Lupta lui Antonius pentru bani

 De ce l-a trădat Marcus Antonius pe Caesar

Atitudinea lui Marcus Antonius față de Caesar a fost ambiguă și s-a modificat în timp.
Inițial a fost un tânăr militar ,  dotat cu o forță herculeană (după cum arată referirile istorice la el) , promovat rapid de Iulius Caesar , cu care era văr pe departe. 

Mai tânăr cu 17 -18 ani decât Iulius Caesar, avea probabil un temperament vesel, extrovertit, așa cum a fost portretizat și pe acest denarius de argint, probabil singurul caz în care pe o monedă a fost pusă o figură râzând. Dacă artistul l-a portretizat astfel, înseamnă că așa apărea el în cea mai mare parte a timpului. 
Scriitorii contemporani ne dau și alte amănunte: avusese o tinerețe extrem de zvăpăiată.

Armata îl disciplinase însă și alături de Caesar nu putuse desigur să-și „dea în petec”. Avusese rezultate remarcabile pe câmpul de luptă și Caesar îi încredințase comanda unei părți a armatei, în bătălii.
Caesar l-a sprijinit să ajungă chestor, augur, tribun al plebeilor (în 50 î.Hr- la 32 de ani) , sprijinind prin veto ul său cauza lui Caesar, persecutarea lui apoi, de către Senat, constituind unul dintre motivele importante ale nemulțumirii lui Caesar față de felul um era tratat de Senat.

Avansarea lui Antonius a continuat, în armata lui Caesar devenind magister equitum, locotenent principal al comandantului , a comandat aripa dreaptă a armatei lui Caesar la Pharsalus ,în anul 48 î.Hr,  bătălia înfrângerii decisive a lui Pompei.

Acapararea averii lui Pompei

Apoi s-a petrecut un eveniment ce avea să schimbe total relația dintre Caesar și Antonius:
Caesar a confiscat și a pus în vânzare la licitație , în folosul statului, averea colosală a lui Pompei.
Singurul care a licitat a fost Marcus Antonius, așa că a fost declarat câștigător.
Cam ce cuprindea această avere?
Pompei avea la Roma casa părintească de pe colina Esquilin (casă ce a fost mai târziu locuită de Tiberius , prin anii 1-2) 
Antonius s-a grăbit să se mute în domus ul luxos pe care și-l construise Pompei pe colina cea mai prestigioasă a Romei, Palatin, cu vedere directă la Forumul roman. Pompei își construise această locuință impozantă după întoarcerea victorioasă din campania din Asia (cf, Plutarh).

Cicero vorbește și despre casa cu pinteni, domus rostrata, o altă casă luxoasă, al cărei vestibul fusese ornat cu pintenii navelor cucerite de Pompei de la pirați, în campania din 67 î.Hr. Casa impozantă, în care erau plasate la loc de cinste imaginile strămoșilor familiei 
Sursele antice vorbesc și despre o altă casă luxoasă, situată în mijlocul unor grădini .

Plutarh a descris și o altă casa „ca o șalupă situată în spatele unei nave mari”: o villa plasată în apropierea marelui teatru construit de Pompei . Pompei prezida ședințe ale Senatului din porticul construit de el în complexul teatral.

(Ulterior se instalase de asemenea în villa Scipionis, menționată de Cicero în Philippica a II-a, villa ce fusese a socrului lui Pompei, Q.Caecilius Metellus Scipio, ce a murit la Thapsus , în 46 î.Hr).

Apoi a luat în posesie și celelalte villas ale lui Pompei, din diferite localități, colecția de veștminte de lux, mobilele sofisticate, argintăria prețioasă. 
Pompei avusese terenuri moștenite de la părinți la Picenum, la Taranto, la care adăugase proprietăți la Albano, Tusculum, Cumes, în Ager Falernus, la Napole, Formies, în Lucania..
Antonius lăsat ca locțiitor al lui Caesar la Roma
A fost lăsat în Italia ca administrator, în anul 47 î.Hr, ]n timp ce Caesar se războia cu regele Pharnace.II, în Asia Mică. 


Antonius , rămas - temporar-singura autoritate la Roma, înstăpânit pe o avere enormă, a început să ducă viața la care visase de multă vreme: o petrecere continuă, beții crunte, cu ecese sexuale de tot felul, în compania trupelor de actori , jocuri de noroc fără limite..
(Conform cu discursurile ulterioare ale lui Cicero, dar care nu puteau decât să accentueze faptele deja notorii ).

După toate astea, Marcus Antonius a refuzat să plătească suma cu care licitase !
Antonius a refuzat să achite suma corespunzătoare, solicitată explicit de Caesar (Conform Appianus B.C.V79; Florus II.18,4)
Plutarh a scris de asemenea că Antonius a fost chiar indignat când i s-a cerut să achite la trezoreria statului suma cu care îi fuseseră adjuderate proprietățile.
El a afirmat cu enfază că Iulius Caesar fusese victorios doar datorită lui și i se datorau astfel de răsplate. 

Colac peste pupăză, Antonius neglijase total îndatoririle sale de comandant de armată, nu plătise legiunile încartiruite la Roma, soldații începând să prade prin împrejurimi și să ceară să fie lăsați la vatră.
Exact în acea perioadă, partidul Optimates (susținut de Senat) adunase în Africa 14 legiuni pentru a-l zdrobi pe Caesar.
Insubordonarea a patru legiuni
Întors în graba mare în Italia, Caesar a avut o confruntare cu legiunile insubordonate. I-a întrebat pe soldați ce vor, ia ei au cerut să fie demobilizați.
Caesar a rostit un singur cuvânt; quirites! Adică cetățeni. Prin acel cuvânt el îi demobiliza pe loc pe militari.
A adăugat că va lupta în Africa ridicând alte legiuni, iar pe cei demobilizați îi va plăti din prăzile luate de acolo. (Se vede de aici că nu jefuise Egiptul și nu avea bani să-i plătească imediat ) .
Soldații, rușinați, l-au rugat pe Caesar să-i primească să lupte alături de el.

Aici se vede încă odată că Iulius Caesar nu voia să lupte cu soldați care nu erau de partea lui trup și suflet. Nu i-ar fi obligat să lupte nici în situația în care un refuz din partea lor ar fi însemnat pentru el înfrângerea și moartea.

Nu însă și Marcus Antonius, care a refuzat să-l însoțească pe Caesar în Africa.
Inconștiență, sau sabotaj? 
Acuma- ne putem gândi: oare Marcus Antonius era chiar total inconștient când nu plătise banii datorați legiunilor și îi lăsase pe soldați să-și facă de cap prin Italia? Sau fusese de fapt o sabotare menită să ducă la căderea lui Caesar? Insubordonarea legiunilor din Italia ar fi avut efect catastrofal în condițiile unei confruntări cu 14 legiuni adverse!

Refuzând să lupte alături de el în Africa, sperase probabil ca Caesar să fie înfrânt , iar el să rămână cu averea lui Pompei fără a o plăti. Și să ajungă desigur și la conducere!

Caesar a ieșit însă din nou învingător la Thapsus-pe 6 aprilie 46 î.Hr, 

Caesar a făcut o nouă licitație pentru bunurile de lux din averea lui Pompei (confiscate cu soldați de la Antonius), dar , așa cum ne spune Cicero, acestea erau deteriorate,(argintăria și îmbrăcămintea de lux) atele erau împuținate, astfel că nu s-au mai putut recupera banii pe ele. Rămânea să se scoată la licitație casele....
Un prim atentat la viața lui Caesar 
Cicero a amintit în Philippica a II-a, 29.74 de un incident cu un ucigaș pe care Caesar îl surprinsese în casa lui cu pumnalul în mână, Caesar atacându-l deschis pentru asta pe Antonius în Senat.
Asta înseamnă că Caesar a reușit să-l interogheze pe atentator...Cicero nu ne dă amănunte. Doar că Iulius Caesar, un cunoscătot profund al legislației, nu ar fi adus o acuzație oficială fără dovezi. 
Complotul de la Narbonne  



A urmat războiul din Spania, unde fiii lui Pompei adunaseră o mare armată, care apucase să învingă trupele unui locotenent al lui Caesar. Caesar a plecat acolo de urgență, iar Antonius a refuzat iarăși să lupte alături de el.

După lupte grele, în care Caesar -după propria sa mărturisire-a luptat pentru viața lui, el a fost din nou victorios.

În 45 î.Hr, el se întorcea triumfător. Urma (printre altele) să-i ceară din nou lui Antonius să-și achite datoria.
Antonius i-a ieșit în întâmpinare, la Narbonne, ca să-l roage- după cum a afirmat mai târziu răspunzând unei acuzații a lui Cicero- să nu-i fie scoase bunurile la licitație, așa cum se preconiza. 
Caesar l-a iertat pentru insubordonare și i-a promis postul de consul pentru anul 44 î.Hr, alături de el, dar i-a cerut să-și achite totuși datoria.
Pentru Antonius era o amânare, dar nu o rezolvare.
Cicero a afirmat că atunci a inițiat  Antonius un complot pentru uciderea lui Caesar.
Despre care a vorbit cu Trebonius.
Nu au trecut la fapte, pentru că legiunile i-ar fi linșat.
Dar Cicero i-a mulțumit mai târziu pentru idee.
Compromiterea lui Caesar
A urmat faimoasa scenă de la sărbătoarea Lupercaliei, pe 15 februarie 44 î.Hr. , când Antonius, proaspăt promovat de Caesar ca șef al lupercilor, a încercat în mod repetat să pună o diademă pe capul lui Caesar, în fața mulțimii adunate la festivități,  pentru a încetățeni ideea că Caesar țintește să devină rege.
Caesar a refuzat ferm diadema, a dispus ca podoaba să fie pusă pe capul unei statui de zeu, dar de fapt cei care au dus diadema au pus-o pe capul unei statui a lui Caesar!

Cicero i s-a adresat ulterior cu vorbele:
„Tu — da, tu — l-ai ucis la Lupercalii; („ Tu, tu, inquam, illum occidisti Lupercalibus)” 
Cicero se referea la faptul că acea punere în scenă făcută de Antonius convinsese pe mulți (și probabil, în primul rând pe Brutus) că Iulius Caesar e pe cale să devină rege-și deci că ar fi trebuit să fie ucis. 
Ralierea lui Brutus la complot a constituit pentru mulți o garanție a probității complotiștilor și a justeței cauzei lor.
Să vedem ce a scris despre asta istoricul Velleius Peterculus:

„Dar omul acesta atât de mare și care folosise față de toți atâta clemență nu a putut să se bucure liniștit de puterea supremă mai mult de cinci luni.

El revenise la Roma în luna octombrie; el a fost asasinat la idele lui marte, de către conjurații comandați de Brutus și Cassius. Promisiunea consulatului nu putuse să-l lege pe Brutus.; din contra, ea îl jignise pe Cassius, căruia nu i s-a acordat imediat această onoare.

Se găseau printre complicii la crimă prietenii cei mai intimi ai lui Caesar, pe care reușita partidului său îi dussese la cele mai înalte ranguri, Decimus Brutus, Caius Trebonius și alte personaje ilustre.

Dar cel care a ridicat împotriva lui cea mai mare ură a fost Marcus Antonius, colegul său de consulat, omul gata la oorice îndrăzneală.

Cum Caesar era așezat în fața rostrelor la sărbătoarea Lupercaliilor, el i-a pus pe cap însemnul regalității și Caesar, respingând-ul, nu a părut ofensat. ”

Să înțelegem că Iulius Caesar a fost ucis pentru bani?!

Asasinatul

A urmat uciderea lui Caesar, atacat de 30 de bărbați înarmați, în timp ce el era dezarmat.
În timpul uciderii lui Caesar, Antonius a rămas în afara sălii, împreună cu Trebonius - acelaș cu care discutase despre uciderea lui Caesar la Narbonne, cu un an înainte. Cicero a considerat că asta era o dovadă a complicității .
 Apoi, Brutus s-a opus să fie ucis și Antonius imediat după Caesar, așa cum fuseseră unele propuneri. Cicero a regretat, în scrisorile către Atticus, că cezaricizii nu l-au ucis și pe Marcus Antonius atunci, pentru a prelua puterea politică imediat.

Antonius s-a arătat prieten „la cataramă” cu ucigașii lui Caesar și după ce ei se refugiaseră pe Capitoliu de teama furiei populare. Antonius și Lepidus au folosit legiunea încartiruită la Roma nu pentru arestarea ucigașilor, ci pentru apărarea lor și înăbușirea în sânge a revoltei poporului care aducea jertfe în memoria lui Caesar și căuta să împiedice topirea statuilor lui.
Cicero a lăudat această acțiune, pe care a considerat-o o apărare a senatului (de fapt a complotiștilor din senat) de „primejdia masacrului”pe care l-ar fi făcut masele populare indignate . 
Pentru liniștirea ucigașilor speriați, Antonius a trimis-o pe Capitoliu pe soția sa cu fiul lor de câțiva ani, ca zălog. Brutus și Cassius au coborât în Forum, s-au îmbrățișat cu Antonius și cu Lepidus și au luat cina la ei acasă. (Cassius la Antonius, iar Brutus-la cumnatul său, Lepidus). Cicero avea să spună că „prin intermediul lui (al lui Antonius) și al fiului lui a fost în sfârșit consolidată pacea cu cei mai de seamă cetățeni”(e vorba despre Brutus și Cassius, pe care Cicero i-a elogiat pentru crima contra lui Caesar) . Pe 2 septembrie 44î.Hr, Cicero încă elogia faptele lui Antonius de după asasinarea lui Caesar, de pe 15 martie 44 î.Hr.. 

Contribuția lui Cicero-după propriile afirmații

În Filipica a doua, Cicero i s-a adresat lui Antonius astfel:
„Tot în Philippica a doua, Cicero i s-a adresat astfel lui Antonius:
„Iar ceea ce ai îndrăznit să spui lu chiar în multe cuvinte , anume că, prin contribuția mea, Pompeius a rupt prietenia cu Caesar și că, în consecință, din vina mea s-a iscat războiul civil, nu e în întregime greșit în privința faptului în sine, dar, ceea ce-i mai important, te-ai înșelat ân privința datei...În ceea ce mă privește, ..nu am neglijat nimic ...spre a-l îndepărta pe Pompeius de unirea cu Caesar.””.
Cicero l-a învinuit însă pe Antonius pentru începerea războiului civil , după ce acesta fugise în tabăra lui Caesar spunând că viața lui era în pericol. 
„Totuși, au intervenit două circumstanțe , în care i-am dat unele sfaturi lui Pompeius împotriva lui Caesar; aș vrea să mi le reproșezi, dacă ești în stare: prima dată l-am sfătuit să nu-i prelungească lui Caesar comanda supremă de cinci ani, a doua oară , să nu i se permită acestuia candidatura (la consulat) în absență. ... Dar aceste învinuiri sunt vechi însă cea mai recentă e aceea că Caesar a fost ucis la sfatul meu. ”

Astea au fost motivele care l-au împins pe Caesar la trecerea Rubiconului. Și într-adevăr, un pretext invocat a fost și persecutarea tribunilor, înrte care și Antonius. Deci Cicero l-a influiențat din umbră pe Pompeius, cu care se lăuda că era prieten, iar acesta a respins orice propunere împăciuitoare din partea lui Caesar. Cicero a argumentat însă că strigarea numelui său de către Brutus, după crimă, nu înseamnă că el l-ar fi instigat, ci că el i-a fost exemplu, atrăgând atenția că Antonius l-a numit cu respect pe Marcus Brutus, dar consideră o vină că ar fi fost instigat de Cicero (contradicție logică, sancționată de orator) . Cicero atrage atenția asupra comportamentului ambiguu al lui Antonius , care a luat măsuri în favoarea lui Brutus și Cassius, dar consideră o vină instigarea la fapta lor. Cicero nu-și ascunde adeziunea la uciderea lui Caesar, dar afirmă că „aș fi făcut să dispară din republică nu doar regele, ci și puterea regală și, dacă așa cum se spune, pumnalul acela ar fi fost în mâinile mele, crede-mă că aș fi dus la bun sfârșit nu doar un act, ci toată piesa”. Adică e de părere că ar fi trebuit să fie uciși și Marcus Antolius și Lepidus. Cicero a scris despre asta prietenului său Atticus, spunând că ar fi trebuit să fie ucis atunci și Antonius și să fie preluată imediat puterea politică la Roma.

Primul gând al lui Antonius: jefuirea casei lui Caesar
Nu se mai punea problema ca Antonius să plătească bunurile lui Pompei: 

Jaful din casa lui Caesar
În aceeași noapte, Antonius a jefuit casa lui Caesar, luând de acolo banii personali ai lui Caesar, lăsați Calpurniei, pentru cei 3-5 ani cât urma să lipsească,  colecțiile sale de artă și de obiecte prețioase, dar și documentele .
Plutarh  a menționat că „cea mai mare parte din proprietate” suma de 4000 de talanți , echivalând cu  100 de milioane de sesterți/ 24 milioane de dinari/960 000 aurei/3,4 t aur)- ar fi fost „dată” de Calpurnia lui Antonius. Sau -luată de acesta, sub o formă sau alta.  . 

Tot Appianus a scris că după o lună, când Octavianus a ajuns la Roma, el i-a cerut lui Antonius „banii pe care Caesar i-a strâns în vederea războaielor proiectate , căci ar ajunge pentru distribuirea promisă (prin testament) pentru 300000 de oameni, pentru restul urmând să vândă proprietăți”. Caesar lăsase prin testament să se împartă câte 300 de sesterți (75 de dinari) fiecărui roman. Deci pentru 300 000 de persoane, câte 300 de sesterți =90 milioane sesterți. Cam acolo. 

Antonius a negat că ar fi găsit atâția bani în casa lui Caesar.  

Dar rămânând singurul consul în funcție și având ultimele documente scrise de Caesar, pe care le-a putut falsifica după dorință (cum a relatat Cicero), Antonius a putut manipula și documentele din tezaurul statului, de unde a luat câți bani a dorit, acoperindu-și în acelaș timp și marea datorie bănească . (Tot după Cicero, care a spus că la templul lui Ops Antonius a făcut un adevărat măcel, folosid o gardă din mercenari aduși din Spania  ) . Cicero a descris în prima Filipică felul cum Antonius, folosind „notițe” găsite printre documentele luate de la Caesar (desigur falsificate, cum tot Cicero a realizat ulterior) și-a însușit bani din tezaurul roman (aflat în templul lui Ops) .

Datoria lui Marcus Antonius la Idele lui Marte:
40 milioane de sesterți
Cicero l-a întrebat: „Unde sunt cele 700 000 000 de sesterți (7 000 000 aurei) , care figurează în registrele aflate în templul lui Ops? (Ubi est septiens miliens quod est in tabulis quae sunt ad Opis?)
Tu, însă, cum ai scăpat înainte de calendele lui aprilie (1 aprilie) de datoria de 40 000 000 de sesterți (400 000 aurei /3200 kg Au ) , pe care o aveai la idele lui Marte (15 martie)? 

„De fapt , ce situație ar fi putut veni în ajutorul strâmtorării și îndatorării tale în afară de moartea lui Caesar?”

Cicero îl numește pe Antonius „speculantul bunurilor lui (Gnaeus Pompeius) scoase la licitație”

Cicero a afimat despre sine însuși că a primit  moșteniri de peste 20 de milioane de sesterți, dar face referire și la „moștenirile” ce ar fi fost primite de Antonius de la  persoane ce-i erau complet necunoscute, eliminând pe adevărații moștenitori- desigur prin acte măsluite declarate a fi fost găsite printre documentele lui Caesar.. 

E posibil să fi folosit forța împotriva Calpurniei pentru a putea dispune apoi ca toate acele bunuri să fie transportate la el acasa. Pentru că după acea noapte Calpurnia a dispărut cu desăvârșire.
(Nu a spălat trupul lui Caesar, care a fost dus peste cinci zile la funeralii plin de sânge și cu rănile căscate. Nu a fost de față la citirea testamentului, care s-a făcut în casa lui Antonius. Nu a fost de față la funeraliile lui Caesar. Nu s-a întâlnit cu Octavianus, care i-ar fi devenit fiu adoptiv, după adoptarea de către Caesar prin testament. Octavianus nu a făcut vreodată o referire la ea. Nu a fost convocata pentru a depune mărturie la procesele legate de moștenirea lui Caesar, sau în controversa legată de suma luată de Antonius din casa lor. După toate probabilitățile, Calpurnia a murit în noaptea aceea. Nu s-a sinucis, că ar fi scris istoricii despre asta. Fiind însărcinată, se gândea desigur la copil.  

Despăgubire pentru Sextus Pompei de la bugetul statului

Cicero îl numește pe Antonius „speculantul bunurilor lui (Gnaeus Pompeius) scoase la licitație”

La cererea Senatului Marcus Antonius a fost de acord ca fiul supraviețuitor al lui Pompei, Gnaeus Pompei să fie rechemat la Roma, ba chiar l-a numit la conducerea întregii flote romane. 
Dar...Gnaeus cerea proprietățile ce fuseseră ale tatălui său, Pompei cel Mare!
Soluția lui Antonius?
A cerut Senatului suma de 50 de milioane de drahme (adică 50 de milioane de dinari /200 milioane de sesterți) din bugetul public, cu care să fie despăgubit Sextus Pompei!
(conform lui Appianus) 
Reiese că averea lui Pompei cel Mare ar fi fost cel puțin atât.

Fiul mai mic al lui Pompei avea să primească , prin tratatul de la Misenum, promisiunea unei despăgubiri de 70 de milioane de sesterți. (Dio Cassius,XLVIII,36,5) (cca 36 milioane $) .
Averea lui Pompei fusese însă mult mai mare. El moștenise de la tatăl său, Strabo o avere estimată la peste 200 milioane de sesterți (jefuise orașele din Etruria , locuite de populații italice , fără să predea banii la trezorerie). Adică 2 milioane de aurei - 16,32 t aur. (1 aureus nummus-8,16g aur 24K), la această moștenire adăugându-se marile prăzi de război dobîndite cupă campaniile victorioase.

În vara anului 39 î.Hr, în cadrul Păcii de la Misenum, încheiată între Octavianus, Marcus Antonius și Sextus Pompeius, acestuia din urmă i-a fost promisă o despăgubire de 25% din valoarea proprietăților funciare confiscate și restituirea bunurilor din patrimoniul lui Gnaeus Pompeeius , dar și conducerea unor vaste teritorii în insule și în Peloponez, pentru 5 ani și magistraturi ulterioare. Sextus nu a primit nimic din toate astea. 

Sextus Pompei
Observăm că Sextus purta un colan gros, probabil din aur, la gât. 
Probabil era însemnul de amiral 
(Când a fost găsit trupul lui Pliniu cel Bătrân, amiralul flotei romane în timpul erupției Vezuviului,
cercetătorii au fost uimiți să constate că purta multe lanțuri de aur și brățări
erau probabil însemnele gradului său) 

Cei mai mulți bani  erau de fapt la Apollonia și au fost folosiți de Octavianus

Caesar transferase sume enorme de bani (în aur și argint) la Apollonia, în Iliria, o provincie a Macedoniei) pentru plata legiunilor pregătite pentru războiul contra dacilor și apoi a parților.

Conform estimării lui Plutarh, la Apollonia Caesar ar fi depozitat 175 000 000 de drachme, adică circa 700 000 000 de sesterți, bani ce ar fi trebuit să ajungă pentru plata a numeroase legiuni timp de 3-5 ani. (Era preconizată atacarea Daciei, apoi a Partiei și Scitiei, Germaniei... ) 
Pentru început, Caesar dusese acolo șase legiuni, pentru antrenament, dar erau pregătite 16 legiuni (aproximativ 60 000 de infanteriști și 10 000 de călăreți). Aceștia urmau să fie sprijiniți de cavalerie auxiliară și infanterie ușoară. 

Octavius fusese trimis la Apollonia la studii, dar și pentru a fi în contact cu armata. 

 Plutarh a scris și că urma să se construiască un canal prin istmul Corintului, în timpul campaniei militare. Anienus fusese însărcinat cu construirea canalului. Desigur era făcut proiectul, dacă urma să fie pus în aplicare curând.

Nero a reluat acel proiect și chiar au fost începute lucrările , dar a murit înainte de terminarea lor.

Canalul a fost construit abia în anul 1893, urmând traseul lucrărilor începute de romani. 

După uciderea lui Caesar, în timp ce Octavius ajunsese în sudul Italiei, pregătindu-și intrarea în Roma (abia după o lună), el a trimis „pe cineva de încredere” (probabil Agrippa) să aducă banii de la Apollonia. Totodată, Octavius a luat și banii datorați de provincia Macedonia ca impozit anual pentru Roma.
Octavianus Augustus a mărturisit asta abia înainte de a muri, în ultimul document de dare de seamă.
Dar nu a prezentat niciodată un bilanț , a menționat că „ a luat ce era al său” din acei bani și a depus restul la trezorerie. Dar ce ar fi fost „al său” de acolo? Probabil a depus impozitul datorat de provincia Macedonia. 
De fapt el a luat cât a avut nevoie pentru a plăti neobișnuit de bine- trupele ridicate în Italia, în fruntea cărora a apărut la Roma. 

Octavianus a plătit legiuni cu banii lăsați de Caesar în Macedonia

Cicero a relatat cum armata ridicată de Octavianus l-a silit pe Antonius să părăsească Roma:
„ sentința consulară era gata să-l circumscrie pe tânăr, când dintr-o dată (căci știa că legiunea lui Marte (a patra)  se stabilise la Alba) i s-a adus (lui Antonius n.n.) un mesaj în a patra zi. Uimit de aceasta, a abandonat planul de a raporta senatului despre Caesar (Octavianus) ; a ieșit, nu pe drumuri, ci pe poteci, și chiar în acea zi a ținut nenumărate deliberări senatoriale, toate fiind într-adevăr raportate mai repede decât scrise.

De acolo, nu o călătorie, ci o fugă și o fugă în Galia.”

Prin urmare senatul era pe punctul de a-l blama pe Octavianus, care ridicase armată fără a avea nici o magistratură în stat. Deci-ilegal. Dar marșul armatei asupra Romei l-a determinat pe Antonius să se retragă (chiar ascunzându-se) și să se îndrepte spre Galia Cisalpină .

Octavianus a putut plăti soldați cu plată de 5 ori mai mare decât plata obișnuită!
Plata atât de mare, adăugată aurei date de numele de Caesar , pe care el l-a folosit mereu după adoptarea postumă de către Iulius Caesar , i-a atras pe militari de partea lui.

Antonius a fost obligat să se alieze cu el și cu Lepidus, formând un triumvirat oficial.
(triumviratul anterior, format de Caesar, Pompei și Crassus fusese doar o înțelegere între ei).

700 milioane sesterți pentru fiul lui Pompei

 „Pompei se va putea întoarce acasă; și prețul pe care l-a plătit Antoniu pentru ea, îl va da pentru a o răscumpăra; da, casa lui Gnaeus Pompei va fi răscumpărată de fiul său. Crudă necesitate! Dar astfel de nenorociri ne-au costat lacrimi mult prea mult timp!
Ați decretat ca lui Pompei să i se aloce toți banii pe care un dușman victorios a putut să-i obțină din bunurile tatălui său prin risipirea prăzii.
Dar, din partea mea, cer responsabilitatea de a regla această socoteală, având în vedere legătura strânsă care m-a legat de tatăl său. Prin urmare, el își va răscumpăra grădinile, clădirile și casele din oraș pe care le posedă Antoniu; căci, în schimbul argintăriei, al țesăturilor prețioase, al mobilei și al vinului pe care acest lacom le-a risipit, va face cu bucurie sacrificiul. Își va recupera locuințele de la Alba Longa și Firmum de la Dolabella; și chiar casa de la Tusculum de la Antoniu. În cele din urmă, cei care atacă în prezent Modena și îl asediază pe D. Brutus, familia Anser, vor fi expulzați din Casa Falernilor. Poate că există și alți deținători, dar numele lor îmi scapă. Da, îmi place să o spun: chiar și cei care nu sunt printre dușmanii noștri vor restitui proprietățile lui Pompei fiului său la prețul pe care l-au plătit pentru ele. A fost inconsecvent, ca să nu spun nechibzuit, să se atingă de vreo parte din aceste posesiuni; dar cine le poate păstra după restabilirea ilustrului lor proprietar? Și nu va fi această enclavă a lui Pompei, eliberată de Caesar, obligată să-și reverse prada, acest om care, fixat pe patrimoniul stăpânului său ca un dragon pe o comoară, a pus stăpânire pe proprietățile Lucaniei?
În cele din urmă, aceste șapte sute de milioane de sesterți pe care i-ați promis tânărului Pompei, Părinți Conscripți, vor fi distribuite în așa fel încât fiul lui Gnaeus Pompei să apară, prin voi, repus în deplină posesie a moștenirii sale: aceasta este sarcina, spune Senatul.
Restul va fi făcut de poporul roman pentru o familie pe care au văzut-o în splendoare. Îi vor da în special lui Sextus demnitatea de augur pe care a deținut-o tatăl său; iar eu însumi, redând fiului ceea ce am primit de la tată, îl voi desemna pentru alegere. Care dintre cei doi, pentru a fi augur al lui Jupiter, cel mai bun și cel mai mare, ai cărui interpreți și slujitori suntem noi, îi va da poporul roman preferință, lui Pompei sau lui Antoniu? Cât despre mine, cred că printr-o favoare specială a zeilor nemuritori soarta a voit ca, fără a distruge sau anula actele lui Caesar, fiul lui Gnaeus Pompei să poată recăpăta rangul și averea tatălui său.” (Cicero-Philippica XIII-20 martie 43 îC, în Senat) 

Cicero se bucura degeaba: cei trei triumviri s-au înțeles să-și extermine fiecare pe cei pe care îi considera dușmani și 
primul pe listă a fost pus Cicero! 
Sextus Pompei nu a primit niciodată banii promiși: a fost înfrânt și ucis. 

Antonius a făcut numeroase manevre politice pentru a pune mâna pe legiunile trimise de Caesar în Macedonia. 

Dar....banii erau la Octavianus, viitorul Augustus!

A fost ucisă Calpurnia?

 Tăcerea istoricilor

Uciderea lui Gaius Iulius Caesar, de către 30 de complotiști , în timpul ședinței Senatului roman la 15 Martie 44 î.Hr a constituit o lovitură de stat ce a bulversat profund statul roman .
Numeroși istorici (unii contemporani cu evenimentele) au relatat crima și evenimentele de atunci cu multe amănunte.
Cu o singură excepție: nu s-a scris nimic despre soarta soției lui, Calpurnia Pisonis după acea zi.

Acest bust a fost găsit în „villa cu papirusuri”, de lângă Herculaneum, villa ce se presupune că a aparținut tatălui Calpurniei Pisonis.

Nu se știe pe cine reprezintă bustul, dar de ce nu ar fi chiar portretul Calpurniei?
Ar fi fost cât se poate de normal ca printre numeroasele sculpturi din vilă, 

Piso să aibă și portretul fiicei sale

Era Calpurnia însărcinată?

Există indicii că da.
Este neîndoielnic faptul că Iulius Caesar își dorea un moștenitor legitim.
Da, avea un copil din legătura cu regina Egiptului, Cleopatra, dar acela nu era un copil legitim și nici măcar nu-l putea recunoaște: Cleopatra era căsătorită ! (Da, soțul ei era mai mic decât ea și îi mai era și frate, însă astfel de căsătorii erau uzuale în cazul faraonilor egipteni . Cleopatra fusese căsătorită mai întâi cu celălalt frate, ce a domnit sub numele Ptolemeu al XIII-lea, iar după moartea acestuia se căsătorise cu fratele mai mic, ce a domnit ca Ptolemeu al XIV-lea. Pentru că un faraon-bărbat era mai ușor acceptat în popor decât o femeie pe tron. Chiar și când Cleopatra a făcut o „vizită de lungă durată” la Roma, găzduită în casa lui Caesar din Transtevere, ea era însoțită nu doar de copilașul Cesarion, ci și de soțul ei adolescent. 

Caesar era de asemenea căsătorit, cu Calpurnia.
Era cu 24 de ani mai tânără decât soțul ei și se căsătorise cu el de pe când avea 17 ani, din anul 59 î.Hr.
Doar că Iulius Caesar fusese mai mult plecat în campanii militare.

Din primăvara anului 58 î.Hr și pînă la începutul anului 49 î.Hr, Caesar a fost plecat în campania de cucerire a Galiei și nu s-a întors la Roma în tot acest timp! Nouă ani!
Luptele au fost continue și Caesar nu și-ar fi putut permite să lase armata fără conducător pentru un „concediu” la Roma.
Din anul 49 î.Hr până în anul 45 î.Hr (alți 6 ani!) Caesar a fost angrenat în războiul civil, care l-a purtat succesiv de-a lungul Italiei, apoi în Spania, Grecia, Egipt și Asia Mică . În Egipt a început legătura cu Cleopatra, dar a fost nevoit să renunțe la croaziera pe Nil (proiectată de Cleopatra) ca să restabilească autoritatea Romei în Asia Mică. Apoi a avut de dus lupte grele împotriva susținătorilor lui Pompei și a fiilor acestuia, ducând lupta finală contra pompeienilor în Spania, la Munda, pe 17 martie 45 î.Hr.

În tot acest timp Calpurnia a dus o viață ireproșabilă de matroană romană educată, administrând proprietățile familiei și achitându-se, desigur de îndatoririle publice care îi reveneau ca soție a marelui pontif (funcție deținută de Caesar)

După această dată Caesar a avut în sfârșit un an de pace, în care s-a putut consacra redactării și impunerii noului calendar („calendarul Iulian”) și reformelor preconizate.

Tot atunci a putut să ducă o viață normală alături de soția lui și să spere că ea îi va  dărui un moștenitor. 

Lupercalia

Bolta decorată a peșterei de sub Palatin 

Pe 15 februarie romanii serbau Lupercalia, o sărbătoare tradițională prin care romanii își aminteau de Întemeierea orașului , dar și de zeitățile străvechi ale pădurii și trupelor și de invocare a fecundității.
Sărbătoarea începea prin sacrificarea unui țap în peștera în care se spunea că gemenii Romulus și Remus fuseseră alăptați de lupoaică. Apoi tinerii orașului , sumar îmbrăcați , doar cu bucăți din blană de capră , cu corpul uns cu ulei și purtând bice croite chiar din pielea țapului sacrificat , alergau „bine dispuși” în jurul colinei Palatine șfichiuind cu fâșiile de piele tocmai jupuite  pe femeile întâlnite și care doreau să aibă un copil în acel an. 
Deci: nu să rămână însărcinate (asta se subînțelegea), ci mai ales să aducă pe lume copilul fără probleme, ceea ce în lumea romană nu era deloc garantat. Se spunea de asemenea că lovitura cu fâșii de piele crudă  ajuta la nașterea fără dureri și ca sânii să aibă lapte. 

Prima soție a lui Caesar, Cornelia  murise la a doua naștere, fiica lui Iulia (căsătorită cu Pompei) murise la scură vreme după naștere, o altă soție a lui Pompei murise de asemenea la naștere..

Conducătorul din acel an al Lupercilor era Marcus Antonius (numit desigur de Caesar, care era Pontifex Maximus și care făcuse in acel an și o modificare de statut pentru acei preoți) , care a folosit acel prilej pentru o provocare politică: el a încercat cu tot dinadinsul să pună o diademă de aur pe capul lui Caesar, ca să arate poporului că acesta țintea să devină rege. Caesar a refuzat ferm, de două ori,  dar ideea a rămas...

Plutarh menționează că multe matroane însărcinate își întindeau mâinile ca să fie atinse de fâșiile de piele. 
Shakespeare a scris că Iulius Caesar îi ceruse lui Antonius să o atingă și pe Calpurnia cu fâșiile de piele.
A fost doar o licență poetică.
Se pare însă că nu a fost nevoie.

Comentatorii au presupus ulterior că soția lui Iulius Caesar ar fi  fost sterilă dacă nu rămăsese însărcinată până atunci. Dar dacă ne uităm la puținul timp petrecut de Caesar la Roma, nu e de mirare că soția lui nu rămăsese încă însărcinată. În anul acela însă, putem presupune că soția lui era în sfârșit însărcinată și

 Caesar îi dorea o naștere fără probleme. 

Portretul din villa tatălui ei de lângă Herculanum

(Nu știm al cui e portretul, însă putem presupune că tatăl ei, colecționar a zeci de sculpturi, a avut și portretul fiicei lui printre ele)

Tutori pentru copilul așteptat de Calpurnia

Caesar prevăzuse în testamentul său mai mulți tutori pentru copilul ce s-ar putea să i se nască (si qui sibi nasceretur) .

De ce nu era sigur că se va naște? După cum am văzut, nașterea era foarte riscantă în acele timpuri. 
Dar faptul că în testament se prevăzuseră clauze precise și mai mulți tutori pentru un copil ce i s-ar naște postum dovedește faptul că la Idele lui Marte Calpurnia era Însărcinată. 
Cum Caesar pleca într-o campanie de minim trei ani, ar fi fost o jignire adusă Calpurniei să presupună că ea ar putea face un copil în lipsa lui, dacă ea nu ar fi fost deja însărcinată. 

Caesar avea mereu un testament redactat, dat fiind că ducea o viață periculoasă, pe câmpul de luptă.
Dar în ultimul testament, el a prevăzut un capitol referitor la copilul ce s-ar  naște  (evident după moartea lui). Ar fi fost posibil de asemenea ca și Calpurnia să moară la naștere, dar copilul să supraviețuiască.
Oricum , chiar dacă mama copilului ar fi fost sănătoasă, copilul orfan de tată ar fi avut nevoie de protecție, așa încât Caesar prevăzuse mai mulți tutori dintre persoanele în care avea mare încredere.
Aceștia erau  Decimus Brutus  și  Marcus Antonius. Unii istorici amintesc și alți generali de încredere. . 
Tutorii ar fi trebuit să vegheze la averea și la drepturile copilului .

Dacă acel copil nu s-ar fi născut (din motive medicale, cel mai probabil) , moștenitorul principal urma să fie nepotul surorii sale, Gaius Octavius, pe care îl și adopta prin testament, ca ultimă dispoziție testamentară (in ima cera, adică „pe ultimul strat de ceară, adică la sfârșit)  . Erau și alți doi nepoți (Lucius Pinarius et Quintus Pedius) ce primeau cote mai mici din moștenire (25%).

Caesar numise și moștenitori secundari, (In secundis heredibus) pentru cazul în care Octavius n-ar fi acceptat adopția, sau ar fi murit înainte de a moșteni. Aceștia erau:  Decimus Brutus și Marcus Antonius. .
Caesar îl iubea pe Decimus Brutus ca pe un fiu adoptiv și avea deplină încredere în el, considerându-l demn să aibă grijă de fiul lui și de asemenea să primească cea mai mare parte din averea lui, înaintea celorlalți doi nepoți ! în caz că Octavius nu ar fi primit moștenirea ori ar fi murit înainte.
Istoricul Appianus a interpretat acele prevederi din testamentul lui Caesar drept o adopție a lui Decimus de către Caesar. Era prieten din tinerețe cu Marcus Antonius. 
Caesar îl numise pe Decimus Brutus guvernator al Galiei cisalpine, pentru anul care urma. 
Iar Decimus Brutus fusese unul dintre principalii conspiratori la uciderea lui!
Cu o seară înainte fusese invitat la masă de Caesar ,împreună cu Lepidus , ( întâi pentru oficierea serviciului religios la altarul lui Marte înainte de campania militară, apoi au mâncat împreună) )iar a doua zi de dimineață se prezentase din nou la el acasă ca să se asigure că Iulius Caesar va merge la ședința Senatului , chiar dacă nu se simțea prea bine și existau previziuni sumbre.
Pentru că atentatorii urmau să vină acolo înarmați, în timp ce Caesar (luptător redutabil) avea să fie neînarmat, conform cu regulamentul Senatului!
Tot Decimus Brutus adusese și o ceată de gladiatori care să-i păzească pe conspiratori de furia poporului. El i-a spus însă lui Caesar că adusese gladiatorii pentru protecția lui!

Reconstituirea villei din apropiere de Herculanum a lui Lucius Calpurnius Piso Caesoninus

În privința Calpurniei, ea era protejată prin legea romană care prevedea că în cazul morții soțului, soția primea integral dota cu care se căsătorise. Cum Calpurnia era fiica senatorului Lucius Calpurnius Piso Caesoninus, un om foarte bogat, dota ei fusese probabil foarte mare. De asemenea, Caesar îi lăsase Calpurniei în casă 4000 de talanți de aur, pentru cheltuieli pe perioada in care el ar fi fost în campanie militară. (Campania era prevăzută pentru trei ani, dar Caesar știa din experiență că nu se putea prevedea o durată exactă. Stabilise cine urma să fie în funcțiile importante la Roma pentru următorii 5 ani) . 

Se poate remarca și faptul că ea era mai speriată decât de obicei la gândul că ar putea rămâne singură. 
Înainte de ședința Senatului a avut un coșmar și l-a implorat pe Caesar să rămână acasă, iar el, în mod neobișnuit, a dorit să-i facă pe plac, deci ședința aceea era indispensabilă pentru obținerea aprobării pentru campania pregătită și în care urma să plece peste numai trei zile! 
Se pare că el voia să amâne ședința Senatului cu o zi sau două. 
Putem ghici aici o grijă deosebită pentru Calpurnia, mai ales având în vedere starea ei. 
Cel care l-a determinat să plece totuși a fost Decimus Brutus, „prietenul său de încredere”!

Jaful făcut de Marcus Antonius.

Dar ce a făcut celălalt „prieten de încredere”, Marcus Antonius?
Conform afirmațiilor făcute ulterior de Cicero (ce fusese probabil principalul instigator la crimă și era confidentul complotiștilor) , Marcus Antonius fusese instigatorul „complotului de la Narbonne”, despre care știm că a fost un prim plan de ucidere a lui Caesar , ce tocmai se întorcea învingător din Spania și își învinsese toți inamicii militari.
Marcus Antonius vorbise cu Gaius Trebonius despre uciderea lui Caesar, dar ei nu trecuseră la fapte, gândindu-se probabil că ar fi fost linșați de armata victorioasă a lui Caesar. S-a presupus că Trebonius ar fi făcut propunerea, Cicero a afirmat insă că propunerea venise de la Antonius.
Oricum, Antonius nu i-a spus nimic lui Caesar, ceea ce face din el cel puțin un complice.

Ce motiv ar fi avut Marcus Antonius să dorească uciderea lui Caesar?
S-a spus că Antonius ar fi fost nemulțumit pentru că Iulius Caesar l-ar fi marginalizat o perioadă după ce el periclitase grav situația lui Caesar comportându-se total iresponsabil când fusese lăsat la conducerea legiunilor din Italia. Caesar avusese de înfruntat o răscoală a legiunilor nemulțumite și evitase la limită pericolul de  a fi lăsat fără armată în condițiile în care în Africa se strânseseră trupe numeroase contra lui.
Datoria de neplătit
Marcus Antonius se confrunta însă cu altă problemă:
După moartea lui Pompei, (Cnaeus Pompeius Magnus, în 48 î.Hr.), bunurile lui fuseseră confiscate de stat și scoase la licitație. 
Caesar nu i-a supus memoria unei condamnări formale, prin decret de proscripție. Dar patrimoniul uriaș deținut de Pompei a fost confiscat și pus în vânzare în profitul statului. (Dintre cei doi fii ai lui Pompei, unul murise în luptă, iar celălalt era fugit în munți, în Iberia). 

Singurul care „a avut tupeul” să liciteze, dată fiind valoarea foarte mare , a fost Marcus Antonius.
În 46 î.Hr Antonius a intrat în conflict cu Caesar, care i-a cerut să și plătească bunurile pentru care licitase și peste care se înstăpânise (între care luxosul domus de pe colina Palatin de la Roma al lui Pompei, în care Antonius se și mutase) 
Mai tîrziu, Cicero avea să spună în Filipica a doua că Antonius „se deda la tot soiul de vicii în casa virtuasă ”-a lui Pompei.  

Dar Caesar îl iertase pe Antonius și în 44 î.Hr îl promovase pe funcția de consul, alături de el.
Probabil Antonius promisese că va rezolva problema datoriilor de 50 de milioane de sesterți! Cca 4 tone de aur! 
Cum ar fi putut?
Doar devenind șef al statului!

Este edificator discursul lui Cicero (Philippica 1) prin care l-a incriminat pe Marcus Antonius în fața Senatului:

 „ Și dacă e o crimă să fi vrut să fie omorât Caesar, gândește-te ce ar trebui să ți se întâmple ție care, cum știe toată lumea, ai făcut planul la Narbonne, cu C. Trebonius. ,  Trebonius cel care, din acest motiv de complicitate, am văzut că te-a ținut deoparte în timp ce Caesar era dat morții.
Cât despre mine, vezi cât de puțin te-am tratat ca pe un dușman! măcar o dată ai făcut un plan bun, te-am lăudat pentru asta; nu l-ai divulgat deloc, îți mulțumesc;nu l-ai executat, te iert: o asemenea înfăptuire cerea o inimă de bărbat.

Că dacă cineva te-ar chema în fața unui tribunal și ar folosi în fața ta această formulă a lui Cassius: Cui i-a servit  acțiunea? să ai grijă să răspunzi scurt.
Deși, cum spuneai, moartea lui Caesar a fost un bine pentru toți cei care nu mai voiau să fie sclavi, nimeni n-a profitat mai mult decât tine care domnești, tu cel căruia templul Cybelei i-a plătit datoriile enorme; tu, cel care , cu ajutorul registrelor depuse în acel templu , ai risipit sume incalculabile; tu, cel la care au fost transportate atâtea obiecte prețioase din casa lui Caesar; tu , a cărui casă este o fabrică de registre false , de titluri false, o piață unde pământuri, orașe, imunități și venituri ale Statului sunt puse la un rușinos mezat? 
Ca sa faci față ruinării și datoriilor, ce alt eveniment îți trebuia decât moartea lui Caesar? 

Dai impresia că încerci oarecare tulburare? Te temi ca această lovitură să nu-ți fie imputată? Mă grăbesc să te asigur că nimeni nu va crede niciodată. 

Nu din partea ta a binemeritat republica; ea îi vede pe cei mai iluștri cetățeni ai săi în autorii acestei acțiuni sublime.
Spun doar că tu te bucuri de ea, mă feresc să ți-o atribui.” 

În ziua atentatului, Marcus Antonius a avut grijă să nu intre în sala Senatului (chipurile antrenat într-o discuție , afară, chiar de acelaș Trebonius!).
Nu a intrat în sală nici când s-au auzit strigăte din interior (se relatează că Iulius Caesar a strigat, tocmai pentru a fi auzit de prieteni) , nici când atacatorii au ieșit cu pumnalele însângerate în mâini, strigând că au ucis un tiran. A lăsat trupul lui Caesar să zacă acolo, iar el și-a aruncat toga de senator și , îmbrăcat cu straiul unui sclav, s-a furișat înfricoșat spre casă.
Și-a dat apoi seama că rămăsese singurul consul în funcție și putea ordona armatei. . L-a chemat acolo pe Lepidus, care avea un corp de armată pe insula Tiberiană și i-a dat instrucțiuni să pună pază armată pe străzi  și să le lumineze cu făclii, după asfințit.

Spre seară, trei sclavi au cărat acasă trupul lui Caesar cu lectica în care venise, fără prea multă grijă pentru respectul datorat- se menționează că un braț al lui Caesar atârna afară din lectică.

Între timp, Antonius se gândise care era primul lucru pe care voia să-l facă.

S-a dus acasă la Caesar, nu pentru a -i oferi Calpurniei un suport moral, ci pentru a lua de acolo tot ce era de valoare!
Istoricii au menționat că sclavii au cărat la locuința lui Antonius toți banii, toate documentele lui Caesar, dar și toate obiectele de valoare ale acestuia.

Și se știe că Iulius Caesar fusese un mare colecționar de obiecte artistice ,picturi, sculpturi , pietre prețioase,  că devenise expert în evaluarea perlelor , de exemplu. Și avea o colecție de picturi dintre cele mai valoroase ale epocii, pe care le expunea  public uneori. (Considerînd că menirea operei de artă e să fie văzută de cât mai multă lume) .

Cicero a sintetizat perfect în primul său discurs contra lui Antonius rolul acestuia în uciderea lui Caesar și modul în care el a reușit să-și rezolve problema datoriilor enorme deturnând banii statului.
În templul Cybelei erau ținute registrele financiare ținute de  Iulius Caesar, unde erau înscriși 700 de milioane de sesterți. Cicero a afirmat că Antonius a deturnat sume enorme din acești bani publici, rambursându-și propriile datorii și cheltuind în plus foarte mult. 

Ce au scris istoricii contemporani despre aceste evenimente?
Nicolaus din Damasc, istoricul propagandei lui Augustus a scris că Antonius a profitat de panica generală creată pentru a confisca atât documentele, cât și banii și obiectele de valoare din casa lui Caesar. 
În scrimb Sallustius, admirator al lui Caesar ...s-a retras pur și simplu din viața publică și s-a consacrat relatării altor evenimente istorice. Foarte probabil nu era de acors cu propaganda oficială, dar nu voia să-și riște viața scriind altceva.
Dar nimic despre soarta Calpurniei!

De remarcat că , în cazul soției lui Pompei, Cornelia, istoricul Dio Cassius a scris că soțul ei o luase cu el după înfrîngerea catastrofală de la Pharsala, e menționat amănuntul că ea și fiul lor Sextus erau la Lesbos, de unde Pompeius Magnus i-a luat pe corabia sa și s-au îndreptat spre Egipt, unde Pompei a fost ucis , dar soția și fiul său au reușit să fugă și mai târziu soția lui Pompei „s-a retras la Roma , unde  a trăit fără să i se întâmple nici un neajuns”, iar Sextus s-a dus în Africa , unde s-a întâlnit cu fratele său Cnaeus. 

Evident că ar fi fost normal să se menționeze fie și un rând despre Calpurnia: ce s-a întâmplat cu ea după moartea lui Caesar? Istoricii au păstrat cu toții o tăcere suspectă.  

Variante presupuse 

Istoricii contemporani consideră că..așa era obiceiul pe vremea aceea, ca femeile să „se retragă demn” din viața publică, lăsând orice acțiune în seama bărbaților. Că, prin urmare Calpurnia s-ar fi retras undeva în tăcere, după ce i-ar fi „încredințat” toate bunurile ei lui Antonius, „spre păstrare”.

(E greu de crezut că cineva i-ar fi încredințat valori spre păstrare lui Antonius, după ce acesta risipise de curând mare parte din uriașa avere a lui Pompei în petreceri , jocuri de noroc și beții , stârnind mânia lui Caesar pentru că nu-și  plătea datoria făcută la licitație) 

Aceste exprimări îi aparțin lui Octavianus, care i-a cerut sub această formă eufemistică lui Antonius returnarea măcar a banilor, dacă nu și a documentelor și obiectelor de preț (despre acestea precizând că i le lasă) .

Să nu uităm însă că el îi promisese mamei sale, Atia că se va adresa politicos lui Antonius, „ca un tânăr unui om mai în vârstă și ca un particular unui consul”. Deci nu-i putea cere lui Antonius să înapoieze bunurile furate, ci folosea eufemisme. 
De asemenea, poziția lui Octavianus era fragilă în momentul acela. Era un tânăr fără nici o funcție în stat , care strânsese o armată în mod ilegal, folosind banii deturnați din averea statului .

De ce însă nu-i cerea lui Antonius să-i înapoieze Calpurniei măcar obiectele de preț? 
De ce nu făcea nici o referire la ea? 
Și de ce, atunci când Antonius a negat mărimea sumei de bani luate de la Caesar, nu s-a apelat la mărturia Calpurniei?
Observăm că biata Calpurnia dispăruse încă din acea noapte , de după uciderea lui Caesar.
E oare de presupus ca ea să-i fi dat absolut tot avutul ei lui Antonius și să nu-i mai ceară apoi nici o restituire, niciodată?

Au urmat apoi multe procese prin care Antonius a încercat să-l împiedice pe Octavianus să intre în posesia moștenirii lui Caesar. S-a ajuns la disjungerea părților de moștenire ale celorlalți doi nepoți moștenitori de moștenirea cuvenită lui Octavianus. 
Din nou nu a fost chemată Calpurnia să depună mărturie, cum ar fi fost normal.

(Nu era ceva neobișnuit ca femeile să depună mărturii în fața tribunalului, de pildă în cazul scandalului iscat în casa lui Caesar cu prilejul ritualurilor pentru Bona Dea, când un bărbat se strecurase deghizat în casă încercând să rămână singur cu soția de atunci a lui Caesar, Pompeia Sulla, mama lui Caesar depusese mărturie la proces, ba chiar și fetița lui Caesar, Iulia fusese audiată) .

Alt indiciu că după noaptea de 15 martie 44 î.Hr, Calpurnia ea nu mai era în viață.

Reacția normală a oricărei femei care se vede jefuită ar fi fost să se opună. Cu atât mai mult cu cât ea era obișnuită să i se acorde respect. Cu atât mai mult cu cât se afla lângă cadavrul plin de răni al soțului ei, plină de indignare și gata de orice.
Appianus pune la îndoială versiunea cum că bunurile lui Caesar ar fi fost încredințate de Calpurnia lui Antonius:
„Chiar în acea noapte, banii lui Caesar și documentele lui oficiale au fost transferate acasă la Antonius, fie pentru că ar fi gândit Calpurnia că ar fi mai în siguranță acolo, fie pentru că Antonius ordonase asta. ”

Concluzia se desprinde cu ușurință. Antonius ORDONASE. 
Dar ce se întâmplase cu Calpurnia? 


Să vedem ce au făcut în situații critice alte femei din aristocrația romană:
 

• -Mama lui Marcus Antonius, Iulia și-a salvat fratele , pe Lucius Iulius Caesar de proscripțiile sângeroase din anul 43 î.Hr ,(cu care fiul ei fusese de acord)  punându-se în calea soldaților veniți să-l ucidă și declarînd că nu vor putea trece decât peste trupul ei. Asta i-a dat lui Lucius posibilitatea să fugă prin spate și apoi să obțină iertarea din partea triumvirilor.
• - Servillia, mama lui Marcus Brutus și soacra lui Cassius (principalii ucigași) a convocat senatorii acasă la ea pentru o ședință neobișnuită a Senatului, pe care -spre uluirea și admirația lui Cicero- a prezidat-o, determinând schimbarea deciziei privitoare la cei doi complotiști. 
• -În anul 30 î.Hr  fiica ei, Iunia Secunda, soția lui Lepidus a participat împreună cu fiul ei Marcus Aemilius Lepidus cel Tânăr (Lepidus Minor) la un complot împotriva lui Octavianus, care îl marginalizase pe Lepidus. La descoperirea complotului, fiul a fost executat de Octavianus, dar Iunia Secunda a fost cruțată- la rugămintea lui Lepidus, care a fost în continuare marginalizat.

 
Observăm că femeile romane acționau cu curaj, când era vorba de familia lor , nu se lăsau duse de evenimente fără a reacționa, chiar cu riscul vieții. 
Se poate presupune că în noaptea de după crimă, când Calpurnia era copleșită de durere și de indignare, văzându-l intrând în casa ei pe Antonius l-a potopit pe acesta cu reproșuri: De ce el nu-i aresta pe ucigași, fiind consul în funcție și având în subordine o legiune condusă de Lepidus?
Cum ar mai fi putut el să se arate ca prieten al lui Caesar după asta? Probabil că nu l-a întâmpinat cu duioșie (cum și-au închipuit unii artiști peste 600 de ani), ci cu blesteme înlăcrimate!
Totuși lucrurile de preț au fost mutate la Antonius, în acea noapte. 
Peste trupul Calpurniei. 

Istoricii au consemnat care a fost sfârșitul fiecăreia dintre femeile cunoscute implicate în evenimentele notabile din epocă, mai puțin al Calpurniei Pisonis! 

Funeraliile lui Caesar

Primul prilej cu care ar fi trebuit să fie văzută Calpurnia ar fi fost funeraliile publice prezidate de Antonius.
Funeraliile au fost organizate prin strădania eroică a socrului lui Caesar, care fusese amenințat (șantajat) de mai mulți senatori că dacă ar fi dat citire testamentului, ar fi fost urmărit pentru deturnare de fonduri (!)
Piso nu s-a lăsat intimidat, ci a cerut reîntoarcerea tuturor senatorilor (ce plecau la sfârșitul ședinței) și a declarat cu voce puternică:
„Acești oameni care pretind că au ucis un tiran sunt deja tot atâția tirani asupra noastră, în locul unuia singur.
Ei îmi interzic să-l înmormântez pe Pontifex Maximus și mă amenință dacă voi prezenta testamentul său. 
În plus, ei înțeleg să-i confiște bunurile, ca unui tiran.
Ei au ratificat actele lui Caesar care îi privesc pe ei, dar anulează pe cele care îl privesc pe el însuși.
Nu Brutus și Cassius acționează astfel, ci aceia care i-au instigat la crimă. 
Voi sunteți stăpâni pe funeraliile lui. Eu sunt stăpân pe testamentul lui și nu voi trăda niciodată ceea ce mi s-a încredințat, cel puțin dacă cineva nu mă va ucide și pe mine”
(Appianus) 

Vedem aici că Piso lansează ideea că altcineva se afla în spatele complotului care dusese la crimă și acela nu putea fi decât Cicero, pe care Piso s-a ferit să-l numească direct, pentru că în acel moment Cicero conducea practic Senatul. Dar aluzia conținea amenințarea că Piso era decis să spună tot ce știa, cu orice risc, dacă nu va fi citit în public testamentul. 
De asemenea e limpede că asupra lui Piso se exercitau presiuni mari, inclusiv amenințări cu procese sau chiar-înțelegem-amenințări că va fi ucis și el.
Piso a susținut ferm, cu riscul vieții, ca testamentul lui Caesar să fie făcut public. Nu avea puterea de a decide singur asupra funeraliilor, dar a arătat că ar fi fost o impietate de a nu se acorda funeralii celui ce fusese Pontifex maximus- cea mai înaltă funcție religioasă din stat. 

De ce Piso nu a cerut pedepsirea celui care îi agresase fiica în noaptea jafului? 
Din diversele relatări istorice se vede clar care era atmosfera după uciderea lui Caesar: Senatul fusese la un pas să declare că Iulius Caesar a fost un tiran, căruia i s-ar fi confiscat avutul și i s-ar fi refuzat funeraliile . Doar gândul că și-ar fi pierdut totodată  funcțiile și privilegiile acordate de Caesar i-a oprit pe senatori să facă asta. 

Instigatorul crimei, Cicero conducea Senatul. Iar consulul în funcție era chiar cel ce - după toate indiciile- a fost vinovat de crimă și jaf! 

Piso era gata să-și riște viața pentru îndeplinirea misiunii încredințate de Caesar: aducerea la cunoștința opiniei publice a conținutului testamentului.

Dacă fiica sa era deja moartă, nu mai putea face nimic pentru ea. Dar continua să aibă în grijă pe fiul său cel mic, de numai 4 ani, pentru care trebuia să facă și compromisuri, dacă era neapărat necesar. 

Cu Cicero era deja în relații proaste, de când Cicero îl atacase printr-un discurs violent , în 55 î.Hr
(In Pisonem) 
Piso era un adept al filozofiei epicuriene, un om pașnic, ce a încercat să împiedice conflictele armate, dar a murit brusc, la numai un an după uciderea lui Caesar. Devenise probabil prea incomod. 

Octavianus Augustus a avut grijă mai târziu de fiul lui Piso,  care nu-i punea domnia în pericol. A și dăruit familiei proprietăți ce fuseseră confiscate în Iliria. 

Peristil la villa cu papirusuri, (ce se crede a fi fost a lui Piso) îngropată de erupția Vesuviului în anul 79
 reconstituire

Antonius a decis să organizeze funeraliile lui Caesar, pentru a le folosi în interes propriu. 

Appianus din Alexandria  redă astfel evenimentul:

Când Piso [socrul lui Caesar ] a adus trupul lui Caesar în Forum, un număr imens de oameni înarmați s-au adunat pentru a-l păzi.

Appianus a descris în detaliu patul funerar, expunerea togii însângerate, prezența corului, a efigiei de ceară, a reacției mulțimii.
El a precizat și că :

„Trupul său, întins pe spate pe catafalc, a fost dus la înmormântare fără a fi fost spălat de sânge, așa cum fusese asasinat, pentru ca oamenii să poată contempla scena într-un mod emoționant”

E destul de limpede că soția lui, Calpurnia nu ar fi rămas cinci zile lângă trupul lui Caesar fără a-l spăla. Destul de clar că ea nu mai era în viață.
Testamentul nu a fost citit în casa lui Caesar (Domus Publica) ci în casa lui Antonius .

(Casa de pe colina Palatin fusese a lui Pompei și fusese cumpărată la licitație după confiscare, împreună cu toate celelalte imobile din patrimoniul  lui Pompei (cf. Appianus și Dio Cassius liv.XLV n28), dar Antonius refuzase inițial să o și plătească și fusese nevoie de intervenția furioasă a lui Caesar. Era un patrimoniu de valoare imensă, de aceea nimeni altcineva nu se prezentase la licitație. Cicero a afirmat că Antonius nu se gândise că va plăti vreodată acele sume de bani. Cicero trimisese în cele din urmă soldați care să recupereze o parte din bunurile neplătite de Antonius, dar acesta risipise deja sau deteriorase cea mai mare parte din bunurile mobile. 

Cicero a afirmat că  Antonius a fost păsuit ( pentru scurtă vreme)  de Caesar cu plata sumei datorate. Dar, ar fi trebuit să o plătească dacă...dacă nu... ar fi fost ucis Caesar!

 Când după uciderea lui Caesar Antonius a propus rechemarea fiului lui Pompei, Sextus și investirea lui cu comanda întregii flote romane, acela ar fi trebuit să primească înapoi moștenirea lui Pompei. 

 Appianus a scris că Antonius a propus și ca el să fie despăgubit din tezaurul public pentru confiscările făcute din - cu de cinci mii de ori zece mii de drahme, adică 50 de milioane de drahme antice- circa 215 t de argint, o valoare echivalentă cu cca 185 milioane de dolari actuali .  (!) 

Văzând suma enormă pe care ar fi trebuit să o plătească Antonius, putem vedea aici un motiv pentru care acesta ar fi vrut moartea lui Caesar (așa cum a afirmat și Cicero în Philippice) .

Antonius furase din casa lui Caesar 4000 de talanți de aur. Appianus a scris că el datora 50 de milioane de drahme, adică aproximativ tot atâția denarius , deci 500 000 talanți (aureus). Dar nu intenționa să mai plătească acei bani, ci sconta să obțină acoperirea acelei sume din trezoreria statului. Acum, că nu mai era Caesar....

Antonius a folosit starea cadavrului pentru a spori indignarea poporului, smulgînd straiul lui Caesar (probabil toga fusese doar așternută deasupra lui) agățând-o de o prăjină și arătând rupturile făcute cu pumnale și petele de sânge. Era o metodă folosită anterior de soția sa, Fulvia la ceremoniile funebre ale celor doi soți ai ei, ce fuseseră uciși pe rând.

Cum erau pregătite în antichitate trupurile decedaților înainte de incinerare
Avem la dispoziție descrierea detaliată făcută de Homer în Iliada- evenimente petrecute într-o perioadă mult anterioară, în jurul anului 1200 î.Hr. și descrise de Homer, potrivit tradițiilor orale, în perioada dintre anii 850-750 î.Hr.
Chiar și atunci, ni se spune cum a fost pregătit trupul lui Patrocle de funeralii: 

„Ahile grãi și îndatã zori pe tovarãși
Mare cãldare cu apã sã puie pe foc ca sã spele
Neamânat pe Patroclu, sã-i curețe cheagul de sânge.
Puserã dânșii cazanul pe focul aprins, dupã asta
Apã turnarã și lemne pe sub pirostii grãmãdirã,
Flacãrã aprinse sã-mpresure repede vasul și apa
încãlzi. și când fierse în vasul de aramã, spãlarã
Trupul și-l unserã apoi cu olei și cu balsam de nouã
Ani, i-astuparã pe urmã mulțimea de proaspete rane și-l așezarã-ntr-un pat.
Și întreg, de la cap la picioare,
Leșu-mpânzirã și puserã asupra-i o mantie albã.”

 Reținem că se obișnuia ca trupul decedatului să fie spălat imediat, cu apă fiartă, apoi uns cu ulei și cu balsam , rănile erau astupate (tot cu balsam probabil) , urmând înfășurarea în pânză albă și acoperirea cu o mantie tot albă. 
Înțelegem că Antonius a dorit să expună trupul lui Caesar plin de sânge, pentru a trezi indignarea poporului, dar în mod normal, dacă ar fi fost în viață Calpurnia, trupul ar fi fost spălat deja de mai multe zile și pregătit cam cum am văzut mai sus. Se folosea și o formă de îmbălsămare, amintită de asemenea de Homer, prin picurarea de balsam și nectar roșu pe nări. 
Dar Antonius se înființase în casa lui Caesar nu mult după ce trupul fusese adus acasă. Ordonase ce să fie cărat acasă a el și probabil lăsase pază acolo, deci Piso nu a putut intra până la funeralii. 
Iar Calpurnia nu rămăsese acolo, în viață. 

După o lună de la uciderea lui Caesar, moștenitorul desemnat de el, Octavianus a ajuns la Roma. 

Nu se grăbise să se întoarcă, pentru că voise să-și asigure mai întâi o armată care să-l apere!

Erau două impedimente:

1. El nu avea nici o funcție publică, era un simplu cetățean și conform legii nu avea voie să -și formeze o armată.

2. Banii necesari.

Octavianus  rezolvase  problema banilor trimițând „ pe cineva de încredere” (probabil pe Agrippa) să- i aducă imensele sume de bani și armele pregătite de Caesar în  Apollonia din Illyria (în Macedonia/Albania actuală) în vederea marii campanii militare contra Parților.
Afirmând că e moștenitorul lui Caesar, Octavianus și-a însușit și impozitul anual datorat de provincia Macedonia Romei. 
Cum nu putea recunoaște atunci asta, el a continuat să se declare sărac , să-i ceară zgomotos lui Antonius banii lui Caesar și să vândă ostentativ proprietățile sale și ale rudelor apropiate zicând că astfel plătește din avutul său propriu banii cuveniți poporului prin testamentul lui Caesar, trezind compătimirea și afecțiunea legionarilor , care l-au considerat demn urmaș al lui Caesar. 

 Augustus a menționat faptul că a luat banii pentru legiunile din Macedonia abia spre sfârșitul vieții, în „Res Publica”. Chiar și atunci nu a arătat un bilanț exact.

Octavianus a plătit fiecărui militar ce se angaja în armata lui o soldă de 5 ori mai mare decât se plătea uzual ! 
Pentru a rezolva problema legalității, l-a atras de partea lui pe Cicero, prin scrisori măgulitoare și în care mima naivitatea. S-a prefăcut a nu ști că Cicero fusese de fapt cel ce instigase constant, de-a lungul anilor la uciderea lui Caesar. 

Octavianus îl „citise”exact pe bătrânul conducător al Senatului, care vizase cucerirea puterii politice prin uciderea lui Caesar, iar acum, dezamăgit de „tiranicizi” și speriat de Antonius , era gata să mizeze pe tânărul moștenitor „naiv”, de care plănuia deja să se descotorosească după atingerea scopului urmărit.
Doar că naivitatea lui Octavianus era doar o prefăcătorie. 

Octavianus a venit deci la Roma, a notificat oficial (conform legii romane) că primește moștenirea lui Caesar și adopția de către acesta, apoi i-a cerut politicos lui Antonius restituirea banilor „încredințați ” de Calpurnia. 
Nimeni nu s-a mirat că proaspătul adoptat de Caesar nu -i prezentase omagii Calpurniei. 
Că nu se interesase de soarta ei . De ce nu făcuse asta?
Pentru că el știa exact că ea nu mai trăia. 

A menționat că știa de toate bunurile luate de Antonius din casa lui Caesar, specificînd-mărinimos-că îl lasă să păstreze obiectele de artă luate. S-a prefăcut a nu ști că toate acelea fuseseră furate, a afirmat precaut că cele furate de la Caesar i-ar fi fost încredințate lui Antonius de Calpurnia. De ce?
Știa că nu mai sunt martori. Știa că -probabil- o lovitură în pântecele Calpurniei , fără martori, pecetluise soarta acesteia. Și a copilului nenăscut. Antonius era recunoscut ca având o putere herculeană, el chiar afirma că ar fi fost descendent al lui Hercules)

(Să nu uităm că la acea dată Antonius nu cunoștea conținutul testamentului lui Caesar. Avea motive să creadă că el ar fi fost moștenitorul, deși nu putea fi sigur. De aceea a luat toate documentele din casa lui Caesar- pe care și-a dat seama ulterior că le poate falsifica după cum îi convenea. Dacă între documente ar fi fost și testamentul, l-ar fi citit și -în caz că nu-i era favorabil - l-ar fi distrus. Doar că testamentul nu era acolo! El fusese dat în păstrare Marii Vestale și doar  Piso era cel care - conform indicațiilor lui Caesar- putea să-l primească și să-l citească public. Dar sarcina Calpurniei poate începuse să se vadă, sau poate ea i-a spus că așteaptă copilul lui Caesar, gândind că asta îi va aduce mai mult respect. Dar-nuȘ)

Un copil legitim al lui Caesar ar fi încurcat socotelile lui Antonius. Dar și ale lui Octavianus, ulterior. Amândoi s-au înțeles tacit să ascundă soarta Calpurniei.

Arătându-i lui Antonius că e bine informat, Octavianus dădea de înțeles și că știe (în linii mari) care a fost soarta Calpurniei, dar nu are de gând să facă gălăgie pe tema asta. La urma urmei acest aspect îi servea lui de minune. Un moștenitor legitim i-ar fi complicat viața foarte mult. 
Așa...o simplă aluzie îi putea servi oricând pentru a-l intimida pe Antonius. 
Istoricii acreditați de Augustus s-au ferit să facă vreo aluzie la Calpurnia și chiar la condițiile în care fusese jefuită casa lui Caesar. Augustus l-a acuzat abia mai târziu pe Antonius de furt, (după ce se rupsese alianța trumviratului) dar trecând mereu sub tăcere situația Calpurniei. 
Nu i-ar fi convenit să se afle că soția lui Caesar fusese însărcinată și fusese ucisă, iar el se complăcuse în această situație și se aliase cu ucigașul ei. 

Una dintre operele de mare artă colecționate de Iulius Caesar

Pliniu cel Bătrân a scris în Istoria naturală (Cartea XXXV) despre una dintre picturile de mare valoare aflate în colecția lui Iulius Caesar: Venus Anadyomene (Venus ieșind din spuma mării) pictată de celebrul pictor al antichității, Apelles din Cos. Pliniu spune că a admirat acest tablou , care era compus doar din „linii care scăpau vederii”, dând impresia de vid , dar care atrăgea privirea tocmai prin asta. 

Pliniu a apreciat că Appeles a contribuit la progresul picturii mai mult decât toți ceilalți pictori la un loc: el avea în pictură ceea ce grecii numeau charis.(Grație, farmec ) 

 El amintește și că tabloul a fost distrus în incendiul din „Casa lui Caesar de pe muntele Palatin”- e vorba evident de casa lui Octavianus, ce ceruse a fi numit Caesar după adoptarea postumă.  Casa lui de pe Palatin arsese, dându-i prilejul lui Octavian să ridice în locul ei un palat impunător, după cumpărarea și a terenurilor din jur. 

Nu a menționat cum ajunsese tabloul din casa lui Caesar în cea a lui Augustus. E posibil ca în jaful din noaptea de 15 Martie 44 î.Hr Antonius să nu fi furat și picturi, care erau probabil fixate în perete . 
Apoi să fi luat Octavianus Augustus , ca moștenitor, totul. Ori să fi confiscat tabloul de la Antonius, după declararea lui ca inamic public.
Dar Calpurnia? 

El a menționat că Iulius Caesar a „pus în onoare” expunerea publică de tablouri , în fața templului lui Venus Genitrix. (Iar după el, Agrippa a continuat, dar „cu un gust mai puțin rafinat”, dar care a expus într-un discurs și avantajele expunerii publice a tablourilor și statuilor, ce erau astfel mai bine puse în valoare decât dacă lucrările ar fi fost exilate în reședințe de la țară) . Pliniu amintește și de două alte tablouri, unul cu Ajax și altul cu Medeea.

Octavianus Augustus a expus la rîndul său tablouri în Forumul său, tablouri ce reprezentau: unul o scenă de luptă și altul un triumf. El a plasat în templul dedicat lui Iulius Caesar tablouri reprezentând: Dioscurii, Victoria , iar la Curia a încadrat în ziduri tablouri reprezentând o Nemee așezată pe un leu . (conform lui Plinius) 

Peste câțiva ani Octavianus avea să dispună uciderea lui Cesarion, fiul avut de Caesar cu Cleopatra . Fratele lui vitreg (dacă tot îl numea pe Caesar „tatăl” său) 

Calpurnia L. Pisonis filia, Cn. Pisonis neptis și  altarul votiv dedicat către:  Isis, Serapis, Osiris și Anubis la Caska Cove, pe insula Pag

La Caska , pe insula Pag în actuala Croația au fost găsite vestigii romane ce atestă prezența familiei Calpurniae 

Au stârnit interes în special trei altare votive dedicate unor zeități egiptene de către...Calpurnia , fiica lui Lucius Pisonis și nepoata lui Cnaeus Pisonis , adică exact numele Calpurniei, soția lui Caesar!
Numai că nu era vorba despre ACEA Calpurnia.
Cum în familiile romane era obiceiul de a se da copiilor nume ale strămoșilor familiei, exact această succesiune de nume s-a repetat în secolul I. 
Este vorba despre o altă Calpurnia, fiica unui alt Lucius Pisonis, ce a fost acuzat de maiestas -infracțiunea numită astăzi lèse-majesté (crimen laesae maiestatis), adică o atingere adusă unui suveran sau securității statului și suveranității poporului roman. Acel Lucius Pisonis a murit în anul 24, deci la 68 de ani după Iulius Caesar.

În golful Caskade pe insula Pag, într-un frumos peisaj din regiunea estică a Mării Adriatice au fost studiate de către croați vestigiile unor colonii și municipalități romane. Era vorba despre personalități din sferele înalte ale societății romane, care dobândiseră proprietăți pe acele meleaguri ce arătau probabil foarte frumos și pe atunci.

S-a remarcat de asemenea răspândirea cultului zeităților egiptene.
S-au găsit vestigiile unei vile de pe malul mării și ale unor instalații de producție alimentară. 
În anul 19 împăratul Tiberius interzisese cultele egiptene (dovadă a răspândirii pe care începuseră s-o aibă acestea după cucerirea Egiptului de către romani) . Totuși pe această insulă acea Calpurnia dedica stele votive zeităților egiptene, cărora le solicita protecție, sfidând interdicțiile oficiale. 

E vorba despre un domeniu aparținând familiei senatoriale Calpurnii Pisones . Proprietatea fusese oferită acelei familii de către împăratul Augustus în zona numită în antichitate Liburnia. (Domeniul provenind din confiscări, a fost dăruit de Augustus, care dispunea discreționar de bunurile confiscate)