Columna lui Traian- mausoleu

 
Monument funerar ridicat în Forum

Impresionanta Coloană este în acelaș timp un monument al victoriei și un mormânt. Baza coloanei adăpostea camera funerară cu cenușa împăratului.

Inscripția gravată pe piedestal zice:
„Senatul și poporul roman împăratului Cezar, fiul divinului Nerva, NERVA TRAIAN, Augustus, Germanicus, Dacicus, pontifex maximus, investit cu putere de tribun pentru a șaptesprezecea oară, imperator pentru a șasea oară, consul pentru a șasea oară, părinte al patriei; pentru a marca înățimea muntelui ce a fost înlăturat pentru a se construi moumente atât de magnifice”
Lucrările de construcții pentru forumul lui Traian fuseseră într-adevăr prodigioase și împăratul Constantiu a zis, două secole mai târziu , când a intrat în triumf în Roma , că oamenii nu vor mai face  ceva asemănător. 

Traian și-a dorit să aibă un monument funerar în inima forumului construit de el, după războaiele contra dacilor

 a fost inaugurată pe 12 mai 113 d.Hr.  a devenit și mormântul împăratului, după moartea lui Traian, în 117 d.Hr., cenușa sa fiind depusă într-o urnă de aur, plasată într-o cameră sepulcrală special amenajată într-un vestibul al Columnei. Însă această Columnă are și o altă semnificație, singura, de altfel, amintită de inscripția laconică încă vizibilă, puțin deteriorată din cauza trecerii timpului, deasupra intrării care permite pătrunderea în interiorul Columnei; într-un cartuș purtat de două Victorii se poate citi următoarele:

Senatus populusque Romanus Imp (eratori) Caesari divi Nervae f (ilio) Nervae Traiano Aug (usto) Germ (anico) Dacico ponti (ici) maximo trib (unicia) pot (mosie) XVII imp(eratori) VI co (n) s (uli) VI p (atri) p (atriae) ad declarandum quantae altitudinis mons et locus tantis operibus sit egestus

Senatul și poporul roman către împăratul Caesar, fiul divinului Nerva, Nerva Traian Augustus Germanicus, Dacicus, mare pontif, învestit pentru a XVII-a oară cu puterea de tribun, aclamat de șase ori ca imperator, consul pentru a VI-a oară, părinte al patriei, pentru a arăta cât de înalt era muntele și locul săpat cu atâtea eforturi.

Lățimea frizei la bază este de 0,89 m, în vârf de 1,25 m, înălțimea unui personaj este de 0,60 m la bază și de 0,90 m2 în vârf. Banda sculptată are o lungime de 200 m, relieful este sculptat pe 404 plăci de marmură care formează parte din structura Columnei, unde sunt reprezentate 124 de episoade relative la războaiele împotriva dacilor și peste 2500 de personaje. La nivelul piedestalului se află intrarea în Columnă printr-o ușă metalică ce duce la un vestibul din care se accesează pe o scară în spirală până în vârful monumentului, unde a fost amplasată statuia împăratului Traian. Această scară colimasonică este luminată de 43 de mici deschideri dreptunghiulare care străpung destul de discret din loc în loc grosimea peretelui de marmură al Columnei. Coloana este reprezentată schematic pe monedele din timpul domniei lui Traian.

Monumentul nu a fost sculptat dintr-un singur bloc de piatră (ar fi fost imposibil), ci din 18 cilindri enormi din marmură de Carara , în care au fost sculptate încă din carieră câte o porțiune din scara în spirală din interior. 
Odată stivuite aceste blocuri, ce cântăresc cca 40t fiecare, potrivirea a trebuit să fie perfectă  pentru ca scara din interior să fie continuă.
Vizitatorii pot urca și azi cele 185 de trepte ale scării în spirală.
Evident că au fost calculate cu precizie absolută orientarea, unghiul și alinierea fiecărui tambur de marmură înainte de a fi ridicat cu macarale . Dacă un singur bloc ar fi fost rotit ușor, scara nu s-ar fi conectat corect.
Dacă o singură treaptă ar fi fost puțin mai înaltă, trecerea ar fi fost întreruptă.
La exterior, pe coloană eînfășurat un basorelief în spirală cu lungimea de aproximativ 200m lungime. 

Dio Cassius a scris despre Traian:
„Mergea pe jos împreună cu trupele sale în campanie,și s-a ocupat de desfășurarea și de dispunerea trupelor pe tot parcursul campaniei, uneori conducându-i într-o ordine și alteori în alta; și a traversat toate urile pe care le-au traversat ei. Uneori și-a pus cercetașii să răspândească știri false, pentru ca soldații să poată practica manevre militare în timpul acela și să devină curajoși și pregătiți pentru orice pericol.
După ce i-a capturat pe Nisibis și Batnae, i s-a dat numele Parthicus; dar era mult mai mândru de titlul Optimus decât de orice altceva , deoarece asta se referea mai mult la caracterul său decât la armele sale ”

CASSIO DIO COCCEIANO, iSTORIA ROMANA, LXVIII, 23, 1-2

"Mă comport cum aș vrea cum aș vrea să se comporte imperatorul, dacă eu aș fi un cetățean privat " (Traian)

În încăperea de la baza coloanei au fost puse două urne de aur, cu cenușa lui Traian și a soției lui, Pompeia Plotina (c70-după123) . A fost mult timp un loc de venerație, Urnele au fost apoi furate în timpul invaziei popoarelor migratoare, după căderea imperiului.. 

Mai târziu se construise o capelă dedicată Sfântului Nicolae, adosată de coloană, inclusiv o clopotniță integrată în coloană, dar demolate în anul 1500 din ordinul papei Paul III. Astăzi, încăperea de la baza coloanei e goală.
În vârful coloanei a fost plasată inițial statuia unui vultur, simbol al armatei romane. După moartea lui Traian, în vârful coloanei a fost plasată statuia împăratului, din bronz aurit. 
În 1587, în timpul papei Sixt V statuia aurită lui Traian aflată în vârful coloanei a fost înlocuită cu o statuie a Sfântului Petru. ( statuia lui Traian fusese deja furată probabil în timpul invaziei vizigoților sau fusese înlăturată de împăratul Constannt II în 663) . Statuia Sfântului Petru a fost realizată de Tommaso della Porta. 

Soția lui Traian

Pompeia Plotina s-a căsătorit cu Traian în perioada anilor 74-86 (nu se știe exact) și a primit titlul de Augusta în anul 102. Rămasă văduvă în 117, plotina a asiguat înscăunarea lui Hadrian , care i-a consacrat apoi o basilică (ca Diva Plotina). 

În acest portret, ea poartă o diademă înaltă  , probabil simbol al demnității de împărăteasă. Părul formează un rând de zulufi și unul de bucle aranjate foarte strict. 

Pe înălțimea de peste 34m deasupra solului, pe o bandă spiralată ce se răsucește de 23 de ori e povestită epopeea celor cinci războaie purtate contra Dacilor. Ea proclamă grandoarea lui Traian în fața posterității. (101-102, apoi 105-106). Între cele două campanii e figurată o Victorie înaripată. 
În fiecare campanie e prezentată traversarea fluviului, mai întâi pe un pod de vase , apoi pe podul construit și apoi traversare cu navele.
Nu sunt prezentate nici plecarea de la Roma (profectio), nici întoarcerea la Roma (adventus).

Pliniu cel Tânăr a scris în Panegiricul său, scris în 98:
„Ar îndrăzni ei să se plângă , cei care știu că tu (Traian) ai campat în fața celor mai feroci din epocă, chiar când le e cel mai favorabil și cel mai dezavantajos pentru noi, când Dunărea are malurile unite cu gheață și, întărit de gheață poate fi lăsat să treacă pe spate orice aparat din expedițiile lor, când aceste națiuni sălbatice sunt mai puțin apărate de armele lor, decât de cerul și de climatul lor?
Îndată ce te-ai apropiat, , ca și cum succesiunea anotimpurilor s-ar fi inversat  și barbarii stăteau închiși în așezările lor , iar coloanele noastre nu cereau decât să facă incursiuni pe râurile lor...”

Adică simpla prezență a împăratului oprise năvălirea dacilor și mărise avântul romanilor. 

În desfășurarea campaniilor militare prezentate pe columnă, un motiv semnificativ este poarta urbană, care indică pătrunderea în oraș/intrarea într-o nouă etapă a războiului.
Pentru a simboliza transformarea progresivă a Daciei în provincie romană, în timpul celei de a patra campanii apar mai multe arhitecturi urbane , porți și siluete îmbrăcate în togi. Poarta urbană era o referință culturală  

În basoreliefurile de pe Columnă, împăratul Traian e prezent de 59 de ori. 

Apar mereu imagini de cursuri de ape, poduri, sugerând dificultățile traseului, dar continuu se vede armata romană avansând.

În fiecare campanie se repetă etapele: trecere, instalare, înaintare. Dacă prima campanie s-a sfârșit cu un armistițiu, imagini cu orașe dacice, în a doua campanie , ce se deschide cu scenele 33-47 există unele scene în care e prezentată viața dacilor. Trecerea fluviului de către daci s-a făcut călare , în dezordine . Câțiva daci și cavaleri sarmați asediază un fort roman.
După a doa campanie e o scenă de allocutio (discurs) scena 42, și imediat o scenă de torturare a unor prizonieri.
Scena e interpretată de obicei ca fiind torturarea unor romani, dar o privire mai atentă ne arată că prizonierii purtau bărbi, deci erau daci. De asemenea, nu ar fi avut rost ca sărbătorirea să aibă loc în paralel cu torturarea unora dintre romani. Pare evident (pentru mine) că e vorba despre prizonieri daci, torturați probabil pentru a divulga ascunzătorile comorilor dacilor. Traian e în tunică, în mediu roman , cu nave ce sunt încărcate cu pradă. Cine ar fi prizonierii, deci?
O scenă de  donatium (scena 44) 
în a treia campanie apar bătălii importante (scenele 66-67, 70, 71, 72) ce se încheie cu supunerea lui Decebal (în scena 75) ,i cu ultimele scene ale campaniei (scenele 76-77), culminând cu Victoria înaripată (scena 78)

A patra campanie e arătată în scenele 79-100. Ea se caracterizează prin amplificatio, mărirea intensității scenelor.
O poartă urbană, proeminentă și purtând trei embleme, (signa(, două temple pe podium servesc drept „punct de plecare”la o scenă de trecere. Trei nave , pe una dintre ele fiind și Traian, în tunică.
Flota se îndreaptă spre un al doilea spațiu urbanizat, unde personaje în togi participă la sacrificarea unui bou.
Aceste scene pregătitoare se continuă cu scena 91, apoi 92, unde se văd activități de defrișare , construire de castru , trecerea unui râu pe un pod. După o bătălie, dacii se refugiază în cetate. Urmează scene de bătălii, , romanii sunt asediați , dar soldați (fără cuirase) sunt la lucru . În scenele 98-99 e prezentat un sacrificiu, la care asistă armata, în fața podului construit peste Dunăre. În scena 100 , mai multe delegații barbare sunt primite de Traian într-un spațiu urbanizat. 
În majoritatea aparițiilor în aceste basoreliefuri, Traian apare cu platoșă (loricatus) -în 42 de situații. În tunică, apare în 17 ocazii. , dintre care 6 sunt cu prilejul unor sacrificii, dintre care 3 sunt suovetaurilia (sacrificare de porc, taur și berbec) , în scenele 8, 53 și 103, unde Traian apare în togă și cu capul acoperit (togatus oper velato capite). Celelalte apariții (în tunică, togatus et capite velato) sunt integrate .
În cea de a patra campanie, Traian apare loricatus în două situații, iar în tunică de șase ori, , precum și în scene de sacrificiu de trei ori.În scena 91 Traian, în tunică face un sacrificiu în fața unei porți urbane. În vecinătate, oameni în togi, apoi diferiți bărbați, femei și copii , populație dacă 
E o scenă a Daciei romanizate , chiar dacă războiul nu s-a terminat încă.

Podul peste Dunăre, ce apare la sfârșitul celei de a patra campanii (scena 100) materializează spectaculos progresul prezenței romane în Dacia, veritabila reușită a lui Traian

Tacitus a scris , în legătură cu socrul săi, generalul Agricola ( Gnaeus Julius Agricola), ce a activat în Bretania:  

„..aceste popoare, care mai înainte disprețuiau limba romanilor, se pasionară curând de elocința lor. Chiar și îmbrăcămintea noastră a devenit la modă”. (Tacitus, Agr., 21) 

A cincea campanie arată incendieri de cetate dacă (scena 119), sinuciderea dacilor(scenele 120-122), fuga supraviețuitorilor și moartea lui Decebal (scenele 142-145) și prezentarea capului său armatelor, apoi scene de capturare de prizonieri și de deportare (scenele 148-155).

Din reconstituirea ipotetică a complexului de construcții ce a existat în Forul lui Traian vedem că acestă columnă era înconjurată de construcții etajate, astfel că basoreliefurile colorate puteau fi văzute de la diferite înălțimi , de jur împrejur. 
Coloana, ce are acum înălțimea de 38,37m, avea inițial în vârf o statuie de bronz a lui Traian.
Statuia a fost luată în anul 663 de Constantin II Heraclius. 

  

Ansamblul se compunea dintr-un arc de triumf, ce deschidea accesul spre o piață imensă înconjurată de o colonadă  în mijlocul căreia se afla o statuie ecvestră a lui Traian. Mai departe se afla basilica Ulpia, pavată cu marmură frigiană  și cu cinci nave; dincolo de ea era coloana lui Traian, ridicată între două biblioteci , consacrate una literaturii grecești și cealaltă literaturii latine.
Pentru aceste lucrări , Apollodor din Damasc a dispus excavarea unei coline ce se găsea între Quirinal și muntele Capitoliu, colină ce avusese mai mult de 40m înălțime (conform inscripției). .
Dintre toate acestea, doar Coloana a mai rămas. A supraviețuit jefuirilor Romei de către barbari și distrugerilor evului mediu .
Se spune că papa sfânt Grigorie, în secolul VI, s-a rugat la Dumnezeu pentru iertarea lui Traian , cu condiția ca el să nu mai ceară o astfel de favoare pentru niciun păgân. O legendă veche îi înconjura numele cu o aureolă de bunătate . El ar fi făcut dreptate unei văduve sărace care l-a implorat în timp ce el ieșea din Roma în fruntea armatei sale. 
Și Dante se făcea ecoul acestei tradiții populare , acordându-i un loc împăratului roman în cel de-al șaselea paradis al său.

 

Columna are la bază diametrul de 3,672m și se îngustează cu 0,047 m până la baza celui de al nouălea bloc , la înălțimea de 19m. Apoi îngustarea se accentuează , diametrul devenind 3,165 la al 19-lea bloc.

Coloana a fost construită din blocuri de marmură de Luni, cântărind fiecare între 25 și 60 de tone , care au fost sculptate și în interiorul fiecăruia fiind realizată porțiunea aferentă a scării de acces, lată de 70 cm. . Aduse în For, s-a făcut finisarea și montajul, cu ajutorul unor piese din plumb. 
Suprafețele exterioare au fost șlefuite și li s-a realizat galba conform curbei de entasis. 
Arhitectul Apollodor din Damasc , ce ar fi conceput întregul For al lui Traian, precum și podul peste Dunăre a urmărit principiile arhitecturii clasice grecești, afirmând însă și concepții artistice noi .
R. Bianchi Bandinelli considera că valoarea artistică a frizei Columnei o situează „imediat după” marmurele Parthenonului, Apollon din Belvedere și a lui Laocoon.

Apollodor a lucrat cu o echipă de sculptori, dar împăratul Traian s-a implicat în pentru ca sculpturile să transmită mesajul intenționat de el. 
Basoreliefurile au fost sculptate după ridicarea coloanei și s-a ținut cont de punctul de vedere al observatorului. Astfel, lățimea benzii sculptate se mărește progresiv spre partea de sus, pentru a da impresia că bandoul are aceeași lățime (celor care privesc de jos). Reliefurile numără aproape 2500 de figuri umane .

Importanța pe care o avea acest arhitect și constructor în fața împăratului Traian a făcut ca el să se considere îndreptățit să-l „repeadă” pe Hadrian, care voia să se amestece și el în lucrările de arhitectură:
Dio Cassius a scris: „Dar de fapt, pentru că într-o zi Traian îi dădea instrucțiuni pentru lucrări, Apollodor a răspuns la o observație deplasată a lui Hadrian: „Du-te să-ți iei dovlecii; că despre asta tu nu înelegi nimic””. (Se pare că Hadrian studia cupole făcând machete din dovleci) 

Deci Traian a controlat proiectul , dar din punct de vedere artistic ultimul cuvânt îi aparținea arhitectului.

Câțiva ani mai târziu , când Hadrian urcase pe tron, el a intenționat din nou să-și impună propriile viziuni desenând chiar el planuri pentru templul lui Venus și al Romei. Apollodor a criticat proiectul, atât din punct de vedere tehnic, cât și artistic.

Probabil că avea dreptate când spunea că templul ar fi trebuit să fie situat pe o înălțime, terenul din fața lui să fie escavat, pentru a oferi o perspectivă frumoasă dinspre Via Sacra , iar statuile proiectate ear fi fost prea mari.

În For a existat și o mare Friză dedicată, desigur tot lui Traian 
Friza de o lungime excepțională desfășurată pe coloană reprezintă un document istoric excepțional, mai ales că lucrările scrise ce descriau acele campanii au dispărut. S-a refăcut astfel cronologia luptelor din Dacia, corelându-se și cu unicul fragment din Dacica lui Traian ce a mai rămas până azi și cu scrierile lui Dio Cassius și a altor istorici antici.


S-au făcut relevee desenate, (Reinach 1909) 

Columna lui Traian a scăpat în mod repetat de la distrugere sau de a fi înlăturată:

De la construirea complexului arhitectural al Forului lui Traian, singurul monument din acest For care a rămas intact este Columna lui Traian. Forul lui Traian a fost admirat până în antichitatea târzie. Istoricul Ammianus Marcellinus ⁶ relatează cum împăratul Flavius ​​Iulius Constantius , cu reședința sa în noua capitală Constantinopol, vizitând Roma în anul 357 d.Hr., a fost uimit de complexitatea construcției Forului lui Traian și de statuia ecvestră a împăratului, situată aproximativ în mijlocul pieței acestui For. Acest complex monumental a rămas intact până în secolul al IV-lea, dar apoi, de-a lungul secolelor, a căzut treptat în ruine. Prețioasele materiale de construcție au fost recuperate pentru a servi la ridicarea diferitelor clădiri, iar multe dintre operele de artă au fost luate pentru a decora diverse case și grădini private, devenind ca atare colecții private și, mai târziu, colecții de stat. Din păcate, astăzi, din acest faimos și excepțional For doar Columna lui Traian a rezistat, restul fiind doar ruine. Distrugerea Forului lui Traian a început destul de devreme, pe la începutul secolului al IV-lea d.Hr., deoarece unele elemente iconografice de decor (reliefuri cu daci, statui de daci) au fost strămutate din acest complex pentru a fi încorporate în Arcul lui Constantin, la Roma, monument inaugurat în anul 315 d.Hr. Apoi a urmat suita de distrugeri cauzate Romei de invaziile vizigoților lui Alaric I, în 410, ale vandalilor lui Ginseric, în 455, ale ostrogoților lui Totila, în 546. În 663, împăratul bizantin Constant al II-lea Heraclius ( Flavius ​​Constantinus Augustus ) a luat din Roma câteva statui și ornamente din bronz. Și, probabil, printre aceste lucrări se număra și statuia lui Traian, din bronz aurit, care se afla în vârful Columnei (statuia a dispărut în Evul Mediu). De asemenea, merită menționată o serie de cutremure devastatoare care au zguduit Italia în diferite momente, provocând, bineînțeles, pagube importante în Forul lui Traian: în anul 801 (25 sau 30 aprilie) d.Hr., un alt cutremur a fost raportat în 1222 (11 ianuarie) la Köln (Köln) și care s-a resimțit până în Italia, un altul în 1348 (25 ianuarie), produs în Carintia (Austria) și care s-a extins la Roma.

La începutul secolului al XI-lea, o bisericuță - alții spun o mare mănăstire- ( San Niccolò de Columna ) a fost amplasată în spațiul de la baza Columnei lui Traian; este vizibilă și astăzi calea săpată, sub formă de acoperiș, deasupra intrării, distrugând o porțiune din vechea inscripție a acestui monument. Se presupune că ar fi existat încă din secolul al VIII-lea sau al IX-lea. Biserica a fost probabil demolată în timpul vizitei la Roma a împăratului Carol al V-lea , în 1546. În secolul al XVI-lea, o serie de clădiri private din jurul Columnei au fost demolate, iar baza a fost eliberată de depunerile sub care era acoperită, astfel încât zona din jurul monumentului a fost amenajată și curățată, până la săpăturile efectuate la începutul secolului al XIX-lea.

În Evul Mediu, distrugerea Forului lui Traian s-a intensificat deoarece multe dintre prețioasele marmură colorată au fost luate pentru a fi reutilizate în diferite construcții și în sculptura contemporană. Columna lui Traian a fost salvată grație unui decret al Senatului Roman, din 27 martie 1162, prin care se declara, sub pedeapsa cu moartea, interdicția de a o distruge sau de a o deteriora, care asigura protecția acestui monument lăsat de Roma imperială orașului sfânt: „Noi, senatorii romani, luând la cunoștință de litigiul bisericii Sfântul Nicolae de la baza (abația Sfântul Ciriac) cu condiția să fie păstrată onoarea orașului Roma, pentru cinstirea poporului roman, întreagă și intactă cât va dura pământul. Oricine va aduce atingere integrității Coloanei va fi condamnat la moarte și bunurile lui vor fi confiscate”  decret al Senatului Roman, din 27 martie 1162, 

Această solicitudine a fost menținută și în continuare pentru Columna lui Traian, dar, din păcate, nu a fost prevăzută și pentru celelalte zone ale Forului lui Traian, care au continuat să fie exploatate din ce în ce mai mult, mai ales în secolul al XVI-lea, pentru construirea noilor biserici ^.

Rafael, Jules Romain, Polidor de Caravaggio au copiat basoreliefuri de pe coloană și s-au inspirat din ele pentru tablourile lor.
În 1536 papa Paul III Farnese a debarasat baza coloanei de resturile ce erau împrejurul ei.
Papa Sist V, în 1587, cu ajutorul arhitectului Domenico Fontana a dispus demolșarea locuințelor ce se construiseră împrejurul coloanei. S-a construit chiar un zid de protecție împrejurul ei. 
Papa Sixt V a pus să se deschidă piedestalul , a constatat că interiorul era gol și a pus să se zidească acolo pentru a crește rezistența bazei. El a dispus plasarea statuii Sfântului Nicolae în vârf, emițând și o medalie comemorativă cu  textul; Exaltavit humiles «IEl i-a ridicat pe cei umili».

În perioada carierei militare și politice a lui Napoleon Bonaparte, Coloana lui Traian era pe cale să fie demontată și transportată la Paris pentru a fi ridicată în frumoasa Place Vendôme . În anul VI (1797-1798) al perioadei republicane franceze, generalul Jean François René Pommereul scria: " La république française trouvera sans peine, parmi ses artistes, des hommes capables de faire la translation de la colonne trajane de son ancien Forum à la place Vendôme. Le doute à cet égard n'est pas pas même permis ; sommet de cette belle colonne à celle de l'apôtre Pierre." . Însă cei mai apropiați consilieri ai lui Napoleon l-au convins să abandoneze acest proiect ca fiind prea costisitor și, pentru construirea viitoarei „Coloane Vendôme” (1810), au fost comandate materiale din străinătate pentru a fi construită la Paris. În aceste circumstanțe, Columna lui Traian a rămas la Roma pe locul său inițial

Regele Francisc I era un admirator al lui Traian. El a obținut chiar - se sune- de la sultanul Soliman II
să se smulgă un pilier de la podul lui Traian de pe Dunăre ca să-i studieze structura (!).
 În 1541 el l-a trimis pe Primatrice în Italia ca să cumpere obiecte de artă și să facă mulaje după cele mai fruoase sculpturi , inclusiv de la mormântul lui Traian. 
Proiectul a fost reluat în 1665 de Ludovic XIV (și Colbert). Charles Errard a supravegheat întocmirea de mulaje ale întregului edificiu. (Mulaje ce s-au pierdut, din păcate)
Bernini a discutat de mai multe ori despre coloană cu Colbert și i-a povestit despre admirația pe care ea i-o inspira lui Michelangelo.
Desenatori și gravori au făcut reproduceri ce se găsesc și azi.
În 1672 a fost tipărit un album dedicat lui Ludovic XIV , „Traianul Franței”. Albumul conținea planșele cu reproduceri ale basoreliefurilor făcute de pe schelele ridicate pentru întocmirea mulajelor. 

Napoleon III ar fi dorit și el , în 1865 să ducă această coloană în Franța, dar a renunțat gândindu-se la costurile enorme. Totuși basoreliefurile au fost studiate în detaliu și reproduse în ipsos.
Cu această ocazie s-a constatat că existau încă urme de email aurit, dar și de pigmenți roșii, albaștri și roșu-portocaliu, arătând cum fusese colorată coloana la început.

Obiceiuri funerare la romani

Pliniu cel Bătrân a menționat că obiceiul de a arde morții nu a fost de la început la romani. Că ei erau înmormântați pe vremuri, dar când s-a văzut că cei care pieriseră în războaie îndepărtate erau dezgropați, s-a adoptat obiceiul de a se arde corpurile decedaților, ceea ce nu a împiedicat ca multe familii să păstreze obiceiurile vechi. Astfel în familia Cornelia, nu se stie ca o persoană să fi fost arsă înaintea dictatorului Sulla: el a vrut să fie ars, de frica răzbunării, căci el pusese să fie dezgropat cadavrul lui C.Marius. 

 Înmormântarea dictatorului Sulla

Appianus din Alexandria a lăsat descrierea cortegiului funebru și a ceremoniilor de după moartea dictatorului roman Lucius Cornelius Sulla, în lucrarea sa Războaiele Civile .
 Sulla a fost primul care a primit o înmormântare publică ca o onoare extravagantă de stat după moartea sa în Campania, în 78 î.Hr.,
la propria sa instrucțiune testamentară și la cererea consulului, Q. Lutatius.
Appian descrie cum o procesiune magnifică i-a însoțit trupul îmbălsămat la Roma, odihnindu-se pe un pat sau kline (κλίνη) aurită și, probabil, pe un car.
Procesiunea s-a desfășurat prin diferite orașe italiene spre Roma, unde rămășițele au fost purtrate pe străzi. 

Purtătorii de stindard și lictorii au condus procesiunea, , „muzicieni și călăreți în număr mare au mers înainte” iar după cadavru au venit trompeți, dansatori, mimi și soldați înarmați, intercalți cu veterani; mulțimi de oameni au încheiat coada.
Odată ce cortegiul a trecut pe sub porțile orașului, trompeții s-au mutat în față, intonând muzică funebră pentru a le anunța sosirea.
În spatele cadavrului se aflau daruri, inclusiv două mii de coroane de aur de la orașe, prieteni și soldați, precum și șase mii de paturi (poate pentru celebranții banchetului funerar); de la femeile căsătorite existau suficiente ofrande aromatice, potrivit lui Plutarh, pentru a umple două sute șaizeci de fercule (tăvi pentru pradă) și pentru a permite sculptarea unei imagini a dictatorului dusă de  un lictor , făcută din lemn de tămâie și scorțișoară. 

Preoții și virginele vestale veneau apoi în procesiune, urmate de senatori, magistrați, echites și legiuni, cu stindarde aurite și scuturi placate cu argint, urmați de nenumărați trâmbițători. .

 Parada se îndrepta spre Curie, unde avea loc un strigăt sau un salut ordonat, o conclamatio. 
Relatarea lui Plutarh sugerează că s-ar fi putut scurge o perioadă de timp între această translatio și ziua incinerării, când trupul lui Sulla a fost transportat din Curie la Rostra din Forum și acolo, deoarece fiul său era prea mic, cel mai talentat orator al zilei a rostit elogiul, sau laudatio, asupra corpului.
În jurul orei a noua (aproximativ ora 15:00), cel mai puternic dintre senatori l-a dus la Campus Martius, unde, într-un vânt puternic și o ploaie torențială, corpul și statuia au fost mistuite de flăcări, în mijlocul unei procesiuni de cavalerie și infanterie.
Cenușa a fost dusă într-un tumul din Campus Martius, pus la dispoziție de Senat

După moartea sa, ca răspuns la starea de urgență și pentru a preveni izbucnirea unor conflicte civile în timpul tranziției de putere, a urmat o perioadă de iustitiam, timp în care îndatoririle normale au fost suspendate; băile și tavernele au fost închise, spectacolele și banchetele au încetat; iar femeile au jelit timp de un an. Această practică a devenit în cele din urmă o expresie a omagiului.

Înmormântarea lui Caesar

Deși înmormântările elitei au format baza generală a acestui funus publicum, extravaganța ornamentelor, împreună cu anumite diferențe notabile de procedură, semnalează o intenție clară de a folosi evenimentul pentru propria promovare politică a organizatorului (în acest caz, Marcus Antonius) 

Într-adevăr, magistrații și foștii magistrati (nu membrii familiei, așa cum era obișnuit) au transportat trupul lui Caesar așezat pe un divan de fildeș cu cuverturi de aur și purpură.
O imagine de ceară îl reprezenta pe dictator. Procesiunea a înaintat de la domus publica de la Regia până la un altar de pe Rostra, modelat după Templul Venus Genetrix, pentru a sugera că Caesar i se alăturase strămoașei sale în nemurire. 

 Marc Antoniu, mai degrabă decât un membru al familiei, a ținut o orație.
(Asta, în timp ce un nepot al lui Caesar era orator profesionist! )

Appianus redă astfel evenimentul:

Când Piso [socrul lui Caesar ] a adus trupul lui Caesar în Forum, un număr imens de oameni înarmați s-au adunat pentru a-l păzi.

Se remarcă lipsa Calpurniei. Oare deja nu mai era în viață? 

A fost depus cu fast și strigăte de jale pe rostre, după care s -au auzit din nou vaiete și lamentări timp îndelungat, iar oamenii înarmați și-au ciocnit armele și foarte curând oamenii au început să se răzgândească în privința amnistiei. Atunci Marc Antoniu, văzând starea lor de spirit, nu și-a pierdut speranța. Fusese ales să țină discursul funerar ca consul pentru un consul, prieten pentru un prieten și rudă pentru o rudă (fiind înrudit cu Caesar prin mama sa), așa că și-a continuat din nou tactica și a vorbit după cum urmează.

[2.144] „Nu este drept, dragi cetățeni, ca discursul funerar în cinstea unui om atât de mare să fie rostit de mine, un singur individ, în loc de întreaga sa țară. Onorurile pe care voi toți deopotrivă, mai întâi Senatul și apoi Poporul, i le-ați decretat în semn de admirație pentru calitățile sale când era încă în viață, le voi citi cu voce tare și voi considera vocea mea nu ca fiind a mea, ci a voastră.”

Apoi le-a citit cu voce tare cu o expresie mândră și tunătoare pe față, accentuând fiecare cu vocea sa și subliniind în special termenii cu care îl consacraseră, numindu-l „sacrosanct”, „inviolabil”, „părinte al patriei sale”, „binefăcător” sau „conducător”, așa cum nu făcuseră în niciun alt caz. Pe măsură ce se apropia de fiecare dintre acestea, Antoniu s-a întors și a făcut un gest cu mâna spre corpul lui Caesar, comparând fapta cu cuvântul.

A făcut și câteva comentarii scurte la fiecare, cu un amestec de milă și indignare. Unde decretul spunea „Părinte al patriei sale”, el comenta „Aceasta este o dovadă a milei sale”, iar unde spunea „Sacrosanct și inviolabil” și „Oricine se va refugia la el va fi, de asemenea, nevătămat”, spunea „Victima nu este o altă persoană care caută refugiu la el, ci însuși sacrosanctul și inviolabilul Cezar, care nu a smuls aceste onoruri cu forța ca un despot, ba nici măcar nu le-a cerut. Evident, suntem cei mai neliberi dintre oameni, pentru că oferim astfel de lucruri necerute celor care nu le merită. Dar voi, cetățenii mei loiali, arătându-i o astfel de onoare în acest moment, deși nu mai există, ne apărați de acuzația că ne-am pierdut libertatea.”

[2.145] Și a citit din nou jurămintele, prin care toți se angajau să protejeze pe Cezar și persoana lui Cezar cu toată puterea lor, iar dacă cineva ar conspira împotriva lui, cei care nu l-ar apăra urmau să fie blestemați. În acest moment, și-a ridicat vocea foarte tare, a întins mâna spre Capitoliu și a spus: „O, Jupiter , zeul strămoșilor noștri, și voi, ceilalți zei, eu sunt gata să-l apăr pe Cezar conform jurământului meu și termenilor blestemului pe care mi l-am aruncat, dar, din moment ce este de părerea egalilor mei că ceea ce am decis va fi spre binele nostru, mă rog să fie spre binele nostru.”

Senatul deci a decis totul, nu?

Zgomote de protest s-au auzit dinspre Senat la această remarcă, ce era îndreptată foarte clar către ei. Antoniu i-a calmat, spunând pe scurt: „Se pare, concetățeni, că ceea ce s-a întâmplat nu este opera vreunui om, ci a unui spirit.(sic!)  Trebuie să ne concentrăm asupra prezentului în loc de trecut, deoarece viitorul nostru, și într-adevăr prezentul nostru, este pe muchie de cuțit deasupra marilor pericole și riscăm să fim trași înapoi în starea noastră anterioară de război civil, odată cu dispariția completă a familiilor nobile rămase din orașul nostru. Să conducem așadar această persoană sacrosanctă să se alăture binecuvântaților și să cântăm peste el imnul și cântecul de jale obișnuit.”

Adică: Stați liniștiți senatori, că așa a fost să fie, nu e vina voastră că a fost ucis Caesar. Nimeni nu e vinovat (!) Să-l înmormântăm și să ne continuăm activitățile obișnuite, ca nu cumva să avem război civil!

A urmat reprezentația pregătită din timp: 

[2.146] Zicând acestea, și-a strâns hainele ca un posedat și s-a încins astfel încât să-și poată folosi mâinile cu ușurință. Apoi s-a oprit lângă catafalc ca și cum ar fi fost pe o scenă, aplecându-se peste el și îndreptându-se din nou, și mai întâi a cântat laude lui Caesar ca zeitate cerească, ridicând mâinile în semn de mărturie a nașterii divine a lui Caesar și, în același timp, recitând rapid campaniile, bătăliile și victoriile sale, precum și popoarele pe care le adusese sub stăpânirea țării sale și prada pe care o trimisese acasă. A prezentat fiecare lucru ca o minune și a strigat încontinuu: „Numai acest om a ieșit victorios asupra tuturor celor care s-au luptat cu el.”

„Și tu”, a spus el, „ai fost, de asemenea, singurul om care a răzbunat violența îndreptată împotriva țării tale acum 300 de ani, adică prin a pune în genunchi popoarele sălbatice care au fost singurele care au pătruns vreodată în Roma și i-au dat foc.”

În această frenezie inspirată, a spus mult mai multe, schimbându-și vocea de la limpede la cea a unui cântec de jale, jelindu-l pe Cezar ca pe un prieten care suferise o nedreptate, plângând și jurând că dorește să-și dea viața pentru Cezar. Apoi, cuprins foarte ușor de emoții pasionale, a dezbrăcat hainele de pe trupul lui Cezar, le-a ridicat pe un stâlp și le-a fluturat, sfâșiate cum erau de înjunghieri și mânjite cu sângele dictatorului . La aceasta, oamenii, ca un cor, i s-au alăturat în cea mai tristă lamentație și, după această exprimare a emoției, au fost din nou cuprinși de furie.

După discurs, alte cântece de bocet, însoțite de cântece, au fost intonate peste mort de către coruri, în maniera obișnuită a romanilor, și au recitat din nou realizările și soarta sa. Undeva în lamentație, Cezar însuși (interpretat de un actor n n) trebuia să menționeze pe nume pe cei dintre dușmanii săi pe care îi ajutase și, referindu-se la ucigașii săi, a spus ca și cum ar fi fost uimit,

Să te gândești că am salvat viața acestor oameni care urmau să mă omoare! 

Atunci poporul nu a mai putut suporta. Considera monstruos faptul că toți ucigașii, care, cu singura excepție a lui Decimus [Junius Brutus], fuseseră luați prizonieri ca partizani ai lui Pompei, puseseră la cale conspirația atunci când, în loc să fie pedepsiți, fuseseră promovați în magistraturi, guvernatori provinciali și comenzi militare și că Decimus fusese chiar considerat vrednic de adopție ca fiu al lui Caesar.

[2.147]  Când mulțimea se afla în această stare și aproape de violență, cineva a ridicat deasupra sicriului o efigie de ceară a lui Caesar - corpul însuși, întins pe spate pe sicriu, nefiind vizibil. Efigia a fost întoarsă în toate direcțiile, cu ajutorul unui dispozitiv mecanic, și s-au putut vedea douăzeci și trei de răni, provocate cu sălbăticie pe fiecare parte a corpului și pe față. Această priveliște li s-a părut atât de jalnică oamenilor încât nu au mai putut-o suporta. Urlând și jelind, au înconjurat senatul, unde fusese ucis Caesar, și l-au incendiat, grăbindu-se să-i caute pe ucigași, care se strecuraseră cu ceva timp în urmă.

Deci Marcus Antonius, care îi îmbrățișase pe ucigași după crimă și îi invitase la masă, reușise să întoarcă acum mânia populară împotriva lor, de care voia acum să scape. 

Mai mult, deși un rug fusese adunat în Campus Martius lângă mormântul fiicei sale, Iulia, (un tumulus după obiceiul vechi n.n.) mulțimi frenetice de îndoliați au luat trupul lui Caesar pe umeri și l-au dus la Capitoliu, unde intenționau să-l incinereze și să-l îngroape în cella Templului lui Jupiter Capitolinus, unde își va ocupa locul printre zei.
La refuzul preoților, l-au incinerat în schimb pe un rug improvizat în Forumul Roman înainte de a-i sigila cenușa în tumulul Iuliei de pe Campus Martius.

Mulți credeau că sufletul lui Caesar i-a părăsit trupul imediat după asasinarea sa în Curia Pompeiana,
iar în timpul jocurilor de după moartea sa, o cometă a strălucit pe cer timp de șapte zile; Oamenii au interpretat acest semn prevestitor ca însemnând că era divin.

Profitând de acest răspuns ani mai târziu, Livia l-a plătit pe un anume Numerius Aticus să pretindă că a văzut spiritul lui Augustus înălțându-se la ceruri.

După înmormântarea lui Iulius Caesar, poporul a stabilit un cult acolo unde se aflase rugul său în Forumul Roman, probabil administrat de Marc Antoniu; Senatul și poporul au decretat consacrarea sa oficială în ianuarie 42, iar Augustus a început construcția unui templu dedicat lui pe acel loc în jurul anului 36 î.Hr., dedicându-l după triumful său de la Actium, pe 18 august 29.
Din nou glorificarea lui Caesar era folosită în interes politic, de data asta de către nepotul său, Octavianus, viitorul Augustus. 

Mausoleul construit din timpul vieții- influiență egipteană 

LA DOI ani după înfrângerea lui Marc Antoniu și a Cleopatrei, Augustus (pe atunci Octavian) s-a întors la Roma pentru a celebra un triplu triumf pentru victoria sa de la Actium, anexarea Egiptului și cucerirea Iliriului. Hotărât să se impună la puterea supremă, el a întreprins sarcina de a reconstrui orașul zdruncinat. Deși nici el, nici ministrul său al lucrărilor, Agrippa, nu erau noi în arta construcțiilor la Roma, această inițiativă, la întoarcerea sa, a abordat infrastructura și imaginea urbană a orașului cu o vigoare fără precedent. După ce a finalizat Curia lui Iulius Caesar și un Templu dedicat Divinului Iulius în Forumul Roman în 29, în 28 Augustus și-a îndreptat atenția către un Templu al lui Apollo, patronul său epifan la Actium, ca unul dintre cele optzeci și două de temple pe care a pretins ulterior că le-a construit sau restaurat. Lucrările la Campus Martius au început serios odată cu restaurarea vastului complex triumfal al lui Pompei și cu amenajarea, în anul 25, a unor facilități publice precum Termele Agrippae și Bazilica Neptuni. Tot în 28, Agrippa a început primul Panteon și l-a dedicat în anul 25 ca centru de cult pentru toți zeii, inclusiv pentru predecesorul muritor al lui Augustus, Iulius Caesar.

La nord de acesta, ca una dintre primele clădiri ale acestui program amplu, Augustus a construit un magnific Mausoleu pentru el și familia sa

Ușile sale s-au deschis în anul 23 î.Hr., când Marcellus, nepotul lui Augustus, a murit prematur, și a fost folosit constant în următoarele două decenii, deoarece, unul câte unul, descendenții lui Augustus au decedat înaintea lui; în cele din urmă, în anul 14 d.Hr., el însuși a fost înmormântat acolo.
 
 Anii lungi de la construcția sa nu au fost blânzi și, deposedat de acoperișul său în Evul Mediu, când era un atelier de marmură (Calcare dell'Agosta), a fost folosit ca fortăreață pentru familia Colonna, grădină suspendată, arenă de coride, amfiteatru și sală de concerte. Excavat în 1907-1908 și 1926-1930, a fost în cele din urmă „eliberat” de Mussolini în 1939.

La scurt timp după construcția sa, Strabon a scris: „Cel mai demn de văzut este așa-numitul Mausoleion, o movilă mare așezată pe un soclu înalt lângă râu, plantată cu copaci veșnic verzi până în vârf. Deasupra se află statuia de bronz a împăratului Augustus. În interiorul movilei se află mormintele destinate lui, rudelor și prietenilor săi.” 

IMAGINES MAIORUM măștile de ceară ale înaintașilor

Romanii (în special patricienii - clasa nobiliară) aveau obiceiul de a păstra măști de ceară (numite imagines maiorum) ale strămoșilor lor în atrium-ul casei (camera principală de la intrare). 

Iată principalele aspecte legate de această practică:

• Scopul: Aceste măști erau realizate cu un realism puternic după chipul celor decedați și serveau la glorificarea familiei și a strămoșilor eroi.
• Utilizarea: Măștile erau expuse în nișe speciale, iar la înmormântările membrilor familiei, aceste măști erau purtate de actori sau de membri ai familiei în cortegiul funerar pentru a-i reprezenta pe strămoși.
• Semnificație: Era o manifestare a cultului strămoșilor, menit să sublinieze continuitatea și prestigiul familiei.

Acest obicei este strâns legat de dezvoltarea artei portretului roman, care a pus un accent mare pe realism. 

Tradiția acestor măști era legată de tradiția mpștilor funerare etrusce și perfecționarea realizării lor a fost strâns legată de măiestria portretistică arătată de artiștii romani în pictură și sculptură.
Era urmărită redarea nuanțată a fizionomiei persoanei respective. Ceea ce pentru greci , în legătură cu un chip însemna generalizare și detașare de biologic și particular, la romani înemna observare, redare a fizionomiei în mod realist.

IMAGO desemna inițial efigia turnată în ceară a membrilor decedați din familiile romane.
Ius Imaginatiae era dreptul recunoscut în societatea romană de a păstra în incinta casei portrete ale strămoșilor lor.

Pliniu  cel Bătrân ne spune că aceste portrete era realizate inițial din ceară, iar ulterior din bronz sau marmură.

Pliniu a scris că imaginile străbunilor erau mulaje din ceară , păstrate  în nișe închise . Măștile erau colorate pentru a avea aspect natural , de aceea se numeau imaginum pictura -imagini pictate. 

În atrium aceste efigii erau ținute în anumite spații închise lucrate special ce erau deshise doar în anumite circumstanțe. Etichetele (titluri) erau în schimb vizibile în permanență pentru vizitatori.
„(Dar și) în afara și în jurul pragului casei se amplasau alte portrete ale acestor „suflete eroice” (animorum ingentium imagines) , în apropierea cărora de fixau prăzile luate de la inamic, fără a fi permis unui eventual cumpărător (al casei) să le desfacă: astfel, chiar dacă proprietarul se schimba, rămâneau în permanență amintirile triumfurilor pe care le cunoscuse casa. Era un stimulent puternic, pentru că înșiși pereții casei reproșau în fiecare zi unui proprietar fără merite că intrase în triumful altuia.”

De exemplu portretul lui Iulius Caesar găsit ăn forumul din Tusculum - datat între 45 și 43 î.Hr

Portretele din Fayum
Ansamblu de picturi mortuare datând din Egiptul roman , la sfârșitul domniei împăratului roman Tiberius (14-37 ) până în secolul al IV-lea. 
Erau portrete funerare pictate inserate în benzi la nivelul feței mumiei. Într-o necropolă au fost descoperite mai mult de 146 portrete pictate în sarcofage datând din perioada romană.
Aceste portrete reprezintă ultima evoluție a sarcofagelor și măștilor funerare cu o influiență evidentă a artei romane 

Dar au fost găsite exemplare în tot Egiptul
Portretele de tip Fayum sunt exemple de sincretism cultural în Egiptul din perioada romana, o cultură 

ce combină contribuțiile elenistice și romane cu moștenirea faraonică.
Portretele acestea , spre deosebire de portretele strămoșilor romani, care nu au ajuns până la noi, au fost protejate în mormintele egiptene și astfel au putut fi găsite de arheologii moderni aproape intacte.
Nu știm exact cum erau portretele strămoșilor romani despre care vorbește Pliniu cel Bătrân. Se spune că erau din ceară și pictate în culori (desigur naturaliste). Se crede că ar fi fost mulaje ale figurilor celor decedați, fără să se știe dacă erau cumva mulaje de ipsos după care s-ar fi făcut forma din ceară, sau s-ar fi făcut direct mulajul din ceară. E posibil însă să fi fost folosit un sistem de butaforie, un mulaj din ipsos cu fața din pânză, peste care să se fi aplicat o pictură de tipul celei folosite la portretele găsite în Egipt. Portretele din Egipt au folosit categoric o tehnologie romană, care arăta existența unei tradiții îndelungate, date fiind rezultatele excelente care stârnesc acum admirația contemporanilor noștri. 
Dar și aceste portrete de tip Fayum folosesc ceara și pictura în culori  și desigur folosesc tehnica romană. 

Aceste portrete captivează prin expresivitate 
Portretele erau pictate pe pânză de in, ori pe carton realizat prin stratificarea inului sau papirusului cu ipsos, sau pe panouri din lemn. Pentru cei mai bogați, se folosea și folie de aur pentru realizarea detaliilor ca diademe sau bijuterii.
Persoanele cu venituri suficient de mari pentru a-și pregăti din timp morminte săpate în stâncă, în stil egiptean, își comandau de asemenea din timp și portretele funerare. Artistul lucra probabil portretul având modelul în față și astfel realiza portretul cât mai fidel. Asta e și explicația că cele mai multe portrete prezintă persoane tinere sau de vârstă medie- ele au fost făcute poate cu mult înainte de decesul persoanelor respective. Persoanele respective se împodobeau cu bijuteriile cele mai scumpe pe care le aveau , sau cu cununile de lauri primite pentru merite deosebite, pentru a poza pictorului, căruia i se cerea desigur să dea atenție mare acestor dovezi de bogăție. Unele portrete prezintă urme că au fost înrămate, ceea ce ne face să credem că au fost realizate din timp și păstrate în casă ca tablouri, înainte de a fi puse pe fețele mumiilor.
.
Există însă și portrete care a fi făcute în grabă. Probabil acele persoane nu își comandaseră din timp portretele funerare, așa că artiștii au fost nevoiți să lucreze masca funerară în timp scurt, privind doar chipul fără viață ce urma a fi mumificat. Au rezultat acele portrete stilizate, pictate mai schematic. Iar persoana portretizată era vizibil vârstnică. 

Pictura în tehnica encaustic

Se folosea un amestec cald de ceară de albine, rășină damar și pigmenți, aplicat pe o suprafață pregătită în prealabil pentru a avea rigiditate.
Pictura se făcea în straturi, încălzite și după aplicare, pentru ca pigmenții să fuzioneze și să fie realizate treceri gradate între zonele de culoare folosite. care la răcire se întăreau. 
Rezultă lucrări durabile, texturate și lucioase, care se răcesc și se solidifică rapid.