Lupta lui Antonius pentru bani

 De ce l-a trădat Marcus Antonius pe Caesar

Atitudinea lui Marcus Antonius față de Caesar a fost ambiguă și s-a modificat în timp.
Inițial a fost un tânăr militar ,  dotat cu o forță herculeană (după cum arată referirile istorice la el) , promovat rapid de Iulius Caesar , cu care era văr pe departe. 

Mai tânăr cu 17 -18 ani decât Iulius Caesar, avea probabil un temperament vesel, extrovertit, așa cum a fost portretizat și pe acest denarius de argint, probabil singurul caz în care pe o monedă a fost pusă o figură râzând. Dacă artistul l-a portretizat astfel, înseamnă că așa apărea el în cea mai mare parte a timpului. 
Scriitorii contemporani ne dau și alte amănunte: avusese o tinerețe extrem de zvăpăiată.

Armata îl disciplinase însă și alături de Caesar nu putuse desigur să-și „dea în petec”. Avusese rezultate remarcabile pe câmpul de luptă și Caesar îi încredințase comanda unei părți a armatei, în bătălii.
Caesar l-a sprijinit să ajungă chestor, augur, tribun al plebeilor (în 50 î.Hr- la 32 de ani) , sprijinind prin veto ul său cauza lui Caesar, persecutarea lui apoi, de către Senat, constituind unul dintre motivele importante ale nemulțumirii lui Caesar față de felul um era tratat de Senat.

Avansarea lui Antonius a continuat, în armata lui Caesar devenind magister equitum, locotenent principal al comandantului , a comandat aripa dreaptă a armatei lui Caesar la Pharsalus ,în anul 48 î.Hr,  bătălia înfrângerii decisive a lui Pompei.

Acapararea averii lui Pompei

Apoi s-a petrecut un eveniment ce avea să schimbe total relația dintre Caesar și Antonius:
Caesar a confiscat și a pus în vânzare la licitație , în folosul statului, averea colosală a lui Pompei.
Singurul care a licitat a fost Marcus Antonius, așa că a fost declarat câștigător.
Cam ce cuprindea această avere?
Pompei avea la Roma casa părintească de pe colina Esquilin (casă ce a fost mai târziu locuită de Tiberius , prin anii 1-2) 
Antonius s-a grăbit să se mute în domus ul luxos pe care și-l construise Pompei pe colina cea mai prestigioasă a Romei, Palatin, cu vedere directă la Forumul roman. Pompei își construise această locuință impozantă după întoarcerea victorioasă din campania din Asia (cf, Plutarh).

Cicero vorbește și despre casa cu pinteni, domus rostrata, o altă casă luxoasă, al cărei vestibul fusese ornat cu pintenii navelor cucerite de Pompei de la pirați, în campania din 67 î.Hr. Casa impozantă, în care erau plasate la loc de cinste imaginile strămoșilor familiei 
Sursele antice vorbesc și despre o altă casă luxoasă, situată în mijlocul unor grădini .

Plutarh a descris și o altă casa „ca o șalupă situată în spatele unei nave mari”: o villa plasată în apropierea marelui teatru construit de Pompei . Pompei prezida ședințe ale Senatului din porticul construit de el în complexul teatral.

(Ulterior se instalase de asemenea în villa Scipionis, menționată de Cicero în Philippica a II-a, villa ce fusese a socrului lui Pompei, Q.Caecilius Metellus Scipio, ce a murit la Thapsus , în 46 î.Hr).

Apoi a luat în posesie și celelalte villas ale lui Pompei, din diferite localități, colecția de veștminte de lux, mobilele sofisticate, argintăria prețioasă. 
Pompei avusese terenuri moștenite de la părinți la Picenum, la Taranto, la care adăugase proprietăți la Albano, Tusculum, Cumes, în Ager Falernus, la Napole, Formies, în Lucania..
Antonius lăsat ca locțiitor al lui Caesar la Roma
A fost lăsat în Italia ca administrator, în anul 47 î.Hr, ]n timp ce Caesar se războia cu regele Pharnace.II, în Asia Mică. 


Antonius , rămas - temporar-singura autoritate la Roma, înstăpânit pe o avere enormă, a început să ducă viața la care visase de multă vreme: o petrecere continuă, beții crunte, cu ecese sexuale de tot felul, în compania trupelor de actori , jocuri de noroc fără limite..
(Conform cu discursurile ulterioare ale lui Cicero, dar care nu puteau decât să accentueze faptele deja notorii ).

După toate astea, Marcus Antonius a refuzat să plătească suma cu care licitase !
Antonius a refuzat să achite suma corespunzătoare, solicitată explicit de Caesar (Conform Appianus B.C.V79; Florus II.18,4)
Plutarh a scris de asemenea că Antonius a fost chiar indignat când i s-a cerut să achite la trezoreria statului suma cu care îi fuseseră adjuderate proprietățile.
El a afirmat cu enfază că Iulius Caesar fusese victorios doar datorită lui și i se datorau astfel de răsplate. 

Colac peste pupăză, Antonius neglijase total îndatoririle sale de comandant de armată, nu plătise legiunile încartiruite la Roma, soldații începând să prade prin împrejurimi și să ceară să fie lăsați la vatră.
Exact în acea perioadă, partidul Optimates (susținut de Senat) adunase în Africa 14 legiuni pentru a-l zdrobi pe Caesar.
Insubordonarea a patru legiuni
Întors în graba mare în Italia, Caesar a avut o confruntare cu legiunile insubordonate. I-a întrebat pe soldați ce vor, ia ei au cerut să fie demobilizați.
Caesar a rostit un singur cuvânt; quirites! Adică cetățeni. Prin acel cuvânt el îi demobiliza pe loc pe militari.
A adăugat că va lupta în Africa ridicând alte legiuni, iar pe cei demobilizați îi va plăti din prăzile luate de acolo. (Se vede de aici că nu jefuise Egiptul și nu avea bani să-i plătească imediat ) .
Soldații, rușinați, l-au rugat pe Caesar să-i primească să lupte alături de el.

Aici se vede încă odată că Iulius Caesar nu voia să lupte cu soldați care nu erau de partea lui trup și suflet. Nu i-ar fi obligat să lupte nici în situația în care un refuz din partea lor ar fi însemnat pentru el înfrângerea și moartea.

Nu însă și Marcus Antonius, care a refuzat să-l însoțească pe Caesar în Africa.
Inconștiență, sau sabotaj? 
Acuma- ne putem gândi: oare Marcus Antonius era chiar total inconștient când nu plătise banii datorați legiunilor și îi lăsase pe soldați să-și facă de cap prin Italia? Sau fusese de fapt o sabotare menită să ducă la căderea lui Caesar? Insubordonarea legiunilor din Italia ar fi avut efect catastrofal în condițiile unei confruntări cu 14 legiuni adverse!

Refuzând să lupte alături de el în Africa, sperase probabil ca Caesar să fie înfrânt , iar el să rămână cu averea lui Pompei fără a o plăti. Și să ajungă desigur și la conducere!

Caesar a ieșit însă din nou învingător la Thapsus-pe 6 aprilie 46 î.Hr, 

Caesar a făcut o nouă licitație pentru bunurile de lux din averea lui Pompei (confiscate cu soldați de la Antonius), dar , așa cum ne spune Cicero, acestea erau deteriorate,(argintăria și îmbrăcămintea de lux) atele erau împuținate, astfel că nu s-au mai putut recupera banii pe ele. Rămânea să se scoată la licitație casele....
Un prim atentat la viața lui Caesar 
Cicero a amintit în Philippica a II-a, 29.74 de un incident cu un ucigaș pe care Caesar îl surprinsese în casa lui cu pumnalul în mână, Caesar atacându-l deschis pentru asta pe Antonius în Senat.
Asta înseamnă că Caesar a reușit să-l interogheze pe atentator...Cicero nu ne dă amănunte. Doar că Iulius Caesar, un cunoscătot profund al legislației, nu ar fi adus o acuzație oficială fără dovezi. 
Complotul de la Narbonne  



A urmat războiul din Spania, unde fiii lui Pompei adunaseră o mare armată, care apucase să învingă trupele unui locotenent al lui Caesar. Caesar a plecat acolo de urgență, iar Antonius a refuzat iarăși să lupte alături de el.

După lupte grele, în care Caesar -după propria sa mărturisire-a luptat pentru viața lui, el a fost din nou victorios.

În 45 î.Hr, el se întorcea triumfător. Urma (printre altele) să-i ceară din nou lui Antonius să-și achite datoria.
Antonius i-a ieșit în întâmpinare, la Narbonne, ca să-l roage- după cum a afirmat mai târziu răspunzând unei acuzații a lui Cicero- să nu-i fie scoase bunurile la licitație, așa cum se preconiza. 
Caesar l-a iertat pentru insubordonare și i-a promis postul de consul pentru anul 44 î.Hr, alături de el, dar i-a cerut să-și achite totuși datoria.
Pentru Antonius era o amânare, dar nu o rezolvare.
Cicero a afirmat că atunci a inițiat  Antonius un complot pentru uciderea lui Caesar.
Despre care a vorbit cu Trebonius.
Nu au trecut la fapte, pentru că legiunile i-ar fi linșat.
Dar Cicero i-a mulțumit mai târziu pentru idee.
Compromiterea lui Caesar
A urmat faimoasa scenă de la sărbătoarea Lupercaliei, pe 15 februarie 44 î.Hr. , când Antonius, proaspăt promovat de Caesar ca șef al lupercilor, a încercat în mod repetat să pună o diademă pe capul lui Caesar, în fața mulțimii adunate la festivități,  pentru a încetățeni ideea că Caesar țintește să devină rege.
Caesar a refuzat ferm diadema, a dispus ca podoaba să fie pusă pe capul unei statui de zeu, dar de fapt cei care au dus diadema au pus-o pe capul unei statui a lui Caesar!

Cicero i s-a adresat ulterior cu vorbele:
„Tu — da, tu — l-ai ucis la Lupercalii; („ Tu, tu, inquam, illum occidisti Lupercalibus)” 
Cicero se referea la faptul că acea punere în scenă făcută de Antonius convinsese pe mulți (și probabil, în primul rând pe Brutus) că Iulius Caesar e pe cale să devină rege-și deci că ar fi trebuit să fie ucis. 
Ralierea lui Brutus la complot a constituit pentru mulți o garanție a probității complotiștilor și a justeței cauzei lor.
Să vedem ce a scris despre asta istoricul Velleius Peterculus:

„Dar omul acesta atât de mare și care folosise față de toți atâta clemență nu a putut să se bucure liniștit de puterea supremă mai mult de cinci luni.

El revenise la Roma în luna octombrie; el a fost asasinat la idele lui marte, de către conjurații comandați de Brutus și Cassius. Promisiunea consulatului nu putuse să-l lege pe Brutus.; din contra, ea îl jignise pe Cassius, căruia nu i s-a acordat imediat această onoare.

Se găseau printre complicii la crimă prietenii cei mai intimi ai lui Caesar, pe care reușita partidului său îi dussese la cele mai înalte ranguri, Decimus Brutus, Caius Trebonius și alte personaje ilustre.

Dar cel care a ridicat împotriva lui cea mai mare ură a fost Marcus Antonius, colegul său de consulat, omul gata la oorice îndrăzneală.

Cum Caesar era așezat în fața rostrelor la sărbătoarea Lupercaliilor, el i-a pus pe cap însemnul regalității și Caesar, respingând-ul, nu a părut ofensat. ”

Să înțelegem că Iulius Caesar a fost ucis pentru bani?!

Asasinatul

A urmat uciderea lui Caesar, atacat de 30 de bărbați înarmați, în timp ce el era dezarmat.
În timpul uciderii lui Caesar, Antonius a rămas în afara sălii, împreună cu Trebonius - acelaș cu care discutase despre uciderea lui Caesar la Narbonne, cu un an înainte. Cicero a considerat că asta era o dovadă a complicității .
 Apoi, Brutus s-a opus să fie ucis și Antonius imediat după Caesar, așa cum fuseseră unele propuneri. Cicero a regretat, în scrisorile către Atticus, că cezaricizii nu l-au ucis și pe Marcus Antonius atunci, pentru a prelua puterea politică imediat.

Antonius s-a arătat prieten „la cataramă” cu ucigașii lui Caesar și după ce ei se refugiaseră pe Capitoliu de teama furiei populare. Antonius și Lepidus au folosit legiunea încartiruită la Roma nu pentru arestarea ucigașilor, ci pentru apărarea lor și înăbușirea în sânge a revoltei poporului care aducea jertfe în memoria lui Caesar și căuta să împiedice topirea statuilor lui.
Cicero a lăudat această acțiune, pe care a considerat-o o apărare a senatului (de fapt a complotiștilor din senat) de „primejdia masacrului”pe care l-ar fi făcut masele populare indignate . 
Pentru liniștirea ucigașilor speriați, Antonius a trimis-o pe Capitoliu pe soția sa cu fiul lor de câțiva ani, ca zălog. Brutus și Cassius au coborât în Forum, s-au îmbrățișat cu Antonius și cu Lepidus și au luat cina la ei acasă. (Cassius la Antonius, iar Brutus-la cumnatul său, Lepidus). Cicero avea să spună că „prin intermediul lui (al lui Antonius) și al fiului lui a fost în sfârșit consolidată pacea cu cei mai de seamă cetățeni”(e vorba despre Brutus și Cassius, pe care Cicero i-a elogiat pentru crima contra lui Caesar) . Pe 2 septembrie 44î.Hr, Cicero încă elogia faptele lui Antonius de după asasinarea lui Caesar, de pe 15 martie 44 î.Hr.. 

Contribuția lui Cicero-după propriile afirmații

În Filipica a doua, Cicero i s-a adresat lui Antonius astfel:
„Tot în Philippica a doua, Cicero i s-a adresat astfel lui Antonius:
„Iar ceea ce ai îndrăznit să spui lu chiar în multe cuvinte , anume că, prin contribuția mea, Pompeius a rupt prietenia cu Caesar și că, în consecință, din vina mea s-a iscat războiul civil, nu e în întregime greșit în privința faptului în sine, dar, ceea ce-i mai important, te-ai înșelat ân privința datei...În ceea ce mă privește, ..nu am neglijat nimic ...spre a-l îndepărta pe Pompeius de unirea cu Caesar.””.
Cicero l-a învinuit însă pe Antonius pentru începerea războiului civil , după ce acesta fugise în tabăra lui Caesar spunând că viața lui era în pericol. 
„Totuși, au intervenit două circumstanțe , în care i-am dat unele sfaturi lui Pompeius împotriva lui Caesar; aș vrea să mi le reproșezi, dacă ești în stare: prima dată l-am sfătuit să nu-i prelungească lui Caesar comanda supremă de cinci ani, a doua oară , să nu i se permită acestuia candidatura (la consulat) în absență. ... Dar aceste învinuiri sunt vechi însă cea mai recentă e aceea că Caesar a fost ucis la sfatul meu. ”

Astea au fost motivele care l-au împins pe Caesar la trecerea Rubiconului. Și într-adevăr, un pretext invocat a fost și persecutarea tribunilor, înrte care și Antonius. Deci Cicero l-a influiențat din umbră pe Pompeius, cu care se lăuda că era prieten, iar acesta a respins orice propunere împăciuitoare din partea lui Caesar. Cicero a argumentat însă că strigarea numelui său de către Brutus, după crimă, nu înseamnă că el l-ar fi instigat, ci că el i-a fost exemplu, atrăgând atenția că Antonius l-a numit cu respect pe Marcus Brutus, dar consideră o vină că ar fi fost instigat de Cicero (contradicție logică, sancționată de orator) . Cicero atrage atenția asupra comportamentului ambiguu al lui Antonius , care a luat măsuri în favoarea lui Brutus și Cassius, dar consideră o vină instigarea la fapta lor. Cicero nu-și ascunde adeziunea la uciderea lui Caesar, dar afirmă că „aș fi făcut să dispară din republică nu doar regele, ci și puterea regală și, dacă așa cum se spune, pumnalul acela ar fi fost în mâinile mele, crede-mă că aș fi dus la bun sfârșit nu doar un act, ci toată piesa”. Adică e de părere că ar fi trebuit să fie uciși și Marcus Antolius și Lepidus. Cicero a scris despre asta prietenului său Atticus, spunând că ar fi trebuit să fie ucis atunci și Antonius și să fie preluată imediat puterea politică la Roma.

Primul gând al lui Antonius: jefuirea casei lui Caesar
Nu se mai punea problema ca Antonius să plătească bunurile lui Pompei: 

Jaful din casa lui Caesar
În aceeași noapte, Antonius a jefuit casa lui Caesar, luând de acolo banii personali ai lui Caesar, lăsați Calpurniei, pentru cei 3-5 ani cât urma să lipsească,  colecțiile sale de artă și de obiecte prețioase, dar și documentele .
Plutarh  a menționat că „cea mai mare parte din proprietate” suma de 4000 de talanți , echivalând cu  100 de milioane de sesterți/ 24 milioane de dinari/960 000 aurei/3,4 t aur)- ar fi fost „dată” de Calpurnia lui Antonius. Sau -luată de acesta, sub o formă sau alta.  . 

Tot Appianus a scris că după o lună, când Octavianus a ajuns la Roma, el i-a cerut lui Antonius „banii pe care Caesar i-a strâns în vederea războaielor proiectate , căci ar ajunge pentru distribuirea promisă (prin testament) pentru 300000 de oameni, pentru restul urmând să vândă proprietăți”. Caesar lăsase prin testament să se împartă câte 300 de sesterți (75 de dinari) fiecărui roman. Deci pentru 300 000 de persoane, câte 300 de sesterți =90 milioane sesterți. Cam acolo. 

Antonius a negat că ar fi găsit atâția bani în casa lui Caesar.  

Dar rămânând singurul consul în funcție și având ultimele documente scrise de Caesar, pe care le-a putut falsifica după dorință (cum a relatat Cicero), Antonius a putut manipula și documentele din tezaurul statului, de unde a luat câți bani a dorit, acoperindu-și în acelaș timp și marea datorie bănească . (Tot după Cicero, care a spus că la templul lui Ops Antonius a făcut un adevărat măcel, folosid o gardă din mercenari aduși din Spania  ) . Cicero a descris în prima Filipică felul cum Antonius, folosind „notițe” găsite printre documentele luate de la Caesar (desigur falsificate, cum tot Cicero a realizat ulterior) și-a însușit bani din tezaurul roman (aflat în templul lui Ops) .

Datoria lui Marcus Antonius la Idele lui Marte:
40 milioane de sesterți
Cicero l-a întrebat: „Unde sunt cele 700 000 000 de sesterți (7 000 000 aurei) , care figurează în registrele aflate în templul lui Ops? (Ubi est septiens miliens quod est in tabulis quae sunt ad Opis?)
Tu, însă, cum ai scăpat înainte de calendele lui aprilie (1 aprilie) de datoria de 40 000 000 de sesterți (400 000 aurei /3200 kg Au ) , pe care o aveai la idele lui Marte (15 martie)? 

„De fapt , ce situație ar fi putut veni în ajutorul strâmtorării și îndatorării tale în afară de moartea lui Caesar?”

Cicero îl numește pe Antonius „speculantul bunurilor lui (Gnaeus Pompeius) scoase la licitație”

Cicero a afimat despre sine însuși că a primit  moșteniri de peste 20 de milioane de sesterți, dar face referire și la „moștenirile” ce ar fi fost primite de Antonius de la  persoane ce-i erau complet necunoscute, eliminând pe adevărații moștenitori- desigur prin acte măsluite declarate a fi fost găsite printre documentele lui Caesar.. 

E posibil să fi folosit forța împotriva Calpurniei pentru a putea dispune apoi ca toate acele bunuri să fie transportate la el acasa. Pentru că după acea noapte Calpurnia a dispărut cu desăvârșire.
(Nu a spălat trupul lui Caesar, care a fost dus peste cinci zile la funeralii plin de sânge și cu rănile căscate. Nu a fost de față la citirea testamentului, care s-a făcut în casa lui Antonius. Nu a fost de față la funeraliile lui Caesar. Nu s-a întâlnit cu Octavianus, care i-ar fi devenit fiu adoptiv, după adoptarea de către Caesar prin testament. Octavianus nu a făcut vreodată o referire la ea. Nu a fost convocata pentru a depune mărturie la procesele legate de moștenirea lui Caesar, sau în controversa legată de suma luată de Antonius din casa lor. După toate probabilitățile, Calpurnia a murit în noaptea aceea. Nu s-a sinucis, că ar fi scris istoricii despre asta. Fiind însărcinată, se gândea desigur la copil.  

Despăgubire pentru Sextus Pompei de la bugetul statului

Cicero îl numește pe Antonius „speculantul bunurilor lui (Gnaeus Pompeius) scoase la licitație”

La cererea Senatului Marcus Antonius a fost de acord ca fiul supraviețuitor al lui Pompei, Gnaeus Pompei să fie rechemat la Roma, ba chiar l-a numit la conducerea întregii flote romane. 
Dar...Gnaeus cerea proprietățile ce fuseseră ale tatălui său, Pompei cel Mare!
Soluția lui Antonius?
A cerut Senatului suma de 50 de milioane de drahme (adică 50 de milioane de dinari /200 milioane de sesterți) din bugetul public, cu care să fie despăgubit Sextus Pompei!
(conform lui Appianus) 
Reiese că averea lui Pompei cel Mare ar fi fost cel puțin atât.

Fiul mai mic al lui Pompei avea să primească , prin tratatul de la Misenum, promisiunea unei despăgubiri de 70 de milioane de sesterți. (Dio Cassius,XLVIII,36,5) (cca 36 milioane $) .
Averea lui Pompei fusese însă mult mai mare. El moștenise de la tatăl său, Strabo o avere estimată la peste 200 milioane de sesterți (jefuise orașele din Etruria , locuite de populații italice , fără să predea banii la trezorerie). Adică 2 milioane de aurei - 16,32 t aur. (1 aureus nummus-8,16g aur 24K), la această moștenire adăugându-se marile prăzi de război dobîndite cupă campaniile victorioase.

În vara anului 39 î.Hr, în cadrul Păcii de la Misenum, încheiată între Octavianus, Marcus Antonius și Sextus Pompeius, acestuia din urmă i-a fost promisă o despăgubire de 25% din valoarea proprietăților funciare confiscate și restituirea bunurilor din patrimoniul lui Gnaeus Pompeeius , dar și conducerea unor vaste teritorii în insule și în Peloponez, pentru 5 ani și magistraturi ulterioare. Sextus nu a primit nimic din toate astea. 

Sextus Pompei
Observăm că Sextus purta un colan gros, probabil din aur, la gât. 
Probabil era însemnul de amiral 
(Când a fost găsit trupul lui Pliniu cel Bătrân, amiralul flotei romane în timpul erupției Vezuviului,
cercetătorii au fost uimiți să constate că purta multe lanțuri de aur și brățări
erau probabil însemnele gradului său) 

Cei mai mulți bani  erau de fapt la Apollonia și au fost folosiți de Octavianus

Caesar transferase sume enorme de bani (în aur și argint) la Apollonia, în Iliria, o provincie a Macedoniei) pentru plata legiunilor pregătite pentru războiul contra dacilor și apoi a parților.

Conform estimării lui Plutarh, la Apollonia Caesar ar fi depozitat 175 000 000 de drachme, adică circa 700 000 000 de sesterți, bani ce ar fi trebuit să ajungă pentru plata a numeroase legiuni timp de 3-5 ani. (Era preconizată atacarea Daciei, apoi a Partiei și Scitiei, Germaniei... ) 
Pentru început, Caesar dusese acolo șase legiuni, pentru antrenament, dar erau pregătite 16 legiuni (aproximativ 60 000 de infanteriști și 10 000 de călăreți). Aceștia urmau să fie sprijiniți de cavalerie auxiliară și infanterie ușoară. 

Octavius fusese trimis la Apollonia la studii, dar și pentru a fi în contact cu armata. 

 Plutarh a scris și că urma să se construiască un canal prin istmul Corintului, în timpul campaniei militare. Anienus fusese însărcinat cu construirea canalului. Desigur era făcut proiectul, dacă urma să fie pus în aplicare curând.

Nero a reluat acel proiect și chiar au fost începute lucrările , dar a murit înainte de terminarea lor.

Canalul a fost construit abia în anul 1893, urmând traseul lucrărilor începute de romani. 

După uciderea lui Caesar, în timp ce Octavius ajunsese în sudul Italiei, pregătindu-și intrarea în Roma (abia după o lună), el a trimis „pe cineva de încredere” (probabil Agrippa) să aducă banii de la Apollonia. Totodată, Octavius a luat și banii datorați de provincia Macedonia ca impozit anual pentru Roma.
Octavianus Augustus a mărturisit asta abia înainte de a muri, în ultimul document de dare de seamă.
Dar nu a prezentat niciodată un bilanț , a menționat că „ a luat ce era al său” din acei bani și a depus restul la trezorerie. Dar ce ar fi fost „al său” de acolo? Probabil a depus impozitul datorat de provincia Macedonia. 
De fapt el a luat cât a avut nevoie pentru a plăti neobișnuit de bine- trupele ridicate în Italia, în fruntea cărora a apărut la Roma. 

Octavianus a plătit legiuni cu banii lăsați de Caesar în Macedonia

Cicero a relatat cum armata ridicată de Octavianus l-a silit pe Antonius să părăsească Roma:
„ sentința consulară era gata să-l circumscrie pe tânăr, când dintr-o dată (căci știa că legiunea lui Marte (a patra)  se stabilise la Alba) i s-a adus (lui Antonius n.n.) un mesaj în a patra zi. Uimit de aceasta, a abandonat planul de a raporta senatului despre Caesar (Octavianus) ; a ieșit, nu pe drumuri, ci pe poteci, și chiar în acea zi a ținut nenumărate deliberări senatoriale, toate fiind într-adevăr raportate mai repede decât scrise.

De acolo, nu o călătorie, ci o fugă și o fugă în Galia.”

Prin urmare senatul era pe punctul de a-l blama pe Octavianus, care ridicase armată fără a avea nici o magistratură în stat. Deci-ilegal. Dar marșul armatei asupra Romei l-a determinat pe Antonius să se retragă (chiar ascunzându-se) și să se îndrepte spre Galia Cisalpină .

Octavianus a putut plăti soldați cu plată de 5 ori mai mare decât plata obișnuită!
Plata atât de mare, adăugată aurei date de numele de Caesar , pe care el l-a folosit mereu după adoptarea postumă de către Iulius Caesar , i-a atras pe militari de partea lui.

Antonius a fost obligat să se alieze cu el și cu Lepidus, formând un triumvirat oficial.
(triumviratul anterior, format de Caesar, Pompei și Crassus fusese doar o înțelegere între ei).

700 milioane sesterți pentru fiul lui Pompei

 „Pompei se va putea întoarce acasă; și prețul pe care l-a plătit Antoniu pentru ea, îl va da pentru a o răscumpăra; da, casa lui Gnaeus Pompei va fi răscumpărată de fiul său. Crudă necesitate! Dar astfel de nenorociri ne-au costat lacrimi mult prea mult timp!
Ați decretat ca lui Pompei să i se aloce toți banii pe care un dușman victorios a putut să-i obțină din bunurile tatălui său prin risipirea prăzii.
Dar, din partea mea, cer responsabilitatea de a regla această socoteală, având în vedere legătura strânsă care m-a legat de tatăl său. Prin urmare, el își va răscumpăra grădinile, clădirile și casele din oraș pe care le posedă Antoniu; căci, în schimbul argintăriei, al țesăturilor prețioase, al mobilei și al vinului pe care acest lacom le-a risipit, va face cu bucurie sacrificiul. Își va recupera locuințele de la Alba Longa și Firmum de la Dolabella; și chiar casa de la Tusculum de la Antoniu. În cele din urmă, cei care atacă în prezent Modena și îl asediază pe D. Brutus, familia Anser, vor fi expulzați din Casa Falernilor. Poate că există și alți deținători, dar numele lor îmi scapă. Da, îmi place să o spun: chiar și cei care nu sunt printre dușmanii noștri vor restitui proprietățile lui Pompei fiului său la prețul pe care l-au plătit pentru ele. A fost inconsecvent, ca să nu spun nechibzuit, să se atingă de vreo parte din aceste posesiuni; dar cine le poate păstra după restabilirea ilustrului lor proprietar? Și nu va fi această enclavă a lui Pompei, eliberată de Caesar, obligată să-și reverse prada, acest om care, fixat pe patrimoniul stăpânului său ca un dragon pe o comoară, a pus stăpânire pe proprietățile Lucaniei?
În cele din urmă, aceste șapte sute de milioane de sesterți pe care i-ați promis tânărului Pompei, Părinți Conscripți, vor fi distribuite în așa fel încât fiul lui Gnaeus Pompei să apară, prin voi, repus în deplină posesie a moștenirii sale: aceasta este sarcina, spune Senatul.
Restul va fi făcut de poporul roman pentru o familie pe care au văzut-o în splendoare. Îi vor da în special lui Sextus demnitatea de augur pe care a deținut-o tatăl său; iar eu însumi, redând fiului ceea ce am primit de la tată, îl voi desemna pentru alegere. Care dintre cei doi, pentru a fi augur al lui Jupiter, cel mai bun și cel mai mare, ai cărui interpreți și slujitori suntem noi, îi va da poporul roman preferință, lui Pompei sau lui Antoniu? Cât despre mine, cred că printr-o favoare specială a zeilor nemuritori soarta a voit ca, fără a distruge sau anula actele lui Caesar, fiul lui Gnaeus Pompei să poată recăpăta rangul și averea tatălui său.” (Cicero-Philippica XIII-20 martie 43 îC, în Senat) 

Cicero se bucura degeaba: cei trei triumviri s-au înțeles să-și extermine fiecare pe cei pe care îi considera dușmani și 
primul pe listă a fost pus Cicero! 
Sextus Pompei nu a primit niciodată banii promiși: a fost înfrânt și ucis. 

Antonius a făcut numeroase manevre politice pentru a pune mâna pe legiunile trimise de Caesar în Macedonia. 

Dar....banii erau la Octavianus, viitorul Augustus!

Cum a prezentat Antonius faptele de după uciderea lui Caesar

 Conform lui Appianus,

În anul 43 î.Hr, Marcus Antonius a prezentat armatei versiunea sa asupra evenimentelor de după uciderea lui Caesar, urmărind adeziunea partizanilor lui Caesar în războiul civil de la Mutina (Modena), contra lui Octavianus (viitorul Augustus) și a consulilor Hirtius și Pansa. . 

În noiembrie  44 î.Hr Marcus Antonius a părăsit Roma spre Brundisium, pentru a aduna legiuni suplimentare, înainte de a înainta spre nord, către Galia Cisalpină, o provincie atribuită de Caesar lui Decimus Brutus, cel ce avea să fie unul dintre principalii săi asasini.
Decimus Brutus a refuzat după aceea să părăsească conducerea acestei provincii, iar Antonius a asediat Mutina în decembrie 44 î.Hr.

 Appianus a redat discursul prin care Marcus Antonius a explicat, în baza militară cezariană, acțiunile sale de după ucidera lui Caesar. El a căutat să justifice ceea ce făcuse și să arate că a fost loial lui Caesar și susținătorilor lui. 

(Pe fond colorat sunt spusele lui Marcus Antonius)

 « Când Caesar a fost pe neașteptate asasinat în senat, m-am îmspăimântat mai ales din pricina prieteniei cu el și pentru că nu știam despre ce e vorba, căci nu știam încă ce cauze exacte avea conspirația și împotriva cui se făcuse.
Poporul era teribil de speriat.

Observăm aici că prima lui grijă este să combată acuzația (care îi fusese adusă public, în senat, de către Cicero) că ar fi fost chiar la originea „complotului de la Narbonnne”, de la sfârșitul anului 45 î.Hr,când Caesar, întors victorios din Spania, dăduse câteva săptămâni de vacanță trupelor sale înainte de întoarcerea la Roma. 
Marcus Antonius discutase atunci cu Caius Trebonius despre uciderea lui Caesar.
Oricare dintre cei doi demarase discuția, Caesar nu a aflat despre ea niciodată espre ea. Cicero știa însă , desigur de la ceilalți complotiști principali.
Asta ar fi putut însemna și că Antonius știuse despre atentatul pregătit pe 15 Martie, de aceea începea prin a spune: „pe neașteptate”, ca să înlăture această bănuială. 

Antonius l-a acuzat la rândul său pe Cicero , pe 19 septembrie, că a fost complice la uciderea lui Caesar. 

Antonius preferă să fie considerat laș la Idele lui Martie 44 î.Hr, decât conspirator alături de Trebonius , Brutus, Cassius și ceilalți. (Se adresa doar partizanilor lui Caesar) 

El rămăsese la ușa Curiei lui Pompei, împreună cu acelaș Trebonius, astfel că nu a fost de față la crimă.
(Fapt pe care Cicero îl consideră o dovadă a complicității lui cu Trebonius si cu ceilalți atentatori) 
Apoi el își aruncase toga pentru a nu fi recunoscut de mulțime și fugise acasă.
De cine îi era frică? 
Unii dintre complotiști voiseră să-l ucidă și pe Antonius imediat după Caesar, dar Brutus se opusese. 
 Da, a dat o explicație ideologică, dar poate că exista și o înțelegere între ei, un „pact de neagresiune” despre care nu știau ceilalți, ci doar căpeteniile complotului?
 
Cicero și-a exprimat clar regretul, în scrisorile trimise prietenului său Atticus, că în ziua respectivă complotiștii nu l-au ucis și pe Antonius, pentru a acapara apoi puterea politică. Asta arată că a fost vorba pur și simplu de o lovitură de stat , nu de o mișcare idealistă (așa cum se pare că intenționase doar M.Brutus, căreia mama lui, Servilia îi povestise despre străbuni care uciseseră tirani ) 

Ucigașii ocupaseră Capitoliul cu o trupă de gladiatori și se închiseseră acolo. Senatul era de partea lor, așa cum este și acum, pe față, și urma să le voteze recompense, ca tiranicizi.

Antonius omite itenționat să menționeze că singura forță militară ce era atunci la Roma se afla pe insula Tiberiană (insula de pe Tibru aflată aproape de centrul Romei) , fiind comandată de Lepidus, în subordinea consulilor Caesar și Marcus Antonius. Cum Caesar fusese ucis, singurul conducător executiv era Antonius. Ucigașii aveau într-adevăr în subordine o ceată de gladiatori, dar aceștia nu puteau face față trupelor regulate ale armatei.

Pe 15 martie era sărbătoarea zeiței Anna Perenna, veche zeiță etruscă. Fusese începutul noului an (înainte de reforma calendarului făcută de Caesar) și rămăsese o zi în care toată lumea ieșea la iarbă verde și bea mult vin (superstiția vulgului era că fiecare va mai trăi atâția ani câte cupe de vin reușea să bea în acea zi. Deci plebeii beau până cădeau jos de beți) .
Antonius ar fi putut să-i aresteze atunci pe ucigași, înainte ca senatul să se dezmeticească. Avea puterea legală și avea puterea militară (militarii comandați de Lepidus, aflat acum în subordinea sa) 
El s-a ascuns însă în casă.
(Dacă ar fi fost Caesar în locul lui, desigur n-ar fi stat pe gânduri și ar fi acționat rapid în apărarea legii și pentru arestarea ucigașilor. Dar Marcus Antonius nu era Caesar...) 

Caesar fusese asasinat pe la 11 dimineața, iar trupul său a zăcut pe jos până pe înserat, când trei sclavi l-au cărat la locuința lui pe o targă. Ce fel de prieten- dacă ar fi fost prieten- ar fi permis asta fără să intervină? 

Lepidus (unul dintre ginerii Serviliei, deci cumnat cu principalii ucigași: Brutus și Cassius ) era Magister equitum și comanda la Roma o legiune- sau un corp important de armată. După uciderea lui Caesar, Antonius i-a ordonat să ocupe cu armata punctele strategice din oraș, să asigure uminarea străzilor cu focuri, dar să nu-i  aresteze pe ucigași, care au avut astfel posibilitatea să-și viziteze aliații din oraș. 
 Lepidus a fost răsplătit apoi cu funcția (pe viață) de pontifex maximus, deținută anterior de Caesar, deși fusese dat un decret (puțin înainte de moartea lui Caesar) că funcția respectivă va reveni fiului lui Caesar (dacă va avea unul- și aici revine ideea că soția lui era însărcinată) sau fiului adoptat de acesta . Ar fi fost singura funcție pe care Caesar ar fi lăsat-o moștenire. 
Dar- așa cum avea să spună  Piso - senatorii a ratificat hotărârile lui Caesar care îi priveau pe ei (atribuiri de funcții și privilegii) dar nu și cele care îl priveau pe el (inviolabilitate, pedepsirea eventualilor agresori, transmiterea funcției de pontifex maximus..) 

Dacă l-ar fi declarat pe Caesar tiran, noi am fi pierit cu toții ca prieteni ai unui tiran.

(Care „noi”? El le vorbea veteranilor lui Caesar. Nimeni nu i-ar fi incriminat pe militari că au urmat ordinele comandantului. El, Antonius ar fi putut avea probleme, dar nicidecum imediat, pentru că el comanda - prin Lepidus- singura armată aflată atunci la Roma! )


Dar în noaptea ce a urmat crimei Antonius făcuse atceva, ceva ce el trece sub tăcere: a jefuit casa lui Caesar și ...e foarte posibil să o fi lovit mortal pe Calpurnia! 

Jaful a fost povestit de istorici, fără detalii. Toți păstrează însă tpcerea cu privire la Calpurnia, așa că nu putem decât să deducem. Desigur că Antonius a trecut sub tăcere acest episod. 

Înainte de uciderea lui Caesar, Antonius era profund îndatorat financiar, pentru că licitase pentru întreg patrimoniul imobiliar a lui Pompei, fără să aibă banii respectivi. El nu avea de gând să plătească, însă Caesar îl obligase să o facă! Probabil avea anumite termene în care să achite sumele cu care se îndatorase. Așa că primul gând după crimă a fost să fure tot ce putea fi de valoare din casa lui Caesar. 

Antonius i-a convins a doua zi pe ucigași să coboare de pe Capitoliu trimițându-le ca garanție pe fiul său -copil de câțiva ani- cu mama sa, Fulvia. Apoi Antonius și Lepidus s-au îmbrățișat cu Brutus și Cassius și i-au invitat să cineze în casele lor.  „Confuzia” părea că lăsase locul bunei înțelegeri. Această fraternitate cu ucigașii dă din nou de bănuit că exista o înțelegere prealabilă între ei.

În mijlocul acestei stări de confuzie, de neliniști și de teamă, când nu era momentul nici pentru acțiuni impulsive, nici pentru ezitări îndelungate, vedeți și vă gândiți că atunci când a fost nevoie de curaj am fost cel mai viteaz și când se cereau soluții neobișnuite am fost cel mai isteț. 
Primul lucru ce trebuia făcut (pentru că de aici decurgea totul) era să împiedic să se voteze recompense conspiratorilor. Ceea ce am și făcut, în pofida puternicei opoziții a senatului și a ucigașilor, cu un curaj fără nici o ezitare în fața pericolului, pentru că am crezut atuncfi că noi, partizanii lui Caesar, am putea fi în siguranță doar dacă Caesar nu era declarat tiran.

De fapt Antonius a folosit în fața senatului argumentul că dacă l-ar fi declarat tiran pe Caesar, toate decretele lui de numire de senatori , edili sau tribuni și celelalte privilegii acordate ar fi fost anulate. 
Or senatorii fuseseră cu toții beneficiari ai acestor acte . Pe de altă parte, dacă Caesar n-ar fi fost tiran, uciderea lui era pur și simplu o crimă și nu un gest de eliberare a patriei - cum Cicero îi lămurise pe ucigași că va fi. Marcus Aurelius nu riscase nimic propunând amnistierea ucigașilor și ratificarea documentelor lui Caesar

Dar când i-am văzut pe adversarii noștri și chiar senatul pătrunși de aceeași teamă că, dacă Caesar nu era declarat tiran ei înșiși să  fie condamnați pentru crimă , și combătându-i din acest motiv, am cedat și le-am acordat amnistia în loc să-i recompensez pe ucigași , pentru a câștiga ceea ce voiam în schimb.

Consulul Marcus Antonius, împreună cu Cicero au prezentat senatului soluția de compromis ca Iulius Caesar să nu fie declarat tiran, dar ucigașii săi să fie amnistiați 😏 Înțelegere perfectă între consulul în funcție, pretins prieten al defunctului și instigatorul la crimă. 

Care sunt lucrurile pe care le-am vrut și cât de importante erau?
Ca numele lui Caesar, care îmi este cel mai scump , să nu fie șters, ca adopția cu care se glorifică acest tânăr (Octavianus n.n.) să nu fie anulată , ca deciziile lui Caesar să nu fie anulate , ca trupul său să aibă o înmormântare regală , ca onorurile nemuritoare ce îi fuseseră aduse mai înainte să-i fie respectate , ca toate actele sale să fie confirmate și ca fiul său, și noi prietenii săi, generali și soldați, să fim în siguranță totală și să ne bucurăm de o viață onorabilă în loc să fim rușinați. 

Amnistia ucigașilor lui Caesar a fost promulgată de senat pe 17 martie, la două zile după crimă.

Da, testamentul lui Caesar ar fi fost anulat ca și celelalte acte, dar Antonius nu știa că moștenitorul desemnat de Caesar era Octavius (Care și-a schimbat imediat numele în Caesar Octavianus ). El sperase ca moștenitorul desemnat să fie el însuși!

Testamentul s-a citit mai târziu, la cererea lui Piso, socrul lui Caesar.
Antonius năvălise a doua zi în casa lui Caesar (în timp ce trupul acestuia zăcea încă acolo) și luase de acolo toate documentele acestuia, toți banii și toate obiectele de preț găsite acolo, însă testamentul fusese dat spre păstrare Marii Vestale. 

Iar în casa lui Caesar se găseau cu siguranță multe obiecte de preț, pentru că era colecționar de obiecte de artă: pietre prețioase, vase cizelate, statui și tablouri. Chiar și personalul casei trebuia să arate bine. 
Nici un cuvânt (nici din partea istoricilor) despre soția lui Caesar, Calpurnia!. 

35. « Credeți că am cerut puțin sau lucruri neînsemnate senatului în schimbul amnistiei, sau senatul ar fi făcut aceste concesii fără amnistie?

Dacă acest schimb s-a petrecut cu toată sinceritatea, ar fi fost chiar o afacere bună să fie cruțați ucigașii pentru gloria nepieritoare a lui Caesar și pentru siguranța noastră absolută, dar n-am făcut asta cu această intenâie, ci ca să pun apoi pedepsirea. 

Da, Antonius s-a gândit că face o „afacere bună” și că se va instala la putere cu acordul tuturor, urmând ca apoi să-i gonească  și ulterior - eventual- să-i pedepsească  pe ucigași.

De asta , după ce am obținut ceea ce voiam de la senat, iar ucigașii, eliberați de orice grijă, nu mai erau vigilenți, mi-am recăpătat curajul și am subminat amnistia, nu prin voturi nici prin decrete (ar fi fost imposibil) ci influiențând imperceptibil poporul. 

Antonius descrie cum a folosit ceremonia funebră pentru a se evidenția ca prieten devotat al lui Caesar și a stârni mânia poporului împotriva ucigașilor .
Comentatori contemporani au observat că metode similare fuseseră folosite deja de soția sa, Fulvia la înmormântările precedenților ei soți. În mod similar ea arătase rănile unuia dintre ei pe un manechin de ceară și straiele însângerate ale celuilalt. Doar că atunci cea care vorbise fusese soția îndurerată. În cazul lui Caesar, soția lui  murise deja- probabil- în împrejurări trecute sub tăcere. Trupul lui Caesar a fost adus în Forum de Piso,  tatăl Calpurniei.   

Am pus să fie adus corpul lui Caesar în forum pretextând funeraliile, i-am arătat rănile, am arătat numărul lor și straiele sale însângerate găurite de lovituri. 

Într-un discurs public am amintit curajul lui și serviciile pe care el le adusese poporului în termeni patetici, plângându-l ca pe un mort dar numindu-l ca pe un zeu.

Cassius Dio a scris că Antonius a adus trupul lui Caesar în Forum fără nici o considerație, expunându-l acoperit cu sânge și cu răni căscate. Asta arată încă odată că soția lui Caesar, Calpurnia nu mai era (probabil) în viață și în casa devastată a acestuia nu mai rămăsese nimeni care să efectueze obișnuitele pregătiri ale trupurilor decedaților înainte de ceremoniile funerare. (Romanii spălau și îmbălsămau trupurile decedaților , deoarece ceremonia funerară putea fi ținută la mai multe zile interval față de data decesului- în cazul lui Caesar a fost după cinci zile. )

Antonius recunoaște că discursul său patetic nu a fost sincer, ci și-a urmărit prin el doar scopurile politice 

Aceste acte și aceste cuvinte au emoționat poporul, au aprins focul împotriva amnistiei și l-au trimis împotriva caselor dușmanilor noștri și i-au gonit pe ucigași din oraș. 

Că am făcut asta ca să mă opun și ca să displac senatului, senatorii mi-au arătat asta imediat,  (de fapt Antonius i-a calmat imediat pe senatori adăugând că nimeni nu e vinovat ) când m-au blamat că întărât poporul și au trimis departe ucigașii ca să conducă provincii. Brutus și Cassius în Siria și în Macedonia, care aveau mari armate, spunânduli-se să se grăbească înainte de timpul preăzut , sub pretextul de a se ocupa de aprovizionarea cu grâu. 

Și acum mă cuprinde o altă și mai mare temere (căci până acum n-am nici o forță militară proprie), că vom fi expuși fără arme asalturilor unor mulțimi de oameni înarmați.

L-am suspectat și pe colegul meu , pentru că el era mereu în dezacord cu mine în toate părând a fi conspirat contra lui Caesar ,a propus ca ziua uciderii lui să fie celebrată ca aniversare a republicii.

(Se referă la consulul Dolabella -Publius Cornelius Dolabella, fostul ginere al lui Cicero- care propusese într-adevăr ca Idele lui Marte să fie celebrate ca o nouă naștere a Republicii romane , ca ziua Parricidium- adică a uciderii tatălui ! ).

36. « Atunci când ezitam asupra a ce trebuia să fac, dorind să-i dezarmez pe dușmanii noștri și să ne înarmăm noi în locul lor , am ordonat să fie ucis Amatius și l-am rechemat pe Sextus Pompei ca să ispitească senatul și mai mult și să-l facă să fie de partea mea.

Acest Amatius se pretindea un urmaș al generalului Marius- probabil nu era adevărat, dar nu asta era important- și ridicase în jurul său mulțime de plebei, chiar și sclavi eliberați sau sclavi care regretau cu toții moartea lui Caesar și îi ridicaseră un altar pe locul incinerării trupului său, cerând să fie zeificat.
Au existat turbulențe în oraș, când poporul a constatat că statuile lui Caesar fuseseră luate de pe socluri și duse într-un depozit de atelier pentru a fi topite. (Amănunt trecut sub tăcere de Antonius. Probabil el ordonase distrugerea statuilor lui Caesar)  . Un incendiu a izbucnit la acel depozit- ne putem întreba de ce ar fi făcut asta cei care doreau slăvirea memoriei lui Caesar?  E posibil să fi fost o înscenare pentru a-i incrimina pe răsculați. Iar Antonius a înăbușit această mișcare populară cu deosebită violență, ucigându-l nu doar pe Amatus, ci și sute de susținători din popor ai lui Caesar. Mulți au fost uciși pe loc de armată, alții arestați și uciși ulterior : cetățenii romani -aruncați de pe stânca Tarpeiană, iar sclavii-crucificați! 

Ex quibus quotquot servi erant, crucibus affixi, ingenui e rupe prœcipitati sunt.(Appianus) 

Aceste evenimente petrecute la scurt timp după uciderea lui Caesar, pe 17 martie, sunt trecute sub tăcere de Antonius. Poporul făcuse prima mișcare pentru cinstirea amintirii lui Caesar. 
Amatius a fost arestat și sugrumat fără proces, din ordinul lui Antonius.  

Sextus Pompei era fiul supraviețuitor al lui Pompei, care fugise în munți după ce Caesar învinsese trupele fiilor lui Pompei la Munda, în Spania. 

Prin urmare Antonius, care în fața susținătorilor memoriei lui Caesar se declara prieten devotat al acestuia, îi ucisese pe cei care îl slăveau și îl jeleau pe Caesar și îl promovase în funcția de conducător al întregii flote romane pe fiul fostului inamic al lui Caesar, care luptase el însuși împotriva lui Caesar la Munda și  pe care și-l dorea aliat.  

Dar cum chiar și atunci n-aveam nici o încredere în el,(în Sextus Pompei)  l-am convins pe Dolabella să ceară provincia Siria, nu senatului, ci poporului printr-o lege și i-am favorizat cererea, ca el să devină un inamic și nu un prieten al ucigașilor, și pentru ca senatorilor să le fie rușine să-mi refuze Macedonia după aceea. Senatul nu mi-ar fi dat niciodată Macedonia , chiar cu ajutorul lui Dolabella , din pricina armatei care se găsea acolo , dacă eu nu i-aș fi transferat mai înainte armata lui Dolabella , pentru că el obținuse printr-un noroc Siria și războiul contra Parților.

(E vorma despre numărul mare de legiuni  masate de Caesar în Macedonia în așteptarea aprobării senatului pentru campania împoriva dacilor și parților. 
Antonius a urmărit- prin stratageme care i s-au părut ingenioase- să ajungă la comanda acestei armate , dar a scăpat din vedere că Iulius Caesar asigurase în Macedonia și banii necesari pentru plata acelor trupe , precum și aprovizionarea necesară (provizii, arme, trupe auxiliare, echipamente militare) . 
Caesar instituise moneda standardizată de aur și probabil sumele mari erau păstrate în aureus.
Antonius pusese mâna pe banii lăsați de Caesar Calpurniei , dar Octavianus trimisese încă de la aflarea veștii că e moștenitorul lui Caesar pe „cineva de încredere” (probabil pe Agrippa) să-i aducă acei bani din Macedonia. Octavianus Augustus a mărturisit asta abia spre sfârșitul vieții, în documentul de dare de seamă asupra stării națiunii, ce urma să fie citit postum. 

Istoricul Appianus a relatat în „Războaiele civile cartea III ”că la întoarcerea din Apollonia și primirea călduroasă pe care i-o făcuseră soldații lui Caesar la Brundisium, el ar fi folosit o parte din suma alocată de Caesar pentru războiul din Est și care s-ar fi ridicat la 700 de milioane de sesterți.
 Și  la Brundisium fuseseră de asemenea lăsate de Caesar sume de bani pentru legiuni) Octavianus a pus mâna și pe impozitul anual datorat de provincia Macedonia Romei. 

Cum Caesar stabilise valorile monedelor romane în timpul său, 100 de sesterți valorau un aureus, adică o monedă de aur cu greutatea de 8,16 grame.

700 milioane de sesterți însemnau 7 000 000 aureus, adică 57,12 kg de aur de 24 de carate.

La cursul zilei de 129 227 eur/kg aur de 24K,

57 kg de aur ar valora azi 7,38 milioane de euro. 

 El și-a însușit și tributul anual remis de provincia Asia Romei, deși nu avea nici o calitate oficială. 

Cu acești bani și cu prestigiul numelui Caesar , Octavian a recrutat numeroși veterani din armatele lui Caesar , dar și legionari din cei ce ar fi urmat să lupte contra parților. Până în luna iunie, el adunase 3000 de soldați , plătind fiecăruia câte un bonus de 500 de denari, mai mult decât dublul salariului anual. (Deci o primă cheltuială de 1,5 milioane de denari, echivalentă cu 15000 aureus. Dar Octavianus a continuat să strângă trupe.) 
Pe timpul lui Caesar, un denarius (dinar) de argint valora 4 sesterți (din bronz sau aliaj) . Un sesterțius echivala cu 4 as (de cupru)- dar aceste monede mărunte erau pentru cheltuieli minore. 

Bust al lui Octavianus datat cca 30 î.Hr

Si chiar așa ei nu le-ar fi retras Macedonia și Siria lui Brutus și Cassius dacă aceștia nu ar fi primit alte provincii care să le asigure securitatea. Când am fost obligați să-i recompensăm, priviți ce compensație li s-a dat , Cirene și Creta, fără trupe, provincii pe care chiar dușmanii noștri le disprețuiau ca insuficiente pentru siguranța lor; și ei încearcă acum să reia cu forța ce li s-a luat.

Astfel armata a fost transferată de la dușmanii noștri la Dolabelle printr-un artificiu, printr-o stratagemă, prin schimb; când nu mai sunt mijloace de a câștiga cu armele, trebuie neapărat să se recurgă la legi.

Tare, gândirea aceasta a lui Antonius: cea mai bună metodă e atingerea scopului pe calea armelor, dar dacă asta nu e posibil, e obligatoriu să se recurgă la legi 😀
El amintește aici că cei mai mari dușmani ai săi erau cei din umbră - și aici se referă desigur la Cicero

37. «  După aceste evenimente, dușmanii noștri au ridicat o altă armată și a fost obligatoriu pentru mine să o am pe cea din Macedonia; dar ezitam asupra pretextului.
Un zvon a apărut că Geții urmau să prade Macedonia. Era de necrezut și , în timp ce au fost trimiși mesageri ca să ancheteze, am propus un decret asupra dictaturii, care stipula că nu era legal să vorbești despre asta, să o pui la vot, nici să o accepți, dacă ți s-ar fi dat. Senatorii au fost seduși în mod deosebit de această propunere și mi-au dat armata.
Atunci pentru prima dată m-am simțit pe picior de egalitate cu dușmanii mei, nu doar cu cei care erau dușmani pe față, , cum crede Octavius, ci cu cei mai numeroși și cei mai puternici care aleg mereu să rămână în umbră.
Când îndeplinisem aceste lucruri, îmi rămăsese pe brațe unul dintre ucigași, Decimus Brutus, ce guverna o provincie bine situată cu o armată mare; știind că el era mai viteaz decât ceilalți, am încercat să-l privez de Galia Cisalpină , promițând, ca să păstrez aparențele cu senatul, să-i dau în schimb Macedonia, fără armată. 
Senatul s-a indignat la asta, pentru că el vedea acum stratagema , și voi știți câți i-au scris lui Decimus și cum i-au agitat pe succesorii mei la consulat.
Am decis deci să fiu mai curajos și să cer poporului această provincie printr-o lege, în loc să o cer senatului, și am trecut armata  din Macedonia la Brindes pentru a o putea folosi în caz de urgență.
Și cu ajutorul zeilor, o vom folosi după împrejurări.

38. «  Am trecut astfel de la marea spaimă ce ne asalta altă dată la o stare de întreagă siguranță pentru noi înșine, în care putem face față cu îndrăzneală dușmanilor noștri.
Când această schimbare a fost cunoscută de toți, ardoarea mulțimii contra dușmanilor noștri a devenit evidentă.
Vedeți cum aceștia din urmă regretă decretele care au fost votate și ce luptă duc ei ca să mă lipsească de provincia galeză ce mi-a fost acordată.
Știți ce îi scriu ei lui Decimus și îi invită pe succesorii mei la consulat să obțină o lege asupra acestei schimbări de provincii. Dar cu ajutorul zeilor țării noastre, cu o gândire pioasă, și cu valoarea voastră, mulțumită căreia Caesar a învins de asemenea, noi îl vom răzbuna, consacrându-ne acestui scop toate forțele. 

«  În tot timpul în care aceste evenimente s-au petrecut, soldați, am preferat să nu vă vorbesc despre ele.; acum, că s-au terminat, vi le povestesc, vouă celor cu care vreau să împartășesc totul, faptele și vorbele.
Comunicați-le și celorlalți, dacă sunt unii care nu văd atât de limpede, în afară de Octavius, care se comportă față de noi ca un ingrat »

Suetonius a scris despre această fază a războiului civil (luptele de la Mutina) așa:

„Dar când planurile sale (Ale lui Octavianuas Augustus) s-au lovit de împotrivirea lui Marcus Antonius, care era pe atunci consul și pe al cărui ajutor contase în mod special, iar Antoniu nu i-a permis nici măcar justiția obișnuită și obișnuită fără promisiunea unei mită consistente, s-a retras la aristocrați, despre care știa că îl urau pe Antoniu, mai ales pentru că acesta îl asedia pe Decimus Brutus la Mutina și încerca să-l alunge prin forța armelor din provincia dată lui de Caesar și ratificată de senat. 
(Provincia îi fusese dată de Caesar, iar Decimus Brutus îl asasinase pe Caesar, dar dorea să păstreze provincia. Frumos, nu?n.n.) 
 Prin urmare, la sfatul anumitor oameni, a angajat asasini pentru a-l ucide pe Antoniu, iar când complotul a fost descoperit, temându-se de represalii, a adunat veterani, folosind toți banii pe care îi putea comanda, atât pentru propria protecție, cât și pentru cea a statului. A fost pus (de senat) la comanda armatei pe care o strânsese, cu rang de propraetor, și s-a alăturat armatei ui  Hirtius și Pansa, care deveniseră consuli, în a-l ajuta pe Decimus Brutus, și a terminat războiul care îi fusese încredințat în decurs de trei luni în două bătălii. 
 În prima dintre acestea, așa cum scrie Antonius, a luat-o la fugă și nu a mai fost văzut decât a doua zi, când s-a întors fără manta și cal; dar în cele ce au urmat, toți sunt de acord că a jucat nu doar rolul de  lider, ci și pe cel de soldat și că, în mijlocul luptei, când purtătorul de vultur al legiunii sale a fost grav rănit, a pus vulturul pe umăr și l-a purtat o vreme.”

În lupta de la Mutina și-a pierdut viața consulul Hirtius, iar consulul Pansa, rănit, a murit și el puțin după aceea. Suetonius notează zvonurile că Octavianus le-ar fi provocat moartea celor doi consuli pentru a trece la comanda oștirilor. Medicul Glyco a fost acuzat și închis fiind acuzat că a aplicat otravă pe rana lui Pansa. Aquilius Niger a adăugat că Octavianus l-ar fi ucis pe Hirtius în vâltoarea bătăliei.

„Dar când a aflat că Antoniu, după fuga sa, găsise un protector în Marcus Lepidus și că restul conducătorilor și armatelor se înțelegeau cu ei, a abandonat cauza nobililor fără ezitare, invocând drept pretext pentru schimbarea credinței cuvintele și faptele unora dintre ei, susținând că unii îl numeau băiat, în timp ce alții spuseseră deschis că ar trebui onorat și înlăturat, pentru a scăpa de necesitatea de a-i plăti lui sau veteranilor săi o recompensă cuvenită. 

„Apoi, formând o ligă cu Antonius și Lepidus, a terminat și războiul de la Filipi în două bătălii, deși slăbit de boală, fiind alungat din tabără în prima bătălie și abia reușind să scape fugind la divizia lui Antoniu. Nu și-a folosit victoria cu moderație, ci după ce a trimis capul lui Brutus la Roma, pentru a fi aruncat la picioarele statuii lui Caesar, și-a descărcat furia asupra celor mai distinși dintre captivii săi, fără să-i scutească nici măcar de limbaj insultător.”
„După capturarea Perusiei...unii scriu că trei sute de oameni din ambele ordine (patricieni și cavaleri n.n.) au fost aleși dintre prizonierii de război și sacrificați la Idele lui Marte ca tot atâtea victime la altarul ridicat zeificatului Iulius”.
Tot Suetonius scrie , în legătură cu lupta navală a lui Octavianus contra lui Sextus Pompei:

După ce și-a antrenat forțele acolo toată iarna, l-a învins pe (Sextus) Pompei între Mylae și Naulochus, deși chiar înainte de bătălie a fost cuprins brusc de un somn atât de adânc încât prietenii săi au fost nevoiți să-l trezească pentru a da semnalul.   Și cred că tocmai acest lucru i-a dat lui Antoniu ocazia să-l batjocorească: „Nici măcar nu putea privi cu ochi fermi flota când era gata de luptă, ci zăcea amorțit pe spate, privind spre cer și nu se ridica și nu se înfățișa în fața soldaților până când navele inamice nu fuseseră puse pe fugă de Marcus Agrippa.”
Antonius a fost prieten până aproape de moartea sa cu senatorul Publius Turulius, unul dintre ucigașii lui Caesar.
Aflăm asta din scrierea lui Dio Cassius, care relatează că după înfrângerea de la Actium, când Antonius era încolțit în Egipt și încerca să negocieze cu Octavianus  condiții de predare, Antonius i l-a predat pe P. Turullius lui Octavianus (care l-a executat) și a promis să-și ia viața cu condiția ca regina Cleopatra să fie lăsată în viață. Turullius servise -după asasinat-în flota lui Brutus și Cassius, apoi se refugiase alături de Marcus Antonius. A fost executat pe insula Cos, unde anterior tăiase o pădure sacră pentru a construi nave. 

Marcus Antonius

 Cine a fost și ce a făcut Marcus Antonius?

Se născuse pe 14 ianuarie, în 82, 83 sau 86 î.Hr.
Pretindea că familia sa descinde din Hercules . 
N-avea cognomen , ginta Antonia fiind o familie plebeiană destul de recentă.
Numele său complet era: Marcus Antonius Marci Filius Marci Nepos

(Marcus Antonius fiul lui Marcus, nepotul lui Marcus) 

Tatăl lui Marcus Antonius fusese Marcus Antonius Creticus , un bărbat cam lipsit de bani, dar gata să-și ajute totuși prietenii. De origine plebeiană, ajunsese la demnitatea de consul , apoi pretor, cu puteri nelimitate geografic pentru a-i combate pe pirați.
Dar mama sa fusese Julia, din familia Cezarilor, verișoară îndepărtată cu Caesar.  femeie lăudată de Suetonius pentru înțelepciunea și virtutea ei. Cum Antonius Creticus murise în anul 75 î.Hr, ,sau poate  în 72 sau 71 î.Hr,  Julia s-a recăsătorit cu Cornelius Lentulus, când Antonius avea  8 -12 ani. . 


Tatăl său vitreg , Publius Cornelius Lentulus Sura (114-5 dec.63 î.Hr) nu-i dădea prea multe motive de laudă. Fusese ales consul de către popor, dar a fost destituit de Senat, oficial pentru modul său de viață.
A fost acuzat de Sylla în 81 î.Hr că a delapidat bani publici , a refuzat să predea conturile . I-a arătat lui Sulla gamba sa („sura”),unde erau loviți de obicei copiii care pierdeau la jocul cu mingea...deci a luat în derâdere autoritatea dictatorului.
A fost expulzat din Senat pentru imoralitate, în anul 70 î.Hr .
Ales pretor, a revenit apoi în Senat , în anul 63 î.Hr, când s-a raliat conjurației lui Catilina . Conspiratorii au fost arestați , și-au mărturisit vina și au fost condamnați la moarte, pe 5 decembrie 63, din ordinul lui Cicero. Caesar s-a opus execuției , pledând pentru deportarea vinovaților, dar Cicero a convins Senatul.
Se spune că Cicero nu a permis  să dea corpul lui Cornelius Lentulus familiei pentru ceremoniile funerare decât după ce Julia se aruncase la picioarele soției lui Cicero ca să o roage. Dar Suetonius spune că a fost o calomnie, căci toți condamnații au avut ceremonii funerare.

• Marcus Antonius a avut doi frați mai mici:
• Caius Antonius - ce a fost legat (adică trimis personal, reprezentant) al lui Caesar în 49 î.Hr în timpul războiului civil, când s-a predat lui Pompei pe insula Curicta (azi Krk) iar oamenii săi au fost integrați legiunilor pompeiene.I-a pus serioase probleme lui Caesar cu transportul pe marea Adriatică 
  După victoria lui Caesar de la Pharsala, Caius e eliberat și iertat de acesta, deși luptase împotriva lui. După uciderea lui Caesar, l-a secondat pe Decimus Junius   Brutus , ținându-i locul la Roma. Numit apoi guvernator al Macedoniei, e luat acolo prizonier de Marcus Junius Brutus și de Marcus Tullius Cicero, fiul oratorului. În primăvara anului 42 î.Hr a fost executat din ordinul lui Brutus pentru a se răzbuna moartea lui Decimus Junius Brutus Albinus (în luptă la Modena) și a lui Cicero (ucis din ordinul lui Marcus Antonius) 
• Lucius Antonius-celebru pentru provocarea războiului din Perugia (În 41-40 î.Hr el se refugiase acolo și a fost asediat de trupele lui Octavianus , care a cucerit orașul după lupte îndelungate, căci se bucura de fortificații solide făcute de etrusci) ) 

Cicero ne-a lăsat un portret ce nu îl măgulea pe Marcus Antonius, descriindu- ca având aventuri homosexuale și ducând o viață dezordonată, cu beții și promiscuitate.
Sigur, scrierile lui Cicero trebuie să fie corelate și cu alte mărturii, că puteau fi tendețioase.
(Era perioada în care , după uciderea lui Caesar -pentru care pledase intens din umbră Cicero- , Octavianus îi ceruse sprijinul, promițând să-i fie discipol fidel. Cicero se lansase într-o serie de discursuri furibunde împotriva lui Marcus Antonius. Octavianus s-a aliat însă -temporar-cu Marcus Antonius și cu Lepidus, prima victimă fiind Cicero.)  
Totuși datele concrete la care face referire Cicero în Philippice au fost probabil adevărate, pentru că erau cunoscute de contemporani. 

O tinerețe zbuciumată alături de Curion și Publius Clodius Pulcher
Dar și Suetonius a scris că Antonius, fiind „de o mare frumusețe”, era căutat de tineri corupți precum Curion, care l-a antrenat într-o viață destrăbălată , cu beții și cheltuieli nesăbuite. Gonit de tatăl lui Curion, Antonius a plecat în Grecia, unde a făcut exerciții militare și și-a îmbunătățit elocința. Dar în acelaș timp a aderat cu entuziasm la viața orientală iubitoare de fast și ostentație. 
Suetonius spune că „Demnitatea și noblețea trăsăturilor lui anunțau un bărbat de sorginte nobilă: barba sa deasă, fruntea lată, nasul acvilin, aerul viril răspândit de întreaga lui persoană îl făcea oarecum asemănător cu statuile și portretele lui Hercule.” 
El accentua această impresie prin modul în care se îmbrăca: „își încingea centura foarte jos, avea o sabie mare la șold și purta peste vestmânt o capă din stofă grosolană. 
Ceea ce oamenii de bine nu puteau tolera la el era că se lăuda cu orice ocazie, își bătea joc de ceilalți , nu se sfia să bea în public și să se așeze la masa soldaților pe care îi găsea mâncând.”



Ascensiunea tânărului Marcus Antonius.
 
Ascensiunea lui Antonius e strâns legată de protecția conferită de Caesar, care recunoscuse curajul său.
Antonius a intrat în trupele lui Caesar în Gallia, în 54 î.Hr.

E posibil ca Julius Caesar să fi simțit o simpatie față de tânărul confruntat cu probleme ce fuseseră și ale sale în adolescență: rămas orfan de tată, având probleme financiare, nevoit să lupte pentru a-și construi un viitor prin forțe proprii. 

Și cum mama lui era din ginta Julii- încă un motiv să-l ajute.  

Caesar l-a susținut să devină Questor în Galia, în 53 î.Hr, apoi augur , iar în 49 î.Hr tribun al poporului.(Plutarch scrie că Antonius a căpătat postul de tribun al poporului prin elocința lui în fața mulțimii, dar și datorită banilor pe care Caesar îi punea la dispoziție )

În iarna anului 50-49 î.Hr Caesar a plecat în Italia să viziteze orașele municipale și coloniile, ca să-l recomande pe questorul său Marcus Antonius care îi va ține locul (conform lui Hirtius).
În anul 50 î.Hr Caesar (ce era pontifex maximus) l-a sprijinit pe Marcus Antonius să devină augur , adică prelat ce interpreta semnele  considerate prevestitoare. Tot atunci a fost ales tribun al poporului și a devenit un membru influent al vieții politice romane.

A urmat apoi conflictul lui Caesar cu Senatul, Caesar a trecut Rubiconul ceea ce a însemnat începutul războiului civil. Marcus Antonius s-a lăudat apoi că îi dăduse un motiv lui Caesar să intervină cu armata în ianuarie 49 î.Hr, . Antonius era atunci tribun al poporului și fugise în tabăra lui Caesar declarând că se simte amenințat de Senat.)
Și cum Pompei își luase apoi trupele și fugise, Caesar  a intrat în Roma fără opoziție militară. . Cum Marcus Antonius îl secondase cu succes, Caesar l-a numit Magister Equitum (adjunctul său militar-echivalent cu un șef de stat major astăzi)
În 48 î.Hr. și s-a ocupat de administrarea Italiei și Romei în absența lui Caesar. 

Atunci au apărut problemele care au făcut ca protectorul său, Caesar să nu mai aibă deplină încredere în el.
Din descrierile pe care i le-au făcut istoricii antici, Marcus Antonius apărea ca un fel de forță a naturii, cu un curaj remarcabil în luptă, cu vigoare fizică redutabilă, iubitor de petreceri și de femei, de glume grosolane și de familiaritate excesivă. 

În anul 47 î.Hr, după ce Caesar traversase Adriatica în urmărirea lui  Pompei și obținuse victoriile de la Dyrrachium și de la Pharsala, cucerise Egiptul și avusese aventura romantică împreună cu Cleopatra, el s-a îndreptat spre nord învingându-l și pe Pharnace, regele Pontului. În acest timp partidul Optimates (susținut de Senat) adunase în Africa 14 legiuni pentru a-l zdrobi pe Caesar. 

În acest moment critic, patru legiuni de veterani ai lui Caesar (VII,IX, X și XII) erau cantonate în Italia sub comanda lui Marcus Antonius. Antonius nu a fost capabil să gestioneze situația în care plata legiunilor întârziase iar legionarii începuseră să prade prin zona respectivă, ceea ce Caezar interzicea categoric în Italia. Se pare că Antonius „își dăduse în petec” cu ceva mai multă băutură...

 

La o dată necunoscută înainte de anul 50 î. Hr, Marcus Antonius se  căsătorise cu Antonia Hybrida Minor,(ce era și verișoara sa primară)  fiica unui senator învinuit de atrocități în Grecia și apoi de complicitate cu Catilina. (Caesar l-a obținut iertarea de  exil și în anul 44 Î.Hr socrul Caius Antonius Hybrida era din nou consul ..) 

Au avut o fetiță, Antonia, între anii 54 și 49 î.Hr. Ea e cunoscută ca Antonia din Tralles, căci s-a căsătorit mai târziu cu Pythodoros din Tralles și a avut ca fiică pe Pythodoris din Tralles, o regină din Pont. 

În anul 47 î.Hr Antonius a bănuit-o pe soția lui că l-a înșelat cu Dolabella, așa că a repudiat-o și l-a atacat pe Dolabella .

Dar impresia pe care o lăsa (conform lui Suetonius) era detestabilă

:„ dezmăț la masă, cheltuieli excesive, frecventarea de locuri infame , dormitul în plină zi , comedii și petreceri organizate pentru a sărbători nunțile unor farsori sau bufoni. Se povestește că , după ce băuse toată noaptea la nunta mimului Hippias, a doua zi, cum convocase adunarea poporului, el era atât de beat că a vomitat de față cu toată lumea  , iar unul dintre prieteni și-a întins roba în fața lui....curtezana Cyteris, ieșită din aceeași scoală , care îi inspirase o pasiune violentă îl însoțea prin toate orașele unde mergea , dusă într-o litieră escortată de o suită la fel de mare ca a lui Antonius. Nu se putea vedea fără indignare cantitatea de veselă de aur și de argint dusă din ordinul său în călătoriile lui , care semănau cu pompe triumfale; că deseori se oprea la mijlocul drumului li punea să se ridice corturi pe malul câte unui râu sau în câte o pădure deasă, unde să i se servească dineuri somptuase; că pusese să se înhame lei la carul său ; că în orașele prin care trecea se alegeau casele oamenilor celor mai onești și ale femeilor celor mai virtuase ca să cazeze acolo curtezane și lăutari. Dar indignarea era cu atât mai mare cu cât în timp ce Caesar își petrecea nopțile în câmp, în afara Italiei și suporta atâtea oboseli și pericole pentru a stinge resturile acelui război important, alții, abuzând de autoritatea lui, îi insultau pe concetățeni prin luxul cel mai nerușinat.”

Se pare că aceste excese i-au făcut și pe soldați să comită tot felul de nedreptăți și de violențe.
Așa că Julius Caesar, întors în Italia cu ajutorul lui Dolabella și numit consul pentru a treia oară l-a luat drept coleg pe Lepidus și nu pe Antonius.

Caesar a reluat operațiunile militare cucerind rapid provinciile romane aflate sub controlul lui Pompei: la sfârșitul anului 46 cucerise Galia, Italia, Hispania, Sicilia și Sardinia. 
Marcus Antonius se dovedise un ajutor valoros pe câmpul de luptă ,  în campania din Grecia, special la Dyrrachium. Probabil totul era să fie în preajmă un superior care să-l oprească de la excese😀

Bunurile imobiliare ale lui Pompei (confiscate) a fost vândute la licitație; Antonius le-a cumpărat; dar când i s-a cerut să achite banii respectivi, el a fost extrem de indignat. (considerând că el ar fi fost îndreptățit să ia pe gratis acele proprietăți enorme, pentru ajutorul dat lui Caesar) ; și pentru asta, după cum a spus chiar el, a refuzat să-l însoțească pe Caesar în campania din Africa pentru că nu a fost recompensat cum trebuie pentru primele servicii aduse lui Caesar.
Prin urmare Marcus Antonius ar fi vrut ca serviciile aduse pe câmpul de luptă să-i fie recompensate de Caesar cu bani. Câți bani? Frumoasa sumă de 40  de milioane de sesterți ! (400 000 aureus, adică cca 3,27 tone de aur, sau- la cursul actual- cam 368 milioane de euro!)


(Unii specialiști, ca J.T.Ramsey au estimat că valoarea totală a proprietăților lui Pompei ar fi fost de cca 200 milioane de sesterți, dar Caesar nu și-a însușit acele proprietăți sau contravaloarea lor, ci le-a pus în vânzare la licitație în folosul statului) 

Cicero a povestit comportarea lui Antonius după licitație:

„Când el a început de-odată să se lăfăie în imensa bogăție a acestui mare om, el a fost în culmea fericirii, ca un personaj de comedie, acum sărac și acum de-odată bogat. Dar- cum a spus un poet-„câștigurile nemeritate duc la rău sfârșit”-E de necrezut și aproape funest că în atât de puține zile- n-aș spune luni-el a delapidat atâtea bunuri. El (Pompei) avea imense rezerve de vin, o cantitate considerabilă de argintărie fină, o garderobă costisitoare, multe mobile elegante și magnific răspândite în multe locuri, bunurile cuiva nu iubitor de fast, dar înstărit. Din toate acelea, în câteva zile n-a mai rămas nimic. Care Charybda ar fi atât de vorace? Charybda spun? Dacă ar fi existat vreodată, era doar un animal! Un Ocean, Cerul să-mi vină în ajutor! pare că abia ar fi capabil să înghită atât de repede lucruri atât de dispersate, situate în locuri diferite. Nimic nu era închis, nimic sigilat, nimic nu era înregistrat. Pivnițe întregi de vin au fost oferite cadou unor persoane din cele mai josnice. Unele obiecte au fost furate de actori, altele de actrițe; casa era un furnicar de jucători, de bețivi; se bea zile întregi și asta în numeroase locuri; și ceea ce punea capac- pentru că norocul nu e mereu cu tine- erau numeroase pierderi la jocuri. În grânarele sclavilor se vedeau paturi acoperite cu țesăturile de purpură ale lui Gnaeus Pompei. De atunci nu mai e de mirare că bunurile lui au fost prăpădite atât de repede. Nu există nici un patrimoniu, oricât de mare, nici chiar orașe și regate întregi pe care o asemenea risipă să nu le poată înghiți și face să dispară.
Dar el s-a ocupat și de casă și grădini. Ce curaj monstruos! Ați îndrăznit măcar să puneți piciorul în această casă; să treceți pragul ei sacru; să vă arătați fața cât de discret zeilor din această locuință? (Zeilor lari, strămoșii onorați ai lui Pompei) .Acum ceva timp, nimeni nu putea privi, nimeni nu putea trece prin fața casei fără să plângă- nu ți-e rușine (Antonius) să locuiești de atâta timp într-o astfel de casă, sau, deși ești lipsit de bun simț și nimic nu mai poate să-ți facă plăcere? 
Când ai văzut, în curtea aceea, pinteni de nave și prăzi de război, credeai că ești acasă la tine? Imposibil.

..............................................................

„Și după atâtea isprăvi strălucite , ce motiv avea el să nu-l urmeze pe Caesar în Africa, mai ales că atunci mai rămânea de făcut o parte atât d emare din război? De atunci, ce loc aveai pe lângă Caesar după întoarcerea lui din Africa? Ce greutate mai aveai? Deși ai fost questorul lui, când el era comandant și maestrul de cavalerie când era dictator, principalul instigator la război, instigator la cruzime, complice la jefuiri, deși ai fi fost, prin voința lui cum ai declarat, fiul său adoptiv, tu ai fost somat să rambursezi sumele pe care le datorai pentru casă, grădini și cumpărăturile la licitație. 
Ai răspuns mai întâi cu o anumită vehemență și-căci nu vreau să par mereu contra ta-ceea ce ai spus a fost aproape corect și drept,   « Mie îmi cere Caesar bani ? De ce nu eu ? A învins el fără mine ? Nu, ar fi fost peste puterile lui. Eu i-am dat un pretext pentru războiul civil, am propus legi periculoase, am luat armele contra unor consuli și generali ai poporului roman, contra Senatului și poporului roman, contra zeilor, altarelor  și căminelor patriei mele, contra patriei mele. A cucerit pentru el însuși? Dacă oamenii participă la crime, de ce nu și-ar împărți și prada? ”Ți-ai cerut drepturile: dar ce contează? El era cel mai tare.
(Cicero combină invectivele împotriva lui Caesar, pentru a cărui ucidere complotase cu acuzațiile împotriva lui Antonius)

Trecând astfel peste protestele tale, el a trimis soldați, atât la tine cât și la proprietățile tale și de-odată, acel catalog minunat pe care l-ai făcut a ieșit la iveală. Ce râsete! Un catalog atât de lung, obiecte atât de diferite, atâtea posesiuni din care, în afară de pământurile de la Misenum nimic nu putea aparține celui care le punea la licitație! Însăși vânzarea era un spectacol jalnic: garderoba lui Pompei, puțină și pătată; câteva vase ciocnite, câțiva sclavi mizerabili, până într-atât că noi deplângeam că ne rămânea măcar ceva de la el de văzut. 

(înțelegem că Iulius Caesar a intenționat să recupereze proprietățile mobile neplătite de Antonius pentru a le pune din nou la licitație în folosul statului, doar că ele fuseseră între timp risipite sau deteriorate de Antonius)

Or, această vânzare a fost oprită de moștenitorii lui Lucius Rubrius prin decret al lui Caesar. Risipitorul era într-un impas: nu mai avea unde să se ducă.

În plus, în acel moment un asasin trimis de el ar fi fost surprins la Caesar cu pumnalul în mână; Caesar s-a plâns de asta și te-a atacat deschis în Senat.

Caesar a plecat în Spania, acordându-ți, din pricina sărăciei, un răgaz de câteva zile pentru a plăti.  Dar nici atunci nu l-ai urmat. Ce gladiator curajos și ce execuție rapidă!

Și când el era atât de temător în privința propriei sale tabere -vreau să spun față de propriul său destin-, cine ar mai putea să se teamă de el acum?  

(Cicero îl persiflează pe Caesar că se temuse pentru viața lui când constatase atentatul plănuit contra lui de un asasin singular . Din păcate Caesar nu fusese prudent.) 


Între timp fusese și episodul gestionării dezastruase de către Antonius a situației din Italia în lipsa lui Caesar. 

Legiunile s-au răsculat. Situația risca să-l lipsească pe Caesar de patru legiuni de bază, în timp ce adversarii săi aveau 14 legiuni pregătite! Un pericol mortal! Antonius îl pusese într-una dintre cele mai grave situații din cariera sa militară.
Caesar s-a întors de urgență în Italia, a adunat trupele răsculate și , pentru că ei au cerut să fie demobilizați, a declarat cu hotărâre că i-a demobilizat pe loc și că va continua lupta în Africa recrutând alte legiuni, urmând ca după aceea să-i plătească și pe cei demobilizați.
Celebrul cuvânt rostit de el: Quirites! (Adică cetățeni, asta însemnând că au fost demobilizați pe loc).

Cele patru legiuni i-au cerut iertare și permisiunea de a lupta în continuare alături de el!
Caesar reușise să remedieze situația , prin sângele rece de care dăduse dovadă și cunoașterea psihologiei militarilor săi. Ei erau mândri că făceau parte din legiunile lui Caesar!
Dar a reținut că Marcus Aurelius nu era de încredere!

Căsătoria cu Fulvia 
Într-acestea Antonius s-a căsătorit în anul 47 sau 46 î.Hr cu Fulvia, văduva lui Clodius (Publius Clodius Pulcher) și apoi  a lui  Curion. Ea avusese câte un copil din fiecare dintre aceste căsătorii anterioare .Cu Antonius au avut împreună doi fii:  Marcus Antonius Antyllus și Iullus Antonius.
Plutarh spune despre Fulvia că era „prea puțin făcută pentru treburi și îngrijiri domestice”, fiind în schimb extrem de ambițioasă : „ ea nu ar fi fost mulțumită chiar să să domine un soț ce ar fi fost un simplu particular, ea avea ambiția să domine un bărbat care îi comandă pe ceilalți și să dea ordine unui general de armată”.
Astfel- consideră Plutarh- Fulvia i-ar fi dat lecții de docilitate lui Antonius, care ar fi devenit apoi mai ușor de dominat de către o femeie precum Cleopatra.

Caesar a plecat în Africa cu puține trupe, în decembrie 47 î.Hr, asediind câteva orașe- ca Adrumetum, așteptând întăririle din Sicilia pentru a înfrunta marea armată strânsă de partizanii pompeieni Metellus Scipion și Titus Labienus cu legiuni, mii de cavaleri (unii numizi, dar și cavalerie germanică și galeză aduse de Pompei), trupe de arcași și de prăștiași , elefanți.

Cum Caesar avea trupe puțin numeroase, el s-a mărginit să fortifice taberele . Numeroși cetățeni din orașele învecinate au început să vină în tabăra lui, plângându-se de comportamentul brutal al republicanilor, care pustiiseră zona pentru a împiedica trupele lui Caesar să se aprovizioneze cu hrană.

Caesar a primit și mulți dezertori din tabăra lui Scipion . Odată sosite întăririle din Sicilia,  Caesar,  a obținut o victorie majoră la Thapsus, în 6 aprilie 46î.Hr.  

A urmat victoria lui Caesar de la Utica

În Iulie Caesar s-a întors la Roma. Veteranii au primit pământuri și recompense foarte mari, cetățenii au primit alocații . Săracii au fost scutiți de chirii pe un an. Au urmat festinuri publice și jocuri cu gladiatori , fiare, bătălii simulate și piese de teatru. Reconstruire de bătălie navală, curse de care..

Mulțimile din împrejurimi au năvălit în capitală , unii dormind chiar pe stradă, iar doi senatori au fost striviți de mulțime.

 Caesar a vegheat ca bunurile confiscate să fie plătite la valoarea lor, chiar și de către Antonius. 

Apoi au urmat reforme: modificarea calendarului , mărirea numărului de magistrați, reducerea numărului de beneficiari de grâu gratuit de la 320000 la 150000 (cu intenția de a transforma asistații social în muncitori) și restricții în privința plecărilor din Italia , i-a declarat cetățeni liberi pe toți medicii și învățații ce locuiau la Roma , (dat fiind că mulți dintre ei erau sclavi, în special greci. Ei puteau să fi ajuns în stare de sclavie în urma unor greutăți materiale, sau să fi fost luați prizonieri în diferite conflicte. )îmbogățind corpul electoral cu o componentă respectabilă. A luat măsuri de reducere a luxului privat, dar de dezvoltare a luxului pubic.

Răgazul nu a fost lung, căci pe 17 martie 45 î.Hr a urmat confruntarea armată din Spania, la Munda, între armata lui Caesar și armata fiilor lui Pompei Cnaeus și Sextus. 

Cu puțin timp înainte , pe 23 februarie,  Gnaeus Pompeius le ceruse locuitorilor din Ategua să-i denunțe pe simpatizanții lui Caesar și executase 74 de persoane! Ca urmare trei călăreți din Hasta au fugit la Caesar și i-au spus că mulți alți călăreți romani (equites) încercaseră să dezerteze. Gnaeus incendiase cetatea Ucubis, care îi închisese porțile .

La Munda, Caesar comanda o armată compusă în mare parte din tineri recruți, în vreme ce în fața lor era armata mult mai numeroasă a fiilor lui Pompei, compusă din veterani dar și din iberici. Când Caesar a dat semnalul de atac, tinerii militari nu s-au mișcat! Cu un gest disperat Caesar a strigat că în lupta aceea va muri și va fi ultima luptă a armatei lui, și-a scos casca pentru a i se vedea fața ,apoi a luat un scut și a călărit până la 3m în fața trupelor aliniate  de inamic. Foarte multe proiectile au zburat spre el, dar niciunul nu l-a atins! Lângă el au venit tribunii săi militari, care l-au încadrat. Iar armata lui a pornit la luptă cu mare ardoare, obținând în final victoria.”

 Cum se explică formidabilul său noroc? 

Singura explicație este că veteranii recrutați de fiii lui Pompei luptaseră anterior sub comanda lui Caesar. Și pur și simplu nu au putut trage asupra lui! Au tras, la comanda comandanților, dar...nu l-au țintit pe conducătorul pe care îl adoraseră!  

Totuși Caesar a fost în pericol de moarte, pentru că a fost rănit calul său, Venus cu o săgeată (sau suliță).

Caesar era înconjurat de adversari- cu care se lupta- și și-a făcut imediat calculul ca dacă se va prăbuși calul să-și ia viața, pentru a nu fi luat prizonier. (cf. Suetonius) Dar calul a rezistat eroic până la sfârșitul luptei, când a murit. Caesar a pus să i se ridice o statuie.

 

Dar în acelaș an, în 45 î.Hr, unii dintre ofițerii apropiați lui Caesar complotau să-l ucidă.
Își dăduseră seama -probabil- că dacă vor să scape de Caesar vor trebui să-l ucidă printr-un atentat. 

Complotul de la Narbonne
La Narbonne, la sfârșitul anului 45, când Caesar se întorcea victorios cu trupele sale din Spania și plănuise acolo un popas de câteva săptămâni- probabil pentru a oferi o relaxare trupelor. .  
Gaius Trebonius, prieten și legat al lui Caesar în timpul războiului din Gallia , dar aflat în oarecare dizgrație căci nu făcuse față pompeienilor în Spania, i-a vorbit lui Marcus Antonius de proiectul de asasinare a lui Caesar. Erau implicați senatori și partizani ai lui Pompei refugiați acolo. Gaius Trebonius fusese și el partizan al lui Pompei, dar fusese iertat de Caesar după victorie.

(Legatus . în Roma antică era un reprezentant oficial cu misiuni diplomatice sau militare, un „trimis” al Senatului sau al unui conducător  de rang înalt) 

E de presupus că tatonase mai înainte părerile lui Antonius și avea încredere că Antonius dorește de asemenea moartea lui Caesar. .
Antonius a apreciat probabil că a-l asasina pe Caesar în mijlocul legiunilor sale victorioase ar fi însemnat moarte sigură pentru conspiratori (suntem în domeniul presupunerilor plauzibile). Oricum,se pare că  Antonius a refuzat să participe, dar sigur nu i-a spus nimic lui Caesar! 

Mai târziu, în Philipica a II-a, Cicero l-a acuzat în fața senatului pe Marcus Antonius că el fusese de fapt inițiatorul complotului de la Narbonne. Iar Cicero era bine plasat să știe cum a fost cu comploturile, că el fusese printre inițiatorii și teoreticienii legitimității uciderii lui Caesar , dacă nu principalul instigator și fusese confidentul complotiștilor în toată perioada pregătitoare a crimei.

Acuzat de Marcus Antonius că a complotat pentru uciderea lui Caesar, Cicero i-a răspuns:
„Dacă e o crimă să fi vrut  să fie ucis  Caesar, atunci ce trebuie să gândim de tine însuți, Antonius? Se știe că tu ai pus la cale proiectul , la Narbonne, cu Trebonius”.
Marcus Antonius nu a răspuns nimic la această acuzație!
Păstrarea secretului pregătirii atentatului de către Marcus Antonius a făcut posibilă crima din martie 44 î.Hr, Cicero i-a mulțumit public pentru asta. 
Plutarh a scris în „Viața lui Antonius” că Trebonius ”strecurase câteva cuvinte despre complot lui Marcus Antonius”, fără ca el să denunțe asta lui Caesar. 
Desigur nimeni nu știe ce i-a spus exact Antonius lui Trebonius. Poate că i-a spus că ar fi de acord în principiu, dar nu e momentul , nici locul potrivit și că  nu ar vrea să participe personal.
De asemenea se pare că Marcus Antonius „aflase ceva” și cu puțin timp înainte de Idele lui Marte, dar...nu luase nici o măsură de prevenire a atentatului.

(La Narbonne a fost găsit și un bust al lui Caesar, ciobit,  în apele Rhonului. Se crede că sculptura a fost aruncată în apa fluviului după asasinarea lui Caesar , de către partizani ai lui Pompei ce se refugiaseră acolo.

Totuși, Caesar nu și-a retras prietenia față de Antonius, sau mai bine zis i-a trecut supărarea, căci de la 1 ianuarie 44 î.Hr Marcus Antonius a intrat în funcția de consul, alături de Caesar. În semn de prietenie, Caesar a traversat Italia (la întoarcerea din Spania ) avându-l pe Antonius alături, în carul său.
(Cicero a spus mai târziu că Antonius, falit după confiscarea bunurilor neplătite, îl înduioșase pe Caesar , care consimțise să-l ajute) 
Caesar numit consul pentru a cincea oară, a făcut să fie numit Antonius de asemenea consul.
Caesar plănuia să renunțe la funcția de consul în favoarea lui Dolabella, dar Antonius s-a opus vehement în Senat înjurându-l pe Dolabella (care a ripostat asemănător), astfel că Caesar a renunțat la proiect pentru moment.
(Plutarh a adăugat că Antonius, folosindu-se și de calitatea sa de augur, a declarat și că zeii sunt contra...) .
Dacă Iulius Caesar ar fi fost ucis după ce ar fi renunțat la consulat, Dolabella ar fi rămas consul alături de Antonius, iar Antonius n-ar mai fi avut posibilitatea unor măsuri discreționale) 
Caesar a fost numit dictator perpetuu. Dar refuza cu consecvență titlul de rege, pe care Antonius și Cicero (din umbră) îl împingeau să-l  accepte, desigur pentru a stârni furia poporului. .

Lupercaliile
Pe 15 februarie 44 î.Hr , la sărbătoarea Lupercaliilor, Marcus Antonius (care era conducătorul religios al lupercilor) a apărut putând în mână o coroană pe care a insistat să i-o pună pe cap lui Caesar. În fața insistențelor care nu încetau, Caesar a fost nevoit să-i ceară lui Lepidus să-l ajute (desigur nedorind să se îmbrâncească în public cu Antonius) .
(Lepidus era magister equitum ,comandant al cavaleriei,  conducător al forțelor de ordine .) 
Lepidus a rămas nemișcat. (Cicero l-a lăudat apoi pentru asta. Era un indiciu că ar fi fost simpatizant al complotiștilor? ) .
 Caesar a aruncat coroana, apoi a dat dispoziție să fie dusă la templul lui Jupiter și dată zeului. Dar complotiștii au pus coroana pe statuia lui Caesar..) Erau acțiuni menite să convingă poporul că Julius Caesar se pregătea să devină rege, deci că ar fi nevoie să fie ucis.
Mai târziu Cicero avea să evoce cu diferite prilejuri acea zi, atrăgând atenția asupra comportării fiecăreia dintre personalitățile importante prezente. 
Despre Antonius, a spus în Philippica 12:

Quo enim illo die , populo Romano inspectante, nudus, unctus, ebrius, est contionatus et id egit ut collegae diadema imponeret, eo die se non modo consulatu, sed etiam libertate abdicauit

„Căci în acea zi în care, cub ochii poporului roman, gol, uns cu ulei, beat et a pronunțat o alocuțiune și a încercat să pună diadema pe capul colegului său, în ziua aceea el a renunțat, din partea lui, nu doar la consulat, ci și la libertate”

Din acel an datează și acest dinar cu portretul lui Caesar.
Caesar apare a fi uscățiv, cu ochii mari adânciți în orbite. 

Complotul lui Brutus și Cassius
Plutarh a scris că Brutus și Cassius, care formaseră o conjurație împotriva lui Caesar, asociindu-și în primul rând prietenii considerați cei mai siguri, se gândeau dacă să-l includă și pe Antonius. Cei mai mulți dintre conjurați erau de părere că da, însă Trebonius le-a povestit că îi propusese lui Antonius la Narbonne să intre în conspirație, dar el nu a primit propunerea, păstrând însă apoi secretul asupra celor discutate. Cicero, care a fost implicat direct în complot, a declarat apoi în Senat că Antonius fusese chiar la originea complotului și i-a mulțumit pentru plan, chiar dacă nu contribuise apoi direct la crimă. 

Idele lui Marte
De data aceasta complotul a fost dus până la capăt. 
Circa 60 de persoane se pare că au colaborat: cam 30 de senatori în incinta Senatului, au atacat cu pumnale. Alți complici erau pregătiți să intervină în oraș.
Conducătorii cunoscuți de toți erau: Caius Cassius Longinus (pretor care voia să fie consul- cum a scris Plutarh), ginerele Serviliei Caepionis și Marcus Junius Brutus, fiul Serviliei Caepionis. 
Interesant cum principalii complotiști erau rude de sânge sau rude prin alianță cu amanta din tinerețe a lui Caesar, Servilia. 

Caesar păstrase legătura cu Servilia de-a lungul anilor, probabil considerând-o o veche prietenă , care știa cum să-l facă să se simtă bine prin confortul deosebit al vilei ei de pe colina Palatin , prin anturajul select ce putea fi întâlnit acolo , poate și prin lucruri la care nu ne gândim, cum ar fi baia privată dotată cu încălzire prin pardoseală și prin pereți, așa cum nu avea acasă. Căci locuința oficială a lui Caesar era o veche reșdință istorică ce nu beneficia de dotări sanitare moderne - ruinele ei se găsesc în zona forului de la Roma. El nu se putea muta de acolo, căci era locuința oficială a marelui preot, lipită de zona altarului lui Marte și a templului vestalelor. Avusese intenția de a-și construi o casă într-o zonă verde din afara orașului, dar nu a mai apucat.

E foarte posibil ca Servilia să fi dorit să răzbune moartea fratelui ei, de care fusese foarte legată, Cato cel Tânăr (cunoscut și drept „Cato de la Utiqa”, pentru că acolo s-a sinucis după ce pierduse lupta contra lui Caesar) 

 

Alți complotiști proeminenți: 
Caius Trebonius, general învins de pompeieni în Spania și care se considera în dizgrație, deși Caesar demisionase din funcția de consul și îl numise pe el consul supleant. 

Tilius Cimber-cel care a pornit ostilitățile 

Decimus Brutus, considerat de Caesar prieten apropiat, pe care-l invitase la masă chiar în seara precedentă, trecut în testamentul său ca tutore al copilului ce i s-ar naște postum, moștenitor secundar. E cel care l-a convins să meargă totuși la Senat, în pofida a numeroase motive ce pledau să nu se ducă.

Cicero - instigator activ al asasinatului, fără a participa efectiv la ucidere
Marcus Antonius  -oficial nu ar fi luat parte la complot, dar multe detalii îl incriminează
Lepidus - a favorizat conjurații neluând măsuri pentru prinderea lor imediat după crimă, deși avea mijloacele să o facă. Era alt ginere al Serviliei Caepionis...

Pe 15 martie Caesar e ucis de complotiști în Curia lui Pompei, în care fusese convocată ședința Senatului. Deși acolo era interzisă purtarea de arme, (și Caesar era neînarmat), circa 30 de complotiști ascunseseră pumnale de tipul celor folosite în armată, în faldurile straielor.

Marcus Antonius întârziase  să intre în sală , pentru că stătea de vorbă cu  Gaius Trebonius, cel cu conspirația de la Narbonne. Nu se știe ce au discutat atât de mult, în timp ce Antonius, ca al doilea consul în funcție, ar fi trebuit să fie neapărat prezent în sală. Caesar intrase în sală, din interior se auzeau strigăte..
Conspiratorii au ieșit din sală cu pumnalele însângerate, strigând că au ucis un tiran.

Marcus Antonius speriat, a fugit aruncându-și toga de consul, (Plutarh a scris că a luat haina unui sclav pentru a nu fi recunoscut). S-a baricadat în casă.
Conspiratorii aveau ideea de a arunca trupul lui Caesar în Tibru și să jefuiască apoi casa lui Caesar. 
Unii au vrut să fie ucis și Marcus Antonius, dar Brutus s-a opus. (Sigur, ca să arate că e preocupat doar de binele Republicii, dar probabil și pentru că știa că Antonius e de fapt de partea lor) .
Inițial complotiștii formaseră grupuri mici, de 2-3, din motive de siguranță, „echipa” fiind reunită doar cu puțin timp înainte de crimă. Probabil că asociații „din umbră” nu erau cunoscuți decât de cei din conducere.) 

Conjurații s-au dus în Forum, sperând să fie aclamați, dar în fața reacției furioase a poporului, s-au refugiat pe Capitoliu. Plutarh a scris că în aceeași seară Marcus Antonius i-a convins să coboare în oraș, trimițându-șe pe fiul lui ca ostatic drept garanție că nu va fi nici o agresiune față de ei.
(Cum copilul era mic, e foarte probabil că a mers și soția lui Fulvia cu el, dar cronicarii au ignorat-o intenționat.) 

Cum ucigașii nu îndrăzneau să coboare de pe Capitoliu, temându-se  că vor fi arestați, Marcus Antonius l-a trimis pe fiul său ce avea doar 2 sau 3 ani, drept garanție că nu li se va întâmpla nimic rău.
Conjurații au coborât imediat și s-au îmbrățișat cordial cu Antonius și Lepidus. Ca între acoliți.
Cassius a luat masa apoi la Antonius, iar Brutus la Lepidus. Ceilalți conjurați au plecat la prieteni sau la cunoștințe. 

Cornelius Dolabella, ce avea funcția de consul suffectus (consul interimar) a apărut în Forum părând că aprobă -și el- crima.
Lepidus,   magister equitum (un fel de șef de stat major) a ocupat cu trupele sale punctele strategice din oraș, la solicitarea lui Marcus Antonius, dar nici unul dintre ei nu a mișcat un deget pentru arestarea ucigașilor, ba mai mult, le-au arătat prietenie, i-au invitat la masă.

Pe 16 martie situația politică era haotică.
Dacă Iulius Caesar ar fi fost declarat  tiran de către Senat, numeroasele sale legi și numiri ar fi fost anulate. Dar uciderea unui tiran ar fi fost legitimă  și aceasta a fost motivația adoptată oficial de către conspiratori.

Marc Antoniu a reunit Senatul la templul lui Tellus și a condus dezbaterile între partizanii lui Caesar și cei ai complotiștilor, care păreau să fie majoritari în acel for, dar în absența celor ce participaseră efectiv la asasinat.
Antonius a  pomenit în treacăt, în fața senatorilor că  toți cei numiți în funcțiile lor de către Cezar - și era cazul tuturor complotiștilor-  urmau să rămână în curând fără funcții, dacă fapta era încadrată ca tiranicid, ceea ce ar fi însemnat anularea tuturor hotărârilor date de tiran.
Senatorii au decis atunci că Iulius Caesar nu fusese un tiran. În acest caz însă, senatorii complotiști nu mai erau salvatori ai republicii, ci simpli ucigași. (De asta Marcus Antonius nu participase direct la crimă ,probabil) .
Apoi Marcus Antonius, Plancus și Cicero au propus o amnistie , declarând în plus că atentatorii urmau a fi primiți cu onoruri.
(Lucius Munatius Plancus era un senator ce se aliase pe vremea aceea cu Decimus Brutus, deci era clar de partea ucigașilor lui Caesar.
Cicero- știm chiar din propriile lui scrisori că fusese instigatorul crimei, teoretizând apărarea Republicii dar dorind în realitate acapararea puterii politice.
Alăturarea lui Marcus Antonius arată că era și el complice al  ucigașilor lui Caesar, cel puțin în etapa aceea)

Faptul că Antonius a avut atâta grijă ca ucigașii să fie amnistiați, ba să primească și onoruri pentru fapta lor ar indica o complicitate. 

Plutarh a scris că Antonius a ieșit de la Senat acoperit de glorie. Soluția găsită de el părea că rezolva toate problemele 

În casa lui Caesar
Marcus Antonius s-a dus la casa lui Caesar, luând de acolo 400 de talanți de aur, documentele lui Caesar și obiectele de preț din casă. Probabil a căutat testamentul, dar nu l-a găsit. 
Calpurnia, soția lui Caesar (despre care aflăm că era și însărcinată, de puțină vreme) probabil s-a opus, dar....nimeni nu știe ce s-a întâmplat acolo.
(Plutarh a scris că ea i-a încredințat de bunăvoie toți banii și toate actele lui Caesar, dar asta se bazează probabil pe cererea politicoasă făcută ulterior de Octavian de a primi moștenirea cuvenită. E greu de presupus însă că ea ar fi făcut așa ceva înainte de deschiderea testamentului și fără să-și ia nici o măsură de prevedere, dat fiind că Marcus Antonius nu era totuși un prieten de familie. Și nu se potrivește cu părăsirea  de urgență a casei , după aceea. 

Unele surse antice afirmă că ea a fost văzută ieșind din casă plângând și blestemându-și soarta, împreună cu tot personalul casei și plecând apoi...pentru totdeauna- căci nu s-a mai auzit de ea niciodată!
Asupra soartei Calpurniei Pisonis s-a așternut o tăcere suspectă. 

Plutarh a scris că Antonius a purces apoi la modificarea documentelor luate din casa lui Caesar, adăugând numiri de magistrați și de senatori, rechemări de exilați, eliberări de prizonieri, pretinzând că toate acestea fuseseră scrise de Caesar. 

Pe 20 martie a avut loc o ceremonie funerară în Forum, în cadrul căreia elogiul postum al lui Iulius Caesar a fost rostit de Marcus Antonius, deși nu făcea parte din familie, iar printre rudele lui Caesar exista chiar și un orator recunoscut. 
Marcus Antonius a dorit să se arate în ochii poporului drept urmașul lui Caesar , indignat de uciderea lui. Si să trezeasca furia poporului  contra  complotiștilor cunoscuți- autodenumiți „liberatores”.

Discursul său a avut un efect puternic , poporul si-a manifestat indignarea si durerea, l-a plâns pe Caesar și i-au incinerat trupul chiar în Forum (trupul său fusese adus acolo de socrul lui Caesar, Piso)  (deși se pregătise un rug pe câmpul lui Marte).

Testamentul a fost citit abia pe 25 martie, la cererea tatălui Calpurniei. 
Testamentul fusese dat în păstrare Marii Vestale 
 (Casa și templul vestalelor erau „gard în gard” cu locuința oficială a lui Caesar,- ca pontifex maximus- ce era  alipită de altarul lui Marte, în care se păstrau scuturile sacre și se oficiau ritualuri înainte de plecarea la război)
Testamentul a fost citit în casa lui Marcus Antonius (probabil casa lui Caesar era complet răvășită)
 
Spre surprinderea generală (sau poate unii bănuiseră ceva?) Caesar îl desemnase ca principal moștenitor pe nepotul său Octavius (pe care îl trimisese la studii împreună cu bunul său prieten Agrippa) și pe care il luase pe lângă el în campania militară din Spania . Îl și înfiase prin acel document. 
Mai erau trecuți ca moștenitori, dar cu sume mai mici, alți doi nepoți ai lui Caesar, dar și prieteni: Marcus Antonius, D. Brutus și alții, unii fiind numiți și tutori ai copilului pe care urma să-l nască soția lui, Calpurnia. 
Caesar lăsase și o mare sumă de bani ce urma să fie împărțită cetățenilor romani, fiecare cetățean urmând a primi câte 300 de sesterți. Lăsase de asemenea poporului grădinile lui din Transtevere (zona de peste Tibru, unde avea și o casă- în care o găzduise pe Cleopatra) 

Lupta pentru acapararea puterii

Așa cum prevăzuse Caesar într-o discuție referitoare la moartea sa, s-a declanșat în perioada următoare o luptă acerbă pentru putere.
Pe de o parte ucigașii , ce se autodenumeau „liberatores” sau „tiranicizi”, pentru a se aminti tuturor că ei nu făcuseră altceva decât să elibereze Republica de un tiran. Alături de ei era și Cicero, care voia să sublinieze că i se datora în mare parte asasinatul, cu care se mândrea. 

Pe de altă parte: Marcus Antonius, ce deținea cea mai înaltă funcție (cea de consul), avea documentele  lui Caesar, pe care a început să le modifice/falsifice cum îi convenea (Cicero i-a adus public această acuzație) , banii găsiți în casa lui Caesar și care stăpânea Roma prin forțele armate comandate de Lepidus, care era cunoscut ca fiind oportunist și lipsit de inițiativă.

Dar apăruse și urmașul desemnat de Caesar, Octavius, care luase numele Gaius Iulius Caesar Octavianus după ce aflase de conținutul testamentului și care își cerea acum moștenirea, inclusiv sumele pregătite pentru a fi date poporului.
Plutarh povestește comportamentul diplomatic al lui Octavianus, care a mers să-l salute pe Marcus Antonius ca pe un prieten al tatălui său adoptiv ,  îndată ce ajunsese la Roma. Apoi- „în conversație, i-a amintit de depozitul ce-i fusese încredințat de Calpurnia”. Deci a căutat să ceară acei bani și documentele fără nici uo umbră de agresivitate, oarecum în treacăt și fără nici un fel de acuzație legate de comportamentul lui Antonius față de Calpurnia. 
Atitudinea aparent timidă a lui Octavianus l-a indus în eroare pe Antonius. 
Acesta, „disprețuind tinerețea lui  Octavius, i-a răspuns că a fost o nebunie din partea lui , ce avea atât de puține posibilități și era fără prieteni, să accepte succesiunea lui Caesar, care era o sarcină mult deasupra forțelor lui. 
Cum Octavius insista să revendice banii, Antonius i s-a opus fățiș. L-a amenințat chiar cu închisoarea, dacă încearcă să stârnească mulțimea. 
 

 Antoniu a continuat să se comporte ca și cum ar fi fost moștenitorul lui Cezar, adoptând legi și luând decrete în numele lui Cezar, cum ar fi Lex Antonia, care a abolit dictatura și a asigurat, în esență, că liderul partidului cezarist (el însuși) va câștiga sprijinul senatului fără a deține putere oficială. Din păcate, Antoniu a calculat greșit și a ajuns să-i înstrăineze atât pe republicani, cât și pe cezaristi, deoarece încercând să joace pe ambele părți, i-a supărat doar pe amândoi (da, a dat-o în bară la politică. Din nou). Octavian s-a dovedit a fi un adversar politic mult mai capabil decât se așteptase Antoniu, împrumutând sume uriașe de bani pentru a le dona cetățenilor Romei (deoarece Antoniu refuzase să renunțe la averea lui Cezar, pe care testamentul lui Cezar stipulase că urma să fie împărțită fiecărui cetățean al orașului), ceea ce i-a adus un număr mare de cunoștințe politice și sprijinul majorității cezaristilor.
Octavian și l-a atras apoi pe Cicero, care îl considera pe Antoniu o amenințare, și l-a încurajat să țină Filipicile, o serie de discursuri invective împotriva lui Antoniu, considerate pe scară largă ca fiind cele mai dure ale lui Cicero (dar serios, lucrurile pe care le spune acolo fac ca lucrurile pe care le-a spus despre Clodius, cum că acesta dormea cu sora sa și era un pervers dezgustător, sau despre Piso, pe care l-a acuzat că este un sclav sirian, să pară laude). Până în noiembrie, poziția lui Octavian era deja atât de sigură încât putea începe să fure legiuni de sub nasul lui Antoniu, în ciuda faptului că legal nu le putea comanda ( Octavian  le-a comandat în esență ca pe o gardă personală gigantică).
În această perioadă, Antoniu a început să se dezlănțuie împotriva lui Octavian, care refuzase să se poarte frumos și să facă ce i se spunea, acuzându-l că a falsificat testamentul lui Cezar și așa mai departe. Chiar și Suetonius, care relatează aceste acuzații, spune că aceasta era pură calomnie. Și era o calomnie destul de neîndemânatică, deoarece, spre deosebire de Cicero, al cărui spirit îi permitea să scape cu aproape orice, Antoniu era grosolan și incult, punându-și rapid piciorul în gură, supărând și mai mulți oameni. Dar Antoniu era hotărât în acest moment să facă orice pentru  a-l combate pe Octavian, iar când acest lucru a eșuat, a făcut mișcarea oarecum nechibzuită de a mărșălui spre nord cu armata sa pentru a se apropia de Gallia Cisalpina (pe care o dorea ca provincie proconsulară în loc de provincia sa atribuită din Macedonia), ceea ce i-a dat lui Octavian pretextul perfect pentru a cere senatului puteri extraordinare pentru a-și duce armata personală spre nord și a-l opri, ceea ce senatorii au acceptat imediat.

Senatul i-a felicitat într-adevăr pe ucigași și le-a distribuit provincii pe care să le conducă. în acelaș timp, le-a dat celor doi sarcini privind aprovizionarea cu grâu, astfel aceștia fiind  împiedicați să se ocupe de strângerea unei armate.
Aici a intervenit Servilia Caepionis, care a vorbit în fața Senatului cu atâta siguranță, că a determinat schimbarea deciziei senatorilor: Brutus și Cassius (fiul și ginerere ei) au putut pleca la provinciile primite.

Acolo, ei au început a se pregăti de războiul civil ce urma.

Au început să perceapă taxe de la provinciile ce le fuseseră atribuite.

Brutus, în Macedonia a deturnat 16 000 de talanți (!) circa 96 de milioane de dinari, plata pentru 7-8 legiuni . (Cicero îl ajutase să primească acel post). Apoi, impozitele datorate de provincie, Ba a mai plecat și la jefuirea Traciei, care era bogată.

Cassius a făcut la fel în Siria și în Asia Mică. A mai făcut și o inovație: toate cetățile care îl susținuseră pe Dolabella, guvernatorul numit de Senat, au fost „pedepsite” să plătească grele contribuții. Tarsus : 1500 de talanți, sumă pe care orășelul nu o putea strânge (a topit și metalele prețioase din temple și a vândut toți cetățenii orașului ca sclavi și n-a reușit să strângă toată suma de 1500 de talanți )

Desigur au scos monede pentru plata trupelor

Dinar cu efigia lui Brutus, comemorând Idele lui Marte 

Brutus își plătea soldații cu 1500 de dinari de om , adică patru ani de soldă!
Așa a strâns 80 000 de oameni, la care se adăugau 20 000 de călăreți și auxiliari 

Între timp Octavian își dăduse seama că nu poate lupta de pe acum cu Antonius, care deținea puterea absoltă la Roma în acel moment: el era singurul consul în funcție, îi numise pe fratii săi. Caius și Lucius : pretor și tribun al poporului.

Octavian i-a cerut politicos lui Antonius să-i remită banii „încredințați lui de Calpurnia” , vrând să arate că nu îl va incrimina pentru jaf, ci vrea doar să primească banii să-i dea poporului- cum era obligat prin testament.

 Antonius a refuzat să-i dea moștenirea cuvenită , cum că e prea tânăr pentru asemenea însărcinare, ba găsise o chichiță ca să conteste testamentul: că el ar fi trebuit să fie ratificat printr-o lege specială. Pe care el, desigur, nu o dădea.

A mai spus și că nu se știe cât e moștenirea lui Caesar (deși în testament era totul prezentat ordonat , cu forme contabile precise și exista trezorier care să aducă banii de unde fuseseră tezaurizați) 

Octavianus a   câștigat Senatul de partea sa prin intermediul lui Cicero (căruia i-a scris o scrisoare plină de admirație și chiar aparentă supunere, după cum citim în scrisorile lui Cicero) 

În privința banilor din casa lui Caesar, Antonius a spus că...nu au fost. 
Interesant că nici unul dintre ei nu a solicitat mărturia Calpurniei (să fi știut că nu mai era în viață?)

Octavian a promis că va îndeplini dorința lui Caesar dând banii prevăzuți pentru popor din averea sa proprie.
A dat bani din averea mamei lui, a tatălui său vitreg, a mai și împrumutat, iar ceilalți doi nepoți ai lui Caesar și-au donat părțile lor de moștenire lui Octavian (murind la scurt timp după aceea 😟).

Dar mai erau bani lăsați lui de Caesar pentru legiunile din Macedonia. Înainte de a intra în Roma, Octavianus a trimis (pe cineva de încredere- probabil pe Agrippa) să aducă banii lăsați de Caesar în Macedonia pentru plata legiunilor strânse acolo (ce urmau să lupte trei ani conform planului) și aprovizionările aferente.  Cronicarul contemporan cu Octavianus a scris că acesta „și-a oprit ce era al lui” și a vărsat restul de bani la trezoreria statului. Acuma: ce era „al lui” de acolo? Nimic! Ar trebui înțeles că și-a oprit sumele de care avea nevoie pentru strângerea de trupe, (plătite regește) cărora le-a dat probabil și „aprovizionările”: probabil arme, corturi etc. 

Antonius se aliază cu Lepidus

Cicero, care avea mare autoritate în cadrul Senatului, a început să ridice pe toată lumea contra lui Antonius. A convins Senatul să-i trimită lui Octavian însemnele de comandă militară și să-i dea trupe lui Hirtius și Pansa (cei doi consuli din acel an) ca să-l gonească pe Antonius din Italia. Trupele lui Antonius au suferit o gravă înfrângere lângă Modena, dar Hirtius și Pansa au murit în luptă. La bătălie participase și Octavian. 
Antonius, obligat să fugă fără a avea măcar provizii de alimente, a trecut Alpii cu trupele sale mâncând alături de soldați rădăcini, fructe sălbatice, chiar scorță de copac și „animale pe care până atunci nimeni nu le mâncase” și bând apă murdară. A ajuns lângă tabăra lui Lepidus (care comanda legiuni în acea zonă) Cu părul în neorânduială,  cu barba nerasă, într-o tunică neagră, s-a dus spre tabăra lui Lepidus , începând să vorbească de acolo. Cum soldații lui Lepidus începuseră  a fi emoționați la vederea aspectului său mizerabil și auzind vorbele lui, Lepidus a ordonat să se sune din trompete pentru a-l bruia. Soldații lui Lepidus însă s-au arătat gata de a trece de partea lui Antonius. Antonius , fiind recunoscut drept șef de trupele lui Lepidus,  s-a purtat totuși frumos cu Lepidus, numindu-l „tată”. Comportamentul acesta fiind apreciat de soldați, efectivele comandate de Antonius au sporit și acesta a trecut înapoi Alpii în fruntea a 17 legiuni și 10000 de călăreți, lăsând alte 6 legiuni în Gallia, sub comanda unui prieten.


Lui Octavian în schimb i s-au alăturat și veteranii lui Caesar, care vedeau în el urmașul de drept al conducătorului lor iubit.

Lepidus dispunea de o armată considerabilă adusă din Hispania, Ă provincie pe care o primise ca răsplată pentru serviciile aduse când cu crima). De asemenea primise și funcția de mare preot pontifex maximus  (devenită vacantă odată cu moartea lui Caesar).

Așa că cei trei (Antonius, Octavianus și Lepidus) s-au asociat , formând al doilea triumvirat, care s-a concentrat în primă etapă pe anihilarea acelor „liberatores”-  complotiștii care nu doar că nu mai erau necesari, dar deveniseră chiar o amenințare serioasă.

Aici e un dinar cu efigia lui Marcus Antonius, datat din anul 42 î.Hr

Cei trei asociați la putere- triumviri- au negociat cum să-și împartă imperiul între ei , ca și cum ar fi fost o moștenire de familie. Au negociat și care dintre amicii fiecăruia să fie protejati de răzbunările celorlalți și au făcut schimb de protecții sau de condamnări.

Octavian l-a sacrificat pe Cicero lui Antonius, care l-a „dat la schimb” pe Lucius Caezar, unchiul său din partea mamei. Lepidus l-a sacrificat pe fratele său Paulus. 

(Observăm că din aceste schimburi sinistre Octavian a „ieșit” cel mai bine, sacrificându-l pe Cicero de care deja nu mai avea nevoie. Scrisorile admirative pe care i le scrisese în trecut fuseseră de formă. Ceilalți doi în schimb și-au sacrificat rude )

S-a vorbit și despre viitoarea căsătorie a lui Octavian cu Clodia, fiica soției lui Antonius, Fulvia, din căsătoria ei cu Clodius. Fetița avea doar 12 ani. Desigur că au fost doar false promisiuni, niciodată realizate .

Au făcut o listă cu 300 de proscriși (ce urmau să fie uciși)
Antonius a cerut ca cel ce-l va ucide pe Cicero să-i taie capul și mâna dreaptă, cu care scrisese discursurile împotriva lui.
Când i s-au adus, el le-a privit mult timp cu plăcere, izbucnind de mai multe ori în râs , apoi a ordonat să fie legate deasupra tribunei de unde vorbise acesta.

Când ucigașii au ajuns la casa lui Lucius Caesar, acesta se închisese într-o cameră, iar sora lui barându-le intrarea le-a strigat ;„Nu-l veți ucide pe Lucius Caezar până nu mă veți fi sugrumat mai înâi pe mine, mama generalului vostru!”- lăsând astfel timp fratelui ei să fugă. 
Lucius Julius Caesar era fratele mamei lui Marcus Antonius: Julia Antonia (Julia Caesaris). 

Plutarh a scris că îndată ce Antonius părea să-și fi rezolvat problemele și-a reluat viața dezordonată . 
Locuind în casa lui Pompei, el se complăcea în compania mimilor și actorașilor , cheltuind în petreceri sume uriașe , obținute prin violență și jaf. Plutarh a menționat că vindea lucrurile celor ce fuseseră proscriși în urma unor acuzații calomnioase , luându-le de la văduvele și copiii acestora; au fost luate cu forța din templul vestalelor sume considerabile depuse acolo de cetățeni și de străini spre păstrare și s-au impus impozite mari. (Înțelegem că procedase în acelaș fel și în casa lui Caesar, după uciderea acestuia. Nu putea să-i vândă locuința, că nu era proprietatea lui, ci a statului, dar luase tot ce se putea lua de acolo, probabil bruscând-o pe Calpurnia) 

Octavian și Antonius s-au înțeles să-și împartă între ei veniturile republicii, și-au împărțit și armatele, urmând să lupte împreună în Macedonia contra lui Brutus și Cassius, lăsându-l pe Lepidus să conducă la Roma .
Ajunși în Macedonia, Antonius s-a găsit opus lui Cassius, pe care l-a învins,  iar Octavian lui Brutus, care a fost învins și el în cele din urmă.
Cei doi învinși s-au sinucis.

Octavianus era bolnav , părând că n-ar mai avea mult de trăit, așa că...s-a întors la Roma (probabil pentru a nu scăpa din mână capitala)
(Putem observa aici abilitatea lui Octavianus de a specula reputația lui de om bolnăvicios atunci când avea interesul să o facă. El a avut grijă să-și instituie dominația la Roma, în capitala imperiului, sporindu-și influiența asupra Senatului - după ce-i înlăturaseră pe adversarii periculoși cum fusese Cicero-și lăsându-l pe Marcus Antonius să se compromită în Est) . 

Antonius a parcurs Asia orientală și Grecia pentru a încasa „contribuțiile”pentru plățile mari ce fuseseră promise soldaților (5000 de drahme de fiecare). Profitând în acelaș timp de viața luxoasă, agrementată de bufoni și plăceri grotești- cum spune Plutarh și rechiziționând după bunul plac bunuri  și bani.

Întâlnirea cu Cleopatra

Istoricul Appian din Alexandria a scris despre Antonius : „Se spune că el căpătase pentru ea de multă vreme, de când ea nu era decât un copil un soi de dorință de la prima vedere, de când servise ca șef al cavaleriei sub ordinele lui Gabinius la Alexandria”, în anul 55 î.Hr, pe când Cleopatra n-avea decât 14 ani, iar Antonius  28.

În anul 41 î.Hr, La Tarsus în Asia Mică a început legătura lor pasiontă. .

Într- acestea a avut loc în Cilicia (în sudul peninsulei Asia Mică) întâlnirea lui Antonius cu Cleopatra.
Cleopatra, care îi fermecase cu ani în urmă pe Caesar și pe fiul lui Pompei (zice Plutarh), era acum la apogeul frumuseții și rafinamentului.
La sfârșutul anului 41 î.Hr
Invitatăde Antonius în Cilicia, Cleopatra a pregătit cadouri magnifice, mari sume de bani și un echipaj de mare lux:
Cydnus, o navă cu pupa de aur, pânze de purpură , rame de argint ce vâsleau în cadența flautelor și lirelor era cadrul în care i-a apărut faimoasa regină, culcată sub un paviluin brodat cu aur. Totul trebuia să o evoce pe zeița Venus: copii îmbrăcați în Amorași, o suită de femei frumoase îmbrăcate ca Nereide sau Grații, ,  aerul îmbălsămat de parfumuri arse în vase, o imagine a frumuseții și luxului.
Desigur, Antonius nu a refuzat invitația la masă, într-un decor agrementat ci o imensă cantitate de torțe 
La glumele mai grosolane ale lui Antonius, Cleopatra a răspuns pe acelaș ton, fără menajamente.

Plutarh menționează că frumusețea ei „nu era incomparabilă”, dar prezența ei avea un farmec irezistibil. Ornamentele din par, grația ei naturală erau completate de o voce dulce . Ea vorbea la fel de bine mai multe limbi , putând vorbi în limbile lor cu etiopieni, troglodiți, evrei, arabi, sirieni, mezi și perși. 

Asta, în timp ce alți regi ai Egiptului vorbeau cu greu în limba egipteană , unii dintre ei ne mai știind nici limba macedoneană, a neamului lor.
Așa încât Antonius a uitat-o pe soția lui Fulvia , care-i apăra interesele la Roma. N- a mai ținut cont nici de amenințarea constituită de armata Parților, în fruntea cărora era acum generalul roman Labienus.

Doi actori celebri i-au întruchipat pe Antonius și pe Cleopatra în film

Antonius a urmat-o pe Cleopatra la Alexandria, unde îl aștepta o viață de lux și voluptate.

Plutarh relatează că i s-a povestit de urmașul unui  martor ocular cum se pregăteau opt mistreți la proțap pentru doar 12 comeseni, căci nu se știa când va dori Antonius să mănânce și friptura trebuia să fie gata la orice oră. Fiul lui Antonius și al Fulviei, prezent acolo  făcea la rândul său cadouri somptuase (cum era o veselă de argint) pentru un simplu capriciu. (Băiatul, Marcus Antonius Antyllus avea pe atunci  6-7  ani) )

Cleopatra nu-l mai părăsea pe Antonius nici ziua nici noaptea, imaginând continuu pentru el noi plăceri.
Ea dansa, bea sau vâna alături de el, asistând chiar și la exercițiile militare. Noaptea, când el avea chef să se plimbe pe străzi deghizat în valet, ea îl însoțea în straie de slujnică , cu riscul de a primi injurii sau chiar lovituri.

În acest timp, fratele lui Antonius, Lucius și soția lui Fulvia luptaseră contra lui Octavian și fuseseră nevoiți să părăsească Italia.

Octavianus făcuse mai multe exproprieri în Italia, pentru a-i împroprietări pe veteranii săi. Fulvia și Lucius s-au pus în fruntea foștilor proprietari și , cu ajutorul soldaților rămași fideli lui Antonius, au ocupat orașul Palestrina , intrând în conflict armat cu trupele lui Octavian. Fulvia însăși a luptat cu sabia în mână, conducând trupele. Câștigând confruntarea, Octavian le-a permis Fulviei și lui Lucius să se retragă în Orient. Fulvia l-a chemat în ajutor pe Antonius,.

Generalul roman Labienus, care îi conducea acum pe Parți, subjugase toate provinciile din Asia de la Eufrat și Siria până la Lydia și Ionia.

Antonius și-a pus trupele în mișcare contra Parților, ajungând în Fenicia. A fost furios să afle că Fulvia provocase un incident cu Octavianus. 

Apoi, cum primise rugăminți stăruitoare din partea Fulviei, a plecat spre Italia cu 200 de corăbii.

Fulvia a murit însă chiar atunci, de  o boală, la Sicyone, în Corint., în anul40 î.Hr.  . 

Asta a facilitat reconcilierea între Antonius și Octavianus, toate evenimentele neplăcute fiind puse pe seama Fulviei.
Triumvirii și-au împărțit din nou imperiul, Antonius stăpânind provinciile din Orient, Octavianus pe cele din Occident, iar Lepidus-Africa.

Garanția înțelegerii a fost căsătoria lui Antonius cu sora mai mare  a lui Octavianus, Octavia , ce rămăsese văduvă . (Octavia Minor , născută prin anul 69 î.Hr , era cunoscută pentru integritatea sa morală. Avea trei (sau patru după alți autori)  copii din prima căsătorie). .
În octombrie 40 î.Hr Marcus Antonius s-a căsătorit cu Octavia, căsătorie ce a trebuit să fie aprobată și de Senat, căci nu trecuseră 10 luni de când rămăsese văduvă Octavia. .

 

Monedă cu Marcus Antonius și Octavia 

Octavia era însărcinată când s-a căsătorit cu Antoniu, dar i-a fost soție devotată acestuia. 
Între 40 și 36 î.Hr ea a călătorit cu Antoniu în diferite provincii , au trăit în casa din Atena . Ea s-a ocupat nu doar de copiii ei, ci și de cei doi fii ai lui Antonius din a doua căsătorie, Antyllus și Iullus , ca și de cele două fete ce s-au născut din căsătoria ei cu Antonius: Antonia Major și Antonia Minor. 

Înțelegerea cu Sextus Pompei

Povestită de Plutarh, întâmplarea e savuroasă.
Fiul marelui Pompei, Sextus Pompei se înstăpânise peste Sicilia, și se ocupa cu pirateria în mările învecinate, dar era în relații bune cu Antonius, astfel că triumvirii au vrut să-l includă în tratatul lor.
S-au întâlnit în anul 39 î.Hr, la Misenum, un port aproape de Vezuviu; Pompei venise cu flota sa, Antonius cu a sa, și Octavianus cu trupe terestre.
Au convenit că Pompei va avea Sardinia și Sicilia, dar că va curăți marea de pirați și va asigura 
Romei o cantitate stabilită de grâu.
Au tras la sorți cine va fi gazda pentru supeul amical și , cum sorții îl indicaseră pe Sextus Pompei, acesta a arătat spre nava sa amiral cu șase rânduri de rame zicând cu amărăciune„e singura casă părintească ce i-a fost lăsată lui Pompei”- aluzie la faptul că în locuința tatălui său era luată acum de Antonius. Sextus Pompei a întărit ancorarea navei și a pus să se construiască un pod de lemn de la promontoriul Misenei până la corabia sa , unde a pregătit o masă selectă.
Pactul a fost pecetluit și cu promisiunea de căsătorire a fiicei lui Sextus Pompei, Pompeia  cu nepotul lui Octavius, Marcus Claudius Marcellus  fiul cel mare al Octaviei.
Sextus Pompei avea 29 de ani . 
Marcellus avea 3 ani, iar Pompeia era și ea desigur un copil mic. 

Marcellus , fiul Octaviei (sora lui Octavian Augustus) . Mai târziu a fost căsătorit cu Iulia, fiica lui Octavian Augustus, dar ..a murit subit de o boală (sau poate victimă a complotului urzit de Livia, soția lui Augustus, care a luptat să-l pună pe tron pe fiul ei, Tiberius) 

Când mesenii se încălziseră de vin și trecuseră la glume , unul dintre pirații subordonați lui Sextus Pompei i-a spus acestuia la ureche:„ Vrei să tai cablurile ancorelor și să te fac stăpân nu doar peste Sicilia și Sardinia, ci peste tot imperiul roman?”
După o clipă de gândire, S. Pompei i-a răspuns:
„Ar fi trebuit să o faci fără să-mi spui dinainte; acum, să ne mulțumim cu norocul nostru prezent; nu trebuie să calc legea pe care am jurat.”

 Antonius a plecat cu Octavia în Grecia, iar armata romană condusă de Ventidius în acest timp a administrat trei înfrângeri succesive Parților, care s-au repliat în Media și Mesopotamia.
Antonius a sosit apoi cu flota sa la Taranto, unde în primăvara anului 37 î.Hr  a avut o nouă întâlnire amicală cu Octavianus, înțelegerea fiind facilitată de Octavia.
 Octavian i-a dat lui Antonius două legiuni pentru războiul cu parții, iar Antonius i-a dăruit lui Octavian o sută de galere cu prove de bronz. Octavia a cerut în plus 20 de brigantine pentru fratele ei iar acestuia i-a cerut în plus o mie de oameni pentru soțul ei.

Stabiliseră și ca fiica lui Octavian, Iulia să fie căsătorită cu Marcus Antonius Minor Antyllus , fiul cel mare al lui Antonius.

Octavian a plecat apoi să lupte contra fiului lui Pompei, de la care voia să recucerească Sicilia 😦, 
iat Antonius, după ce i-a lăsat Octaviei și cei doi copii ai lui avuți cu Fulvia, a plecat din nou în Asia.

Generalul lui Octavian, Marcus Vipsanius Agrippa a condus ofensiva victorioasă de la Nauloque contra lui Sextus Pompei, în anul 36 î.Hr. 

Aureus emis de Sextus Pompei în Sicilia, între anii 37-36 î.Hr

Sextus Pompei a fugit în Orient după înfrângere, dar a fost asasinat la Milet, în Asia Mică în anul 35, din ordinul lui Antonius sau al locotenentului său Plancus.


Cum campania dusă de Antonius în Persia era prost gândită și nu dădea rezultatele scontate, Antonius i-a pedepsit pe soldații săi cu decimare: împărțiți în grupuri de câte 10, condamna la moarte pe câte unul din fiecare grup, prin tragere la sorți. Cei rămași în viață au primit orz în loc de grâu ca hrană.
Antonius n-a reușit să obțină restituirea însemnelor militare pierdute cu prilejul înfrângerii lui Crassus și nici eliberarea prizonierilor luați atunci de parți. Trupele sale au repurtat victorii fără a fi decisive , cu pierderi mari, iar retragerea a fost penibilă, cu trupele înfometate, îmbolnăvite de încercarea de a mânca plante necunoscute lor , însetate . Cei care au avut succese militare mai importante au fost armenii regelui Artavasde, care s-au priceput să exploateze victoriile obținute urmărindu-și inamicii și împiedicându-i astfel să se regrupeze cu rapiditate.
Succesul armenilor a stârnit invidia romanilor (!), astfel că Antonius l-a luat prizonier pe Artavasde și l-a dus în lanțuri la Alexandria pentru a-l expune în procesiunea sa triumfală.
Războiul s-a prelungit prin propunerea Mezilor de a se alia cu ei contra Parților (perșilor).
În acelaș timp Octavia a dorit să vină la soțul ei, ceea ce Octavian a aprobat, istoricii considerând că o eventuală primire jignitoare din partea lui Antonius ar fi justificat războiul dintre cei doi.
Octavia i-a scis că aducea numeroase straie pentru soldați, animale de povară , bani și daruri importante pentru ofițerii și prietenii săi; precum și două mii de ostași de elită, bine echipați și înarmați ca gărzile pretoriene. 

Pe de altă parte Cleopatra făcea tot posibilul să mențină trează afecțiunea lui Antonius: după ce ieșise în calea armatei lui cu straie pentru oșteni și bani, ea arăta că suferă de îngrijorare , chiar slăbind, ștergându-și lacrimi pe furiș , astfel că Antonius a amânat campania proiectată în Media, ocupându-se în schimb de căsătoria proiectată a unuia dintre fiii avuți de el cu Cleopatra cu una dintre fiicele regelui Mediei- un copil și ea. Totodată îi scrisese Octaviei să îl aștepte la Atena.

Octavian i-a cerut Octaviei să-l părăsească pe Antonius pentru acest afront, dar ea a refuzat, nedorind să fie pricina unui război civil între cei doi. Ea a continuat să locuiască în casa lui Antonius, ocupându-se de toți copiii (inclusiv de au lui Antonius din casătoria anterioară), să-i primească pe prietenii soțului ei, ceea ce a trezitindignarea publică pentru nedreptatea pe care i-o făcea soțul ei,

În acelaș timp Antonius organizase o festivitate grandioasă în cadrul căreia l-a declarat pe Cesarion fiul lui Caesar și asociat l a domnie cu Cleopatra, care era declarată regina Egiptului dar       și a Ciprului,   dând apoi titluri de regi și celorlalți copii ai  Cleopatrei , avuți Cu Marcus Antonius:  Alexandru Helios rege al Armeniei , al Mediei și al Partiei (când o va cuceri), PtolemeuPhiladelphos (al doilea fiu) - rege al Feniciei, al Siriei și al Ciliciei

E momentul să le amintim și pe fiicele lui Marcus Antonius:
Pe lângă fiica cea mare, Antonia (zisă Evergetas), din căsătoria cu  Antonia Hybrida Minor a fost și fiica avută cu Cleopatra ( Cleopatra Selene, sora geamănă a lui Alexandru Helios),
dar și cele două fiice din căsătoria cu Octavia: Antonia Maior și Antonia Minor. 

.
Copiii au fost îmbrăcați în straie ca ale popoarelor unde ar fi urmat să domnească și însoțiți de gărzi din țările respective. Cleopatra a îmbrăcat o rochie consacrată a zeiței Isis, luându-și numele de „noua Isis”.

Octavian nu a întârziat să-l acuze pe Antonius în fața Senatului pentru aceste împărțiri de domenii , Antonius la rândul său acuzându-l pe Octavian pentru că după răpirea Siciliei de la Pompei nu-i dăduse și lui jumătate ! De asemenea că nu returnase corăbiile ce-i fuseseră doar împrumutate și că îl îndepărtase pe Lepidus de la guvernare, preluând armata și provinciile acestuia. O altă acuzație privea faptul că Octavian distribuise veteranilor săi aproape tot pământul din Italia, fără a prevedea terenuri și pentru trupele lui Antoniu.
Desigur existau replici în toate aceste cazuri.

Antonius și-a concentrat trupele pe malul Mediteranei: 16 legiuni conduse de Canidius, plus trupe ale Cleopatrei, 800 de vase cu pânze inclusiv cele de transport (200 furnizate de Cleopatra , împreună cu 20000 de talanți și provizii pentru armată ).
Armata a fost îndreptată spre Samos, unde sărbătorile au continuat, căci fuseseră convocați și comedienii, farsorii și „artizanii zeului Bacchus”. Sărbătorie au continuat apoi la Atena.
Antonius a trimis oameni la Roma să o gonească pe Octavia din casa lui, iar ea a plecat cu toți copiii lui Antonius, în afară de cel mai mare, ce era cu tatăl său.
Octavian i-a forțat pe cetățeni să plătească un sfert din venit ca impozit , iar fiii de liberți câte o optime. Antonius nu a profitat să atace în timpul acestor preparative.

Titius și Plancus, doi amici de rang înalt ai lui Antonius , nemulțumiți de tratamentul la care au fost supuși de Cleopatra au trecut de partea lui Octavian și au declarat că știu ce conține testamentul lui Antonius,
Testamentul era dat în păstrare vestalelor, dar Octavian s-a deplasat la templul lor și l-a citit, făcând și adnotări. 
Apoi el a citit testamentul în Senat, subliniind că Antonius dorea să fie înmormântat în Egipt , O acuzație gravă era că dăduse biblioteca dib Pergam, compusă din 200 000 de volume Cleopatrei. Erau amintite și gesturile schimbate în public de cei doi amanti: atingerea piciorului, bilete tandre trimise în timpul recepțiilor oficiale...
Plutarh adaugă o aluzie la „tinerii care serveau gusturilor infame ale lui Cezar (Octavianus) și pe care romanii le numesc delicii”

Războiul între Octavianus și Antonius

la anul 32, cu un an înainte de victoria de la Actium, ca răspuns la un episod cunoscut de la Plutarh și Suetonius, în care Augustus, în mod îndrăzneț și complet ilegal, a obținut testamentul lui Marc Antoniu de la Vestale și i-a făcut public conținutul unui Senat scandalizat.Printre stipulările sale se numărau recunoașterea de către Marc Antoniu a fiului cel mare al Cleopatrei, Cezarion, ca adevărat moștenitor al lui Caesar (o provocare deschisă la adresa lui Augustus) și acordarea de moșteniri substanțiale copiilor Cleopatrei. Aceste prevederi nu erau populare, dar erau deja de notorietate publică. O noutate pentru Roma era însă dorința exprimată a lui Marc Antoniu de a fi înmormântat la Alexandria, chiar dacă ar muri la Roma, o clauză pe care, potrivit lui Plutarh, Augustus a subliniat-o „cel mai puternic”.

 Indignat de această revelație , romanii au interpretat-o ​​ca pe o încălcare a loialității, o dorință de a muta centrul puterii din Italia în țara reginei sale egiptene. Schimbarea proiectată a marcat, la rândul ei, supunerea sa față de Cleopatra.
 Străinătatea ei, sexul ei și infatuarea lui Marc Antoniu pentru ea au devenit tropi literari la începutul epocii augustene, iar Augustus avea toate motivele să încurajeze repetarea lor: complicitatea fostului său coleg cu o femeie străină l-a făcut pe Augustus victor într-un război străin, în timp ce un război împotriva lui Marc Antoniu, un conațional roman, a purtat semnul nedorit al unui război civil.  Atunci s-au început lucrările pentru construirea unui mormânt proeminent la Roma,  Augustus oferind o antiteză perfectă planurilor lui Antoniu ,el a declarat public propriul angajament față de oraș.

Când Octavian și-a terminat pregătirile de război, el a făcut ca Senatul să decreteze război contra Cleopatrei și să abroge puterea lui Antonius, despre care spunea că și-a abandonat deja puterea în mâinile unei femei iar cei care conduc de fapt ar fi un oarecare eunuc, o oarecare coafeză a Cleopatrei , ș.a.m.d.

 Plutarh citează mai multe semne prevestitoare care ar fi vestit înfrângerea lui Antonius și a Cleopatrei.


Antonius avea pe atunci cel puțin 500 de nave , între care mai multe cu opt sau zece rânduri de rame , înarmate perfect și pe care le folosea de fapt la parade triumfale. 
Avea o armată de 200 000 de pedeștri 12 000 de călăreți .
Avea în subordine o serie de regi  din Aftic. Cilicia, Cappadoccia, Paflagonia, Comagenos și Tracia (în Tracia fiind rege Adallas).
Primise trupe și din alte țări: din Pont, de la Arabi , de la evrei (Irod) , de la Lycaonieni și Galateniși chiar de la mezi.

Octavianus dispunea și el de 250 de vase de război, 80 000 fr soldați pedeștri, și aproape tot atâția călăreți ca și Antonius.

Imperiul lui Antonius se întindea de la Eufrat și Armenia până la marea Ioniană și Iliria. 
Octavian stăpânea toate țările situate între Iliria și oceanul de Vest , incluzând Sicilia, porținile din Africa  cucerite de romani, Italia, Galia, Spania, 

Plutarh spune că Antonius și-a dorit ca lupta decisivă să fie o luptă navală, pentru a-i plăcea Cleopatrei. Dar navele lui duceau lipsă de personal . În schimb Octavian avea nave mai mici dar mai agile , mai manevrabile și bine dotate . El le ținea în porturile din Taranto și Brundisium și de acolo l-a sfidat pe Antonius să vină cu toate forțele, că-i va oferi toate condițiile să debarce .
Antonius l-a sfidat la rândul său provocându-l la o luptă între ei doi (deși el era cel mai bătrân) sau - dacă nu- să se înfrunte în câmpia de la Pharsala, cum făcuseră anterior Caesar și Pompei.

Bătălia navală de la Actium, reconstituită de Lorenzo A. Castro în 1672

În timp ce Antonius avea navele la Actium (aproape de Nicopolis), Octavian a traversat marea Ioniană ocupând un orășel din Epir.
Antonius aștepta încă sosirea armatei și navele nu aveau militarii necesari, așa că Antonius a ordonat ca vâslașii să apară pe punți cu arme, iar vâslele să fie scoase ca și cum ar fi fost vâslași pregătiți. Stratagema l-a păcălit pentru moment pe Octavian, care s-a retras.

Antonius a început a fi părăsit de unii dintre regii aliați , iar flota tot nu era gata de luptă.

Canidius, care comanda armata lui terestră, l-a sfătuit pe Antonius să o trimită înapoi pe Cleopatra și să ajungă în Tracia sau Macedonia pentru luptă terestră, cu atât mai mult cu cât Dicomes, regele Geților promitea să vină în ajutor cu întăriri considerabile, argumentând că Octavian avea experiența războiului pe mare din Sicilia, iar trupele lui Antonius aveau experiența luptelor pe uscat.
Dar Cleopatra a decis lupta pe mare- Plutarh considerând că ea se gândea deja mai degrabă la posibilitatea de retragere.

Puțin a lipsit ca Antonius să fie surprins de o ambuscadă pe traseul dintre tabăra sa și navele ancorate.
Fiid decisă lupta pe mare, Antonius a pus să fie incendiate vasele mici egiptene, cu excepția a 60, apoi și- a plasat pe galerele cele mai mari   20 000 de soldați legionari și 2000 de vâslași .

Bătălia de la Actium (2 septembrie 31 î.Hr) 

Una dintre bătăliile navale cu cele mai dramatice consecințe

La începerea luptei cele două flote au avansat una spre cealaltă, în timp ce armatele terestre așteptau pe mal.
 Lupta navală a început să capete alura unui asediu terestru, navele lui Antonius fiind greu manevrabile, iar ale lui Octavian relativ fragile. lupta între ele ducându-se cu atac de sulițe scurte și halebarde și torțe aprinse din partea vaselor lui Octavian și cu ploaie de proiectile din turnurile marilor nave ale lui Antonius.
Navele comandate de Agrippa (comandant priceput la lupte navale  și prietenul din copilărie al lui Octavian) reușiseră să separe aripa dreaptă condusă de Antonius de grosul flotei, ceea ce a dus la derutarea armatei lui Antonius.
 Navele Cleopatrei și-au întins pânzele și au fugit printre cele care luptau , privite cu uimire de inamici. Antonius , pirzându-și capul, a urcat pe o galeră cu cinci rânduri de rame și ...a urmat nava Cleopatrei , în toiul luptei, urcând apoi la bordul navei acesteia, rămânând apoi singur la prova, cu capul în mâini.

Bătălia navală a fost pierdută , dar Antonius avea încă trupele de uscat . Antonius a ordonat retragerea lor în Asia, prin Macedonia. 
Antonius a dăruit prietenilor o navă de transport încărcată cu sume considerabile de bani, veselă de aur și de argint și mobile prețioase, ca dar de despărțire. 
Flota lui Antonius a luptat mult în fața localității Actium , dar a fost obligată să cedeze după zece ore. Unii nici nu știau sau nu le venea să creadă că Antonius fugise, părăsindu-și armata. După 7 zile a fugit și Canidius în timpul nopții, așa că și trupele de uscat rămase fără comandanți s-au predat lui Octavian.

Octavian s-a îndreptat spre Atena după victorie, spre bucuria grecilor care au putut să-și împartă grânele rechiziționate de Antonius.
Antonius a acostat în Africa, a trimis-o pe Cleopatra în Egipt, iar el a început să rătăcească însoțit de doar doi prieteni, disperarea lui fiind sporită la vestea trădării celui care conducea armata sa din Africa.

Cleopatra pregătise între timp o retragere prin Marea Roșie , toate navele ei urmând a se aduna în golful Arabic cu toate bogățiile și forțe armate, plănuind ea să se stabilească într-un ținut estic îndepărtat , la adăpost de război.
Arabii au incendiat însă în apropiere de Petra primele nave trimise de Cleopatra, care și-a schimbat planul, sperând încă într-un succes militar la Actium.
Antonius, în plină depresie a ordonat să i se construiască un refugiu izolat aproape de Far (!!), numit Timonium, unde să-și petreacă restul zilelor.
Acolo a aflat cu apatie că întreaga sa armată fusese pierdută la Actium, că Irod, regele evreilor trecuse de partea lui Octavian,  ca și ceilalți aliați.

Antonius a revenit la palatul Cleopatrei pentru o nouă rundă de petreceri pline de risipă .

S-a ocupat de ceremoniile trecerii în rândul tinerilor a copiilor avuți de  Cleopatra cu el și cu Caesar și
i-a conferit toga virilă lui Antyllus, fiul său cel mare, avut cu Fulvia.

Toga era un veștmânt din stofă de lână purtat de cetățenii romani. 

Culoarea indica statutul purtătorului:

Copiii și adolescenții purtau toga praetexta, o mantie cu o bandă șesută cu fir colorat cu  purpură de Tyr , culoarea roșie având funcția de a înlătura răul (o superstiție rămasă și la noi:  roșul ferește de deochi) . Copiii purtau și diferite amulete protectoare la gât.

Băieții  primeau (în jurul vârstei de 17 ani sau mai devreme) dreptul de a purta toga virilis, care semnifica intrarea lor în rândul bărbaților. (Fetele treceau la îmbrăcămintea specifică  femeilor) 

Cu această ocazie se asociau ritualuri, de obicei pe 17 martie.

Părăsit succesiv de toți aliații după înfrângerea de la Actium, confruntat cu dezertări ale colaboratorilor apropiați la apropierea trupelor lui Octavianus, Antonius l-a provocat din nou pe acesta la un duel - o luptă între ei doi, Octavian a refuzat, Antonius s-a rănit mortal cu sabia și a murit în mausoleul în care se refugiase Cleopatra.

Dio Cassius a relatat că în timp ce Antonius se pregătea pentru o ultimă bătălie împotriva lui Octavianus , Cleopatra a fugit la un mausoleu ce era în construcție pentru ea lângă un templu al lui Isis pe malul mării, iar de acolo i-a trimis vestea că a murit. Antonius a încercat să-și ia viața cu sabia, aflând apoi că ea era în viață în mormântul ei. „S-a ridicat cu greu în picioare ca și cum ar fi fost încă suficient de puternic pentru a supraviețui. Dar deoarece pierduse mult sânge, știa că sfârșitul lui era aproape și i-a implorat pe cei din jur să-l ducă la monument și să-l tragă în sus pe fringhiile care fuseseră atârnate acolo pentru a ridica blocurile d epiatră. Astfel Antonius a murit acolo , la sânul Cleopatrei.”

Când Cleopatra și-a luat și ea viața, Octavianus a aranjat ca trupurile lor să fie „îmbăsămate în acelaș mod și îngropate în acelaș mormânt”, ca și cum ar fi vrut să sublinieze loialitatea străină a lui Marcus Antonius. 

Aceasta a fost capturată în acel mausoleu de oamenii lui Octavian, a încercat să obțină măcar pentru copiii ei clemența acestuia, dar aflând că urmau să fie duși cu toții la Roma pentru a fi expuși în cortegiul triumfal al acestuia, Cleopatra s-a sinucis (probabil lăsându-se mușcată de o viperă) în mausoleul său.În anul 30 î.Hr.

Copiii lui Marcus Antonius.

Antyllus, fiul cel mare , avut cu Fulvia și care la un moment dat fusese hărăzit de Octavian să se căsătorească cu fiica lui Iulia, a fost decapitat din ordinul lui Octavian.

Perceptorul său, care îl predase oamenilor lui Octavian, profitase de situație și furase o piatră de mare preț pe care Antyllus o purtase la gât. Cum s-a găsit piatra ascunsă în cingătoarea lui, Octavian a dat ordin să fie crucificat.

Cesarion, ce se spunea că era fiul lui Caesar , fusese trimis de Cleopatra în Etiopia, cu mari bogății, urmând să plece de acolo în India, pentru a se salva. Dar perceptorul său l-a convins să se întoarcă în Egipt, unde Octavian a pus să fie ucis, la puțin timp după moartea Cleopatrei..
Copiii lui Antonius și ai Cleopatrei: Alexandru Helios și Cleopatra  Selene (ce aveau circa 10 ani) și fiul cel mic al acestora au fost duși la Roma și expuși în lanțuri grele de aur în spatele carului triumfal al lui Octavian

Nu se știe dacă și cel mic a fost de fapt cu ei, sau a murit pe drum.
Alexandru Helios a fost ucis apoi din ordinul lui Octavian.

Octavia, sora lui Octavian și soția legitimă a lui Antonius a luat toți copiii supraviețuitori ai acestuia și i-a crescut îmreună cu ai ei.
Cleopatra Selene a fost măritată mai tîrziu cu regele berber  Juba II al Mauritaniei. Ei au condus regatul Numidia de Vest din actuala Algeria, pe vremea aceea aliat al Romei. Acesta e mausoleul lor din Tipasa (Algeria), ce a fost din păcate devastat de vandali. 

Julius Antonius, al doilea fiu al Fulviei ajunsese mai târziu să fie bine văzut la curtea lui Octavian August...

Marcellus, fiul Octaviei din prima căsătorie a fost adoptat de Octavian și l-a căsătorit cu fiica sa Iulia, dar a murit fiind poate ucis din ordinul Liviei, soția lui Augustus ce voia să asigure tronul pentru fiul ei din căsătoria ei anterioară, Tiberius. 
O fiica a Octaviei din prima căsătorie, fusese căsătorită cu Agrippa. Dar cum Iulia, fiica lui Octavian rămăsese văduvă, s- a făcut următoarea „rocadă”: Agrippa a divorțat de fiica Octaviei pentru a se căsători cu Iulia, iar fiica Octaviei fosta soție a lui Agrippa a fost căsătorită cu tânărul Antonius.
Fiicele lui Antonius cu Octavia:
Una- Agrippina (Antonia)  a fost măritată cu Domitius Enobarbus, cu care au avut un băiat; Lucius Domitius, iar la a doua căsătorie (cu înpăratul Clodius) acesta l-a adoptat pe Lucius Domitius numindu-l Nero Germanicus . Acel împărat Nero... 
A doua, Antonia Minor, celebră pentru frumusețe și virtute, s-a căsătorit cu Drusus, fiul Liviei și fiu adoptiv al lui Augustus. Au avut doi băieți, Germanicus și Clodius, unul ajungând împărat.

               
Damnatio memoriae

După înfrângerea și moartea sa, pedepsirea lui a continuat prin blamarea amintirii lui.

• Numele lui a fost șters din registrele publice
• Statuile lui au fost doborâte și inscripțiile prin care fusese onorat au fost distruse cu ciocanul
• Ziua lui de naștere a fost declarată nefastă
• S-a interzis purtarea numelui de Marcus de către oricare dintre urmașii săi
• Imaginea lui a fost discreditată în ochii opiniei publice .
  Plutarh a semnalat imputări mincinoase menite să-i mânjească imaginea postumă.
  Scriitorii și poeții reuniți în jurul lui Octavian (Virgilius, Horatius, Popertius) au slăvit în versuri victoria de la Actium și l-au prezentat pe Antonius ca trădător de patrie. Istorici ca Q.Dellius sau M.Valerius Messala Corvinus care părăsiseră tabăra lui, sau Asinius Pollion l-au descris în culori nefavorabile, Philippicele lui Cicero, exemple de retorică erau pline de acuzații grave la adresa lui Antoniu, astfel că istorici mai târzii, ca Titus Livius sau Dio Cassius au transmis o imagine caricaturală a unui Antonius bețiv, depravat, pervers , dornic de îmbogățire și lipsit de onoare. 

Unii istorici, ca Appianus sau Plutarh au dorit să înlăture exagerărie și să redea un portret cât mai aproape de adevăr, reliefând calitățile de războinic ale lui Antonius și considerând că eșecul său a fost provocat de pasiunea lui pentru Cleopatra.
El era pasionat de asemenea de cultura greacă și ar fi dorit să refacă imperiul lui Alexandru cel Mare. 

                
 


 

 https://fr.wikisource.org/wiki/Vies_des_hommes_illustres/Antoine

https://new.coinsweekly.com/coins-medals-more/marcus-antonius-the-loser-who-did-not-write-history/