Spolia Opima

 Cea mai rară și mai prestigioasă recompensă militară din Roma antică.

Se decerna unui general care ucidea personal un general inamic în luptă unu la unu  și îi lua armura ca pradă de război, rămânând cu armata sa stăpân pe câmpu de luptă. 
Un astfel de eveniment s-a produs doar de trei ori în istoria Romei.

Sigur, în antichitatea greacă era un eveniment curent în timpul luptelor. Luptele se purtau  atunci de  multe ori între doi combatanți, fără intervenția celorlalți , armurile erau prețioase și inamicul răpus era deposedat rapid de armură , coif și scut, care aparțineau apoi învingătorului. Învingătorul putea să poarte acea armură- dacă era mai prețioasă decât a sa- ori să o dedice unui zeu, ca mulțumire pentru victoria repurtată și ca să rămână în templu ca amintire a evenimentului, dacă era vorba despre un eveniment deosebit.

În Roma antică astfel de evenimente erau rare. Spolia Opima însemna „prăzi bogate”, trofeul depășind prin simbolistica sa ca importanță valoarea în sine a armurii și echipamentului militar. Acesta era dedicat apoi de învingător , în cadrul unei ceremonii solemne, în templul lui Jupiter Feretrius de pe Capitoliu. 

Cazurile de acest gen cunoscute  :

1. În 752 î.Hr Romulus l-a învins pe Acron, regele Caneninenses , după răpirea sabinelor
2. Aulus Cornelius Cossus l-a învins pe regele etrusc Lars Tolumnius, a fixat armura luată ca pradă de trunchiul unui stejar și a dus-o astfel până la Capitoliu, unde a donat-o templului lui Jupiter 
3. Marcus Claudius Marcellus (consul în anul 222 î.Hr) a galopat de-a lungul liniei sale de bătaie la Clastidium  și l-a străpuns cu lancea pe regele celt Viridomarus, rege al Gaesatilor (gali) și i-a luat armura . Avea peste 42 de ani .
   Pe moneda emisă postum în anul 55 î.Hr onoarea lui Marcellus, pe revers e figurată aducrea la templu a armurii. 

.Lupta purtată de Marcellus e relatată în detaliu de Plutarh.
Înainte de bătălie, Viridomarus l-a recunoscut pe Marcellus după însemnele de comandant și a ieșit călare înaintea lui, provocându-l la o luptă singulară (unu la unu) . 
Marcellus nu îl cunoștea pe rege, dar își dorise să obțină cea mai bună armură deținută de inamic (asta însemnând să ucidă pe cel mai înalt în grad). Cei doi au început lupta călare, iar Marcellus a străpuns cu sulița platoșa adversarului , aruncându-l de pe cal . Cu a doua și a treia lovitură l-a ucis, apoi i-a luat armura ca pradă  de război și a depus-o în templul lui Jupiter Feretrius. 
Marcellus a murit în anul 208 î.Hr, luptând contra armatei lui Hannibal. A fost străpuns de o suliță de către călăreți numidieni. Era consul pentru a cincea oară. 
Hannibal a călătorit să vadă trupul lui Marcellus (a cărui faimă era cunoscută), a dispus să i se facă o ceremonie funerară cum se cuvenea și a trimis cenușa într-o urnă de argint fiului lui Marcellus. În aceeași luptă a fost rănit mortal și al doilea consul.  

Marcus Claudius Marcellus a fost supranumit „sabia Romei ”. 

Ceremonia spolia opima era un ritual religios ce imita ceremoniile arhaice îndeplinite de regele fondator, Romulus.
Învingătorul punea armura luată ca pradă pe o creangă groasă  de stejar și o ducea cu un cortegiu festiv la Capitoliu, la templul lui Jupiter Feretrius. (așa cum se vede pe verso-ul monedei reproduse mai sus).
Doar comandanții de armată puteau depune astfel armura inamicului în templu. 

Armura rămânea expusă acolo pe termen nelimitat, cu inscripția explicativă ce asigura celebritatea de lungă durată a eroului conducător de armată.

Pe timpul lui Octavian Augustus, nu au mai fost permise astfel de ceremonii nici unui general. De ce?
Octavianus Augustus nu a avut calități militare speciale. El a evitat pe cât posibil să lupte personal, cu arma în mână pe un câmp de luptă. A făcut asta odată, în tinerețe și a fost rănit destul de serios, așa că a preferat după aceea să delege niște militari din subordinea sa să comande armatele pe câmpul de bătălie.
Dar poporul trebuia să știe că toate acele succese i se datorau lui, care conducea înțelept.

Armatele romane fuseseră înfrânte în mai multe rânduri de către parți- o populație din actualul Iran

Inamicul ce le administrase romanilor o înfrângere cruntă pe câmpul de luptă au fost parții, un popor de origine iraniană, ce construiseră un puternic imperiu pe teritoriul dintre Mesopotamia și Asia Centrală.
Cavaleria și arcașii lor au repurtat mai multe victorii contra romanilor. . 

Înfrângerea de la Carrhes

În anul 53 î.Hr, triumvirul Marcus Crassus a fost înfrânt la Carrhes. Crassus și unul dintre cei doi fii ai săi și-au pierdut viețile , mulți romani au fost luați prizonieri (alții uciși) și au fost lăsate în mâna inamicului mai multe însemne militare- stindarde oficiale ale legiunilor. Aceste pierderi au însemnat o mare umilință și urmașii au încercat mereu să răzbune acea înfrângere și să recupereze însemnele militare.

Caesar plănuise o mare campanie militară împotriva parților , conducătorii știind însă că era prevăzută și o campanie împotriva dacilor. Caesar concentrase în Iliria 16 legiuni și 1000 de călăreți, având acolo și fondurile necesare pentru plata acelor legiuni pe interval destul de mare de timp .În special dacă ar fi cucerit mai întâi Dacia și ar fi prădat o mare cantitate de aur, în etapa următoare ar fi putut fi angajate și mai multe legiuni, pentru o invazie zdrobitoare împotriva parților.  Campania era prevăzut să dureze trei ani.
Desigur această informație nu fusese anunțată public, pentru ca negustorii daci, care aveau puternice legături comerciale și chiar reprezentanță comercială  la Roma, să nu-l avertizeze pe Burebista. 
Campania nu s-a mai realizat, căci atât Caesar cât și Burebista au fost asasinați de ai lor, în anul 44 î.Hr.

A urmat o nouă înfrângere a unei armate romane în fața parților. 

Lucius Decidius Saxa, numit guvernator al Siriei de către Marcus Antonius, a suferit o înfrângere majoră în anul 40 î.Hr la Apameea, în fața armatei parte conduse de...Quintus Labienus (un general roman ce trecuse de partea parților) și de prințul part Pacorus. Legiunile romane au fost înfrânte și stindardele lor capturate de parți. Labienus l-a executat pe Saxa și a cucerit coasta de sud a Anatoliei , profitând de reacția lentă a lui Marcus Antonius, care avea alte preocupări pe primul plan. 

Romanii au avut mereu dorința de a recupera acele însemne militare și de a zăzbuna astfel umilințele suferite prin pierderea lor.

În anul 38 î.Hr Ventidius Bassus, locotenentul lui Marcus Antonius i-a înfrânt pe parți în trei bătălii.

A avut parte și de un triumf ex Tauro monte et Partheis, care ar fi răzbunat înfrângerea dezastruasă a lui Crassus la Carrhes, din anul 53 î.Hr.. Stindardele nu fuseseră însă recuperate. Dar fusese primul roman ce îi învinsese pe Parți.

Marcus Antonius a întreprins în anul 36 î.Hr o campanie militară împotriva parților , dar nu a reușit să obțină  o victorie decisivă, în schimb retragerea trupelor sale (alcătuite din 100 000 de militari romani și trupe auxiliare din provinciile orientale și regatele aliate)  s-a făcut cu mari pierderi. Pierderea altor însemne militare a sporit umilirea armatei romane. În regiunile muntoase aride, armata romană s-a confruntat cu lipsa alimentelor și a apei , dar și cu boli ca diareea, febra și infecțiile. Romanii rămași fără alimente au mâncat plante din flora spontană și o plantă a avut efecte dezastruase, cauzând grave probleme stomacale soldaților. 
Eșecul campaniei lui Antonius a slăbit poziția acestuia în imperiul roman 

 Abordarea lui Octavianus

Mai târziu, Octavianus a avut o tentativă de a continua planul lui Caesar , cu care fusese la curent, căci îl însoțise pe Caesar în Macedonia, de unde se preconiza începerea luptelor.
În anul 35 î.Hr, Octavianus a debarcat cu trupe pe coastele dalmatice, sub pretextul unei campanii împotriva piraților. El a înaintat apoi până la râul Sava și a cucerit cetatea Segesta, ce urma să fie bază de aprovizionare pentru campania împotriva „dacilor și bastarnilor care sunt dincolo de Istru” (Appian-Istoria Romană). El solicitase  segestanilor cantități importante de grâne , ce urmau să fie duse spre nord cu nave pe râul Sava, apoi pe Dunăre.

La Segesta sau în preajma cetății a avut loc o întâlnire între Octavianus Augustus și regele dac Cotiso.

Întâlnirea a dus la un pact , care prevedea renunțarea la invadarea Daciei de către Octavianus, neamestecul geto-dacilor în teritoriile ocupate de romani la sud de Dunăre și sprijinul trupelor lui Cotiso în conflictele militare.
Pactul urma să fie garantat și printr-o alianță matrimonială, fiica lui Octavianus urmând a se căsători cu Cotiso , el însuși urmând a se căsători cu fiica lui Cotiso (după cum a scris Suetonius):
„M. Antonius a scris că (Octavianus) a făgăduit-o pe Iulia mai întâi fiului său Antonius, iar apoi lui Cotiso, regele geților, și că tot atunci a cerut în schimb în căsătorie, chiar pentru el pe fiica regelui”

Istoricii cred că informația ar trebui corectată, pentru că Octavianus era deja căsătorit. Dar dacă ne gândim că el n-a avut intenția să respecte aceste promisiuni, putea promite orice.
Fiica lui , Iulia era încă un copil. 

Fapt este că ulterior au intervenit divergențe între Cotiso și Octavianus.

„Dacii aceștia trimiseseră înainte vreme soli la Caesar (Octavianus n n) dar nu căpătară nimic din ce ceruseră și trecură de partea lui Antonius, fără a-i fi de mult folos, căci erau dezbinați” (Dio Cassius- Istoria Romana) 

Știm că în anul 37 î.Hr Marcus Antonius și Octavianus stabiliseră să încheie o alianță matrimonială: Iulia, fiica lui Octavianus urma să se căsătorească cu Marcus Antonius Minor Antyllus, fiul cel mare al lui Antonius.
Deci Antonius a menționat în discursul său din Senat că după această promisiune, Octavianus o promisese pe Iulia regelui Cotiso (sau fiului său) , în anul 35 î.Hr. 

S-a văzut ulterior că aceste promisiuni n-aveau nici o valoare pentru Octavianus, care n-a ezitat să ordone uciderea lui Antyllus imediat ce a intrat în Alexandria, după înfrângerea și moartea lui Antonius.
Ce a contat pentru el a fost doar iluzia dată adversarului că a fost încheiată o înțelegere serioasă.
 

Dar a mai fost o pierdere de stindarde în luptele duse de romani în Tracia în luptele pentru supunerea regiunii de la sud de Dunăre

Recuperarea de stindarde pierdute în Tracia și solicitare de premiu Spolia Opima

S-a petrecut o faptă ce ar fi îndreptățit pe un tânăr conducător militar să se bucure de o astfel de recunoaștere oficială.

În 29 î.Hr nepotul triumvirului Crassus, Marcus Licinius Crassus , ce era proconsul al Macedoniei i-a urmărit pe bastarni prin Moesia și l-a învins în luptă directă pe regele lor Baldo , recuperând și stindardele pierdute de Lucius Antonius (fratele lui Marcus Antonius)  în 61 î.Hr., în cursul unei campanii în zonă.
Marcus Licinius Crassus cel Tânăr a dus o campanie victorioasă contra bastarnilor, mesienilor și altor popoare trace.
El fusese coleg de consulat cu Octavianus (viitorul Augustus) și probabil succesul răsunător acestuia începuse să fie supărător pentru împărat. I-a trecut poate prin minte că trebuia să împiedice din fașă apariția unui nou Caesar. 

 .(Un amănunt interesant din biografia lui este că se crede că neavând copii, a adoptat  un băiat din familia Calpurnii Pisones, , un fiu al lui Marcus Piso Frugi , cunoscut apoi ca Marcus Licinius Crassus Frugi, ce a devenit consul în anul 14 î.Hr.)

La începutul regimului imperial, în anul 27 î.Hr nepotul triumvirului Crassus, Marcus Licinius Crassus a cerut dreptul la triumf după victoria repurtată în Macedonia  și de asemenea dreptul de a dedica prin spolia opima armura unui șef inamic învins în luptă corp le corp. :.Licinius Crassus îl ucisese în anul 29/8 î.Hr pe Deldo, regele Bastarnilor.
Augustus i-a refuzat asta, se pare pentru că el nu ar fi avut comanda supremă a armatei. (Deși unele surse spun  că fusese imperator) Crassus a beneficiat doar de un triumf asociat cu cel al lui Augustus, care și-a însușit meritele  

 Deci nu i s-a recunoscut nici titlul de imperator, nici dreptul de a depune armura regelui în templul lui Jupiter. Și apoi...a dispărut! 
Nu se mai știe nimic, nu e menționat cum și când a murit...deși era un personaj important în societatea romană. 

Dio Cassius a povestit cum a fost lupta.

Crassus a devastat Moesia cu armata sa, în urmărirea bastarnilor. Aceștia au trimis delegați ce explicau că nu le făcuseră nici un rău romanilor. Crassus i-a tratat amical și i-a îmbătat , căci „toți sciții sunt bețivi” . Apoi a plecat noaptea cu armata printr-o pădure, punând înaintea lor un mic grup de iscoade, care au fost atacate de bastarni. Crassus a ripostat imediat cu grosul armatei, masacrând mulți dintre ei și fugărindu-i pe ceilalți, care încercau să fugă cu căruțele în care erau femeile și copiii lor. Cu acest prilej, l-a ucis în luptă directă pe regele Deldo. Au fost recuperate și stindardele abandonate Geților de Gaius Antonius Hybrida (unchiul lui Marcus Antonius) în 61 î.Hr, în fața zidurilor Histriei. .
  Dio Cassius a scris însă că tânărul Crassus nu primiset titlul de imperator, așa că triumful a fost aprobat pentru... Octavian Augustus (a 8-a oară) .
Alți istorici au scris că tânărul Crassus fusese numit de fapt imperator după triumful din anul 27 , deci ar fi îndeplinit toate condițiile pentru a se bucura de distincția Spolia Opima. 
Prin urmare Octavianus nu a vrut, pur și simplu, să elogieze o victorie obținută în luptă directă de un alt militar roman, câtă vreme el însuși nu se putea lăuda cu așa ceva. 
Această distincție supremă-Spolia Opima-era mai valoroasă chiar și decât capturarea de stindarde inamice. 

Se presupune că tânărul Crassus a luptat și împotriva dacilor, dar această victorie a fost minimizată de Octavian. .

Dacii la jocurile din 29

Într-acestea, mai căutăm unele indicii despre daci în relatarea jocurilor organizate la Roma în anul 29, cu prilejul inaugurării templului Diuus Iulius. Cu acel prilej a fost invocată lupta Dacilor contra Suevilor. 
Octavianus nu-i înfruntase niciodată personal pe daci și în scrieri se fac referiri sub numele de geți, niciodată de daci. Unii dintre ei erau aliați cu romanii- cum era un rege mai puțin important, Roles, ce a luptat alături de Crassus contra altor geți.
Dio Cassius a scris că dacii care au luptat în arenă la acele jocuri fuseseră luați prizonieri la Actium, când ei îl susținuseră pe Antonius.
Tânărul Crassus a fost apoi uitat, mormântul său nu se cunoaște ,și nici numele lui nu e trecut pe mausoleul mamei lui, Caecilia Metella Care poate fi văzut și acum pe Via Appia) . Moartea lui pare suspectă . 
Horațiu, care a evocat supunerea dacilor, nu l-a menționat.
Nu se regăsește nici la Appian sau Suetonius.

Recuperarea stindardelor luate de parți 

.

 Stindardele au fost restituite în anul 20 î.Hr , în urma unor demersuri diplomatice, în Siria .
La Roma, însemnele au fost plasate cu mare solemnitate în templul Mars Ultor , sărbătorindu-se răzbunarea înfrângerii de la Carrhes. 

Dart nu putem presupune că scena figurată în basorelief pe celebra statuie a împăratului Augustus- cunoscută ca „Augustus di Prima Porta”- Augusto loricato- ar reprezenta remiterea însemnelor militare romane de către Parti, în anul 20 î.Hr. Pentru că această restituire a însemnelor militare și a prizonierilor capturați la Carrhes (ce s-a făcut de regele Phraates IV)  nu fusese ca urmare a unei victorii militare personale a lui Augustus. 

Octavianul Augustus a reușit în anul 20 î.Hr să recapete stindardele pierdute prin negocieri diplomatice cu regele part Phaarate IV, fără a repurta o victorie militară majoră. A amenințat că va ataca din Armenia.

Însemnele militare au fost remise oficial unui trimis roman/locotenent roman, dar propaganda lui Augustus a celebrat recuperarea însemnelor ca un succes personal al lui Augustus .
Dar fusese un succes obținut prin intermediari.
 Să fi reprezentat pe pieptul statuii sale primirea însemnelor ca și cum i-ar fi fost remise personal, ar fi însemnat să mintă fățiș (or la vremea respectivă toată lumea știa cum se desfășuraseră evenimentele) .
Și nu ar fi admis în ruptul capului să fie reprezentat pe platoșa sa un alt general al său primindu-le. 

Însemnele militare au fost apoi depuse în templul lui Mars Ultor , la Roma .


Monedele din epoca lui Augustus îi arată pe Parți supuși, în genunchi, restituind stindardele. Niciodată un rege part nu a fost arătat triumfător, în picioare.

Deci nu pare plauzibil ca scena reprezentată pe cuirasa lui Augustus în celebra statuie Augustus della Prima Porta să reprezinte restituirea însemnelor militare de către regele part Phaarate IV.

În acest basorelief, regele ce ține vulturul roman are o atitudine avântată , părând că depune un jurământ pe acel stindard. Este vorba foarte probabil despre înțelegerea avută cu regele dac Cotiso , când dacii s-au angajat să nu mai atace zonele de la sud de Dunăre și să apere frontierele romane din această zonă, romanii urmând să nu mai atace Dacia.

(Înțelegerea urma să fie pecetluită și printr-o legătură matrimonială, care nu s-a realizat însă, trimișii dacilor care ceruseră la Roma respectarea tratatului fiind nevoiți să plece nemulțumiți.)

Straiele celui care poartă stindardul sunt dacice, , în imagine apare și un lup ce stă în poziție supusă, semnificând dominarea de către Augustus a lupului dacic, ce este acum de partea lui, îmblânzit.
Augustus are la îndemână și sabia, vizibilă ostentativ . Adică ar fi gata să se lupte la nevoie, dar a evitat asta încheind un acord, iar adversarul e entuziast în admirarea valorilor romane.
  

În plus, Augustus a construit un altar lângă templul lui Marcellus dedicat lui Honos et Virtus, unde una dintre cuirasele princeps prezintă un trofeu de armură inamică, înfățișat foarte asemănător cu reprezentarea tradițională a spolia opima. În mod semnificativ, modul în care Augustus a tratat steagurile recuperate de la Partia în 19 î.Hr. a imitat o dedicație specială a prăzii inamice, așa cum a fost descrisă de Dio: „Augustus le-a primit ca și cum i-ar fi cucerit pe parți într-un război [...] în onoarea acestui succes, a poruncit să se decreteze sacrificii și, de asemenea, un templu dedicat lui Mars Ultor pe Capitoliu, în imitație a celui al lui Jupiter Feretrius, în care să se dedice steagurile.”

Suetonius observă că și fiul adoptiv al lui Augustus, Drusus( fratele viitorului împărat Tiberius)aspira să câștige spolia opima.  Aspirațiile lui Drusus, însă, diferă semnificativ de încercările lui Crassus de a face aceeași dedicație onorifică.

Crassus a deținut consulatul în anul 30 alături de Octavian, ceea ce i-a scos în evidență statutul înalt, iar ulterior a deținut o comandă proconsulară în Macedonia și Grecia, timp în care a întreprins campanii împotriva dacilor, moesienilor, bastarnelor, geților și tracilor, precum și a altor triburi „care nu fuseseră niciodată supuse Romei”, aducând toate sub stăpânirea romană. În această perioadă, se spunea că nu numai că l-a ucis pe regele bastarnilor, dar și că a recuperat steagurile legionare pe care bastarnii le capturaseră de la G. Antonius, fratele lui Antonius, în anul 43 î.Hr. (Cassius Dio).
Crassus a beneficiat de un triumf ex Traecia et Geteis , ce a fost celebrat în Iulie 27.
Este posibil ca Octavian să-l fi forțat să se retragă din viața publică în urma campaniilor sale din anii 29 și 28, deși, având în vedere cariera sa, nu este surprinzător faptul că nu se mai menționează nimic ulterior despre Crassus. Iar sub conducerea lui Augustus, retragerea din viața publică însemna mai pe scurt retragerea din viață. 

Armurile puteau fi folosite și pentru înspăimântarea dușmanilor , așa cum scrie Dio Cassius că a procedat Decebal când se aștepta la invazia romană: au fost puse armuri pe trunchiuri de copaci pentru  a fi luate drept soldați de către trupele inamice

La baza coloanei lui Traian sunt figurate armele dacilor, ca o depunere simbolică a acestor trofee. 
Se observă și stindardele dacice cu cap de dragon ,sau de lup,  precum și coifurile dacilor, unele având ridicături în partea de sus, altele având formă ovală, cu obrăzare mari. . Scuturi ovale, cămăși de zale. 

Spolia a devenit ulterior jefuirea monumentelor antice de elementele considerate decorative 

Multe dintre inscripțiile romane pe plăci de piatră au fost reutilizate în epocile ulterioare , fiind considerate simple elemente decoratice. 

Spolia (jaf) : inscripții romane reutilizate în Valencia, Spania (fațada Bazilicii Maicii Domnului a celor Părăsiți)