul războaielor civile, centurionii săi i-au oferit să găsească fiecare un soldat pe cheltuiala sa, iar soldații de infanterie să-l servească pe cheltuiala lor; cei care se simțeau cel mai în largul lor, în plus, se angajau să-i acopere pe cei mai nevoiași.

După ce au avut parte de cele mai mari probleme lângă Dyrrahium, soldații săi au venit și s-au oferit să fie pedepsiți și mustrați, astfel încât era mai mult nevoie să-i consoleze decât să-i mustre. 

Poem scris de Lucain legat de trecerea Rubiconului: 

Iam gelidas Caesar cursu superaverat Alpes ingentesque animo motus bellumque futurum ceperat. Ut ventum est parvi Rubiconis ad undas, ingens visa duci patriae trepidantis imago clara per obscuram voltu maestissima noctem turrigero canos effundens vertice crines caesarie lacera nudisque adstare lacertis et gemitu permixta loqui: «Quo tenditis ultra? Quo fertis mea signa, viri? Si iure venitis, si cives, huc usque licet.» Tum perculit horror membra ducis, riguere comae gressumque coercens languor in extrema tenuit vestigia ripa. Mox ait: «O magnae qui moenia prospicis urbis Tarpeia de rupe, Tonans, Phrygiique penates gentis Iuleae et rapti secreta Quirini et residens celsa Latiaris Iuppiter Alba Vestalesque foci summique o numinis instar Roma, fave coeptis. Non te furialibus armis persequor. en adsum victor terraque marique Caesar, ubique tuus - liceat modo, nunc quoque - miles. Ille erit ille nocens, qui me tibi fecerit hostem.» Inde moras solvit belli tumidumque per amnem signa tulit propere: sicut squalentibus arvis aestiferae Libyes viso leo comminus hoste subsedit dubius, totam dum colligit iram: mox, ubi se saevae stimulavit verbere caudae erexitque iubam et vasto grave murmur hiatu infremuit, tum torta levis si lancea Mauri haereat aut latum subeant venabula pectus, per ferrum tanti securus volneris exit. LUCAIN, Pharsala, I, 183 - 212

În drumul lui, Caesar învinsese deja ghețurile Alpilor. În sinea lui, proiecta imense schimbări și un război viitor. Când a ajuns la valurile micului Rubicon, generalul crezu că vede apariția imensă a patriei tremurânde. Ea lucea în noaptea întunecată. Cu fața descompusă, avea părul alb despletit . Ea își smulgea părul și ridica brațele-i goale. Ea a glăsuit gemând: "Soldați, nu mergeți prea departe? Unde duceți stindardele mele? Dacă veniți în respectul legii, aici e frontiera .." Atunci un sentiment de oroare îl cuprinse pe general. Părul i s-a ridicat. O slăbiciune subită l-a oprit și l-a reținut pe malul Rubiconului. Atunci Caesar spuse:  "O tu, care contempli zidurile marelui oraș de pe culmea stâncii tarpeiene, tu Jupiter Tunătorule și voi penați frigieni ai gintei Iulia, voi mistere ale răpirii lui  Quirinus, tu Jupiter Latial ce sălășluiești pe înălțimile Albei, voi cămine ale Vestalelor și tu, Roma, egala celei mai mari divinități, favorizați proiectele mele. Eu nu atac cu armele Furiei. Sunt aici, învingător pe pământ și pe mare, eu Caesar, soldatul tău în tot locul când mi se permite și încă și acum. Acela să fie vinovat, cel ce va face din mine inamicul tău. " Atunci el nu mai zăbovi și duse imediat însemnele în fluviul învolburat.  Așa cum, pe câmpiile sălbatice ale Libiei arzătoare, leul, la vederea prăzii , stă o clipă pe loc, ca și cum ar ezita, ca să-și adune toată mânia. Curând el se dezlănțuie lovind sălbatic cu coada, coama lui se ridică și el scoate un răget enorm din gura lui uriașă. Atunci dacă lancea ce se învârtește a Maurului agil îl atinge și dacă vârful intră în latura sa largă,  fără a ține cont de o astfel de rană el pleacă, în pofida fierului. LUCAIN, Pharsala, I, 183 - 212

În actuala Algeria, în actuala Annaba,  în Hippo Regius a fost găsit în forum un trofeu (tropaeum) din bronz ridicat în anul 46 î,Hr  pentru comemorarea victoriei lui Caesar asupra aliatului lui Pompei, regele Juba I, la Tapsus. Trofeu are înălțimea de 2,44 m și greutatea de 240 kg. (Acum desigur e la muzeu) 

Există nenumărate exemple ale fidelității lor printre ei, cea făcută de cei care au fost asediați în Salona (49 î.Hr), ​​un oraș din Iliria care a luptat pentru Caesar împotriva lui Pompei , nu este de uitat, din cauza rarității unui accident care s-a întâmplat acolo.
Marcus Octavius ​​i-a ținut strâns asediați; ei fiind reduși la cea mai extremă nevoie dintre toate, astfel încât, pentru a suplini lipsa de oameni, majoritatea fiind fie uciși, fie răniți, și-au eliberat toți sclavii și au fost obligați să taie părul tuturor femeilor pentru a face frânghii pentru mașinile lor de război, pe lângă o lipsă uriașă de alimente, și totuși au continuat hotărâți să nu cedeze niciodată. După ce asediul a fost prelungit până la capăt, ceea ce l-a făcut pe Octavius ​​să devină mai neglijent și mai puțin atent la întreprinderea sa, au ales o zi în jurul prânzului și, după ce au așezat mai întâi femeile și copiii pe ziduri pentru a face spectacol, au atacat asediatorii cu atâta furie, încât, după ce au pus pe fugă primul, al doilea și al treilea corp, apoi al patrulea și restul, și i-au scos pe toți din tranșee, i-au urmărit chiar și până la corăbii lor, iar Octavius ​​însuși a fost nevoit să fugă la Dyrrachium, unde se afla Pompei. . Nu-mi amintesc în prezent să fi întâlnit vreun alt exemplu în care asediatul să fi înfrânt asediatorul complet și să fi câștigat câmpul de luptă, nici ca o ieșire să fi dus vreodată la o victorie pură și completă.
(Eseurile lui Michel de Montaigne)

Acest devotament extrem față de Caesar a constituit un element important în victoriile repurtate de Caesar chiar cu forțe mult inferioare față de ale inamicului. 

https://www.persee.fr/doc/vita_0042-7306_2020_num_200_1_2028#:~:text=2.1.,-

Les%20causes&text=En%20ce%20qui%20concerne%20la,15.

Cicero a vrut sa se sinucida ca sa se răzbune pe Octavianus

Cât de mare era ura lui Cicero față de Octavianus, viitorul împărat Augustus

Filozoful grec Plutarh , care  scris biografia lui Cicero ( Marcus Tuilius Cicero) , a povestit că în anul 58 î.Hr, când marele orator fugise din Roma fiind proscris de Marcus Antonius, aliat cu Octavianus , el se găsea într-o stare psihologică extremă de disperare politică, având chiar gânduri de sinucidere.

Cicero a avut o idee stranie, dar care ne spune multe atât despre înverșunarea urii pe care i-o purta lui Octavianus, cât și despre credințele și superstițiile romanilor:
ideea era  ca el să se sinucidă în căminul lui Caesar!

(E vorba despre evenimente de după uciderea lui Iulius Caesar, când Cicero îl sprijinise pe nepotul acestuia Octavius (ce luase numele de Gaius Iulius Caesar Octavianus după adoptarea postumă de către Caesar) împotriva lui Marcus Antonius. 

Cicero fusese de fapt „ideologul” conspirației ce a dus la uciderea lui Caesar și sprijinitorul lui D.Brutus, C.Brutus și Cassius, principalii conducători ai complotului. 

După fuga acestora din peninsula italică, Cicero a fost dezamăgit de comportamentul lui Marcus Antonius (rămas la putere la Roma) , pe care îl găsea mai rău decât (considerase el că) fusese Caesar.

Cum Octavian avea nevoie de sprijinul Senatului pentru a lua puterea, iar Cicero era liderul senatorilor, Octavian i-a adresat o scrisoare înduioșptoare și admirativă prin care îi declara că și-l dorește ca părinte sufletesc  (sugerând discret și prietenia pe care Cicero o avusese pentru primul său tată vitreg, Lucius Marcius Philippus): 

„– Mă adresez ţie, ca unui părinte al meu, îi scria el, şi te rog să mă iei sub ocrotirea ta. Te voi asculta orbeşte şi voi fi mândru de a te avea ca părinte sufletesc.”

Cicero îl crezuse și pornise la Roma o campanie de discursuri extrem de dure împotriva lui Marcus Antonius (Filipicele)

Dar Octavianus s-a aliat apoi cu Marcus Antonius și cu Lepidus, formând al doilea triumvirat.

Una dintre primele urmări a fost proscrierea (condamnarea la moarte) a lui Cicero!

Descumpănit, Cicero a fugit fără să se decidă însă încotro să o ia. 

 
În felul acesta- gândea el- sufletul său s-ar fi transformat într-o furie răzbunătoare care l-ar fi bântuit pe Caesar Octavianus!

„El se duse la Astyra, unde a petrecut noaptea, pradă gândurilor sale îngrozitoare și neștiind ce decizie să ia: el se gândi chiar la un moment dat să meargă pe furiș în casa lui Caesar (aici e vorba despre Octavianus n.n.) și să se stranguleze pe vatră (adică pe altarul sacru al casei) , pentru a lega de ființa sa o furie răzbunătoare. Teama de a fi supus torturii dacă ar fi fost prins l-a făcut să se răzgândească. ”

”Vatra” semnifica aici altarul , locul sacru din casă. Sinuciderea în acel loc ar fi atras o pedeapsă divină- o „furie” (zeu răzbunător) asupra persoanei lui Octavianus .

Probabil în acea etapă, Octavianus, -care luase numele Caesar după adopție -preluase și locuința lui Iulius Caesar - până când și-a construit un palat pe Capitoliu. Așa încât ideea lui Cicero de a se sinucide la altarul lui Octavianus ar fi însemnat sinuciderea pe altarul sacru al Romei , în locul cel mai sacru al cetății, faptă ce ar fi trebuit să cutremure toată suflarea cetății. 

Se vede că îl ura acum pe Octavianus chiar mai mult decât pe Marcus Antonius.

Cicero a fost interceptat însă pe drumul spre mare  de trimișii lui Marcus Antonius și ucis, pe 7 decembrie 43 î.Hr.
Din ordinul lui Marcus Antonius, capul și mâinile sale au fost expuse la Rostres, în forumul Romei.

Descrierea morții lui Cicero făcută de Plutarh

LXIII. […] Cicero, după ce a debarcat, a intrat în casa lui și s-a întins să mănânce ceva ( romanii mâncau întinși pe canapele) , dar cei mai mulți dintre acei corbi (care se rotiseră în chip de prevestire rea) veniseră să se așeze la vereastra camerei lui , scoțând strigăte de speriat. A fost și unul care, zburând spre patul lui, i-a smuls marginea robei cu care Cicero își acoperise fața. Văzând asta, servitorii lui și-au reproșat lașitatea :„Vom aștepta -spuneau ei- să fim martorii uciderii stăpânului nostru? ”Și când chiar și animalele , pătrunse de soarta lui nedemnă vin în ajutorul nostru și au grijă de zilele lui, noi nu vom face nimic să-l păzim? ” 
Spunând aceste vorbe, ei l-au pus într-o litieră, mai cu rugăminți mai cu forța și au luat-o pe drumul spre mare.

LXIV. Abia ieșiseră, că ucigașii au și ajuns: erau un centurion pe nume  Herrenius și Popilius, tribun al soldaților, cel pe care odinioară Cicero îl apărase de o acuzație de paricid. Ei erau urmați de câțiva sateliți.
Găsind porțile închise, ei le-au forțat. Cicero nu apărea și toate persoanele din casă dădeau asigurări că nu-l văzuseră deloc , (dar) un tânăr numit Philologus,, pe care Cicero însuși îl învățase să citească și îl inițiase în științe și care era eliberatul fratelui său Quintus, i-a spus tribunului că (Cicero) era purtat într-o litieră spre mare, pe alei dosnice. 
Popilius, cu câțiva soldați a făcut un ocol și s-a dus să-i aștepte la ieșirea de pe alei.
Cicero auzise trupa condusă de Herennius galopând rapid pe alei, a comandat să se pună litiera pe pământ: el și-a pus mâna stângă sub bărbie, gest pe care îl făcea de obicei , și i-a privit fix pe ucigași. 

Părul său zburlit și plin de praf, fața lui palidă și descompusă în urma necazurilor, le-au făcut rău chiar și celor mai mulți dintre soldați, care și-au acoperit fața în timp ce Herennius îl strangula: el își scosese capul în afara litierei, și și-a arătat gâtul ucigașului. 
El avea 64 de ani.
Herennius, conform ordinului dat de Antonius, i-a tăiat capul și mâinile cu care scrisese el   « Philippicele ». Era numele pe care îl dăduse Cicero discursurilor sale contra lui Antonius, și ele se păstrează încă.

LXV. Când acest cap și aceste mâini au fost duse la Roma, Antonius, care ținea adunări pentru alegerile de magistrați, a spus tare, văzându-le: « Iată sfârșitul proscripțiilor ».

El a ordonat să fie legate de locul tribunelor numit rostres: un spectacol oribil pentru romani, care credeau că privesc nu fața lui Cicero și chiar imaginea sufletului lui Antonius. 
Totuși, în mijlocul atâtor cruzimi, el a făcut și un act de dreptate, predându-l pe Philologus Pomponiei, nevasta lui Quintus. 
Această femeie, văzându-se stăpână pe corpul acestui trădător, pe lângă alte torturi groaznice pe care l-a făcut să le sufere, l-a silit să-și taie singur câte puțin din carne , să  frigă bucățile și apoi să le mănânce.
Cel puțin așa povestesc istoricii; dar Tiron, libertul lui Cicero, nici măcar nu vorbește despre trădarea lui Philologus.
Am auzit vorbindu-se că după câțiva ani Caesar (Augustus n.n.) intrând într-o zi în apartamentul unuia dintre nepoții săi, acest tânăr, ce ținea în mâini o lucrare de Cicero, surprins la vederea unchiului său, a ascuns cartea sub robă. Caesar, care a observat, a luat cartea , a citit mai întâi o mare parte din ea și i-a înapoiat-o tânărului, spunându-i: « Era un om învățat, fiule; da, un savant, și care își iubea mult patria».
Caesar (Octavianus) își luase curând după înfrângerea definitivă a lui Antonius , a luat drept coleg de consulat pe fiul lui Cicero. A fost în acelaș an când, din ordinul senatului, statuile lui Antonius au fost doborâte și onorurile de care se bucurase, revocate; și a fost interzis, printr-un decret public, ca cineva din familia lui să poarte numele de Marcus. 

Astfel răzbunarea divină i-a dat familiei lui Cicero ultima pedepsire a lui Antonius 

 (Plutarh, Viața lui Cicero, 63-65)

Quintus Tullius Cicero, fratele mai mic al celebrului orator Cicero a fost legat (reprezentant) al lui Caesar în războiul din Gallia , apoi a fost edil în 66 î.Hr, pretor în 62 î.Hr , apoi propretor al Asiei până în 58 î.Hr. , când fratele său se exilase în Grecia, speriat de un zvon. La Roma, Quintus i-a convins pe senatori , cu ajutorul lui Pompei, să ridice exilul fratelui său. Întors la senat, Cicero a făcut să treacă un vot ce-i acorda lui Pompei puteri extinse în importul de grâne.  Iar Pompei la rândul său l-a luat pe Quintus ca legat (reprezentant al său)  în Sardinia, în anii 57 și 56 î.Hr.

La începutul războiului civil, Marcus și Quintus Cicero s-au retras în vilele lor și ezitau de partea cui să fie. Quintus era legatul lui Caesar în Gallia, iar Pompei fusese protectorul lui Marcus Cicero . În iunie 49 î.Hr au trecut de partea lui Pompei, împreună cu fiii lor.
După înfrângerea lui Pompei la Pharsala, în august 48 î.Hr, Quintus i-a reproșat fratelui său că nu a trecut de partea lui Caesar și l-a trimis pe fiul său în Asia să ceară iertarea lui Caesar, pe care au și obținut-o.
Oratorul Cicero a continuat însă să-l urască pe Caesar și a inițiat o întreagă campanie propagandistică împotriva lui, având grijă să-și păstreze anonimatul.
Complotul s-a extins la mulți membri ai senatului, iar Caesar a fost ucis pe 15 martie 44 î.Hr , în timp ce al doilea consul era Marcus Antonius. Cicero l-a sprijinit pe tânărul Octavianus (ce fusese adoptat postum și declarat moștenitor de către Caesar) să preia puterea, dar acesta s-a aliat cu Marcus Antonius și cu Lepidus! (al doilea Trumvirat) 
În anul 43 î.Hr Marcus Cicero a fost declarat proscris de către triumviri . Cei doi frați au fugit la Tusculum, dar Quintus s-a întors la Arpinum să ia bagaje.
Conform lui Dio Cassius, un țăran l-a denunțat , iar el s-a predat pentru a-l salva pe fiul său Quintus Tullius Cicero Minor, ce era torturat la Roma. Amândoi au fost executați din ordinul dat de Marcus Antonius și Octavianus , în cadrul proscripțiilor din decembrie 43 î.Hr. 

.
Appianus a scris o versiune ușor diferită. 

Singurul grup statuar roman din bronz descoperit in situ

Grup statuar din bronz antichitate romană 

A fost descoperit în 1946 la Cartoceto di Pergola un grup statuar ecvestru roman (format din doi călăreți, doi cai și două femei în picioare ), aproape de intersecția dintre Via Flaminia și Via Salaria Galica. Grupul statuar din bronz aurit era sfărâmat în sute de fragmente .

Din fericire fermierii care au găsit vestigiile, pe când arau pământul, au raportat descoperirea autorităților înainte ca altcineva să acopere vestigiile cu pământ.
Deși erau bombardamente care distruseseră și muzeul din Ancona în parte, arheologul Nereo Alfieri a recuperat vestigiile în numele statului , alertând și carabinierii.
Restaurarea s-a făcut cu dificultate: o etapă de 10 ani în care restauratorul Bruno Bearzi din Florența a lucrat gratis la refacerea grupului statuar, din sute de fragmente , unele fiind deformate de cei care intenționau să le ascundă pentru comercializare ilegală.

În 1959 lucrarea a fost expusă la Muzeul Național Arheologic Marche.
În 1972 a urmat încă o perioadă de restaurare, la laboratorul de restaurare al Autorității de Antichități din Florența. 
318 fragmente au fost recompuse în cele patru figuri ale grupului statuar.
Se estimează că grupul statuar datează de la sfârșitul perioadei republicane (prin anii 50-30 î.Hr) și reprezintă o familie de rang înalt 

Sunt mai multe ipoteze în privința persoanelor ce au fost reprezentate în acea sculptură.

O ipoteză e că statuile ar fi putut încorona Arcul lui Augustus din Rimini și ar reprezenta pe:

Julius Caesar- călărețul supraviețuitor

Octavian Augustus- călărețul dispărut, dar cu calul mai înalt

Athia cea Bătrână- mama lui Octavian (matroana intactă)-Atia Balba Caesonia
Iulia cea Tânără- sora lui Caesar, mama Athiei (matroana fragmentată).-Julia Caesaris Minor
(după postarea „iscri ot drevnostta” de pe Fb. 

Călărețul ce s-a păstrat poartă straiele unui militar de rang înalt în timp de pace: tunică și paludamentun (mantie) 
Femeia în vârstă cu o coafură elenistică (tipică pentru a doua jumătate a secolului I î.Hr) , poartă o etolă și o palla. 

 Grupul statuar este expus la Muzeul Bronzurilor Aurite din orașul Pergola.
Este adăpostit în fosta mănăstire San Giacomo 

 

Ornament de pe căpăstrul calului

Alt ornament de pe căpăstrul aceluiaș cal

Încălțămintea călărețului dispărut