Armura pentru femei

Platoșă antică purtată de o femeie

Într-un mormânt din nordul Africii , în actuala Tunisia arheologii au găsit o platoșă din bronz aurit ce a fost datată din secolul III î.Hr. Cercetătorii cred că ea ar putea să fie legată de perioada celui de al doilea război punic, în care conducătorul cartaginez Hannibal Barca a atacat Italia , ducând lupte între anii 211 și 203 î.Hr. Alte obiecte găsite în acel mormânt nu ar susține însă această ipoteză, unii cercetători având opinia că mormântul ar data din secolele III-III î. Hr sau aproximativ din anul 300 î.Hr.Alte opinii ar fi că mormântul ar fi din perioada primului război punic (ce a avut loc între anii 264-241 î.Hr) .
De ce neapărat din timpul războaielor din Italia? pentru că platoșa pare a fi fost lucrată de meșteri din Italia. Prin urmare ea ar fi fost fie cumpărată fie luată ca pradă din sudul peninsulei italice. 

Platoșa din Ksour Essef , lucrată artistic arată astfel văzută din față. 

Văzută din spate, platoșa arată așa: 

Cercetătorii au fotografiat armura pe un tors de bărbat, încercând să-și închipuie cum ar fi arătat această platoșă când era purtată .
Observăm că platoșa e mică și nu ar fi oferit suficientă protecție unui războinic . S-a emis ipoteza că ar fi vorba despre o piesă de ceremonie, ce nu ar fi fost purtată în luptă.
Oricum însă baierile care fac legătura între cele două fețe ale armurii sunt scurte și indică un tors de mici dimensiuni al purtătorului armurii.

Ce observ eu la partea din față a armurii? Că ea seamănă mult cu corsetul purtat de Madonna în unele concerte- deci că ar avea un fel de sutien în dreptul sânilor (???) Sâni? Păi cum?

Și atunci m-am gândit cam așa: 
Dacă platoșa e una de ceremonie  și e de mici dimensiuni, nu s-ar putea să fi aparținut unei femei? Unei conducătoare sau unei preotese? 
Mai ales că pe ambele fețe ale armurii e figurată în relief figura unei zeițe identificate cu Minerva (Atena) . Zeița e reprezentată purtând  cască ornată cu o crească (cimieră) și cu două volute asemănătoare unor coarne de berbec. 

Platoșa pectorală are înălțimea de 30 cm și lățimea  de 28 cm. Partea din față măsoară 42,5 x 44 cm, iar partea din spate 42 x 66 cm.

Figurile zeiței poartă câte un colier din ghinde (figurat în basorelief). Un colier identic se află și la partea de sus a plăcii pectorale, sugerând o similitudine între zeiță și purtătoarea cuirasei. 
La extremitățile platoșei sunt figurate două capete de bovine împodobite cu ornamente- probabil jertfe aduse zeiței. 

În mod tradițional, platoșele antice urmăreau forma corpului pentru care era făcută armura și erau reliefați mușchii torsului. Aici e o platoșă din Apulia (Italia), se crede  că de origine grecească, din secolul III î. Hr.Arată altfel, nu? 

Pe platoșa din Tunisia însă, în partea anterioară sunt reliefați sâni. Nu mușchi.
Pe partea din spate sunt figuri decorative rotunde, florale,  dar nu reliefate ca sânii) 
Între  platoșa e decorată cu o  floare de crin (simbol al purității și al feminității) .Sub floarea de crin e o altă plantă, cu frunze dințate.
În spate, între cercurile decorative plate e de asemenea un motiv floral.

Figura divină reprezentată e  a unei zeițe- de asemenea un element feminin.
Dimensiunile platoșei din Tunisia sunt mici. Ca pentru torsul unei femei.
Aș spune deci că sunt destule argumente pentru a considera că e platoșa de ceremonie a unei femei, probabil a unei preotese a zeiței figurate pe armură.

Cum arăta mormântul 

Mormântul în care a fost găsită armura avea un puț de acces și două încăperi funerare; una de 4m² ș a doua mai mare, cu dimensiunile 2mx2,40m și înalttă de 1,60 m.În această încăpere era un sarcofag din lemn de chiparos colorat în roșu, cu dimensiunile 1,80 x 0,68 x 0, 84m 
În el erau osemintele unei persoane întinse pe spate, rămășițele fiind destul de prost conservate, fărâmițate. Corpul fusese acoperit cu culoare roșu-maronie (cinabru) . După noi analize s-a constatat că e vorba despre două corpuri, dintre care unul era al uni bărbat de circa 40 de ani și înalt de 1,70m, care fusese partial colorat pe cap cu cinabru. . 
Nu se spune nimic despre al doilea schelet. Deci el ar putea fi al unei femei. 

Au mai fost găsite acolo , pe lângă platoșa aurită- ce fusese plasată într-o nișă specială- și patru amfore, un bol, o cupă mică de lemnn în care mai era ocru, o lampă vopsită în negru. Au fost găsite și părți dintr-un centiron de bronz , precum și plăci din aramă care ar fi alcătuit inițial o casetă. 

Cel mai vechi manuscris literar

 Papirusul Derveni cel mai vechi manuscris european existent

Singurul papirus găsit pe pământul Greciei ,datat între anii 340 și 320 î. Hr.  a fost găsit în apropiere de Thessaloniki și e păstrat în muzeul arheologic de acolo. Era pe timpul domniei lui Filip al II- lea al Macedoniei. 

Papirusul a fost găsit într-un mormânt din necropola de acolo .
Manuscrisul e desigur destul de deteriorat, are și porțiuni arse (a fost pus pe rugul funerar) , dar au fost recuperate  26 de coloane de text .

Manuscrisul a fost compus spre sfârșitul secolului 5 î. Hr. și conține texte rituale , instrucțiuni pentru sacrificiile ce se făceau la înmormântări, dar și comentarii asupra unui poem atribuit lui Orpheus.
perspectiva autorului este una filozofică, iar metoda alegorică de interpretare e deosebit de interesantă , amintind de acrobațiile mentale și etimologice ludice ale lui Socrate, așa cum se vede în Cratylus de Platon.

Cercetătorii încearcă să ghicească cine ar fi fost autorul textului, fiind avansate nume ca: Eutifron din Prospalta, Diagoras din Melos și Stesimbrotus din Thasos . 

Manuscrisul a fost publicat on line în versiune digitală și este studiat în continuare de către numeroși specialiști. 

Poemuul începe cu cuvintele: „Închideți ușile, voi cei neinițiați”, vers ce a fost citat și de Platon. 
Analiza poemului arată că Orfeu a scris poezia ca o alegorie.
Se vorbește de zeița Nix (Noaptea), ce a dat naștere lui Uranus (Cerul), urmat la domnie de Cronos și a fost înlăturat de Zeus, a cărui putere e celebrată.
Zeus ascultă oracolele din sanctuarul zeiței Nyx, de la care are proorociri pe care le pune ulterior în aplicare.

Zeus a violat-o apoi pe mama sa, Rhea, rezultând nașterea zeiței Demetra. Apoi Zeus ar fi violat-o și pe Demetra, ce a dat naștere Persefonei, ce se căsătorește cu Dionis. Urmarea textului mitologic s-a pierdut. 
Dar interpretarea poemului precizează că aceste legende nu trebuie să fie înțelese „la propriu”, ci doar ca alegorii. 

În porțiunile ce se referă la practicile rituale sunt descrise sacrificiile ce se făceau Eriniilor (Furiilor) pentru îndepărtarea daimones (zeități malefice) ,
Sunt incluse și citate din scrierile filozofilor Heraclit și Parmenide. 

Textul e scris într-un amestec de dialecte  din diferite regiuni ale Greciei antice. 

https://dp.chs.harvard.edu/index.php?col=1&ed=multi

Aurul in Egiptul antic

 Masca lui Tutankamon analizată cu raze X

Analizarea cu mijloace moderne a artefactelor antice aduce informa'ii pre'ioase despre tehnologiile folosite la timpul realizării lor.
Un exemplu e masca de aur din mormântul găsit aproape intact al lui Tutankamon- practic singurul mormânt egiptean antic ce nu a fost jefuit în ăntregime . Experții consideră că au fost totuși două jafuri în hipogeu după închiderea lui (!) - adică cei care știau secretele mormântului ar fi intrat și ar fi furat cam 60% dintre bijuteriile faraonului .
 Numele lui Tutankamon a devenit celebru în epoca noastră, ca urmare a spectaculoasei descoperiri a majorității obiectelor de la înmormântarea sa. . 
(Dacă în acest mormânt de mai mică împortanță au fost găsite aceste copori- aproape 5000 de obiecte prețioase-, ne putem doar imagina ce comori or fi fost în mormintele marilor faraoni, ale căror morminte fuseseră pregătite din timp și fără limitare de cheltuieli) 
Masca din aur găsită pe fața mumiei faraonului Tutankamon, ce a murit de tânăr și -se pare-pe neașteptate fusese confecționată inițial pentru altă persoană- poate pentru o regină- și reutilizată, după adaptare  pentru Tutankamon. Se presupune că masca fusese destinată inițial reginei Nefertiti.
Cartușul (placa ce poartă numele faraonului) a fost înlocuit de asemenea, indicând faptul că inițial masca fusese făcută pentru altcineva, și anume pentru regina Nefertiti.
Urechile măștii poartă găuri pentru cercei- ceea ce nu ar fi trebuit să apară pentru un faraon ce depășise vârsta de 18 ani.
Criar și locul mormântului se pare că a fost schimbat în ultimul moment. Mormântul pare modest în comparație cu mormintele celorlalți faraoni. Explicația ar fi că succesorul lui Tutankamon la domnie, faraonul Ay ar fi dorit să-l șteargă pe Tutankamon din istoria Egiptului.
Mormântul faraonului Ay a fost de asemenea analizat și s-au găsit numeroase similitudini cu cel în care a fost înmormântat Tutankamon: fresce cu babuini, concepție similară. Doar că mormântul lui  Ay e mult mai impozant . Se crede că Ay a profitat de situație și a făcut schimb de mormintele pe care și le pregăteau fiecare din timpul vieții.

Tutankamon a fost ultimul faraon din dinastia sa și urcase pe tron la o vârstă fragedă ani. El a fost uitat de suveranii care i-au urmat și astfel mormântul său a rămas necunoscut până în zilele noastre. 
Analiza cu raze X a măștii de aur a arătat că masca a fost alcătuită din mai multe părți, asamblate printr-o sudură invizibilă cu ochiul liber, deci realizată cu o precizie uimitoare. Barba rituală a fost atașată de figura măștii prin intermediul unui tub interior. 
Masca funerară, înaltă de 54 cm și lată de 39,3 cm , cu adâncimea de 49 cm e alcătuită din două straturi de aur cu grosimea cuprinsă între 1,5 și 3 mm. S-au folosit două aliaje distincte: 18,4 carate pentru față și gât și 22,5 carate pentru restul măștii. Prin urmare, aurul nativ de 24 de carate a fost aliat de meșteșugarii egipteni. Aliaj cu o cantitate mică de cupru. Ei prelucrau aurul sub forma unor foi subțiri , ce erau apoi prelucrate la rece , cizelate, se realizau și filigranuri și inserarea de pietre prețioase sau semiprețioase. 
E posibil ca figura faraonului să fi fost înlocuită în grabă. Masca faraonului trebuia să reflecte cu fidelitate figura decedatului , pentru ca sufletul acestuia să-și recunoască trupul în viața de apoi (în credința egiptenilor antici). 

În acest medalion, în care faraonul e reprezentat în poziție apropiată de cea fetală a fost găsită o meșă de păr învelită într-o bucățică de pânză fină. . O inscripție de pe țesătura de in găsită alăturat, într-o cutiuță de lemn cu unguente parfumate spunea că e vorba despre o șuviță din părul bunicii lui Tutankamon, regina Tiyi.
Era vorba despre obiecte personale ale faraonului, amintiri din familie.
 Înălțimea figurinei este de 5,4 cm, iar lanțul de aur e lung de 54 cm și are diametrul de 0,3 cm. și se înnoda cu o bandă de pânză de in, care ar fi format o fundă la spate. 
S-a crezut că ar fi imaginea faraonului Amenhotep III-bunicul lui Tutankamon, dar urechile găurite ale statuetei ar indica faptul că de fapt ar fi reprezentarea lui Tutankamon . 

Pe pieptul faraonului a fost găsită o efigie a păsării Ba, cu lungimea de 6cm, ce simboliza sufletul decedatului, ce părăsea corpul la moarte. Pasărea Ba ține în gheare inele chen, ce simbolizează circuitul etern al soarelui.
. Vechea credință a egiptenilor spunea că viața eternă a defunctului depindea de reunirea (după moarte) a sufletului (Ba) cu corpul și cu energia vieții (Ka). 
Medalionul pectoral e decorat cu ornamente din sticlă colorată ce imită turcoazul , lapis lazuli și cornalina. 

A fost analizată de asemenea, cu un spetrometru  de fluoresce (Fier nță cu raze X, și compoziția chimică a lamei pumnalului lui Tutankamon, realizată practic din oțel (fier 88,4 %, nichel 11% și cobalt 0,6%).

Se crede că e vorba de fier provenit dintr-un meteorit, material mai scump decât aurul pe vremea aceea.

În mormântul lui Tutankamon au fost găsite 19 obiecte din fier. Unele erau lame asemănătoare cu cele folosite la ritualurile de îmbălsămare și descrierea lor s-a găsit în templele egiptene cu mențiunea că erau „venite din stele”.  Punalul era lucrat însă cu mai multă artă, ceea ce aduce bănuiala că ar fi fost un cadou diplomatic dintr-o țară vecină. 

Nepoata regelui Mihai I se declara trans și non-binar

Nepoata Elisabeta Maria a răposatului rege Mihai I e acum Eelaz.

Cea de a patra fiică a lui Mihai I, Sofia a avut un singur copil, născut în 1999 din căsătoria cu omul de afaceri Alain Michel Leonce Biarneix (de care a divorțat în 2002). Copilul- o fetiță- a primit prenumele Elisabeta-Maria. 

Acum , la maturitate , Elisabeta-Maria a publicat un mesaj cu ocazia Zilei Internaționale a Vizibilității Transgender, pe 31 martie. Mesajul sună așa:

„Le reamintesc celor care mă urmăresc (și celor care încă mă clasifică greșit) că nu sunt nici femeie, nici bărbat. Sunt ambele și niciuna. Mă aflu într-o zonă intermediară, într-o zonă gri. Folosesc pronume neutre sau masculine atunci când cele neutre nu sunt disponibile. La naiba cu transfobia și cu TERF-ii”

(TERF înseamnă „Trans-Exclusionary Radical Feminist”- adică „Feministe radicale excluzând persoanele trans”)

Folosește prenumele neutru Ealaz și practică meseria de ilustrator, în Belgia. Și studiază Artele, tot în Belgia. 
Ealaz Biarneix se declară o „creatură trans non-binară” și  spune că face parte din Vulture Culture. (Adică practica de a aduna și colecționa oase, cranii și tot felul de rămășițe de animale moarte.
Ealaz se recomandă ca „artistă queer care desenează animale ciudate și oameni ciudați”. 

***********************************************************************************
Reamintim că în România funcționează ONG- ul „Casa Regală a României”, 
Asociația  Casa Majestății Sale
ONG de utilitate publică, CUI: 25528843

Cont IBAN: RO31 BTRL RONC RT04 0479 6201, deschis la Banca Transilvania.
Înregistrare: Înscrisă în Registrul entităților/unităților de cult pentru care se acordă deduceri fiscale sub nr. 20816666/08.07.2019 (D 164)
Număr de telefon: 021 319 09 72

Otello

Cum arăta maurul care l-a inspirat pe Shakespeare

 

După cum știm, opera Otello de Verdi (compusă în 1887) are libretul (scris de Arrigo Boito) bazat pe tragedia scrisă de William Shakespeare în 1603 (și reprezentată prima dată în 1604): „Otello , the Moor(e) of Venice ” (Otello sau Maurul din Veneția).
Shakespeare s-a inspirat la rândul său dintr-o povestirea nr VII scrisă de Giovanni Battista Giraldi -Cinzio în volumul 3 din lucrarea sa "Gli Ecatommiti,"   în  1563 și din sfârșitul tragic a soției condotierului  Sampiero Corso. 

De remarcat că în povestirea scrisă de Cinzio, singurul personaj care are un nume propriu este nefericita Disdemona (așa apare numele eroinei în nuvelă). Soțul ei e numit doar ca „Il Moro” (Maurul) , alte personaje sunt desemnate prin epitete generice: „Alfieri” (stegarul- care a devenit apoi Iago), „soția lui” -(numită apoi Emilia) sau „Capo di Squadra”-(căpetenia de escadră/sublocotenent- denumit apoi Cassio) . Se presupune că numele ales de Cinzio pentru eroina sa : „Disdemona” provenea din cuvântul grecesc dysdaimon,  compus din  dys- prefix negativ și daimon- destin, soartă , divinitate, rezultând înțelesul de „nefericit, cu destin advers”.

Comentatori contemporani găsesc în   nuvela scrisă de Cinzio înțelesuri simbolice. Nu doar numele eroinei, care prefigurează destinul ei nefericit, dar și faptul că aceasta s-a căsătorit împotriva dorinței părinților ei și faptul că acea căsătorie a fost făcută cu „un bărbat pe care natura, Cerul și modul de viață îl diferențiază de noi”(cum se exprimă eroina) par să-i pecetluiască soarta. 
De fapt eroina luptă împotriva prejudecăților de acest fel , dar lupta ei se termină tragic.

Cel pe care Cinzio il numise doar „Maurul”, a fost numit de Shakespeare „Otello”. A devenit unul dintre cele mai puternice nume dintre cele create de literatură, intrând în vorbirea curentă din zilele noastre ca definiție a omului gelos, cu reacții violente. 
În nuvela scrisă de Cinzio, Maurul , convins de necinstea soției lui, complotează cu diabolicul stegar pentru uciderea ei, iar stegarul o ucide , cei doi dărâmând apoi tavanul casei ca să pară că femeia murise accidental sub dărâmături. Maurul regretă apoi moartea femeii și îl urăște pe stegarul care îl determinase să -i dorească moartea. Perfidul stegar se aliază cu sublocotenentul și reclamă la Veneția crimele făcute de Maur. Maurul e arestat, torturat, exilat și în final ucis de rudele femeii. Stegarul își găsește și el moartea sub tortură, totul fiind privit drept o pedeapsă divină pentru crimele comise. Încă odată povestirea are rol moralizator. 

Shakespeare a modificat acest final, scriind că Maurul își ucide soția cu propriile mâini și apoi, când se vădește nevinovăția ei, se sinucide. Pentru acest final a preluat elemente din viața condotierului Sampiero, care își ucisese soția.  

Sampiero Corso (Sampiero Corsicanul- în dialectul din Corsica: Samperu Corsu) a fost un condottiere (mercenar) corsican , ce se căsătorise în 1545 cu tânăra Vannina d'Ornano, cu care a avut mai mulți copii. În timp ce Sanpiero plecase la Constantinopol ca ambasador al Franței, Vannina i-a vândut bunurile și a fugit cu o navă, care a fost însă interceptată din ordinul lui Sanpiero. El și-a condamnat soția la moarte și - la dorința acesteia- a adus el însuși la îndeplinire pedeapsa pe care i-o hărăzise, sugrumând-o cu propriile sale mâini. Sanpiero a fost în final ucis de verii soției lui, asociați cu căpitanul său, Vittoldo. 

Cine a fost cel ce l-a inspirat pe Shakespeare pentru personajul Otello

Personajul care se pare că l-a impresionat pe Shakespeare și l-a determinat să scrie acea dramă a fost secretarul principal al suveranului din Maroc ce fusese trimis în 1600 ca ambasador la curtea reginei Elisabeta I a Angliei:  Abd el -Quahed ben Messaud (Abdelouahed ben Messaoud ben Mohammed Anoun). 
Diplomatul marocan ajunsese la Londra în fruntea unei delegații de 15 diplomați , cu intenția de a întări relațiile Marocului cu Anglia.
Diplomatul marocan a produs - se pare- o impresie puternică asupra britanicilor . La numai trei ani după sosirea acestei delegații diplomatice la Londra, Shakespeare și-a scris drama Otello, Maurul din Veneția. 

Figura lui Abdelouahed Anoun a fost imortalizată cu acel prilej prin portretul în ulei ce i s-a făcut în timpul vizitei. Pictura este acum expusă la institutul Shakespeare al Universității din Birmingham, cercetătorii fiind de acord a considera că acel diplomat marocan a fost figura ce l-a inspirat pe Shakespeare pentru eroul său Otello.
Portretul ambasadorului Marocului este cea mai veche pictură britanică reprezentând o personalitate musulmană. Portretul, vechi de 425 de ani , e considerat acum un simbol al legăturilor istorice între Maroc și Regatul Unit și se consideră că misiunea diplomatică venită din Maroc a reprezentat un eveniment major în schimburile diplomatice și culturale între Europa și lumea islamică . 

 (Gioachino Rossini a compus la rândul său, în 1816  o operă „Otello”, al cărei libret (scris de Francesco Berio di Salsa) nu se bazează direct pe drama lui Shakespeare, ci pe o adaptare scrisă în 1792 de Jean-Francois Ducis. Această operă are și o variantă cu final fericit, mai pe gustul epocii . )

Subiectul operei Otello de Verdi

Arrigo Boito, (compozitor de valoare la rândul său) a sintetizat toate aceste surse de informații într-un libret de operă puternic și impresionant, care l-a convins pe Giuseppe Verdi să scrie această operă ce a avut imediat un succes triumfal, care continuă și astăzi.)
.
Acțiunea operei se petrece în secolul XVI, în insula Cipru. Generalul Otello, investit la conducerea flotei venețiene și în funcția de guvernator al insulei , ajunge cu nava sa în portul Famagusta, în timpul unui puternic uragan  și aduce locuitorilor insulei vestea victoriei dobândite asupra marinei otomane ce amenința Ciprul.  Dar în timp ce majoritatea ciprioților se rugau pentru ca nava să acosteze cu bine și veștile să fie bune, stegarul lui Otello- Iago- îi dorește moartea. Pentru că îl invidiază pentru succesele obținute, dar și pentru căsătoria cu frumoasa și virtuasa Desdemona, fiica unui senator venețian. Căpitanul Roderigo aspiră să o cucerească pe Desdemona și pentru asta ar dori și el moartea lui Otello.
Iago îl urăște  și pe căpitanul Cassio, care a dobândit postul la care aspira el însuși. 
Iago profită de euforia generală pentru a-l îmbăta pe Cassio și a provoca lupta lui cu Roderigo, și un scandal general, în cursul căruia e rănit Montano, predecesorul lui Otello în funcția de guvernator.
Otello apare furios , potolește agitația și îl pedepsește pe Cassio, considerându-l vinovat de cele întâmplate. Cassio este degradat. 
Otello se întoarce la soția lui și cei doi îndrăgostiți își declară încă odată sentimentele profunde de dragoste.

Iago continuă uneltirile îndemnându-l pe Cassio să o roage pe Desdemona să intervină pentru a fi iertat de Otello. Rămas singur însă, Iago își dezvăluie cinismul feroce și caracterul diabolic. 
Când Desdemona sosește în grădină, Cassio o roagă să intervină în favoarea sa. Dar Iago l-a influiențat deja pe Otello că între Cassio și Desdemona există o legătură nepotrivită. Intervenția Desdemonei e interpretată de Otello ca o dovadă a legăturii vinovate între cei doi. 

Iago sporește în continuare suspiciunile lui Otello povestindu-i că l-ar fi auzit pe Cassio povestind în somn de dragostea lui pentru Desdemona și- ca dovadă că dragostea e împărtășită- Cassio ar fi avut în mână o batistă brodată pe care Otello i-o dăruise soției sale ca semn de dragoste. Batista fusese furată de Iago, cu ajutorul soției lui Emilia, ce era însoțitoarea Desdemonei.
Otello e încredințat acum că soția îi e necredincioasă și jură să se răzbune, Iago sprijinindu-i decizia.

Desdemona încearcă din nou să obțină iertarea lui Cassio, ceea ce duce furia lui Otello la paroxism, mai ales că ea nu poate spune de ce nu are batista cu pricina. Otello o acuză de adulter, fără ca ea să se poată apăra. Otello e distrus la gândul că soția l-a înșelat. Ar fi suportat mai ușor orice altă nenorocire.
Iago continuă să producă pretinse probe ale vinovăției Desdemonei: într-o discuție cu Cassio (la care Otello asistă din umbră) el discută despre iubita lui Cassio fără a o numi, făcându-l pe Otello să creadă că iubita lui Cassio e Desdemona. Decizia lui Otello e luată: își va ucide soția (iar Iago îl îndeamnă s-o omoare în patul nupțial).
Otello îl numește pe Iago căpitan (în locul lui Cassio) .

Situația e agravată de sosirea unei delegații din Veneția, condusă de ambasadorul Lodovico. Otello află că Dogele l-a rechemat la Veneția și l-a numit ca succesor al său pe Cassio. 
Otello crede că Desdemona e tristă pentru că se va separa de amantul ei și o aruncă la pământ în fața ambasadorului venețian. 
Complotiștii Iago și Roderigo se grăbesc să dea loviturile decisive. Roderigo pleacă să-l ucidă pe Cassio, în timp ce Otello, în culmea tulburării, își pierde cunoștința, spre satisfacția nedisimulată a lui Iago.

În camera ei, Desdemona e pradă neliniștei și presimțirilor sumbre, ca urmare a comportamentului aberant al soțului ei. Se roagă Fecioarei Maria. 
Otello sosește, o sărută pentru ultima oară, apoi o acuză din nou , îi spune că o va ucide și o strangulează. 
Apare Emilia, soția lui Iago și însoțitoarea Desdemonei. Ea aduce vestea că Roderigo l-a provocat la duel pe Cassio, dar a fost ucis de acesta. Ea o vede pe Desdemona agonizând pe pat, iar aceasta încearcă să-și dezvinovățească soțul , apoi moare. Otello declară imediat însă că el a ucis-o. 
Emilia povestește că Iago a furat batista prin intermediul ei . Montano relatează că Roderigo mărturisise complotul înainte de a muri. 
Otello înțelege teribila eroare pe care a făcut-o crezându-l pe Iago și bănuindu-și soția. Își predă sabia lui Lodovico. Mai are o palidă speranță că soția lui nu ar fi murit , constată însă că ea își dăduse sufletul. 

Decide imediat să-și aplice pedeapsa capitală,  străpungăndu-se cu un pumnal. Înainte de a muri, își mai sărută odată soția, așa cum o sărutase înainte. E sfârșitul. 

ˠ̃┼ˠ̃

Iată o interpretare celebra a unei arii din opera Otello de Verdi, cântată de marele tenor dramatic Mario del Monaco
https://www.youtube.com/watch?v=myWaafGU58U

Aici Mario del Monaco cu machiaj mai „light” în acelaș rol

Și aici prima apariție a lui Otello în opera lui Verdi: Otello întors victorios după o luptă contra turcilor și după confruntarea cu un uragan:
https://www.youtube.com/watch?v=SDmLxPJZVi4
În reprezentație Mario del Monaco e machiat ca maur- așa cum se considera că ar fi fost maurii. De fapt, iată cam cum era maurul :

Cine erau maurii

Observăm că în reprezentațiile operei Otello se obișnuiește un cu totul alt aspect pentru eroul maur. 
Asta se întâmplă probabil și din înțelegerea greșită, mai bine zis deformată în timp  a termenului de „maur”.
Maurii erau magrebieni care invadaseră peninsula iberică și care erau în cea mai mare parte berberi.

 În anul 711, un grup de musulmani nord-africani conduși de generalul berber Tariq ibn-Ziyad a cucerit peninsula iberică, instituind statul Al-Andalus. Monarhii catolici Isabella de Castillia și Ferdinand de Aragon au recucerit integral teritoriul peninsulei, în 1492.

”Maurus” era cuvântul latin ce desemna pe berberi, persoanele din vechea provincie romană  Mauritania , aflată în Africa de Nord. 
Tariq ibn Ziyad (ⵟⴰⵔⵉⵇ ⵓ ⵣⵉⵢⴰⴷ 675-730) era un războinic berber din tribul  Amazighes din Nefzawa (actuala regiune Al Hoceima-Nador). Cu alți berberi din tribul Nefzawa a cucerit peninsula iberică, ce era deja devastată de vizigoți.  iar strâmtoarea Gibraltar îi poartă numele: cuvântul Gibraltar vine de la „Jabal Tariq”.

Cu trecerea timpului, termenul a fost aplicat tuturor musulmanilor din Europa, iar din Renaștere acest termen a desemnat orice persoană cu pielea neagră sau ceva mai închisă la culoare. Uneori europenii făceau diferența între „mauri negri” și „mauri albi”

Originea berberilor și elemente din istoria lor

Berberii sunt poporul autohton din Africa de Nord, primii locuitori ai acelei regiuni.

Unii cercetători fac legătura între această populație și populația străveche- din paleolitic și din neolitic.
Studiile genetice au arătat că berberii au o diversitate genetică complexă, cu legături atât cu Europa de Vest cât și cu Orientul Mijlociu. A existat o civilizație a capsienilor (în perioada Neolitică), ce a stat la originea poporului berber. Acești strămoși au făcut celebrele picturi rupestre din Sahara-la Tassili , pe timpul când Sahara nu devenise un deșert, ci avea un climat favorabil unei largi varietăți de animale, ce apar în acele picturi.

Tot în perioada Neolitică Fenicienii veniți din Tyr au fondat în nordul Africii civilizația cartagineză pe litoralul golfului Tunis, existând numeroase interferențe între aceste populații. 

În timpul erei pre-romane s-au înființat mai multe state independente, ale populațiilor  de Massaesyli, Massyli  și Mauri, între altele. .
Ocupația romană a format provincia romană Africa, pe teritoriul Cartaginei. 
Pe latura vestică a actalei Libia  (Africa Vetus și Africa Nova ) a fost divizată de Diocletian în trei: Tripolitania, Byzacen și Africa Proconsulară residuală, numită Zeugitania.și Numidia. Teritoriile acestor provincii au variat , berberii continuând să aibă relații culturale atât cu fenicienii, cât și cu romanii , fiind oficiate și căsătorii mixte. S-au desfășurat și numeroase războaie împotriva romanilor.

Religia berberilor a fost influiențată atât de mitologia egipteană, cât și de religia evreiască adusă de comunități de evrei, dar și de creștinism, prin care -din secolul II- populația autohtonă se opunea Romei. Au luat naștere secte creștine populare , Filozoful și teoreticianul Augustin din Hippone  de origine berberă a fost sanctificat , devenind sfântul Augustin , unul dintre cei patru primi Părinți ai Bisericii latine (denumite ulterior catolice)
Cum din anul 430 Imperiul roman s-a retras din Algeria sub presiunea vandalilor, din anul 544 Imperiul roman de Răsărit („bizantin”) și-a exercitat influiența acolo, nu fără opoziție din partea berberilor.
A urmat ocupația arabilor, însoțită de convertirea la islam (în secolul al VII-lea) . Regina berberă Kahena (Dihya) a luat conducerea rezistenței, sprijinită de Bizantini, dar arabii au ocupat în final Cartagina, ucigând-o pe Kahena.

 Berberii trecuți la islam au preluat și adversitățile între șiiți și sunniți, conflictele ajungând și în Al-Andaluz, (peninsula iberică ce fusese ocupată de berberi).    

 Cum arată un berber din zilele noastre

Berberii (Amazighs ⵉⵎⴰⵣⵉⵖⵏ) poartă diferite denumiri etnice în funcție din zona din Magreb în care locuiesc. În decursul istoriei au fost numiți mauri, numizi, getuli și în diferite alte feluri

În Algeria ei sunt numiți kabyli. În Maroc-Rifains. 
Ați auzit de Zinedine Zidane? Celebrul Zizou? El vorbește cu părinții săi în limba kabylă, deși e născut în Franța, unde emigraseră părinții săi, Smail și Malika Zidane..Sau poate îl știți pe Karim Benzema (KB9) ? Tatăl său, Hafid provenea și el din Kabylie (regiune din Algeria locuită de această minoritate etnică).

Frumoasa actriță cu ochi albaștri Isabelle Adjani are tată francez de origine kabylă (Amazigh) . Mama ei e nemțoaică din Bavaria. 

Oras construit de Traian in Africa

 Colonia romană înființată de împăratul Traian în nordul Africii

Marciana Traiana Thamugadi (numită azi Timgad sau Thamugadi) este o cetate antică ale cărei vestigii pot fi vizitate în zilele noastre în regiunea Aures din nord-estul Algeriei.

E vorba despre colonia romană fondată de împăratul Traian în jurul anului 100 ca sediu pentru Legiunea a Treia Augusta , aflată sub conducerea lui Lucius Munatius Gallus.

Lucius Munatius Gallus a fost guvernator al provinciei Numidia între anii 100 și 102, fiind însărcinat de împăratul Traian să delimiteze teritoriul coloniei romane de pământurile tribului de berberi getuli numiți Musulami. Regiunea fusese anexată de Imperiul Roman în anul 44.
Quintus Junius Blaesius (proconsul roman al Africii de la începutul secolului I, în timpul împăratului Tiberius ) a descris războiul împotriva poporului de getuli („Gaetulas Gentes”)

Războaiele purtate de romani contra berberilor autohtoni
Scriitorii romani antici au scris că în timpul împăratului Augustus s-au purtat lupte în nordul Africii în anii 3-5, când fusese numit consulul Lucius Passienus Rufus (aflat în funcție din anul 4 î.Hr.) și s-a înființat provincia Africa Proconsulară. Acest consul a fost recompensat cu Triumphalia ornamenta după ce fusese victorios împotriva populației de getuli numiți Muslami. 
În anii 5-6 , generalul roman Cossus Cornelius Lentulus (numit consul în anul 1 î.Hr) i-a învins din nou pe Muslami, apoi pe Getuli, primind la rândul său recompensa ornamenta triumphalia . Fiul său și-a adăugat supranumele de Gaetulicus .

În anul 17 Muslamii s-au revoltat din nou contra romanilor . Numidul Tacfarinas a realizat o alianță a Muslamilor cu vecinii lor Garamanți și Cinithieni , atrăgând de partea sa și o serie de dezertori din trupele auxiliare ale armatei romane ,inițiind apoi un amplu război de eliberare în regiunea actualei Algeria , aflată în zona de ocupație romană.
Popoarele autohtone au dus un război de hărțuire, pentru a zădărnici acțiunile militare ale armatei regulate romane.
Imperiul Roman a trimis ambasadori pentru a negocia o înțelegere cu rebelii, apoi au fost trimiși generali care au purtat un război ce a durat încă doi ani. 

În anii 19-20, împăratul Tiberius a fost nevoit să trimită acolo Legiunea IX Hispana din Pannonia și se pare câteva detașamente (vexillations) din Legio VIII Augusta, pentru a înfrânge răscoala. 
În anul 21,  Quintus Junius Blaesius a fost trimis la conducerea luptelor de acolo și a obținut victorii parțiale, pentru care a fost răsplătit cu ornamenta triumphalia. 

Portretul din bronz al împăratului Octavianus Augustus găsit la Meroë  (actualmente în Sudan) , datat între anii 30-25 Î.Hr. Ochii statuii au fost făcuți din pastă de sticlă verde- pentru iris- și neagră - pentru pupilă-fiecare cerc de sticlă fiind delimitat de câte un cers subțire de cupru. Albul ochilor a fost realizat din piatră albă de calcar șlefuită. Canalele lacrimale sunt indicate cu pastă roșiatică , iar genele (care sunt rupte acum) au fost făcute din foi subțiri , zimțate din cupru.  Pe părul statuii se mai văd urme de vopsea roșcată.
Se confirmă deci descrierea autorilor antici că Augustus era blond și avea ochii verzi.
Sculptorul nu a dorit să-și flateze subiectul, așa că a prezentat cu fidelitate ușoara nesimetrie a feței împăratului și urechile lui clăpăuge. Statuia a fost făcută în Egipt, dar statuia a fost furată de localnicii din nordul Africii și decapitată când în urma luptelor cu romanii aceștia cerusera returnarea statuilor  furate. 

 

În anul 24, succesorul lui  Quintus Junius Blaesius, Cornelius Dolabella a reușit să-l ucidă pe Tacfarinas. El a schimbat tactica de luptă împotriva berberilor, divizându-și trupele în patru coloane mobile. A obținut și sprijinul regelui Ptolemeu al Mauritaniei , ce era dornic să devină aliat al Imperiului Roman.
După pacificarea provinciei din nordul Africii, romanii au întreprins mari lucrări publice, în timpul împăratului Tiberius. Pe teritoriul unde acum este Tunisia s-au construit orașele Thugga (Dougga) și Bulla Regia. Africa devenise unul din principalele grânare ale Imperiului Roman. În această perioadă, Legio III Augusta a fost transferată la Ammaedara (actualmente Haidra-Tunisia) .
În timpul ocupației romane, o parte din populația autohtonă s-a angajat în armata romană, formând o cohortă de Musulami (cohorta I Flavia Musulamiorum) , ce a fost trimisă între anii 69-70 să lupte în Iudeea, apoi în Siria- în timpul împăratului Domitian, apoi de-a lungul frontierei Numidiei și Mauritaniei- în timpul împăratului Traian. 

Între anii 44-45 a fost o altă revoltă a populației de Muslami, reprimată rapid de noul guvernator roman al Africii, Galba (ce avea să devină apoi împărat) .

Au apărut apoi prin partea locului...vandalii! Vandalii erau o populație germanică orientală despre care se știe că ar fi venit din sudul Scandinaviei, se stabiliseră  în zona de sud a actualei Polonii, dar mare parte dintre ei  au migrat invadând succesiv colonii romane din Europa. Ei au atacat Dacia , luptând împotriva armatelor romane o lungă perioadă, între anii 166 și 180 , în timpul împăratului Marc Aureliu, de-a lungul Dunării. 
Ei au profitat de deplasarea unei părți din trupele romane spre Orient, unde se purta un război împotriva Parților (între anii 162-166) . Legiunile romane au luptat în câmpiile Mesopotamiei, dar au avut efectivele reduse dramatic și de o epidemie de ciumă (pesta antonină, ce a devastat Imperiul între anii 165-190, sub domniile lui Marc Aureliu și Commodus. Se pare că era de fapt o febră hemoragică , sau tifos.)

Scriitorii antici au relatat că după ocuparea unui templu al lui Apollon din zona Tigrului, s-ar fi degajat un nor toxic ce ar fi declanșat epidemia. Să ne amintim că despre săgețile zeului Apollo se spunea în  mitologie că ar fi putut aduce și epidemii. Chiar în timpul Războiului Troian se spune că faptul că Agamemnon o luase ca sclavă pe Criseis, fiica preotului Crises al lui Apollon a avut ca urmare declanșarea unei epidemii, ca răzbunare a zeului ofensat. 

Vandalii au migrat apoi în  peninsula Iberică, (presați poate de Goți) ajungând apoi în Africa de Nord-Vest, unde au fondat un regat, în secolul V. 
În anul 439 vandalii conduși de Genseric au stabilit un regat în provincia romană Africa (pe teritoriul actualei Tunisia) , extinzându-se apoi în Sicilia, Corsica și Sardinia, Malta și Insulele Baleare, ajungând să jefuiască Roma în anul 455. 
Între anii 533-534 armatele împăratului din Imperiul Roman de Răsărit („bizantin”) Iustinian i-au înfrânt pe vandali . Generalul Belisarius l-a detronat pe regele vandal Gelimer și a anexat provincia Africa. 

Între anii 100 și 102, Lucius Munatius Gallus a fost însărcinat de împăratul Traian să delimiteze cu borne terenurile coloniei romane „Africa” de pământurile triburilor autohtone de Muslami.
A fost fondată totodată colonia romană de la Timgad,( în anul 100 ), unde au fost instalați veteranii din Legiunea a III-a Augusta. Actul de fundare al orașului a fost consemnat într-o inscripție latină găsită la Timgad.
 Orașul a fost construit inițial pe o suprafață de 12 hectare extinzându-se apoi la 90 de hectare, și a fost dotat cu temple, terme, forum, teatru, în centru fiind un arc de triumf.
Vechiul nume al orașului era Marciana Trajana Thamugadi. Marciana- după nmele surorii împăratului, Trajana- după numele fondatorului: împăratul Traian.
Thamugadi se pare că era numele berber al locului. Numele berber ar fi fost Timgad (Tamgut) , ce a fost găsit în documente antice. Thamugadi ar fi forma de acuzativ, la genitiv fiind Thamugadis. 
Orașul era alimentat cu apă din izvorul de la Aïn Morris, aflat la 3km distanță, poate și de la izvorul Aïn Cherchar aflat la 11 km distanță. 
Planul inițial al orașului a urmat planul tradițional al așezărilor romane, cu lotizări rectangulare și căi de circulație perpendiculare unele pe altele. E posibil ca inițial să fi fost un castru roman. 
Fiind un oraș de veterani, el a devenit un mijloc de recrutare pentru legiunea din vecinătate, dar și un centru de producere a cerealelor și măslinelor. 
Politica începută de împăratul Augustus, pax romana a contribuit la adeziunea populațiilor autohtone romanizate, berberii putând dobândi cetățenia romană cu toate drepturile aferente (dacă parcurgeau treptele educative cursus honorum și altele)  .
După apariția creștinismului, în timpul domniei împăratului Valerian (între 253 și 260) sau în timpul lui Diocletian (284-305) au fost martiri creștini și în acel oraș. Episcopul Novatus din biserica din Timgad a luat parte la consiliul de la Cartagina , în 256. În secolul IV au fost construite trei basilici , dar au fost găsite și resturile mai multor capele, de baptisterii, oratorii și ale unei mănăstiri.

S-au găsit unelte ce poartă simboluri creștine, precum mși gravuri artistice fabricate local.  

Erupția care a distrus Pompei și Herculanum.

Pliniu cel Bătrân și-a sacrificat viața pentru a-i salva pe sinistrați  (23-79) 
De la el au rămas atât de multe descrieri exacte din antichitatea romană

El a fost autorul unei monumentale enciclopedii, intitulată Istoria naturală  (Naturalis Historia), ce a fost publicată cam în anul 77 și era compusă din 37 de volume , (informațiile culese de el erau în nu mai puțin de 160 de volume) . Pliniu a adunat acolo cunoștințele științifice și tehnice din epoca sa , pe teme variate ca științele naturale, astronomia, antropologia, psihologia și metalurgia.  A scris numeroase alte lucrări.

În anul 79 el și-a adoptat nepotul, (cunoscut ca Pliniu cel Tânăr) , care și-a luat numele  Caius Plinius Caecilius Secundus.

Pliniu cel Bătrân (Caius Plinius Secundus) era în anul 79 (în timpul împăratului Titus, fiul lui Vespasian) )  comandantul flotei romane ce-și avea baza la Misenum , la cca 40 km de Vesuviu, de cealaltă parte a golfului Napoli.
Observând emisia de gaze și fum ce începuseră  să iasă din vulcan,  s-a dus cu o corabie la locul erupției vulcanului Vesuviu pentru a observa erupția de aproape, dar mai ales pentru a salva pe cei care nu aveau posibilitatea de a se evacua din fața pericolului. 

Relatarea morții lui ne-a parvenit printr-o scrisoare adresată de nepotul și fiul său adoptiv,  Pliniu cel Tânăr (61-113) istoricului Tacitus:

Pliniu către scumpul său Tacitus, salut

Îmi cereți să vă povestesc sfârșitul unchiului meu pentru a putea să-l transmiteți mai exact posterității.  Vă mulțumesc pentru asta, căci prevăd că această moarte va beneficia de o glorie eternă fiind celebrată de voi.
Deși el a pierit în mijlocul devastării unora dintre cele mai frumoase ținuturi, odată cu populația (de acolo), odată cu orașe, într-un accident memorabil care pare a fi destinat să facă amintirea lui să trăiască veșnic- deși el a izvodit el însuși opere de neuitat, în mare număr, totuși durata gloriei sale va fi mult prelungită prin nemurirea scrierilor voastre. 
Din partea mea, sunt fericit să-i stimez pe oamenii cărora zeii de acordă privilegiul de a face acțiuni demne de a fi consemnate în scris sau să scrie cărți demne de a fi citite, și de trei ori mai fericiți sunt cei care au unul sau altul dintre aceste daruri.

 

El se găsea la Misenum, unde  comanda personal flota. Pe 9 înainte de calendele din septembrie (deci pe 24 august? E o controversă aici) , cam pe la ora a șaptea (a zilei) , mama mea i-a spus că se vede un nor extraordinar prin mărimea și aspectul său.
El tocmai își făcuse baia de soare , apoi de apă rece și mâncase o masă ușoară întins pe pat, unde  lucra.

El a cerut să i se aducă încălțările și a urcat în locul de unde se putea vedea mai bine fenomenul în chestiune:  un nor se forma (nu se putea vedea bine de la distanță din care munte ieșea, s-a aflat pe urmă că era din Vezuviu), având aspectul și forma unui arbore și aducând mai degrabă cu un pin. 
Căci după ce se ridicase ca un trunchi foarte alungit, norul se desfășura în forma unor ramuri , fiind dus mai întâi -presupun- dus în sus de coloana de aer în momentul în care luase ființă, apoi această coloană căzuse, abandonată ei înseși sau cedând sub propria sa greutate, ea se prăbușea lărgindu-se; pe alocuri ea era de un alb strălucitor , în alte părți era prăfoasă și pătată, prin efectul pământului și cenușii pe care le dusese cu ea. 

Unchiul meu a găsit toate acestea ca fiind neobișnuite și demne de a fi văzute mai de aproape, ca un savant ce era. El a dispus să se pregătească o navă liburniană; il mi-a propus dacă mi-ar plăcea să merg cu el; eu i-am răspuns că preferam să rămân să lucrez și chiar el îmi dăduse ceva de lucru. 
Il a ieșit din casă; i s-a adus un bilet de la Rectina, soția lui Tascius, speriată de pericolul ce o amenința (villa sa era la poalele muntelui și nu putea fugi decât pe mare) ; ea se ruga să fie salvată dintr-o situație atât de teribilă.
Unchiul meu și-a schimbat planul și ceea ce întreprinsese din dragoste pentru știință, a continuat din eroism. El a dispus să se scoată cvadrireme și s-a îmbarcat el însuși , cu intenția de a salva nu doar pe Rectina și și multe alte persoane (căci erau multe persoane venite să se destindă pe mal) 
El a venit cât a putut de repede în zona din care alții fugeau și a înaintat drept spre locul periculos, atât de neînfricat încât , pe măsură ce percepea cu privirea toate fazele teribilului flagel dicta (descrierea lor)  ca ele să fie notate sau le scria el însuși.
Deja cădea cenușă peste nave  și pe măsură ce se apropiau cenușa era mai caldă și mai deasă, deja erau și pietre ponce și pietricele înnegrite, arse, fripte de foc, deja era apa mică și stâncile prăvălite nu mai permiteau navigarea. El a ezitat un moment: ar trebui să se întoarcă? Apoi i-a spus pilotului care il sfătuia la asta: „Norocul- a zis el- urmeaă curajului; pune bara spre locuința lui Pompinianus”
Acesta din urmă era la Stablae, de partea cealaltă a golfului (căci malul are o curbură ușoară umplută de mare). În acel loc , când pericolul încă nu sosise dar se vedea apropiindu-se, Pomponianus își încărcase pachetele pe vase , decis să fugă dacă vândul potrivnic ar fi căzut. Vântul era favorabil în momentul acela unchiului meu care a sosit, l-a îmbrățișat pe prietenul său care tremura, l-a consolat, l-a încurajat vrând să-i potolească temerile prin calmul său, apoi a făcut o baie; Ieșind din ea, s-a așezat la masă și a cinat cu veselie sau- ceea ce nu e mai puțin frumos- prefăcându-se vesel. 

În timpul acesta culmea muntelui Vezuviu strălucea în mai multe locuri de flăcări mari și coloane mari de foc a căror roșeață și strălucire apăreau și mai vii în întunericul nopții. Unchiul meu spunea că erau cămine lăsate aprinse de țărani în fuga lor speriată și că vilele abandonate ardeau părăsite- vrând prin asta să le potolească frica. Apoi el s-a dus la culcare și a dormit fără îndoială, căci respirația sa, care era sonoră dat fiind că era corpolent, era auzită de cei care se perindau prin fața ușii lui.

Dar curtea prin care se ajungea la apartamentul său era deja plină de cenușă amestecată cu pietre ponce care formaseră un strat atât de gros că dacă ar mai fi rămas în cameră n-ar mai fi putut ieși. 
L-au trezit , el a venit să-i întâlnească pe Pomponianus și pe ceilalți care vegheaseră toată noaptea în picioare. 
S-a ținut sfat: să rămână într-un loc acoperit, su să iasă afară? Cutremure frecvente și puternice zguduiau casele care păreau smulse de pe temelii și se balansau într-un sens, apoi în celălalt.
În aer liber în schimb cădeau fragmente de piatră ponce , ușoare și poroase, adevărat, dar de temut .
La asta s-au resemnat după compararea pericolelor. Pentru unchiul meu a fost important ce e mai bine: la ceilalți a contat de ce se temeau mai mult. Ei și-au pus perne pe cap , legându-le cu (fâșii de) cearșeafuri: ca să se protejeze de ce cădea din cer.
Deja se luminase de zi, dar în jurul lor era o noapte mai deasă decât orice altă noapte și care estompa o mulțime de focuri și de lumini de tot felul.
S-a luat hotărârea să meargă pe mal și să vadă de aproape dacă acum e posibil să iasă pe mare; dar marea era tot cu valuri mari și periculoasă.
Atunci a fost întins un cearșaf, pe care s-a culcat unchiul meu; el a cerut  apă rece și a băut; apoi flăcările și mirosul de sulf care le anunța i-au făcut să fugă pe tovarășii săi și l-au trezit. 

El s-a sprijinit pe doi sclavi ca să se ridice, dar a căzut imediat. Presupun că aerul îngroșat cu cenușă îi astupaseră respirația și îi închiseseră laringele , pe care el îl avea deja delicat, strâmt și deseori cu probleme. 
Când s-a luminat de zi (era a treia zi de când îl văzusem pentru ultima oară) corpul său a fost găsit intact, în perfectă stare și cu straiele pe care le purtase la plecare; părea că doarme, nu că murise.

În timpul acesta , la Misenum cu mama mea.. dar asta nu prezintă importanță pentru istorie și nu m-ați întrebat altceva decât relatarea morții sale. Mă voi opri deci.
Nu aș adăuga decât asta: v-am dat înșiruirea completă de evenimente la care am asistat și a celor ce mi-au fost povestite imediat, atunci când povestirile sunt cele mai exacte. Rămâne să extrageți ce veți alege; căci o scrisoare nu e o istorie; să scrii pentru un prieten nu e acelaș lucru cu a scrie pentru public. Adio”

Trebuie spus că scrisoarea originală s-a pierdut și ea ne-a parvenit doar sub forma mai multor copii, care nu concordă perfect între ele. 
O inscripție găsită la Pompei conține data XVI K NOV , adică a 16-ea zi înainte de calendele lui noiembrie, deci 17 octombrie. Mai multe indicii găsite la Pompei converg spre ipoteza că erupția a avut loc toamna. 

Se deduce din descrierea făcută de nepot că Pliniu cel Bătrân era deja suferind , având „laringele strâmt”- să fi însemnat că suferea de astm? Oricum avea niște probleme cu sistemul respirator. 

Totuși el nu a pregetat să meargă unde era pericolul foarte mare, acostând la numai 6,5km dePompei și la cca 15 km de vârful vulvanului,  ca să încerce să salveze cât mai multe persoane. Ca navigator experimentat știa că dacă vântul bate puternic spre coastă nu va putea ieși imediat înapoi pe mare , dar a riscat să meargă la cei ce rămăseseră blocați pe țărm ca să-i încurajeze și să încerce apoi să-i evacueze cu nava sa, când direcția vântului se va schimba. A încercat să pară vesel , apoi s-a retras în cameră, de unde însoțitorii săi au auzit zgomotul unei respirații grele, interpretate ca fiind un sforăit. Dar poate era de fapt un horcăit , pricinuit de problemele pe care deja i le provocaseră gazele toxice. 
Această ipoteză e întărită de faptul că a doua zi, când ieșiseră cu toții pe malul mării , însoțitorii i-au adus un cearșaf pe care să se întindă pe plajă. Desigur nu se punea problema să doarmă sub ploaia de cenușă și pietre încinse, de care ceilalți încercau să se apere punându-și perne pe cap. De fapt bătrânului comandant îi era rău . A cerut apă,  apoi probabil și-a pierdut cunoștința. Când a încercat apoi să se ridice, sprijinit de doi sclavi, a căzut . Nu reiese însă că ar fi murit subit, ci mai degrabă că că i s-a făcut rău și nu a putut merge. E posibil ca degajările de gaze să fi conținut pe lângă sulf (al cărui miros l-au simțit cu toții ) și bioxid de carbon, care e mai greu decât aerul și ar fi putut forma un strat în partea de jos a atmosferei de acolo. Cum Pliniu a stat lungit, dioxidul de carbon l-a intoxicat mai mult decât pe cei ce stăteau în picioare. 
(A fost relatată și moartea a 600 de oi cauzată de „aerul viciat”, în zona localității Pompei) 
Povestirea nu mai relatează ce s-a întâmplat după aceea, cum s-au salvat însoțitorii săi, care au revenit abia a doua zi să-l caute.  

Probabil toți ceilalți au fugit, lăsându-l singur pe plajă . Probabil au reușit să iasă în larg cu nava, căci probabil direcția vântului se schimbase. Toate acestea sunt trecute sub tăcere și pot fi doar presupuse. 

A doua zi bătrânul savant a fost găsit mort, unde îl lăsaseră. Deci echipajul navei a putut reveni pe plaja aceea (probabil erupția vulcanului încetase și lava nu ajunsese până acolo) 

E posibil să fi existat suspiciunea contemporanilor că însoțitorii săi l-au părăsit , deși ar fi putut să sî-l salveze luându-l împreună cu ei. Desigur a părut ciudat cum a murit comandantul flotei, în timp ce însoțitorii săi, dar și Pomponianus și ai lui au putut pleca. 

Întrebarea pusă de istoricul Tacitus e o încercare delicată de a lămuri această problemă. 
Răspunsul excesiv de umil al lui Pliniu cel Tânăr sugerează cu subtilitate că înțelesese de ce i se pusese doar întrebarea despre moartea unchiului său fără a i se solicita și detalii despre mama sa sau despre el însuși. 
Scrisoarea scrisă de fiul adoptiv 27 de ani după desfășurarea evenimentelor  caută să îndepărteze ideea vinovăției însoțitorilor , explicând mai întâi de ce nu și-a însoțit unchiul (care îi era și tată adoptiv) în împrejurarea riscantă, apoi arătând că bătrânul savant era suferind , dar că nimeni nu bănuise cât de gravă era starea sa, care s-a înrăutățit brusc. Interesant că fiul adoptiv îl numește în continuare „unchi” pe cel care îl adoptase. 

Rămân faptele:  el își riscase viața și venise cu nava sa să-i salveze pe Pomponianus  și ai săi, nu au putut pleca imediat, iar  a doua zi ei au preferat să fugă cu acea navă părăsindu-l pe cel care le adusese salvarea, fără a încerca să-l transporte și pe el pe navă, când i se făcuse rău din pricina gazelor toxice. 

În dimineața zilei de 24 octombrie (estimată de cercetători contemporani) a început activitatea vulcanică la un nivel ce i-a speriat pe locuitorii din localitățile învecinate. După prânz i-a parvenit comandantului flotei din Misenum, Pliniu cel Bătrân apelul disperat din partea soției unui prieten ce-și avea casa la poalele vulcanului și nu putea să plece decât pe mare. Pliniu cel Bătrân a plecat cu mai multe nave să ajute la evacuarea celor aflați în pericol, dar erupția se intensifica , pilotul îl sfătuia să se întoarcă , totuși el a decis să acosteze la Stabies, unde era casa prietenului său Pomponianus., înfruntând căderile de cenușă fierbinte și piatră ponce, precum și marea agitată. A găsit puterea de a-i îmbărbăta pe cei blocați pe țărm, afișând chiar bună dispoziție și ascunzând faptul că respira deja greu din pricina cenușii fierbinți inhalate. A doua zi coloana piroclastică a emis nori arzători care au distrus Herculanum. Luminile ce se vedeau dinspre Stabie păreau a fi incendii. Populația speriată a încercat să fugă, chiar din Misenum.
Studiile stratigrafice ale cenușelor căzute în timpul acestei erupții au dus la concluzia că aceasta a durat între 18 și 20 de ore.
În prima fază au căzut la sud de vulcan pietre ponce și cenușă care a ajuns la 2,8m grosime la Pompei. A avut loc și un tsunami

În a doua fază șase degajări piroclastice au năvălit spre vest și sud . Locuitorii din Pompei au fost arși și asfixiați, localitățile Oplontis și Heerculanum fiind îngropate în cenușă, lavă și depuneri piroclastice. 
În a treia zi erupția vulcanică încetase și echipajul navei din Misenum a putut reveni în siguranță la Stabiae. Din păcate, bătrânul savant zăcea mort pe plajă. 

Pomponien ? Caudex, cūr nōn remānsistī ? Cūrnam caudex remānsistī !
De ce Pomponianus? De ce n-ai rămas Caudex? 

Ar fi fost ultimele cuvinte ale lui Pliniu, conform unor scrieri apocrife. 
Dar cine era acel Pomponianus?

Se știe că Publius Pomponius Secundus a fost un general roman bun prieten cu Pliniu cel Bătrîn, care a scris chiar o carte despre viața acestuia. Murise înainte de erupția Vezuviului. Poate că cel pe care l-a salvat Pliniu era fratele lui, Quintus Pomponius Secundus, ce fusese consul în anul 41?

Săpăturile arheologice la Pompei continuă. Totuși o mare parte din orașul antic se află tot îngropat în cenușa vulcanică. Pentru protecție în cazul unei noi erupții....

Statuie colorată

Știm că statuile antice erau colorate de fapt, pentru a avea un aspect cât mai naturalist. Dar culorile lor s-au șters în cele mai multe cazuri, sub acțiunea intemperiilor sau  a altor factori externi.
Dar în ruinele unei case din Pompei , într-o nișă externă a acesteia , la peretele dinspre grădină a fost găsită această statuie ce păstrează încă acea colorație originară. „Afrodita Lovatelli”.
Statuia zeiței Venus ce ține în mână un măr . Lobii urechilor ei sunt perforați, semn că i se puseseră (poate doar uneori) și cercei. Se găsește la Muzeul Național Arheologic din Napoli. 

Otelul roman și constructiile romane

 Tehnologiile romană de producere a oțelului și de construire

Grecii antici distingeau fierul (sideros) de oțel (kalips, kalybos) . Oțelul fusese denumit astfel după poporul Chalibes, care ar fi inventat siderurgia (conf. Strabon) . Theophrast (372-288 î.Hr) a scris că un frigian numit Delos ar fi descoperit fierul. Frigienii ar fi trăit mai întâi ân Iliria și Macedonia, dar migraseră apoi în Asia Mică (conform Herodot) .Grecii practicau și cementarea, adică penetrarea superficială a oțelului cu carbon, formâd un oțel foarte carburat, ce putea fi călit/temperat. 

Imperiul roman folosea un oțel special, care se fabrica în mai multe etape. 
Diferite straturi de fier și de oțel erau sudate între ele pentru a se obține un echilibru între duritate și flexibilitate.
Săbiile din oțel
Lamele erau făcute din oțel călit, în timp ce inima lamei era făcută dintr-un fier mai elastic, ceea ce făcea ca arma să fie rezistentă la lovituri dar și eficace în luptă.
Tehnica de fabricație: 
Sudarea prin forjare: sudarea ansamblului de bare de fier cu compoziții diferite, pentru obținerea unei lame compozite.

Oțelul noric (noricum) 

Era un oțel provenit din actuala regiune a Austriei și care era renumit pentru calitatea sa. Noricum fusese numit așa de romani după capitala Noreia  a regatului celt aflat pe teritoriul Sloveniei dar și al Austriei de azi. Horațiu a scris despre acel oțel : „Noricus ensis” (Odes,i.16.o). Noricum a fost încorporat în Imperiul Roman în anul 16 î.Hr, În perioada anterioară locuitorii de acolo aveau autonomie și s-au situat de partea lui Caesar în războiul civil contra lui Pompei. 
Arheologii au descoperit că gravurile realizate în piatră în peninsula iberică nu puteau fi realizate decât cu oțel. Reiese că oțelul ar fi fost cunoscut și în epoca bronzului. În Journal of Archaeological Science a fost publicat un studiu legat de o daltă datată în jur ul anului 900 î.Hr și care conține suficient carbon pentru a fi considerată oțel. Dar răspândirea producerii oțelului pentru arme și unelte a început în era romană.

Utilizări
Oțelul era folosit pentru arme ca: sabia sa spada, dar și pentru diferite scule.

 Obținerea oțelului
În Imperiul Roman se foloseau două procedee pentru obținerea oțelului: cementarea și topirea în creuzet.
Cementarea însemna încălzirea fierului forjat în contact cu carbon, pentru a se crește conținutul fierului în carbon. 
Tehnologia folosirii creuzetului însemna încălzirea fierului în creuzet , în prezența carbonului, ceea ce permite carburarea mai uniformă a oțelului. Procedura are ca efect difuzarea atomilor de carbon pe suprafața metalului, modificând structura acestuia pentru a se obține o duritate crescută. 
Metalul era apoi răcit rapid, pentru crearea unui strat de suprafață dur. . Uneori metalul era reîncălzit la o temperatură mai scăzută, pentru a i se reduce fragilitatea. 
La Ghelari (Hunedoara) a fost găsită o piatră funerară pe care scrie:  „NATUS  IBI , UBI FERRUM NASCTUM” („NĂSCUT ACOLO UNDE SE NAȘTE FIERUL”)  - după Rusalin Isfanoni „PĂdurenii Hunedoarei”.

Pietre translucide

Înainte de folosirea sticlei, se folosea pentru ferestre „piatra speculară” , despre care a scris Pliniu (XLV, 160) că „se poate tăia în lame cât de subțiri se dorește; se poate găsi în Spania, în jurul orașului Segobrige” sau în Cipru, în Cappadocia și în Sicilia. Poate că era vorba de gipsul selenit.

Pietre pentru ascuțirea sculelor

Pietrele de șlefuit, din Creta , din Laconia sau din Tagiete se foloseau cu ulei ;cele din Naxos se foloseau cu apă; altele, cu ulei și cu apă , cum erau pietrele din Cilicia.
În Italia se găseau unele„cu apă permit să se obțină un tăiș extrem de ascuțit, unele asemănătoae sunt și dincolo de Alpi, acestea fiind numite passernices”

TEHNICILE

Sculele bine ascuțite erau folosite de meseriași pentru extragerea și apoi tăierea pietrei în plăci și pentru șlefuirea ei.

chrome-extension://efaidnbmnnnibpcajpcglclefindmkaj/https://hal.science/hal-00936171v1/document

Muncitorii romani tăiau paralelipipede de piatră din cariere săpând șanțuri, apoi desfăcând blocul din peretele de stâncă înfigând cu o masă de fier rondele de metal între substratul stâncos și blocul ce urma a fi degajat. Blocul desfăcut din perete era cioplit grosier cu târnăcoape și ciocane, iar marginile erau precizate cu dalta lovită cu ciocanul. Blocurile mari din piatră moale erau tăiate cu fierăstrăul. 

Pliniu a explicat rolul nisipului în tăierea marmurei: un fierăstrău, pe o linie foarte subțire comprimă boabele de nisip și le face să taie marmura prin mișcarea sa înainteși înapoi. Cel mai bun nisip pentru asta era cel idian, apoi cel din Etiopia, care e mai moale și nu lasă urme. 

Ridicarea și transportul

Blocurile separate din carieră trebuiau să fie ridicate pentru a fi încărcate pe care sau nave. Romanii foloseau sistemul de ridicare cu „lupoaica” un ansamblu de trei piese din fier asamblate în formă de trapez, cu un inel de agățat cu ajutorul căruia blocurile erau ridicate și depuse. 
Pietrele erau transportate cu caruțe cu două roți (carrus sau plaustrum), trase de boi, în general până la un curs de apă; în continuare se foloseau „naves lapidariae”
 

Lustruirea și tăierea în plăci

Pliniu menționează rolul nisipului în lustruire (IX,52). E preferat nisipul indian calcinat. „Nisipul din Teba” (poate praf de cuarț) e „potrivit pentru lustruire, la fel ca și cel pe care-l dă tuful alb sau piatra ponce (pumex0. Pentru tăierea plăcilor se folosea nisip fin și destul de moale, care permite o tăietură fără asperități, urmând apoi lustruirea.

Punerea în operă

Dacă era vorba de zidărie, pietrele unghiulare (tăiate în unghi drept) erau folosite pentru stâlpi sau marginile zidului. Zidăria putea fi: reticulată (reticulata structura) , în care blocurile de piatră formau o structură asemănătoare cu o rețea, sau inserta structura- cu blocuri întrețesute intercalat. Un al treilea mod era cel „grecesc”- cu pietre neșlefuite între care se introduceau spărturi de piatră a aranjate în straturi . Pliniu rmarca faptul că zidăria „reticulată” riscă să se fisureze și în acest caz e recomandabil să se construiască în unghiuri drepte și rânduri nivelate, verticalitatea zidului fiind controlată cu firul cu plumb.
Împrejmuirile puteau fi făcut din bolovani sau chiar din blocuri de pământ amestcat cu spărturi de piatră și bătătorite în forme.
Pentru turnuri, Vitruvius recomanda forma rotundă în plan, acest fel de zidărie fiind mai rezistent la atacul cu mașini de război. Pietrele „tăiate ca niște pane” suportă mai bine loviturile care „nu le pot împinge decât spre centru”.

Realizarea pardoselilor
Vitruvius a descris în Cartea VII, cap.1 modul de realizare a unui pavaj din blocuri (ruderatio):
Pe un planșeu din lemn se așeza un strat din pietre mici („nu mai mici decât un pumn”), apoi „ruderatio”, un amestec din trei părți de piatră spartă cu o parte de var. Stratul acesta se bătea energic .
Peste acest strat se aplica un strat de mortar amestecat cu var, peste care  se punea pavajul , ce putea fi format din lespezi pătrate mari (tesserae) sau din plăci de forme neregulate aranjate (sectilia) . Pentru pardoseli luxoase se creau modele din mozaic . În toate cazurile se veghea ca suprafaa să fie perfect netedă , cu rosturile unite.
Pliniu a scris c se făceau pavaje mai primitive , „subtegulanea” - sub acoperire, deci peste care se aplica un alt strat mai elaborat.
Sau pardoseli mai perfecționate- litostrota- formate din plăci mici de marmură decupate cu fierăstrăul (parvulae crustae) . Pentru pardoseli de calitate, mozaicuri  se foloseau tessellae-cuburi mici de piatră tăiată. La început mozaicul era folosit doar pentru pardoseli, dar apoi (spune Pliniu) mozaicul a urcat către arcade și atunci a fost alcătuit din sticlă, nu din marmură.

Se observă organizarea foarte bună a lucrărilor. 
Pietrarii, veniți din Sicilia aduseseră în Italia tehnicile grecești și formau echipe itinerante. Dar cu timpul , în special în timpul Imperiului s-a dat atenție deosebită organizării stricte și specializării extinse.

Operațiunile din cariere erau organizate de orașele care le dețineau și care uneori concesionau lucrările unor antreprenori sau administratori.
Marile cariere aparțineau împăratului și erau conduse de un director administrativ (procurator) asistat de un inginer- ca director tehnic și de un controlor de calitate (probator) .
Pentru marmură era numit și un manager de transport , pentru carierele îndepărtate.
Pietrele erau depozitate într-o piață mare din Roma: „marmorata” 
Muncitorii erau extrem de specializați , de la extragerea blocurilor până la execuția capitelurilor (de către sculptori extrem de pricepuți).
Pentru șantierele mari destinate armatei , administrației, cultului sau divertismentului organizarea era cu atât mai strictă cu cât lucrarea era mai amplă.
De pildă la Nîmes se estimează că pentru metereze s-au zidit 50000m3 de piatră. Dacă se adaugă monumentele cunoscute în prezent în acea zonă (Maison Carrée) și reședințele private, precum și apeductul lung de 55km, se ajunge la impresionanta cifră de 200000m3. La care se adaugă și drumurile pavate cu piatră. 

Buna organizare se vădea și în măsurile luate pentru asigurarea circulației în bune condiții pe drumurile romane. Era privilegiată desigur circulația trimișilor ofiiali, inclusiv a trimișilor cu poșta 

Am întâlnut aceste mențiuni făcute de Genovica Pârvu privind Hanurile și stațiile de pe drumurile romane

În secolul V î.e.n., Darius I a înființase, de-a lungul întregului traseu care conecta Imperiul Ahemenid, 111 stații sau posturi dotate cu cai odihniți, unde mesagerii regali puteau să-și facă nevoile și chiar să înnopteze dacă era necesar, după care să continue mai departe, spre destinație.

Secole mai târziu, romanii vor înființa și ei un sistem asemănător pe drumurile lor, care includea stabilimente pentru uzul autorităților, magistraților și ofițerilor din armată, dar și pentru negustori și călătorii de rând, ba chiar și unele specifice pentru îngrijirea animalelor. Împreună, ele sunt considerate precursoarele hanurilor, pensiunilor și benzinăriilor din zilele noastre.

Grație acestor stabilimente, de exemplu, împăratul Tiberius a putut parcurge aproape 500 de kilometri în 24 de ore ca să-l viziteze pe fratele său, Nero Claudius Drusus, care era pe cale să moară de cangrenă după o cădere de pe cal.

Un conac („mansus” în latină, derivat din verbul „manere”, care înseamnă a rămâne sau a sta) era un punct de ședere oficial pe un drum roman și era întreținut de guvern pentru uzul oficialilor, magistraților și oamenilor de afaceri ,în general, pentru oricine trebuia să călătorească în scopuri oficiale.

Se crede că acestea au fost o evoluție a castrelor, popasuri de odihnă stabilite la intervale regulate pentru legiuni, care au crescut și s-au extins în vile cu drepturi depline.

Stațiile erau construite la intervale de 50-60 de kilometri, aproximativ distanța pe care o putea parcurge un car tras de boi într-o zi. „Cisiarii” (conducătorii de căruțe) închiriau căruțe călătorilor care aveau nevoie de ele, asemănător taxiurilor de astăzi, și erau responsabili pentru organizarea transporturilor guvernamentale.

„Itinerarium Burdigalense” (din Bordeaux), cel mai vechi itinerar creștin cunoscut, scris de un pelerin anonim într-o călătorie spre Țara Sfântă în anii 333 și 334, enumeră în ordine toate conacele pe traseul de la Bordeaux la Ierusalim, cu stațiile intermediare și distanțele dintre ele.

Cei care doreau să înnopteze într-un mansus trebuiau să se legitimeze cu documente oficiale la „mansionarius”, funcționarul însărcinat cu supravegherea, controlul și organizarea zilnică a conacului.

Săpăturilor arheologice făcute la conace au arătat că aceste clădiri aveau încăperi și facilități pe care le găsim în hanuri, cum ar fi recepție, băi, dormitoare, săli de mese, bucătărie, fierărie, hambare și grajduri.

Între conace se aflau „stationes”, care inițial erau un fel de puncte de control vamal, unde călătorilor li se percepeau taxe rutiere și o taxă de drum pentru mărfurile importate.

Au devenit și un fel de locuri de odihnă pentru călători, unde erau protejați și de eventualii bandiți.

Ridicate la distanțe mai mici decât „stationes”, „mutationes” erau posturi pentru schimbarea cailor, destinate inițial mesagerilor publici. Erau oarecum asemănătoare cu benzinăriile moderne.

Caii de acolo erau ținuți pe cheltuiala împăratului și erau permanent la dispoziția funcționarilor publici. Existau, de asemenea, profesioniști pentru repararea căruțelor, veterinari pentru îngrijirea animalelor și locuri de odihnă de scurtă durată.

„Cauponae”

Mulți călători neoficiali nu se puteau folosi de „mansio” și „mutationes”. Din acest motiv, lângă ele se aflau adesea alte stabilimente similare, deși cu o reputație destul de proastă.

Acesta era cazul „cauponae”, un fel de conace întreținute și exploatate de negustori privați. Ele nu aveau confortul și securitatea echivalentelor lor oficiale, deși unele, în special în apropierea băilor termale, reprezentau un lux special pentru cei care și le puteau permite.

Cele câteva „cauponae” care au fost descoperite și excavate se remarcă prin faptul că aveau pereții decorați cu diverse picturi. Atunci când erau situate în interiorul unui oraș sau al unei localități, funcționau ca taverne care ofereau cazare ieftină și divertisment.

În vremurile timpurii, când nu existau aproape deloc călătorii neoficiale, casele familiale care se aflau în apropierea drumurilor erau obligate prin lege să ofere cazare și hrană călătorilor.

Multe dintre aceste case au devenit astfel „taverne” („tabernae”), un termen derivat din cuvântul latin pentru șopron sau colibă, și erau mai asemănătoare cu hanurile decât tavernele moderne pe care le cunoaștem astăzi.

Pe măsură ce s-au dezvoltat căile de comunicație, au evoluat și cârciumile, unele devenind stații oficiale, iar altele și-au păstrat caracteristicile, devenind mai mult sau mai puțin luxoase și căpătând, după caz, reputații bune sau rele.

Cele trei taverne („Tres Tabernae”), situate la aproximativ 50 de kilometri de Roma, pe Via Appia, erau renumite ca fiind „prima mutatio” în afara orașului (sau ultima înainte de a intra în el).

Aici a fost primit Sfântul Pavel de un grup de creștini când a fost dus prizonier la Roma, în jurul anului 58. În jurul celor Trei Taverne a crescut un întreg oraș, care în secolul al IV-lea a devenit sediu episcopal.

După invaziile barbare, a început să decadă, până când a fost distrus în cele din urmă în jurul anului 868.

Betonul roman

Una dintre cele mai uimitoare realizări din antichitatea romană a fost betonul.

Tehnologii din zilele noastre încă studiază compoziția acestui extraordinar produs roman, opus caementicium , care a reistat atât de bine timp de milenii și chiar sub apă.
Cea mai mare cupolă realizată în întreaga lume , până în prezent din beton fără armături metalice:
Domul Panteonului de la Roma, construit de Agripa în timpul lui Augustus , în anul 27 î.Hr. și reconstruit (după mai multe incendii) în timpul lui Hadrian (începutul secolului II) 

Diamentrul cupolei: 43,30m (150 picioare romane) 

Arhitectul Vitruvius a menționat că pentru betonul roman se folosea cenușă vulcanică- pozzolana,  în amestec cu var (se crede că nestins) , apă de mare și firește agregate.
Vitruvius a scris în jurul anului 25 î.Hr. în lucrarea sa „De architectura” despre tipurile de beton folosite în timpul său.
Pentru mortarele structurale el a recomandat puzzolana (pulvis puteolanus) , nisipul vulcanic din Pozzuoli. Acesta se amesteca cu var în raport de o parte var/3 părți cenușă puzzolana pentru mortarul folosit pentru clădiri și în raport de 1:2 pentru lucrări subacvatice. 
Agregatele au variat , incluzând bucăți de rocă, tuf vulcanic, bucăți de cărămidă.
Gipsul sau varul nestins, amestecat „la cald”  au fost folosite ca lianți
Cenușa vulcanică intră în reacție cu apa de mare, generând toberomorit aluminos- un mineral a cărui rezistență crește în timp, întărind structura. (mineral hidratat de silicat de calciu) 
Amestecurile folosite pentru betonul roman erau diferite, în funcție de destinație dar și de arhitectul care conducea lucrările.


Pliniu cel Bătrân a scris că se făcuseră capiteluri și coloane din aramă de Syracuza și că a fost decorat cu cariatide sculptate de Diogene din Atena , iar coloanele templului erau considerate capodopere .
Porticul lui Agripa are 16 coloane din granit monolit (gri la exterior și roz închis la interior, provenind din Egipt) înalte de 14,2m, cu capiteluri corintice din marmură. Coloanele sunt dispuse pe trei rânduri: opt la fațadă, urmate de alte coloane ce formează trei nave. Două coloane au fost extrase în Evul Mediu și înlocuite cu coloane de la termele lui Nero, în sec. XVII. 

Conform lui Dio Cassius templus adăpostea numeroase statui, dintre care statuia zeului Marte, al Venerei , a lui Iulius Caesar și - în pronaos- statuia lui Octavian August și a lui Agrippa, 
Cercetări moderne au depistat la fundația edificiului resturile altei construcții, din blocuri de travertin și la adâncimea de 3,15m sub nivelul actual al construcției o bază din beton (sfărâmături de travertin în masă de beton) de circa 4,50m grosime pozată pe un strat de argilă , menită să izoleze contra infiltrațiilor de apă. 

Cupola acestui majestuos edificiu roman stă încă în picioare după aproape 2000 de ani.
Edificiul avea la început învelitoare din țigle de bronz, coloane din porfir , basoreliefuri din bronz pe tavanul pronaosului- acestea au fost demontate și folosite pentru uriașele lucrări artistice comandate de papa Urban VIII Barberini lui Bernini pentru Catedrala Sf. Petru. 
O epigramă rămasă de atunci spune:
« Quod non fecerunt Barbari, fecerunt Barberini »
(Ce n-au făcut barbarii, au făcut Barberinii) 

Andrea Palladio a făcut un desen al pronaosului menționând plăci de bronz ce alcătuiau șarpanta.  Placajele și basoreliefurile din marmură au fost de asemenea luate 
Totuși cupola și acoperișul de la intrare au rezistat intemperiilor fără a fi protejate. Betonul roman și-a dovedit virtuțile. (Romanii au construit și alte cupole din beton, cum au fost cea de la Domus Aurea -d=13m, la termele lui Traian- 20m diam, la templul lui Venus din Baia -26m diam, la termele lui Mercur-21,5m, la templul lui Apollo lângă la cul Averno -35,5m)  

Compoziția spațiului Panteonului trimite la tratatul lui Arhimede „De la sferă la cilindru”.
Grecii asociau în mod simbolic sfera cu reprezentarea globului terestru dar și a sferei celeste. S-a presupus că cele 7 nișe ar fi adăpostit statuile zeilor planetelor cunoscute de romani- dar e doar o presupunere. S-a spus de asemenea că această cupolă a fost concepută ca un orologiu solar de tip emisferic (hemisphearium) , orele fiind indicate de razele solare ce trec prin deschiderea de sus. S-a constatat că soarele luminează intrarea în rotonda Panteonului la ora 12 a zilei 21 aprilie, data considerată a fi cea a fondării Romei. 
La interior cupola are un aspect casetat , în interiorul casetelor fiind indicii că au existat elemente decorative, probabil din bronz (au rămas găuri în casete și în calotă)
Cupola are un gol central (oculus), întărit cu un cerc de bronz și care proiectează un oval de lumină ce defilează încet pe casetele cupolei, odată cu mișcarea soarelui pe cer. E posibil ca elementele decorative ce au fost în acele casete să fi avut figuri simbolice legate de orele zilei.
În antichitate a mai existat un rând de ferestre ce lăsau să treacă o lumină difuză la baza cupolei.
Betonul folosit la construcție are diferite alcătuiri, în funcție de locul pentru care fusese destinat.
Betonul cupolei este ușurat prin folosirea unor granule d epiatră ponce și de tuf și are grosimea descrescătoare spre punctul central: 5,90m la bază și 1,5m la oculus, peste care s-a aplicat un strat de mortar de etanșare de 15 cm. În grosimea cupolei sunt incluse arcuri mari de descărcare , din cărămidă, pentru conducerea eforturilor spre pilonii de susținere . Alte arcade din cărămidă, incluse în zidul rotondei,  vizibile din exterior (placajele fiind acum dispărute) , trimit eforturile spre piloni. 
Partea portantă a zidului cilindric e întărită cu o serie de arce mici radiale incluse între nivelurile superioare ale zidului interior și zidul exterior. 

Ușa de bronz a Panteonului

Ușa grea în două canaturi de  8500 kg fiecare (după alte surse ar cântări 20 t fiecare) ,perfect echilibrată, astfel că și acum, după 1910 ani, e în acelaș loc și în continuare poate fi manevrată de o singură persoană. Fiecare canat pivotează pe două axe fixate în pardoseală și în arhitravă. Închizătoarea e de asemenea cea originală și funcționează perfect. . Ușile erau atât de mari pentru a fi posibilă aducerea unor statui de mari dimensiuni. Ușa are înălțimea de 7,63m și lățimea de 4,45m. 
Ușa e asemănătoare cu cele de la templul lui Romulus (acum basilica sfinților Cosma și Damian) și cea de la Curia Julia (fostul sediu al Senatului roman construit în anul 44 î.Hr. de Julius Caesar. I-au fost adăugate uși de bronz pe timpul lui Domitian  - între anii 81-96. Ușa inițială din bronz , plătită de Julius Caesar din banii săi, e folosită acum la basilica San Giovanni in Laterano. ) 

Dar cine a fost acel Pliniu cel Bătrân,  (23-79) de la care au rămas atât de multe descrieri exacte din antichitatea romană?

El a fost autorul unei monumentale enciclopedii, intitulată Istoria naturală  (Naturalis Historia), ce a fost publicată cam în anul 77 și era compusă din 37 de volume , (informațiile culese de el erau în nu mai puțin de 160 de volume) . Pliniu a adunat acolo cunoștințele științifice și tehnice din epoca sa , pe teme variate ca științele naturale, astronomia, antropologia, psihologia și metalurgia.  A scris numeroase alte lucrări.

În anul 79 el și-a adoptat nepotul, (cunoscut ca Pliniu cel Tânăr) , care și-a luat numele  Caius Plinius Caecilius Secundus.

Pliniu cel Bătrân (Caius Plinius Secundus) era în anul 79 (în timpul împăratului Titus, fiul lui Vespasian) )  comandantul flotei romane și s-a dus cu o corabie la locul erupției vulcanului Vesuviu pentru a observa erupția de aproape, dar mai ales pentru a salva pe cei care nu aveau posibilitatea de a se evacua din fața pericolului. 

Relatarea morții lui ne-a parvenit printr-o scrisoare adresată de nepotul și fiul său adoptiv,  Pliniu cel Tânăr (61-113) istoricului Tacitus.