Cum a prezentat Antonius faptele de după uciderea lui Caesar

 Conform lui Appianus,

În anul 43 î.Hr, Marcus Antonius a prezentat armatei versiunea sa asupra evenimentelor de după uciderea lui Caesar, urmărind adeziunea partizanilor lui Caesar în războiul civil de la Modena, contra lui Octavianus (viitorul Augustus) și a consulilor Hirtius și Pansa. . 

(Pe fond colorat sunt spusele lui Marcus Antonius)

 « Când Caesar a fost pe neașteptate asasinat în senat, m-am îmspăimântat mai ales din pricina prieteniei cu el și pentru că nu știam despre ce e vorba, căci nu știam încă ce cauze exacte avea conspirația și împotriva cui se făcuse.
Poporul era teribil de speriat.

Observăm aici că prima lui grijă este să combată acuzația (care îi fusese adusă public, în senat, de către Cicero) că ar fi fost chiar la originea „complotului de la Narbonnne”, de la sfârșitul anului 45 î.Hr,când Caesar, întors victorios din Spania, dăduse câteva săptămâni de vacanță trupelor sale înainte de întoarcerea la Roma. 
Marcus Antonius discutase atunci cu Caius Trebonius despre uciderea lui Caesar.
Oricare dintre cei doi demarase discuția, Caesar nu a aflat despre ea niciodată. 

Antonius preferă să fie considerat laș la Idele lui Martie 44 î.Hr, decât conspirator alături de Trebonius , Brutus, Cassius și ceilalți.
El rămăsese la ușa Curiei lui Pompei, împreună cu acelaș Trebonius, astfel că nu a fost de față la crimă.
Apoi el își aruncase toga pentru a nu fi recunoscut de mulțime și fugise acasă.
De cine îi era frică? 
Unii dintre complotiști voiseră să-l ucidă și pe Antonius imediat după Caesar, dar Brutus se opusese. 
 Da, a dat o explicație ideologică, dar poate că exista și o înțelegere între ei, un „pact de neagresiune” despre care nu știau ceilalți, ci doar căpeteniile complotului? 
Cicero și-a exprimat clar regretul, în scrisorile trimise prietenului său Atticus, că în ziua respectivă complotiștii nu l-au ucis și pe Antonius, pentru a acapara apoi puterea politică. 

Ucigașii ocupaseră Capitoliul cu o trupă de gladiatori și se închiseseră acolo. Senatul era de partea lor, așa cum este și acum, pe față, și urma să le voteze recompense, ca tiranicizi.

Antonius omite itenționat să menționeze că singura forță militară ce era atunci la Roma se afla pe insula Tiberiană (insula de pe Tibru aflată aproape de centrul Romei) , fiind comandată de Lepidus, în subordinea consulilor Caesar și Marcus Antonius. Cum Caesar fusese ucis, singurul conducător executiv era Antonius. Ucigașii aveau într-adevăr în subordine o ceată de gladiatori, dar aceștia nu puteau face față trupelor regulate ale armatei.
Pe 15 martie era sărbătoarea zeiței Anna Perenna, veche zeiță etruscă. Fusese începutul noului an (înainte de reforma calendarului făcută de Caesar) și rămăsese o zi în care toată lumea ieșea la iarbă verde și bea mult vin (superstiția vulgului era că fiecare va mai trăi atâția ani câte cupe de vin reușea să bea în acea zi. Deci plebeii beau până cădeau jos de beți) .
Antonius ar fi putut să-i aresteze atunci pe ucigași, înainte ca senatul să se dezmeticească. Avea puterea legală și avea puterea militară (militarii comandați de Lepidus, aflat acum în subordinea sa) 
El s-a ascuns însă în casă.

Caesar fusese asasinat pe la 11 dimineața, iar trupul său a zăcut pe jos până pe înserat, când trei sclavi l-au cărat la locuința lui pe o targă.

Lepidus (unul dintre ginerii Serviliei, deci cumnat cu principalii ucigași: Brutus și Cassius ) era Magister equitum și comanda la Roma o legiune- sau un corp important de armată. După uciderea lui Caesar, Antonius i-a ordonat să ocupe cu armata punctele strategice din oraș, dar să nu-i  aresteze pe ucigași. Lepidus a fost răsplătit apoi cu funcția (pe viață) de pontifex maximus, deținută anterior de Caesar. 

Dacă l-ar fi declarat pe Caesar tiran, noi am fi pierit cu toții ca prieteni ai unui tiran.

(Care „noi”? El le vorbea veteranilor lui Caesar. Nimeni nu i-ar fi incriminat pe militari că au urmat ordinele comandantului. El, Antonius ar fi putut avea probleme, dar nicidecum imedit, pentru că el comanda - prin Lepidus- singura armată aflată la Roma!)
În loc de așa ceva,

Antonius i-a convins pe ucigași să coboare de pe Capitoliu trimițându-le ca garanție pe fiul său -copil de câțiva ani- cu mama sa, Fulvia. Apoi Antonius și Lepidus s-au îmbrățișat cu Brutus și Cassius și i-au invitat să cineze ăn casele lor.  „Confuzia” părea că lăsase locul bunei înțelegeri. Această fraternitate cu ucigașii dă din nou de bănuit că exista o înțelegere între ei.

În mijlocul acestei stări de confuzie, de neliniști și de teamă, când nu era momentul nici pentru acțiuni impulsive, nici pentru ezitări îndelungate, vedeți și vă gândiți că atunci când a fost nevoie de curaj am fost cel mai viteaz și când se cereau soluții neobișnuite am fost cel mai isteț. 
Primul lucru ce trebuia făcut (pentru că de aici decurgea totul) era să împiedic să se voteze recompense conspiratorilor. Ceea ce am și făcut, în pofida puternicei opoziții a senatului și a ucigașilor, cu un curaj fără nici o ezitare în fața pericolului, pentru că am crezut atuncfi că noi, partizanii lui Caesar, am putea fi în siguranță doar dacă Caesar nu era declarat tiran.

De fapt Antonius a folosit în fața senatulu argumentul că dacă l-ar fi declarat tiran pe Caesar, toate decretele lui de numire de senatori , edili sau tribuni și celelalte privilegii acordate ar fi fost anulate. 
Or senatorii fuseseră cu toții beneficiari ai acestor acte . Pe de altă parte, dacă Caesar n-ar fi fost tiran, uciderea lui era pur și simplu o crimă și nu un gest de eliberare a patriei - cum Cicero îi lămurise pe ucigași că vor fi. 

Dar când i-am văzut pe adversarii noștri și chiar senatul pătrunși de aceeași teamă că, dacă Caesar nu era declarat tiran ei înșiși să  fie condamnați pentru crimă , și combătându-i din acest motiv, am cedat și le-am acordat amnistia în loc să-i recompensez pe ucigași , pentru a câștiga ceea ce voiam în schimb.

Consulul Marcus Antonius, împreună cu Cicero au prezentat senatului soluția de compromis ca Iulius Caesar să nu fie declarat tiran, dar ucigașii săi să fie amnistiați 😏

Care sunt lucrurile pe care le-am vrut și cât de importante erau?
Ca numele lui Caesar, care îmi este cel mai scump , să nu fie șters, ca adopția cu care se glorifică acest tânăr (Octavianus n.n.) să nu fie anulată , ca deciziile lui Caesar să nu fie anulate , ca trupul său să aibă o înmormântare regală , ca onorurile nemuritoare ce îi fuseseră aduse mai înainte să-i fie respectate , ca toate actele sale să fie confirmate și ca fiul său, și noi prietenii săi, generali și soldați, să fim în siguranță totală și să ne bucurăm de o viață onorabilă în loc să fim rușinați. 

Amnistia ucigașilor lui Caesar a fost promulgată de senat pe 17 martie, la două zile după crimă.

Da, testamentul lui Caesar ar fi fost anulat ca și celelalte acte, dar Antonius nu știa că moștenitorul desemnat de Caesar era Octavius(Care și-a schimbat imediat numele în Caesar Octavianus ). Testamentul s-a citit mai târziu, la cererea lui Piso, socrul lui Caesar.
Antonius năvălise a doua zi în casa lui Caesar (în timp ce trupul acestuia zăcea încă acolo) și luase de acolo toate hârtiile acestuia, toți banii și toate obiectele de preț găsite acolo, însă testamentul fusese dat spre păstrare Marii Vestale. 
Nici un cuvânt despre soția lui Caesar, Calpurnia. 

35. « Credeți că am cerut puțin sau lucruri neînsemnate senatului în schimbul amnistiei, sau senatul ar fi făcut aceste concesii fără amnistie?

Dacă acest schimb s-a petrecut cu toată sinceritatea, ar fi fost chiar o afacere bună să fie cruțați ucigașii pentru gloria nepieritoare a lui Caesar și pentru siguranța noastră absolută, dar n-am făcut asta cu această intenâie, ci ca să pun apoi pedepsirea. 

Da, Antonius s-a gândit că face o „afacere bună” și că se va instala la putere cu acordul tuturor, urmând ca apoi să-i gonească  și ulterior - eventual- să-i pedepsească  pe ucigași.

De asta , după ce am obținut ceea ce voiam de la senat, iar ucigașii, eliberați de orice grijă, nu mai erau vigilenți, mi-am recăpătat curajul și am subminat amnistia, nu prin voturi nici prin decrete (ar fi fost imposibil) ci influiențând imperceptibil poporul. 

Antonius descrie cum a folosit ceremonia funebră pentru a se evidenția ca prieten devotat al lui Caesar și a stârni mânia poporului împotriva ucigașilor . Comentatori contemporani au observat că metode similare fuseseră folosite deja de soția sa, Fulvia la înmormântările precedenților ei soți. În mod similar ea arătase rănile unuia dintre ei pe un manechin de ceară și straiele însângerate ale celuilalt. Doar că atunci cea care vorbise fusese soția îndurerată. În cazul lui Caesar, soția lui  murise deja- probabil- în împrejurări trecute sub tăcere. Trupul lui Caesar a fost adus în Forum de Piso,  tatăl Calpurniei.   

Am pus să fie adus corpul lui Caesar în forum pretextând funeraliile, i-am arătat rănile, am arătat numărul lor și straiele sale însângerate găurite de lovituri. 

Într-un discurs public am amintit curajul lui și serviciile pe care el le adusese poporului în termeni patetici, plângându-l ca pe un mort dar numindu-l ca pe un zeu.

Antonius recunoaște că discursul său patetic nu a fost sincer, ci și-a urmărit prin el doar scopurile politice 

Aceste acte și aceste cuvinte au emoționat poporul, au aprins focul împotriva amnistiei și l-au trimis împotriva caselor dușmanilor noștri și i-au gonit pe ucigași din oraș. 

Că am făcut asta ca să mă opun și ca să displac senatului, senatorii mi-au arătat asta imediat,  (de fapt Antonius i-a calmat imediat pe senatori adăugând că nimeni nu e vinovat ) când m-au blamat că întărât poporul și au trimis departe ucigașii ca să conducă provincii. Brutus și Cssius în Siria și în Macedonia, care aveau mari armate, spunânduli-se să se grăbească înainte de timpul preăzut , sub pretextul de a se ocupa de aprovizionarea cu grâu. 

Și acum mă cuprinde o altă și mai mare temere (căci până acum n-am nici o forță militară proprie), că vom fi expuși fără arme asalturilor unor mulțimi de oameni înarmați.

L-am suspectat și pe colegul meu , pentru că el era mereu în dezacord cu mine în toate părând a fi conspirat contra lui Caesar a propus ca ziua uciderii lui să fie celebrată ca aniversare a republicii.

(Se referă la consulul Dolabella -Publius Cornelius Dolabella- care propusese într-adevăr ca Idele lui Marte să fie celebrate ca o nouă naștere a Republicii romane , ca ziua Parricidium).

36. « Atunci când ezitam asupra a ce trebuia să fac, dorind să-i dezarmez pe dușmanii noștri și să ne înarmăm noi în locul lor , am ordonat să fie ucis Amatius și l-am rechemat pe Sextus Pompei ca să ispitească senatul și mai mult și să-l facă să fie de partea mea.

Acest Amatius se pretindea un urmaș al generalului Marius- probabil nu era adevărat- și ridicase în jurul său mulțime de plebei, chiar și sclavi eliberați sau sclavi care regretau cu toții moartea lui Caesar și îi ridicaseră un altar pe locul incinerării trupului său,, cerând să fie zeificat. Au existat turbulențe în oraș, când poporul a constatat că statuile lui Caesar fuseseră luate de pe socluri și duse într-un depozit. Un incendiu a izbucnit la acel depozit- ne putem întreba de ce ar fi făcut asta cei care doreau slăvirea memoriei lui Caesar?  E posibil să fi fost o înscenare pentru a-i incrimina pe răsculați. Iar Antonius a înăbușit această mișcare populară cu deosebită violență, ucigându-l nu doar pe Amatus, ci și sute de susținători din popor ai lui Caesar. 

Sextus Pompei era fiul supraviețuitor al lui Pompei, care fugise în munți după ce Caesar învinsese trupele fiilor lui Pompei la Munda, în Spania. 
Prin urmare Antonius, care în fața susținătorilor memoriei lui Caesar se declara prieten devotat al acestuia, îi ucisese pe cei care îl slăveau și îl jeleau pe Caesar și îl promovase în funcția de conducător al întregii flote romane pe fiul dușmanuului lui Caesar, pe care și-l dorea aliat.  

Dar cum chiar și atunci n-aveam nici o încredere în el,(în Sextus Pompei)  l-am convins pe Dolabella să ceară provincia Siria, nu senatului, ci poporului printr-o lege și i-am favorizat cererea, ca el să devină un inamic și nu un prieten al ucigașilor, și pentru ca senatorilor să le fie rușine să-mi refuze Macedonia după aceea. Senatul nu mi-ar fi dat niciodată Macedonia , chiar cu ajutorul lui Dolabella , din pricina armatei care se găsea acolo , dacă eu nu i-aș fi transferat mai înainte armata lui Dolabella , pentru că el obținuse printr-un noroc Siria și războiul contra Parților.

(E vorma despre numărul mare de legiuni  masate de Caesar în Macedonia în așteptarea aprobării senatului pentru campania împoriva dacilor și parților. 
Antonius a urmărit- prin stratageme care i s-au părut ingenioase- să ajungă la comanda acestei armate , dar a scăpat din vedere că Iulius Caesar asigurase în Macedonia și banii necesari pentru plata acelor trupe , precum și aprovizionarea necesară. 
Caesar instituise moneda standardizată de aur și probabil sumele mari erau păstrate în aureus.
Antonius pusese mâna pe banii lăsați de Caesar Calpurniei , dar Octavianus trimisese încă de la aflarea veștii că e moștenitorul lui Caesar pe „cineva de încredere” (probabil pe Agrippa) să-i aducă acei bani din Macedonia. Octavianus Augustus a mărturisit asta abia spre sfârșitul vieții, în documentul de dare de seamă asupra stării națiunii. 
Istoricul Appianus a relatat în „Războaiele civile cartea III ”că la întoarcerea din Apollonia și primirea călduroasă pe care i-o făcuseră soldații lui Caesar la Brundisium, el ar fi folosit o parte din suma alocată de Caesar pentru războiul din Est și care s-ar fi ridicat la 700 de milioane de sesterți. Și  la Brundisium fuseseră lăsate de Caesar sume de bani pentru legiuni)
. El și-a însușit și tributul anual remis de provincia Asia Romei, deși nu avea nici o calitate oficială. 
Cu acești bani și cu prestigiul numelui Caesar , Octavian a recrutat numeroși veterani din armatele lui Caesar , dar și legionari din cei ce ar fi urmat să lupte contra parților. Până în luna iunie, el adunase 3000 de soldați , plătind fiecăruia câte un bonus de 500 de denari, mai mult decât dublul salariului anual.

Bust al lui Octavianus datat cca 30 î.Hr

Si chiar așa ei nu le-ar fi retras Macedonia și Siria lui Brutus și CRes Gestaeassius dacă aceștia nu ar fi primit alte provincii care să le asigure securitatea. Când am fost obligați să-i recompensăm, priviți ce compensație li s-a dat , Cirene și Creta, fără trupe, provincii pe care chiar dușmanii noștri le disprețuiau ca insuficiente pentru siguranța lor; și ei încearcă acum să reia cu forța ce li s-a luat.

Astfel armata a fost transferată de la dușmanii noștri la Dolabelle printr-un artificiu, printr-o stratagemă, prin schimb; când nu mai sunt mijloace de a câștiga cu armele, trebuie neapărat să se recurgă la legi.

37. «  După aceste evenimente, dușmanii noștri au ridicat o altă armată și a fost obligatoriu pentru mine să o am pe cea din Macedonia; dar ezitam asupra pretextului.
Un zvon a apărut că Geții urmau să prade Macedonia. Era de necrezut și , în timp ce au fost trimiși mesageri ca să ancheteze, am propus un decret asupra dictaturii, care stipula că nu era legal să vorbești despre asta, să o pui la vot, nici să o accepți, dacă ți s-ar fi dat. Senatorii au fost seduși în mod deosebit de această propunere și mi-au dat armata.
Atunci pentru prima dată m-am simțit pe picior de egalitate cu dușmanii mei, nu doar cu cei care erau dușmani pe față, , cum crede Octavius, ci cu cei mai numeroși și cei mai puternici care aleg mereu să rămână în umbră.
Când îndeplinisem aceste lucruri, îmi rămăsese pe brațe unul dintre ucigași, Decimus Brutus, ce guverna o provincie bine situată cu o armată mare; știind că el era mai viteaz decât ceilalți, am încercat să-l prive de Galia Cisalpină , promițând, ca să păstrez aparențele cu senatul, să-i dau în schimb Macedonia, fără armată. 
Senatul s-a indignat la asta, pentru că el vedea acum stratagema , și voi știți câți i-au scris lui Decimus și cum i-au agitat pe succesorii mei la consulat.
Am decis eci să fiu mai curajos și să cer poporului această provincie printr-o lege, în loc să o cer senatului, și am trecut armata dea din Macedonia la Brindes pentru a o putea folosi în caz de urgență.
Și cu ajutorul zeilor, o vom folosi după împrejurări.

38. «  Am trecut astfel de la marea spaimă ce ne asalta altă dată la o stare de întreagă siguranță pentru noi înșine, în care putem face față cu îndrăzneală dușmanilor noștri.
Când această schimbare a fost cunoscută de toți, ardoarea mulțimii contra dușmanilor noștri a devenit efidentă.
Vedeți cum aceștia din urmă regretă decretele care au fost votate și ce luptă duc ei ca să mă lipsească de provincia galeză ce mi-a fost acordată.
Știți ce îi scriu ei lui Decimus și îi invită pe succesorii mei la consulat să obțină o lege asupra acestei schimbări de provincii. Dar cu ajutorul zeilor țării noastre, cu o gândire pioasă, și cu valoarea voastră, mulțumită căreia Caesar a învins de asemenea, noi îl vom răzbuna, consacrându-ne acestui scop toate forțele. 

«  În tot timpul în care aceste evenimente s-au petrecut, soldați, am preferat să nu vă vorbesc despre ele.; acum, că s-au terminat, vi le povestesc, vouă celor cu care vreau să împartășesc totul, faptele și vorbele.
Comunicați-le și celorlalți, dacă sunt unii care nu văd atât de limpede, în afară de Octavius, care se comportă față de noi ca un ingrat »

Suetonius a scris despre această fază a războiului civil (luptele de la Mutina) așa:

„Dar când planurile sale (Ale lui Octavianuas Augustus) s-au lovit de împotrivirea lui Marcus Antonius, care era pe atunci consul și pe al cărui ajutor contase în mod special, iar Antoniu nu i-a permis nici măcar justiția obișnuită și obișnuită fără promisiunea unei mită consistente, s-a retras la aristocrați, despre care știa că îl urau pe Antoniu, mai ales pentru că acesta îl asedia pe Decimus Brutus la Mutina și încerca să-l alunge prin forța armelor din provincia dată lui de Caesar și ratificată de senat. 
(Provincia îi fusese dată de Caesar, iar Decimus Brutus îl asasinase pe Caesar, dar dorea să păstreze provincia. Frumos, nu?n.n.) 
 Prin urmare, la sfatul anumitor oameni, a angajat asasini pentru a-l ucide pe Antoniu, iar când complotul a fost descoperit, temându-se de represalii, a adunat veterani, folosind toți banii pe care îi putea comanda, atât pentru propria protecție, cât și pentru cea a statului. A fost pus (de senat) la comanda armatei pe care o strânsese, cu rang de propraetor, și s-a alăturat armatei ui  Hirtius și Pansa, care deveniseră consuli, în a-l ajuta pe Decimus Brutus, și a terminat războiul care îi fusese încredințat în decurs de trei luni în două bătălii. 
 În prima dintre acestea, așa cum scrie Antonius, a luat-o la fugă și nu a mai fost văzut decât a doua zi, când s-a întors fără manta și cal; dar în cele ce au urmat, toți sunt de acord că a jucat nu doar rolul de  lider, ci și pe cel de soldat și că, în mijlocul luptei, când purtătorul de vultur al legiunii sale a fost grav rănit, a pus vulturul pe umăr și l-a purtat o vreme.”

În lupta de la Mutina și-a pierdut viața consulul Hirtius, iar consulul Pansa, rănit, a murit și el puțin după aceea. Suetonius notează zvonurile că Octavianus le-al fi provocat moartea celor doi pentru a trece la comanda oștirilor. Medicul Glyco a fost acuzat și închis fiind acuzat că a aplicat otravă pe rana lui Pansa. Aquilius Niger a adăugat că Octavianus l-ar fi ucis pe Hirtius în vâltoarea bătăliei.
„Dar când a aflat că Antoniu, după fuga sa, găsise un protector în Marcus Lepidus și că restul conducătorilor și armatelor se înțelegeau cu ei, a abandonat cauza nobililor fără ezitare, invocând drept pretext pentru schimbarea credinței cuvintele și faptele unora dintre ei, susținând că unii îl numeau băiat, în timp ce alții spuseseră deschis că ar trebui onorat și înlăturat, pentru a scăpa de necesitatea de a-i plăti lui sau veteranilor săi o recompensă cuvenită. 

„Apoi, formând o ligă cu Antonius și Lepidus, a terminat și războiul de la Filipi în două bătălii, deși slăbit de boală, fiind alungat din tabără în prima bătălie și abia reușind să scape fugind la divizia lui Antoniu. Nu și-a folosit victoria cu moderație, ci după ce a trimis capul lui Brutus la Roma, pentru a fi aruncat la picioarele statuii lui Caesar, și-a descărcat furia asupra celor mai distinși dintre captivii săi, fără să-i scutească nici măcar de limbaj insultător.”
„După capturarea Perusiei...unii scriu că trei sute de oameni din ambele ordine (patricieni și cavaleri n.n.) au fost aleși dintre prizonierii d erăzboi și sacrificați la Idele lui Marte ca tot atâtea victime la altarul ridicat zeificatului Iulius”.
Tot Suetonius scrie , în legătură cu lupta navală a lui Octavianus contra lui Sextus Pompei:


După ce și-a antrenat forțele acolo toată iarna, l-a învins pe Pompei între Mylae și Naulochus, deși chiar înainte de bătălie a fost cuprins brusc de un somn atât de adânc încât prietenii săi au fost nevoiți să-l trezească pentru a da semnalul. 2  Și cred că tocmai acest lucru i-a dat lui Antoniu ocazia să-l batjocorească: „Nici măcar nu putea privi cu ochi fermi flota când era gata de luptă, ci zăcea amorțit pe spate, privind spre cer și nu se ridica și nu se înfățișa în fața soldaților până când navele inamice nu fuseseră puse pe fugă de Marcus Agrippa.”

Columna lui Traian- mausoleu

 
Monument funerar ridicat în Forum

Impresionanta Coloană este în acelaș timp un monument al victoriei și un mormânt. Baza coloanei adăpostea camera funerară cu cenușa împăratului.

Inscripția gravată pe piedestal zice:
„Senatul și poporul roman împăratului Cezar, fiul divinului Nerva, NERVA TRAIAN, Augustus, Germanicus, Dacicus, pontifex maximus, investit cu putere de tribun pentru a șaptesprezecea oară, imperator pentru a șasea oară, consul pentru a șasea oară, părinte al patriei; pentru a marca înățimea muntelui ce a fost înlăturat pentru a se construi moumente atât de magnifice”
Lucrările de construcții pentru forumul lui Traian fuseseră într-adevăr prodigioase și împăratul Constantiu a zis, două secole mai târziu , când a intrat în triumf în Roma , că oamenii nu vor mai face  ceva asemănător. 

Traian și-a dorit să aibă un monument funerar în inima forumului construit de el, după războaiele contra dacilor

 a fost inaugurată pe 12 mai 113 d.Hr.  a devenit și mormântul împăratului, după moartea lui Traian, în 117 d.Hr., cenușa sa fiind depusă într-o urnă de aur, plasată într-o cameră sepulcrală special amenajată într-un vestibul al Columnei. Însă această Columnă are și o altă semnificație, singura, de altfel, amintită de inscripția laconică încă vizibilă, puțin deteriorată din cauza trecerii timpului, deasupra intrării care permite pătrunderea în interiorul Columnei; într-un cartuș purtat de două Victorii se poate citi următoarele:

Senatus populusque Romanus Imp (eratori) Caesari divi Nervae f (ilio) Nervae Traiano Aug (usto) Germ (anico) Dacico ponti (ici) maximo trib (unicia) pot (mosie) XVII imp(eratori) VI co (n) s (uli) VI p (atri) p (atriae) ad declarandum quantae altitudinis mons et locus tantis operibus sit egestus

Senatul și poporul roman către împăratul Caesar, fiul divinului Nerva, Nerva Traian Augustus Germanicus, Dacicus, mare pontif, învestit pentru a XVII-a oară cu puterea de tribun, aclamat de șase ori ca imperator, consul pentru a VI-a oară, părinte al patriei, pentru a arăta cât de înalt era muntele și locul săpat cu atâtea eforturi.

Lățimea frizei la bază este de 0,89 m, în vârf de 1,25 m, înălțimea unui personaj este de 0,60 m la bază și de 0,90 m2 în vârf. Banda sculptată are o lungime de 200 m, relieful este sculptat pe 404 plăci de marmură care formează parte din structura Columnei, unde sunt reprezentate 124 de episoade relative la războaiele împotriva dacilor și peste 2500 de personaje. La nivelul piedestalului se află intrarea în Columnă printr-o ușă metalică ce duce la un vestibul din care se accesează pe o scară în spirală până în vârful monumentului, unde a fost amplasată statuia împăratului Traian. Această scară colimasonică este luminată de 43 de mici deschideri dreptunghiulare care străpung destul de discret din loc în loc grosimea peretelui de marmură al Columnei. Coloana este reprezentată schematic pe monedele din timpul domniei lui Traian.

Monumentul nu a fost sculptat dintr-un singur bloc de piatră (ar fi fost imposibil), ci din 18 cilindri enormi din marmură de Carara , în care au fost sculptate încă din carieră câte o porțiune din scara în spirală din interior. 
Odată stivuite aceste blocuri, ce cântăresc cca 40t fiecare, potrivirea a trebuit să fie perfectă  pentru ca scara din interior să fie continuă.
Vizitatorii pot urca și azi cele 185 de trepte ale scării în spirală.
Evident că au fost calculate cu precizie absolută orientarea, unghiul și alinierea fiecărui tambur de marmură înainte de a fi ridicat cu macarale . Dacă un singur bloc ar fi fost rotit ușor, scara nu s-ar fi conectat corect.
Dacă o singură treaptă ar fi fost puțin mai înaltă, trecerea ar fi fost întreruptă.
La exterior, pe coloană eînfășurat un basorelief în spirală cu lungimea de aproximativ 200m lungime. 

Dio Cassius a scris despre Traian:
„Mergea pe jos împreună cu trupele sale în campanie,și s-a ocupat de desfășurarea și de dispunerea trupelor pe tot parcursul campaniei, uneori conducându-i într-o ordine și alteori în alta; și a traversat toate urile pe care le-au traversat ei. Uneori și-a pus cercetașii să răspândească știri false, pentru ca soldații să poată practica manevre militare în timpul acela și să devină curajoși și pregătiți pentru orice pericol.
După ce i-a capturat pe Nisibis și Batnae, i s-a dat numele Parthicus; dar era mult mai mândru de titlul Optimus decât de orice altceva , deoarece asta se referea mai mult la caracterul său decât la armele sale ”

CASSIO DIO COCCEIANO, iSTORIA ROMANA, LXVIII, 23, 1-2

"Mă comport cum aș vrea cum aș vrea să se comporte imperatorul, dacă eu aș fi un cetățean privat " (Traian)

În încăperea de la baza coloanei au fost puse două urne de aur, cu cenușa lui Traian și a soției lui, Pompeia Plotina (c70-după123) . A fost mult timp un loc de venerație, Urnele au fost apoi furate în timpul invaziei popoarelor migratoare, după căderea imperiului.. 

Mai târziu se construise o capelă dedicată Sfântului Nicolae, adosată de coloană, inclusiv o clopotniță integrată în coloană, dar demolate în anul 1500 din ordinul papei Paul III. Astăzi, încăperea de la baza coloanei e goală.
În vârful coloanei a fost plasată inițial statuia unui vultur, simbol al armatei romane. După moartea lui Traian, în vârful coloanei a fost plasată statuia împăratului, din bronz aurit. 
În 1587, în timpul papei Sixt V statuia aurită lui Traian aflată în vârful coloanei a fost înlocuită cu o statuie a Sfântului Petru. ( statuia lui Traian fusese deja furată probabil în timpul invaziei vizigoților sau fusese înlăturată de împăratul Constannt II în 663) . Statuia Sfântului Petru a fost realizată de Tommaso della Porta. 

Soția lui Traian

Pompeia Plotina s-a căsătorit cu Traian în perioada anilor 74-86 (nu se știe exact) și a primit titlul de Augusta în anul 102. Rămasă văduvă în 117, plotina a asiguat înscăunarea lui Hadrian , care i-a consacrat apoi o basilică (ca Diva Plotina). 

În acest portret, ea poartă o diademă înaltă  , probabil simbol al demnității de împărăteasă. Părul formează un rând de zulufi și unul de bucle aranjate foarte strict. 

Pe înălțimea de peste 34m deasupra solului, pe o bandă spiralată ce se răsucește de 23 de ori e povestită epopeea celor cinci războaie purtate contra Dacilor. Ea proclamă grandoarea lui Traian în fața posterității. (101-102, apoi 105-106). Între cele două campanii e figurată o Victorie înaripată. 
În fiecare campanie e prezentată traversarea fluviului, mai întâi pe un pod de vase , apoi pe podul construit și apoi traversare cu navele.
Nu sunt prezentate nici plecarea de la Roma (profectio), nici întoarcerea la Roma (adventus).

Pliniu cel Tânăr a scris în Panegiricul său, scris în 98:
„Ar îndrăzni ei să se plângă , cei care știu că tu (Traian) ai campat în fața celor mai feroci din epocă, chiar când le e cel mai favorabil și cel mai dezavantajos pentru noi, când Dunărea are malurile unite cu gheață și, întărit de gheață poate fi lăsat să treacă pe spate orice aparat din expedițiile lor, când aceste națiuni sălbatice sunt mai puțin apărate de armele lor, decât de cerul și de climatul lor?
Îndată ce te-ai apropiat, , ca și cum succesiunea anotimpurilor s-ar fi inversat  și barbarii stăteau închiși în așezările lor , iar coloanele noastre nu cereau decât să facă incursiuni pe râurile lor...”

Adică simpla prezență a împăratului oprise năvălirea dacilor și mărise avântul romanilor. 

În desfășurarea campaniilor militare prezentate pe columnă, un motiv semnificativ este poarta urbană, care indică pătrunderea în oraș/intrarea într-o nouă etapă a războiului.
Pentru a simboliza transformarea progresivă a Daciei în provincie romană, în timpul celei de a patra campanii apar mai multe arhitecturi urbane , porți și siluete îmbrăcate în togi. Poarta urbană era o referință culturală  

În basoreliefurile de pe Columnă, împăratul Traian e prezent de 59 de ori. 

Apar mereu imagini de cursuri de ape, poduri, sugerând dificultățile traseului, dar continuu se vede armata romană avansând.

În fiecare campanie se repetă etapele: trecere, instalare, înaintare. Dacă prima campanie s-a sfârșit cu un armistițiu, imagini cu orașe dacice, în a doua campanie , ce se deschide cu scenele 33-47 există unele scene în care e prezentată viața dacilor. Trecerea fluviului de către daci s-a făcut călare , în dezordine . Câțiva daci și cavaleri sarmați asediază un fort roman.
După a doa campanie e o scenă de allocutio (discurs) scena 42, și imediat o scenă de torturare a unor prizonieri.
Scena e interpretată de obicei ca fiind torturarea unor romani, dar o privire mai atentă ne arată că prizonierii purtau bărbi, deci erau daci. De asemenea, nu ar fi avut rost ca sărbătorirea să aibă loc în paralel cu torturarea unora dintre romani. Pare evident (pentru mine) că e vorba despre prizonieri daci, torturați probabil pentru a divulga ascunzătorile comorilor dacilor. Traian e în tunică, în mediu roman , cu nave ce sunt încărcate cu pradă. Cine ar fi prizonierii, deci?
O scenă de  donatium (scena 44) 
în a treia campanie apar bătălii importante (scenele 66-67, 70, 71, 72) ce se încheie cu supunerea lui Decebal (în scena 75) ,i cu ultimele scene ale campaniei (scenele 76-77), culminând cu Victoria înaripată (scena 78)

A patra campanie e arătată în scenele 79-100. Ea se caracterizează prin amplificatio, mărirea intensității scenelor.
O poartă urbană, proeminentă și purtând trei embleme, (signa(, două temple pe podium servesc drept „punct de plecare”la o scenă de trecere. Trei nave , pe una dintre ele fiind și Traian, în tunică.
Flota se îndreaptă spre un al doilea spațiu urbanizat, unde personaje în togi participă la sacrificarea unui bou.
Aceste scene pregătitoare se continuă cu scena 91, apoi 92, unde se văd activități de defrișare , construire de castru , trecerea unui râu pe un pod. După o bătălie, dacii se refugiază în cetate. Urmează scene de bătălii, , romanii sunt asediați , dar soldați (fără cuirase) sunt la lucru . În scenele 98-99 e prezentat un sacrificiu, la care asistă armata, în fața podului construit peste Dunăre. În scena 100 , mai multe delegații barbare sunt primite de Traian într-un spațiu urbanizat. 
În majoritatea aparițiilor în aceste basoreliefuri, Traian apare cu platoșă (loricatus) -în 42 de situații. În tunică, apare în 17 ocazii. , dintre care 6 sunt cu prilejul unor sacrificii, dintre care 3 sunt suovetaurilia (sacrificare de porc, taur și berbec) , în scenele 8, 53 și 103, unde Traian apare în togă și cu capul acoperit (togatus oper velato capite). Celelalte apariții (în tunică, togatus et capite velato) sunt integrate .
În cea de a patra campanie, Traian apare loricatus în două situații, iar în tunică de șase ori, , precum și în scene de sacrificiu de trei ori.În scena 91 Traian, în tunică face un sacrificiu în fața unei porți urbane. În vecinătate, oameni în togi, apoi diferiți bărbați, femei și copii , populație dacă 
E o scenă a Daciei romanizate , chiar dacă războiul nu s-a terminat încă.

Podul peste Dunăre, ce apare la sfârșitul celei de a patra campanii (scena 100) materializează spectaculos progresul prezenței romane în Dacia, veritabila reușită a lui Traian

Tacitus a scris , în legătură cu socrul săi, generalul Agricola ( Gnaeus Julius Agricola), ce a activat în Bretania:  

„..aceste popoare, care mai înainte disprețuiau limba romanilor, se pasionară curând de elocința lor. Chiar și îmbrăcămintea noastră a devenit la modă”. (Tacitus, Agr., 21) 

A cincea campanie arată incendieri de cetate dacă (scena 119), sinuciderea dacilor(scenele 120-122), fuga supraviețuitorilor și moartea lui Decebal (scenele 142-145) și prezentarea capului său armatelor, apoi scene de capturare de prizonieri și de deportare (scenele 148-155).

Din reconstituirea ipotetică a complexului de construcții ce a existat în Forul lui Traian vedem că acestă columnă era înconjurată de construcții etajate, astfel că basoreliefurile colorate puteau fi văzute de la diferite înălțimi , de jur împrejur. 
Coloana, ce are acum înălțimea de 38,37m, avea inițial în vârf o statuie de bronz a lui Traian.
Statuia a fost luată în anul 663 de Constantin II Heraclius. 

  

Ansamblul se compunea dintr-un arc de triumf, ce deschidea accesul spre o piață imensă înconjurată de o colonadă  în mijlocul căreia se afla o statuie ecvestră a lui Traian. Mai departe se afla basilica Ulpia, pavată cu marmură frigiană  și cu cinci nave; dincolo de ea era coloana lui Traian, ridicată între două biblioteci , consacrate una literaturii grecești și cealaltă literaturii latine.
Pentru aceste lucrări , Apollodor din Damasc a dispus excavarea unei coline ce se găsea între Quirinal și muntele Capitoliu, colină ce avusese mai mult de 40m înălțime (conform inscripției). .
Dintre toate acestea, doar Coloana a mai rămas. A supraviețuit jefuirilor Romei de către barbari și distrugerilor evului mediu .
Se spune că papa sfânt Grigorie, în secolul VI, s-a rugat la Dumnezeu pentru iertarea lui Traian , cu condiția ca el să nu mai ceară o astfel de favoare pentru niciun păgân. O legendă veche îi înconjura numele cu o aureolă de bunătate . El ar fi făcut dreptate unei văduve sărace care l-a implorat în timp ce el ieșea din Roma în fruntea armatei sale. 
Și Dante se făcea ecoul acestei tradiții populare , acordându-i un loc împăratului roman în cel de-al șaselea paradis al său.

 

Columna are la bază diametrul de 3,672m și se îngustează cu 0,047 m până la baza celui de al nouălea bloc , la înălțimea de 19m. Apoi îngustarea se accentuează , diametrul devenind 3,165 la al 19-lea bloc.

Coloana a fost construită din blocuri de marmură de Luni, cântărind fiecare între 25 și 60 de tone , care au fost sculptate și în interiorul fiecăruia fiind realizată porțiunea aferentă a scării de acces, lată de 70 cm. . Aduse în For, s-a făcut finisarea și montajul, cu ajutorul unor piese din plumb. 
Suprafețele exterioare au fost șlefuite și li s-a realizat galba conform curbei de entasis. 
Arhitectul Apollodor din Damasc , ce ar fi conceput întregul For al lui Traian, precum și podul peste Dunăre a urmărit principiile arhitecturii clasice grecești, afirmând însă și concepții artistice noi .
R. Bianchi Bandinelli considera că valoarea artistică a frizei Columnei o situează „imediat după” marmurele Parthenonului, Apollon din Belvedere și a lui Laocoon.

Apollodor a lucrat cu o echipă de sculptori, dar împăratul Traian s-a implicat în pentru ca sculpturile să transmită mesajul intenționat de el. 
Basoreliefurile au fost sculptate după ridicarea coloanei și s-a ținut cont de punctul de vedere al observatorului. Astfel, lățimea benzii sculptate se mărește progresiv spre partea de sus, pentru a da impresia că bandoul are aceeași lățime (celor care privesc de jos). Reliefurile numără aproape 2500 de figuri umane .

Importanța pe care o avea acest arhitect și constructor în fața împăratului Traian a făcut ca el să se considere îndreptățit să-l „repeadă” pe Hadrian, care voia să se amestece și el în lucrările de arhitectură:
Dio Cassius a scris: „Dar de fapt, pentru că într-o zi Traian îi dădea instrucțiuni pentru lucrări, Apollodor a răspuns la o observație deplasată a lui Hadrian: „Du-te să-ți iei dovlecii; că despre asta tu nu înelegi nimic””. (Se pare că Hadrian studia cupole făcând machete din dovleci) 

Deci Traian a controlat proiectul , dar din punct de vedere artistic ultimul cuvânt îi aparținea arhitectului.

Câțiva ani mai târziu , când Hadrian urcase pe tron, el a intenționat din nou să-și impună propriile viziuni desenând chiar el planuri pentru templul lui Venus și al Romei. Apollodor a criticat proiectul, atât din punct de vedere tehnic, cât și artistic.

Probabil că avea dreptate când spunea că templul ar fi trebuit să fie situat pe o înălțime, terenul din fața lui să fie escavat, pentru a oferi o perspectivă frumoasă dinspre Via Sacra , iar statuile proiectate ear fi fost prea mari.

În For a existat și o mare Friză dedicată, desigur tot lui Traian 
Friza de o lungime excepțională desfășurată pe coloană reprezintă un document istoric excepțional, mai ales că lucrările scrise ce descriau acele campanii au dispărut. S-a refăcut astfel cronologia luptelor din Dacia, corelându-se și cu unicul fragment din Dacica lui Traian ce a mai rămas până azi și cu scrierile lui Dio Cassius și a altor istorici antici.


S-au făcut relevee desenate, (Reinach 1909) 

Columna lui Traian a scăpat în mod repetat de la distrugere sau de a fi înlăturată:

De la construirea complexului arhitectural al Forului lui Traian, singurul monument din acest For care a rămas intact este Columna lui Traian. Forul lui Traian a fost admirat până în antichitatea târzie. Istoricul Ammianus Marcellinus ⁶ relatează cum împăratul Flavius ​​Iulius Constantius , cu reședința sa în noua capitală Constantinopol, vizitând Roma în anul 357 d.Hr., a fost uimit de complexitatea construcției Forului lui Traian și de statuia ecvestră a împăratului, situată aproximativ în mijlocul pieței acestui For. Acest complex monumental a rămas intact până în secolul al IV-lea, dar apoi, de-a lungul secolelor, a căzut treptat în ruine. Prețioasele materiale de construcție au fost recuperate pentru a servi la ridicarea diferitelor clădiri, iar multe dintre operele de artă au fost luate pentru a decora diverse case și grădini private, devenind ca atare colecții private și, mai târziu, colecții de stat. Din păcate, astăzi, din acest faimos și excepțional For doar Columna lui Traian a rezistat, restul fiind doar ruine. Distrugerea Forului lui Traian a început destul de devreme, pe la începutul secolului al IV-lea d.Hr., deoarece unele elemente iconografice de decor (reliefuri cu daci, statui de daci) au fost strămutate din acest complex pentru a fi încorporate în Arcul lui Constantin, la Roma, monument inaugurat în anul 315 d.Hr. Apoi a urmat suita de distrugeri cauzate Romei de invaziile vizigoților lui Alaric I, în 410, ale vandalilor lui Ginseric, în 455, ale ostrogoților lui Totila, în 546. În 663, împăratul bizantin Constant al II-lea Heraclius ( Flavius ​​Constantinus Augustus ) a luat din Roma câteva statui și ornamente din bronz. Și, probabil, printre aceste lucrări se număra și statuia lui Traian, din bronz aurit, care se afla în vârful Columnei (statuia a dispărut în Evul Mediu). De asemenea, merită menționată o serie de cutremure devastatoare care au zguduit Italia în diferite momente, provocând, bineînțeles, pagube importante în Forul lui Traian: în anul 801 (25 sau 30 aprilie) d.Hr., un alt cutremur a fost raportat în 1222 (11 ianuarie) la Köln (Köln) și care s-a resimțit până în Italia, un altul în 1348 (25 ianuarie), produs în Carintia (Austria) și care s-a extins la Roma.

La începutul secolului al XI-lea, o bisericuță - alții spun o mare mănăstire- ( San Niccolò de Columna ) a fost amplasată în spațiul de la baza Columnei lui Traian; este vizibilă și astăzi calea săpată, sub formă de acoperiș, deasupra intrării, distrugând o porțiune din vechea inscripție a acestui monument. Se presupune că ar fi existat încă din secolul al VIII-lea sau al IX-lea. Biserica a fost probabil demolată în timpul vizitei la Roma a împăratului Carol al V-lea , în 1546. În secolul al XVI-lea, o serie de clădiri private din jurul Columnei au fost demolate, iar baza a fost eliberată de depunerile sub care era acoperită, astfel încât zona din jurul monumentului a fost amenajată și curățată, până la săpăturile efectuate la începutul secolului al XIX-lea.

În Evul Mediu, distrugerea Forului lui Traian s-a intensificat deoarece multe dintre prețioasele marmură colorată au fost luate pentru a fi reutilizate în diferite construcții și în sculptura contemporană. Columna lui Traian a fost salvată grație unui decret al Senatului Roman, din 27 martie 1162, prin care se declara, sub pedeapsa cu moartea, interdicția de a o distruge sau de a o deteriora, care asigura protecția acestui monument lăsat de Roma imperială orașului sfânt: „Noi, senatorii romani, luând la cunoștință de litigiul bisericii Sfântul Nicolae de la baza (abația Sfântul Ciriac) cu condiția să fie păstrată onoarea orașului Roma, pentru cinstirea poporului roman, întreagă și intactă cât va dura pământul. Oricine va aduce atingere integrității Coloanei va fi condamnat la moarte și bunurile lui vor fi confiscate”  decret al Senatului Roman, din 27 martie 1162, 

Această solicitudine a fost menținută și în continuare pentru Columna lui Traian, dar, din păcate, nu a fost prevăzută și pentru celelalte zone ale Forului lui Traian, care au continuat să fie exploatate din ce în ce mai mult, mai ales în secolul al XVI-lea, pentru construirea noilor biserici ^.

Rafael, Jules Romain, Polidor de Caravaggio au copiat basoreliefuri de pe coloană și s-au inspirat din ele pentru tablourile lor.
În 1536 papa Paul III Farnese a debarasat baza coloanei de resturile ce erau împrejurul ei.
Papa Sist V, în 1587, cu ajutorul arhitectului Domenico Fontana a dispus demolșarea locuințelor ce se construiseră împrejurul coloanei. S-a construit chiar un zid de protecție împrejurul ei. 
Papa Sixt V a pus să se deschidă piedestalul , a constatat că interiorul era gol și a pus să se zidească acolo pentru a crește rezistența bazei. El a dispus plasarea statuii Sfântului Nicolae în vârf, emițând și o medalie comemorativă cu  textul; Exaltavit humiles «IEl i-a ridicat pe cei umili».

În perioada carierei militare și politice a lui Napoleon Bonaparte, Coloana lui Traian era pe cale să fie demontată și transportată la Paris pentru a fi ridicată în frumoasa Place Vendôme . În anul VI (1797-1798) al perioadei republicane franceze, generalul Jean François René Pommereul scria: " La république française trouvera sans peine, parmi ses artistes, des hommes capables de faire la translation de la colonne trajane de son ancien Forum à la place Vendôme. Le doute à cet égard n'est pas pas même permis ; sommet de cette belle colonne à celle de l'apôtre Pierre." . Însă cei mai apropiați consilieri ai lui Napoleon l-au convins să abandoneze acest proiect ca fiind prea costisitor și, pentru construirea viitoarei „Coloane Vendôme” (1810), au fost comandate materiale din străinătate pentru a fi construită la Paris. În aceste circumstanțe, Columna lui Traian a rămas la Roma pe locul său inițial

Regele Francisc I era un admirator al lui Traian. El a obținut chiar - se sune- de la sultanul Soliman II
să se smulgă un pilier de la podul lui Traian de pe Dunăre ca să-i studieze structura (!).
 În 1541 el l-a trimis pe Primatrice în Italia ca să cumpere obiecte de artă și să facă mulaje după cele mai fruoase sculpturi , inclusiv de la mormântul lui Traian. 
Proiectul a fost reluat în 1665 de Ludovic XIV (și Colbert). Charles Errard a supravegheat întocmirea de mulaje ale întregului edificiu. (Mulaje ce s-au pierdut, din păcate)
Bernini a discutat de mai multe ori despre coloană cu Colbert și i-a povestit despre admirația pe care ea i-o inspira lui Michelangelo.
Desenatori și gravori au făcut reproduceri ce se găsesc și azi.
În 1672 a fost tipărit un album dedicat lui Ludovic XIV , „Traianul Franței”. Albumul conținea planșele cu reproduceri ale basoreliefurilor făcute de pe schelele ridicate pentru întocmirea mulajelor. 

Napoleon III ar fi dorit și el , în 1865 să ducă această coloană în Franța, dar a renunțat gândindu-se la costurile enorme. Totuși basoreliefurile au fost studiate în detaliu și reproduse în ipsos.
Cu această ocazie s-a constatat că existau încă urme de email aurit, dar și de pigmenți roșii, albaștri și roșu-portocaliu, arătând cum fusese colorată coloana la început.

Sclav creștin eliberat

 Mulțumire pentru eliberarea din robie

În Antiohia antică a gost găsit un mozaic antic, ce cuprinde un text de mulțumire adresat lui Dumnezeu de un fost sclav   în semn de recunoștință pentru eliberare.

Este de presupus că eliberarea sa se făcuse în legătură cu religia creștină (a fostului stăpân dar și a sa), astfel că el a considerat potrivit să aducă mulțumire lui Dumnezeu pentru această importantă schimbare din viața lui. 

Mozaicul era o parte din pardoseala Bisericii celor Trei Apostoli- bazilică datată din secolul VI, din care au rămas doar pardoselile- așa încât s-a considerat că aceasta ar fi perioada în care s-a făcut mozaicul.

În mozaic sunt reprezentați păuni, simbol al fericirii cerești , dar și alte păsări, în centru fiind un porumbel .

Sclavul era poate un mozaicar ce a câștigat bani cu meșteșugul său, ori cineva care a plătit lucrarea aceasta laborioasă (se scrie „cu ajutorul și asistența lui Timotei”).

Așezarea în care a fost găsit mozaicul se numește acum Arsuz, dar în trecur era portul Antiohiei, orașul fondat de un general (diadoh)  al lui Alexandru cel Mare, Seleuc Nicator și numit „Antiohia” în cinstea tatălui său, Antioh. După moartea lui Alexandru, diadohii și-au împărțit imperiul , Seleuc devenind fondatorul Imperiului Seleucid.
Antiohia a făcut parte pentru puțin timp din Armenia Mare, dar din secolul I î.Hr a făcut parte din imperiul roman. 
Localitatea Arsuz fusese numită de Alexandru cel Mare „Alexandretta” (mica Alexandria) , fiind doar portul Antiohiei. 

Împăratul Traian a sărit pe fereastră pentru a se salva.

Împăratul Traian a fost în pericol să fie ucis de un cutremur acolo, în anul 115, pe 13 decembrie.
Traian se pregătea pentru o campanie împotriva parților. Avea pe atunci 61 de ani. 
Când , în timpul cutremurului Traian și-a dat seama că era  pericol de prăbușire a clădirii, a sărit pe fereasră și a reușit să se salveze. După scrierea lui Dio Cassius, Traian s-ar fi refugiat în spațiul deschis al circului, ca și Hadrian și mulți alții. .
Clădirea s-a prăbușit și o serie de însoțitori ai împăratului au fost uciși sub dărâmături. (Magnitudinea estimată a cutremurului: 7,5 Richter) . Hadrian era și el în localitate. 
Încă din anul 116, Traian a lansat lurările de reconstrucție după distrugerile seismului devastator, începând cu refacerea apeductelor. Urmașul său, Hadrian a continuat lucrările de construcții. 

A construit și un teatru nou, la Daphne, în apropiere

 Antiohia ajunsese un centru al religiei creștine în secolul IV.
S-au construit basilici de către Constantin cel Mare, între care și Marea Basilică , ce a fost terminată de succesorul lui, Constanțiu al II lea. 

ΖΙΓΙΜΙΑΝΟΥΚΤΟΥΘΕΟΓΕΒΙ Υ ΠΡΕΣΒΣΗΜΙΝΧΡΗΣΤΙΝΟΥ ΕΥ ΓΕΝΕΣΤ ΠΟΥΛΙΤΤΑΗΕΛΕΥ ΘΕΡΑ ΑΥΤΟΥΥΠΕΡΕΩΤΕΡΙΑ ΣΑΥΤΗΓΚΑΙΤUNTEKNUNAY THEEYH WEE ΝΤΟ ΔΙΑΚΟΝΙ Α ΚΑΙ ΤΙΜΟΘΕΟΥ ΥΨΙΙΘΕΤΟΝ

ΖΙΓΙ ΜΙΑ ΝΟΥ Κ ΤΟΥ ΘΕΟ ΓΕΒΙ Υ ΠΡΕΣΒΣΗΜΙΝ ΧΡΗΣΤΙΝΟΥ ΕΥ ΓΕΝΕ ΣΤ ΠΟΥΛΙΤΤΑΗ ΕΛΕΥ ΘΕΡΑ   ΑΥΤΟΥΥΠΕΡΕΩΤΕΡΙΑ ΣΑΥΤΗΓ ΚΑΙΤUNTEKNUNAY THEEYH WEE ΝΤΟ ΔΙΑΚΟΝΙ Α ΚΑΙ ΤΙΜΟΘΕΟΥ ΥΨΙΙΘΕΤΟΝ

 ZIGGY O MINTE CĂTRE DUMNEZEU GEVI DE AMBASADORUL CHRESTIN NĂSCUT ÎN POULITTAI, ELEV THERA SUPERIORITATEA LUI ESTE PROPRIETATE ȘI PROPRIETATE DIACONUL ȘI TIMOTEI PREȘEDINTELE

(am încercat să traduc cu G , dar..se știe că dă erori mari)

Briceagul armatei romane

 Expus  la Muzeul Fitzwilliam de la Universitatea din Cambridge, Marea Britanie

 înălțime:  88 mm    lățime:  155 mm

Datare : 201  —  300                                   Descriere : ustensilă multifuncțională

Un instrument pliant multifuncțional, realizat din argint , cu o lamă de fier.
O lingură, o furculiță, o scobitoare, o țepușă pentru extragerea cărnii din cochiliile fructelor de mare, o spatulă- ce ar fi putut funcționa ca periuță de dinți, dar și o lamă de fier (care a ruginit acum) pentru ras.

A aparținut probabil unui militar de rang superior din armata romană. 
Căci el a fost datat în secolul III. 

Cu ce seamănă?
Cu un briceag multifuncțional modern! 
Doar că ...e de acum 18 secole 😛