Om sarac-om bogat. Caesar si Pompei

                                                                   Există două realități a căror zdrobitoare greutate nu o simțim,

dar fără de care nu putem trăi: aerul și istoria

Lucian Blaga

Iulius Caesar a pornit în viață de la o mare sărăcie.

Deși familia sa era cea mai veche din Roma, (strămoșii săi mândrindu-se că se trag chiar din întemeietorul Aeneas, (prințul troian ce reușise să scape din înfrângerea cetății Troia și întemeiase o nouă cetate în Italia), înainte de nașterea lui Gaius situația  materială a familiei lui era foarte proastă.

În deceniile premergătoare familia sa ocupase posturi  importante pentru perioade scurte, ar fi putut avea o situație materială medie .Dar alianța cu Marius în războiul civil purtat de acesta contra dictatorului Sulla dusese probabil la confiscarea bunurilor familiei .
(Marius era unchiul lui Caesar prin alianță) .

• Un unchi (frate cu tatăl său) : Sextus Iulius Caesar fusese consul pe când Gaius avea 9 ani, dar murise la asediul cetății Asculum (azi Ascoli Piceno) . În anul 91î.Hr populația locală cerând cetățenie romană, se răsculase contra magistraților romani , care au fost masacrați, iar generalul Gnaeus Pompeius Strabo (tatăl celebrului Pompei) a zdrobit cu trupele sale rezistența italienilor. 
• Celălalt unchi din partea tatălui, Lucius Iulius Caesar fusese consul de asemenea, inițiase lex Iulia, ce acorda drept de stabilire în cetate Italienilor, dar murise și el pe când Gaius avea 13 ani. (Fusese bunicul lui Marcus Antonius) 
• Tatăl lui Caesar, numit de asemenea Gaius Iulius Caesar ocupase funcții publice precum: quaestor, Praetor și apoi guvernator al Asiei , calitate în care ar fi putut avea venituri considerabile.

            Dar foarte probabil averea lui a fost confiscată de dictatorul Sulla pentru că fusese de partea lui                 Marius  și asta -putem presupune- i-a cauzat și un atac cerebral, căci el a murit subit pe când                 Gaius era adolescent.

Ce urmări a avut sărăcirea familiei asupra vieții ulterioare a lui Gaius Iulius Caesar?

Putem face o
comparație  între viața lui Caesar și cea a rivalului său, Pompei, care s-a bucurat de bogăție. 

Din lipsă de mijloace materiale, familia lui Caesar fusese nevoită să se mute în cartierul rău famat al Romei, Suburra, unde locuințele erau ieftine. Asta însemna însă și contact involuntar cu lumea interlopă , infracțională. Adolescentul Gaius era silit probabil să se apere în mod frecvent.

Familia păstrase totuși și o proprietate la țară, pentru că știm despre copilul Gaius că devenise un foarte bun călăreț, amuzându-se chiar să călărească uneori cu spatele sau ridicându-se în picioare pe spatele calului. 
Iar mai târziu, când își alesese calul preferat, pe care l-a călărit în campania din Galia și apoi în Spania, s-a scris că acesta era de rasă etruscă și crescuse „în casa lui”, adică pe proprietatea lui. 
(Caii etrusci deveniseră rari chiar în acel timp și trăiau în stare semisălbatică pe câmpiile încă necultivate) 

Putem să ni-l închipuim pe micul Gaius călărind așa cum fusese reprezentat acel copil grec de la Artemision în anii 150-149 î.Hr.

	Pompei Gnaeus Pompeius Magnus	Caesar Gaius Iulius Caesar
Născut la:	29 septembrie 106î.Hr	12 Iulie 100 î.Hr
Tatăl	Gnaeus Pompeius Strabon fost consul. Familia cea mai bogată din Italia centrală. A condus lupta contra populațiilor italiene ce se răsculaseră contra romanilor (Piceni, Vestini și din Marsica) , a vândut bunurile șefilor lor , păstrând banii , pământurile și păstrând de asemenea armata recrutată sub comanda sa, la Picenum . Deținea pământuri atât de întinse încât putea recruta legiuni de pe moșiile proprii.  Când Senatul a încredințat comanda armatei unui nou consul, acesta a fost ucis de Strabon. A murit de dizenterie sau holeră , în 87 î.Hr. , când fiul său avea 19 ani. Urât de popor, trupul său a fost sfâșiat când fusese pus pe rugul funerar.  Probabil tânărul Cnaeus il seconda pe tatăl său încă de pe la 17ani, cum era obiceiul . A primit o educație mai superficială, fiind ocupat cu conducerea trupelor.	Gaius Iulius Caesar, din cea mai veche familie de patricieni romani , cu strămoși până la troianul Aeneas, dar cu o situație materială modestă. Desi Caesar tatăl a avut totuși funcții importante, de pretor , apoi proconsul (guvernator)  al Asiei în 89 î. Hr. Putem deduce că a suferit o confiscare de bunuri ca urmare a participării la războiul civil de partea lui Marius, cu partidul popularilor. A murit în 86 sau 89 î. Hr, când fiul său Gaius avea 11 sau 14 ani. Familia sa sărăcită se mutase în cartierul săracilor din Roma, Suburra.Era un cartier cu multă lume interlopă. Dar Caesar învăța -prin grija mamei lui- literatura latină și greaca. A primit cea mai bună educație, a învățat retorica,  a căpătat calificarea de avocat , apoi s-a perfecționat  cu Appolonios Molton , la Atena cu Athenodore din Tarsos, antrenându-și în acelaș timp și trupul ca înotător, călăreț, atlet , spadasin , dar învățând și tactică și strategie militară. Plecările la studii erau riscante. A rămas celebră capturarea lui de către pirați. Avea19-20- 22-25 de ani (după diferitele surse istorice) și călătorea spre Rhodos, pentru a lua lecții de retorică de la cel mai celebru orator al epocii.. A fost capturat de pirați. A ales o metodă surprinzătoare pentru a-și salva viața, desi nu avea bani pentru răscumpărare: a promis o sumă mult mai mare pentru răscumpărare, ca pirații să aștepte o lună, până ce omul lui Caesar a împrumutat banii necesari. I-a intimidat în acel timp, arătând că e sigur că banii vor veni. Eliberat, a tocmit nave , i-a prins pe pirati, așa cum spusese și i-a ucis, recuperându-și recompensa plătită, de 50 de talanți, dar confiscând și restul prăzilor luate de pirai. . Apoi și-a perfecționat elocvența cu Molon din Rhodos. A început să lucreze ca avocat.	Diferențele sunt flagrante: Fiul de bogătaș protejat de partidul aflat la conducere nu s-a îndeletnicit cu învățătura aprofudată, dar a avut imediat comandă militară și funcții înalte, sărind etapele legale. Fiul din familie săracă a învățat cu eforturi uriașe, înfruntând riscuri.  A început să muncească î funcții publice de la vârstă fragedă, dar a refuzat să se supună ordinelor despotice, cu riscul vieții. I-a fost confiscată și bruma de avere luată ca dotă a soției.
Soră:	Pompeia, căsătorită întâi cu Gaius Memmius, apoi cu nepotul dictatorului Sulla, ce câștigase un război civil .	Avea două surori mai mari: Iulia Major Iulia Minor
83 î.Hr	La 23 de ani , în fruntea a 3 legiuni ia partea partidului optimaților. Nu urmase cursus honorum și a sărit treptele de promovare obișnuite, fără să exercite magistrature inferioare înainte de a ajunge la postul suprem de consul, fără a fi trecut prin etapele: quaestor (vârsta min 30 ani), aedil (vârsta min 36 ani), praetor (vârsta min 42 ani). +între două mandate de consul ar fi trebuit să treacă un interval de 10 ani- conform regulilor lui Sulla.	A intrat de timpuriu în activitatea politică, de partea partidului popularilor, ceea ce i-a atras adversitatea dictatorului Sulla. La 16 ani Caesar devenise prim preot al lui Jupiter , dar i-a fost luată funcția la 19 ani , precum și dota soției lui, căci se căsătorise cu Cornelia Cinna, fiica rivalului  politic al lui Sulla.  Nevoit să se ascundă de ucigașii trimiși de Sulla, la 19 ani s-a înrolat în armata pretorului Marcus Minucius Thermus, în Asia, unde înfăptuiește cu success o dificilă misiune de război, reușind să salveze și viețile soldaților trimiși cu el și să cucerească obiectivul. E foarte probabil ca Thermus să fi primit un ordin secret de la Sulla de a-l expune pe tânărul Caesar unui risc mortal. Thermus își datora ascensiunea lui Sulla și a fost imediat apoi răsplătit de acesta , în anul 80 î.Hr cu funcția important de proprator al Asiei  Acesta a fost nevoit însă să-I decerneze corona civică lui Caesar, pentru bravura. A primit apoi  o dificilă misiune diplomatică, aceea de a-l convinge pe regale Nicomede IV al Bithyniei să ajute armata romană cu flota sa. Spre mirarea tuturor, tânărul s-a achitat cu cucces și de această misiune, ceea ce l-a costat în schimb un val de calomnii colportate mulți ani după aceea de inamicii lui , în special de Cicero. A putut reveni la Roma doar la 22 de ani, după moartea lui Sulla.	Fiul din familie bogată și influientă a avut în subordine legiuni , apoi a ajuns la funcția supremă de consul fără a fi parcurs etapele anterioare legale și fără a avea vârsta prevăzută d elege. Tânărul sărac se angajează în armată ca simplu militar, primește misiuni extrem de riscante sau delicate din punct de vedere politic, iar după ce le îndeplinește cu brio se alege doar cu calomnii.
Căsătorii:	·       Antistia.Repudiată ·       Aemilia Scaura, fiica vitregă lui Sulla. Moartă la naștere ·       Mucia Tertia cu care a avut doi băieți și o fată. Repudiată ·       Iulia, fiica lui Caesar (moartă în 54 î.Hr, după naștere) ·       Cornelia Metella (fiica lui Metellus Scipio)	Logodit la 16 ani cu Cossutia, dintr-o familie foarte bogată, (probabil căsătorie aranjată de mama lui) a rupt logodna pentru a se căsători cu Cornelia Cinna, fiica lui Cinna, ce îi urmase lui Marius în fruntea mișcării populare. A refuzat să divorțeze de ea, riscându-și viața, dar Cornelia a murit la nașterea fiicei lor, Iulia. La 33 de ani , Pompea Sulla- nepoata dictatorului-repudiată după 5 ani, după un scandal. La 41 de ani, căsătorit cu Calpurnia Pisonis.
Începuturile carierei militare	La 30 de ani conducea armata optimaților în Spania contra popularilor. La 35 de ani învingea ultimele forte ale lui Spartacus. Pompei a fost ales consul pentru prima dată la 36 de ani, în anul 70 î.Hr . Probabil a cheltuit bani pentru asta, dar își permitea. Era foarte bogat.	A parcurs toate treptele cursus honorum: Tribun militar, La 31 de ani e ales questor, apropiindu-se de Pompei, care atunci domina viața politică (în 69î.Hr) La 35 de ani era edil și făcea lucrări publice, organiza și lupte de gladiatori pe cheltuiala sa, din bani împrumutați. Continua activitatea de avocat. La 37 de ani, ales pretor urban.	Caesar a reușit în funcțiile publice prescrise prin cursus honorum  , fiind însă nevoit să cheltuiască bani pe care nu-i avea, pentru a satisface așteptările aristocraților corupți și a-și spori popularitatea.
	Sulla impunea respectarea strictă a cursus honorum , executând în Forum un locotenent- Quintus Lucretius Ofella -ce ar fi candidat la consulat fără a fi parcurs cursus honorum Regula nu era însă și pentru Pompei!
	La 39 de ani devenea imperium maius, cu puteri extraordinare pentru combaterea piraților.	La 37 de ani e ales pontifex maximus, îndatorându-se și mai mult. La 38 de ani a devenit praetor , iar la 39 de ani guvernator al Spaniei. A avut nevoie de ajutorul material al lui Crassus pentru a părăsi Roma, fiind foarte îndatorat.	A tratat funcția de pontifex maximus  cu maximă seriozitate, divorțând de soția lui când aceasta nu și-a îndeplinit corect  obligațiile ce-i reveneau.
	La 40 de ani a primit comanda supremă în Orient, î-a învins pe Mithridates VI regale Pontului și pe Tigranes II regale Armeniei
	La 51 de ani iarăși consul, împreună cu Crassus.	Crassus a avut nevoie de sprijinul lui Caesar pentru a echilibra balanța puterii, dominate de Pompei.
	La întoarcerea la Roma serbează triumful, primește cognomenul Magnus.
	În anul 60 î.Hr : Primul triumvirat Alianța politică Pompei, Caesar, Crassus. Pompei avea 46 de ani, iar Caesar 40.	În 59 î.Hr, La 41 de ani Caesar e ales consul, cu ajutorul celorlalți doi triumviri . A fost nevoit să cheltuiască mult, din nou, pentru a câștiga simpatia senatorilor. Era silit să obțină un comandament militar important.
		În La 42 de ani a devenit guvernator al Italiei de Nord și Galiei Transalpine (sudul actualei Franța)
	În 57 î.Hr-, la 49 de ani, puteri excepționale pe 5 ani pentru aprovizionarea Romei cu cereale În 55 î.Hr, la 51 de ani e ales iar consul, apoi guvernator al Spaniei pe 5 ani, dar nu a părăsit Roma.	În Galia trăiau circa 60 de triburi independente în 58 î.Hr , Pompei și Crassus, din nou consuli  au prelungit mandatul lui Caesar pentru încă 5 ani. Dar Crassus a murit în anul 53 î. Hr, în înfrângerea dezastruasă contra ParțIlor. În șase ani de lupte continue, Caesar a ocupat toată Galia și a stabilizat  stăpânirea romană acolo. În 52 î.Hr, Caesar a învins decisiv armata reunită a galilor și l-a trimis la Roma pe Vercingetorix, ca prizonier.	Caesar a trimis trezoreriei Romei sume uriașe provenite din prăzile din Gallia.
	În anul 52 î.Hr Senatul l-a desemnat „consul sine collega”,	Comandamentul lui Caesar în Galia se termină (desi Caesar spune că ar mai avut un acord pentru o prelungire de un an)  . Senatul l-a rechemat la Roma, fără armată. Și fără ca Pompei să fi lăsat comanda legiunilor sale.
	50 Î.Hr.	Pe 12 ianuarie 49 î.Hr Caesar a trecut Rubiconul, dar a încercat în continuare să ajungă la o înțelegere cu Pompei	Suetonius a scris că la trecerea Rubiconului Caesar le-a explicat trupelor  care erau motivele si a spus că ii va plăti din banii proprii.
	iar pe 7 ianuarie 49 î.Hr Pompei a fost însărcinat de Senat cu apărarea republicii prin „senatus consultum ultimum”. A refuzat orice discuție cu Caesar.	Caesar a fost declarant de Senat inamic public. Caesar a cucerit toată Italia în trei luni, aproape fără a purta lupte . Soldații (din ambele tabere) erau de părere că e îndreptățit să acționeze astfel. Caesar le-a interzis să prade în Italia.  Cum senatorii dar și Pompei cu trupele sale se retrăseseră din Roma lăsând acolo tezaurul, Caesar a luat de acolo cât a avut nevoie 😀 Putem presupune că a plătit sumele restante trupelor.	Centurionii au promis să subvenționeze câte un  călăreț din bani proprii , toți soldații au acceptat să lupte fără solde sau rații, cei mai avuți urmând să-i ia în grijă pe cei mai săraci. (Par.68 Viata lui Caesar)
	Pompei se refugiază cu trupele în Grecia. A fost înfrânt în bătălia decisivă de la Pharsala, de pe 9 august 48 î.Hr, desi avea un număr mai mare de luptători, poziție mai bună pe teren și aprovizionare optima cu provizii. (A fost șocat constatând că legionarii lui Caesar, rămași fără alimente în urma scufundării navelor de aprovizionare, mâncau semințe de iarbă dar nu-l trădau pe Caesar)	Caesar devine dictator și acordă cetățenie romană tuturor oamenilor liberi din Galia cisalpină. Italia devine romană din Sicilia la Alpi. L-a învis pe Pompei în Grecia, apoi l-a urmărit în Egipt, dar spre dezamăgirea lui , Pompei a fost ucis prin trădarea aliaților săi egipteni.
	A fugit în Egipt, unde il pusese pe tron pe Ptolemeu , pe care îl considera aliat. Acesta l-a trădat, ordonând uciderea lui și i-a trimis capul lui Caesar, crezând că astfel îi va câștiga simpatia. A fost dimpotrivă. Pe 28 sept. 49 î.Hr, Pompei avea 57 de ani. Averea lui Pompei e estimate la acea data la cca două sute de milioane de sesterți. (Echivalent cu miliarde- zeci de miliarde de dolari actuali) Cam cât era și averea lui Crassus, care putea plăti cca 130 000 de soldați timp de un an.	După cucerirea Egiptului, (unde a pus-o pe tron pe Cleopatra), cu care a legat o legătură amoroasă până la sfârșitul vieții, Caesar a avut de dus alte lupte, întâi în Asia Mică (la Zela, de unde a scris: Veni, vidi, vici), apoi lupte împotriva susținătorilor republicani la Thapsus, în 45 î.Hr, împotriva lui Metellus Scipio și Cato cel Tânăr, apoi în Spania, la Munda, în 45 î.Hr, împotriva fiilor lui Pompei. A mai avut doar un an de pace, în care a primit cele mai înalte onoruri și a inițiat profunde reforme , începute cu calcularea unui calendar foarte bun (calendarul Iulian) , reformarea sistemului de impozitare, reducerea chiriilor,  extinderea cetățeniei romane, promovarea de nobili gali în Senat,  acordarea de pământuri pentru veterani. Prevăzuse ample lucrări de construcții, dar și o ambițioasă campanie militară. A fost asasinat în locul în care mergea neînarmat (conform legii) : în Senatul roman, pe 15 martie 44 î. Hr, în fața statuii lui Pompei. Avea 56 de ani.

 

În tinerețe, Caesar s-a căsătorit cu Cornelia, fiica lui Cinna (alt oponent al lui Sulla). 
Sulla i-a ordonat să divorțeze, dar Caesar a refuzat. Drept pedeapsă, Sulla l-a lipsit de slujba sa de preot, de zestrea soției lui și de moștenirea familială, aruncându-l în mizerie. 

Sângele rece dovedit de Gaius Iulius Caesar în fața piraților

Episodul capturării de către pirați  povestit de Suetonius nu dovedește orgoliul exacerbat al lui Caesar, cum am fi tentați să credem (și cum au crezut și pirații) , ci aprecierea corectă a situației și profunde cunoștințe psihologice.
Lui Caesar i se ceruseră ca răscumpărare 20 de talanți de argint, (adică 480 000 sesterți) o sumă considerabilă, echivalată azi cu 400.000 €.
Evident, el nu avea acești bani și nici nu-i putea cere mamei lui, care era săracă.
Pericolul iminent era să fie vândut ca sclav în cine știe ce țară și să nu se poată elibera niciodată.
 
Foarte repede a apreciat că va trebui să împrumute bani, dar că asta va dura , iar pirații și-ar putea pierde răbdarea și ar putea prefera să încaseze imediat prețul pentru un sclav tânăr și voinic mai ales cu înaltă educație,  în loc să mai aștepte o răscumpărare ce ar fi putut să nu vină.
Un sclav „de calitate superioară”, educat, ce mai era și tânăr și frumos ar fi putut ajunge  la un preț foarte mare.
În timpul lui Caesar se citează cumpărarea unui sclav cu înaltă calificare- un gramatic și om de litere grec- cu 700 000 de sesterți, o diferență enormă față de costul unui sclav pentru muncă necalificată (ce oscila între 1000 și 2000 de sesterți) . În plus, împreună cu el erau și câțiva însoțitori și câțiva sclavi, ce ar fi putut fi vânduți de asemenea. 

Pentru a îndepărta acest pericol, Caesar le-a promis piraților o sumă mult mai mare, 50 de talanți.

Pentru a face credibilă promisiunea, el trebuia să aibă comportamentul unui băiat de bani gata, sau mai exact să aibă comportamentul pe care pirații își închipuiau că l-ar avea un june foarte bogat , cum nu prea întâlniseră. (Căci tinerii bogați erau însoțiți de obicei de gărzi numeroase, mai alez în zone știute ca fiind periculoase). Un tânăr pentru care plata unei astfel de sume ar fi fost un fleac. 

După ce i-a trimis pe însoțitorii săi, inclusiv pe sclavi să solicite împrumuturi de la autoritățile locale (prilej de a le asigura măcar lor salvarea  în cazul eșuării strângerii sumei necesare) , Caesar a „jucat teatru” fără oprire, afișând nu doar siguranță de sine, dar chiar un soi de inconștiență, menită să-i amuze pe acei oameni simpli și să -i determine să aștepte în continuare acea răscumpărare, timp de 38 de zile lungi! (Conform scrierii lui Plutarh) sau 40 de zile (după cum a scris Suetonius).  Rând pe rând le-a recitat pledoarii, le-a spus versuri, a paricipat la jocurile și exercițiile lor,  i-a insultat râzând, cum ar fi făcut un actor comic și chiar i-a anunțat că îi va pedepsi după eliberare, (risc suprem asumat)  dar cu tonul glumeț , ca să nu fie crezut. Comportamentul său aparent pueril îi liniștea pe pirați asupra unui posibil pericol din partea lui după eliberare.

38-40 de zile Caesar a jucat un joc psihologic magistral. Velleius povestește că tânărul (admodum iuvenis-la prima tinerețe, foarte tânăr) s-a comportat în timpul prizonieratului în așa fel încât să le inspire frică și respect, totodată „fără ca vreodată să se descalțe sau să-și scoată centura, nici ziua nici noaptea”. 

Prietenii lui Caesar  erau plecați împreună cu sclavii lor în cetățile grecești din Asia Mică să solicite bani cu împrumut .
 În noaptea de după depunerea răscumpărării,(venite în principal din Milet)  Caesar a adunat o „flotă improvizată” din portul Milet și a atacat adăpostul piraților, le-a dezorganizat o parte din flotă și a scufundat câteva nave, capturând câteva nave și mulți oameni. A capturat de asemenea prada piraților.

În prima etapă, prizonierii au fost predați proconsulului Juncus, la Bithynia. Cum Juncus ar fi preferat să vândă prizonierii ca sclavi, Caesar a revenit rapid , înainte de a fi fost primită o scrisoare de la proconsul și i-a crucificat pe prizonieri, așa cum promisese. (istoricii menționând că totuși ordonase să fie strangulați înainte, pentru a le scurta chinul) 

Și apoi s-a dus la Rhodos, la școala lui Apollonius, fiul lui Molon. 

Matase de mare

Printre țesăturile cele mai luxoase din lumea antică romană era și mătasea de mare- Byssus. 

 Era vorba despre fire aurii foarte subțiri, foarte rezistente, care sclipeau la lumina soarelui și din care se țeseau materiale  foarte plăcute la pipăit, ușoare și fine, mai subțiri decât mătasea produsă de viermii de mătase.
Materialul acesta scump , cu proprietăți cu totul speciale rămăsese un mister , căci secretul lui se pierduse.
Mai rămăseseră doar piese disparate, datând din Evul Mediu. 
Cea mai veche manufactură păstrată e o bonetă tricotată datată din secolul XIV și care se păstrează în basilica din Saint-Denis. 
Se mai păstrează și un strai religios creștin- se spune că ar fi aparținut sfântului Denis- , datând din sec. al XII-lea . Se păstrează în basilica din Saint-Yves la Louannec (în Bretania).

În cazul acestui veștmânt bisericesc,el a fost brodat cu grifoni și arbori ai vieții cu firul auriu de mătase de mare (byssus).

S-a stabilit în cele din urmă că era vorba despre filamentele foarte subțiri produse de o scoică marină de mari dimensiuni din Mediterana , Pinna nobilis. 

 Cu acele filament scoica se prinde de fundul mării. Scoica poate atinge lungimea de 1m .

Meșterii din antichitate recoltau aceste scoici, le separau filamentele și le filau cu grijă, țesând din ele apoi acea țesătură luminoasă de o frumusețe incredibilă.
Din păcate pescuitul excesiv și poluarea au dus aproape la dispariția acestei scoici marine, iar meșteșugul țeserii filamentelor rămăsese cunoscut doar câtorva oameni din Sardinia. În regiunea Sant’Antioco din Sardinia, o familie a păstrat tehnicile tradiționale, transmițând din generație în generație procedeele de curățare, toarcere manuală și țesere a acestor fire prețioase. Pescarii atribuiau acestei țesături și proprietăți terapeutice, folosind-o la pansarea rănilor, convinși de proprietățile ei hemostatice. Chiara Vigo ar fi ultima persoană în viață care să știe să prelucreze acele fire, dar scoicile cu pricina fiind grav amenințate cu dispariția, pescuirea lor e total interzisă.
În secolul al XIX-lea încă se mai confecționau obiecte d elux din aceste fire.
În 1822 episcopul din Tarente i-a oferit regelui Frederic Wilhelm II aflat în vizită la Neapole o pereche de mănuși țesute din byssus.
În 1893 se făcuse un manșon din smocuri de filamente de byssus aranjate să semene cu o blană aurie strălucitoare.

Scoica pinna nobilis trăiește în apele de mică adâncime și filtrează cam 6 l de apă pe oră! Are nevoie de o bună luminozitate a apei, de o apă de mare nepoluată, în curent lent și regulat care să conțină particule nutritive suficiente și de prezența unei alge spongioase, Padina pavonia, care facilitează înmulțirea scoicii.

Obținerea firelor

Scoica se ancorează de fundul nisipos al apei cu o tufă de filamente , care sunt secretate de o glandă și se întăresc în apa mării.
Scoicile erau pescuite intensiv în antichitate cu un instrument menționat de Pliniu cel Bătrân, numit pernilegum: două tije de fier curbate să formeze un clește , la extremitatea unui mâner lung. Pescarul prindea cochilia în clește și o rotea ca să o smulgă din solul marin. Apoi scoica era despicată, pentru a recupera toată lungimea filamentelor. 
Tufele de filamente ce cântăreau cam 1,5 grame fiecare erau spălate timp de 12 zile în apă dulce, uscate în loc umbrit dar ventilat, apoi ținute în urină de vacă (mai nou în zeamă de lămâie) timp de 36 de ore.
Urma spălarea repetată cu ierburi care fac spumă , uscarea la umbră, apoi cardarea în două etape: mai întâi pe o scândură de cardare cu cuie, apoi cu o perie fină. 
Apoi firele, care își pierduseră 5/6 din greutate, erau filate (toarse ). Se încredința acestă muncă degetelor delicate ale fetelor tinere, care nu aveau încă mâinile asprite de muncă. 
Se foloseau duse lungi de cca 30 cm, lestate cu plumb. Se obținea fie un fir neted, pentru broderii, fie un fir dublu răsucit, mai rezistent, pentru țesături. 
Pentru 250 g de fir erau sacrificate o mie de scoici. 

Colorare cu purpură

Țesătura putea fi colorată apoi cu purpură, culoarea prețioasă obținută din murex , o moluscă cu cochilie spiralată  și ghimpi.
Acești melci de mare erau recoltați în nopțile cu lună plină din martie și iunie, când se petrecea fecundarea moluștelor. 
Cochilia dură era zdrobită cu grijă, ca în interiorul intact să se găsească glandele purpurigene. Acestea erau ținute trei zile în sare de mare, în vase enorme de argilă , apoi se adăuga apă dulce în proporție de 1/2 și se fierbeau timp de 10 zile în mod controlat. Se folosea un cazan de plumb pus într-o groapă placată cu cărămizi . Cazanul era încălzit printr-o conductă orizontală legată la un cuptor aflat la oarecare distanță. Cu linguri perforate se eliminau fragmentele de scoică, pentru a se păstra doar lichidul colorat.
Culorile obținute variau de la albastru azuriu la roz deschis, roșu ca sângele sau violet aproape negru. 
Broderie cu fir de mătase de mare. 

Din 1992, cercetătorii coreeni de la institutul POSTECH au reușit să recolteze filamente  de la altă specie de scoică, Atrina pectinata, care era crescută pentru consum. Filamentele produse de această moluscă sunt asemănătoare cu cele produse de Pinna nobilis. 

S-a constatat astfel că faimosut efect strălucitor provenea de la nanostructuri microscopice aflate în interiorul fibrelor și care curbează și reflectă lumina , în mod asemănător cu aripile de fluture sau cu bulele de săpun. 

Prin folosirea scoicilor cultivate pentru producerea de perle pentru obținere de Byssus se utilizează practic acele părți ale scoicilor ce erau până acum aruncate.
Filamentele sunt clătite cu apă de mare, apoi cu apă dulce și uscate în aer liber. Apoi sunt pieptănate și toarse manual, pe fuse mici de lemn. În final firele sunt muiate în suc de lămâie și se usucă iarăși, se piaptănă și se țes. 

Creatorii de modă se pot inspira

Deja se preconizează confecționarea de piese de îmbrăcăminte de lux din această materie primă:
Accesorii (fulare, cravate, pălării, mănuși)
Fire de brodat  
Bustieră, sau chiar costum..
Decorațiuni interioare..

23 August 1944

 În anul 2014 (pe 23 august) a apărut în ziarul Adevărul un articol pe care eu, una, l-am citit abia azi, pe net.

Și am citit acolo, cu uluire, o mulțime de fapte premergătoare acelei zile de maximă importanță pentru istoria noastră și care nu ne-au fost prezentate niciodată la școală, fie și pe scurt.
Așa că m-am gândit să reiau aici câte ceva din acel articol, că poate pricepem mai bine cum s-au petrecut faptele atunci.

În primul rând, ce s-a întâmplat pe 23 august 1944?

Regele Mihai l-a arestat la palatul regal pe Ion Antonescu, predându-l apoi grupării comuniste ce l-a trimis armatei sovietice aflate în ofensivă.

În seara aceleiași zile, regele Mihai a citit la radio o „Proclamație către țară” , în care se afirma că 

„România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii”, fără ca acest armistițiu să fi fost încheiat!
Și se ordona armatei să înceteze lupta, primind cu încredere armata sovietică. 
Armistițiul a fost semnat de fapt pe 12 septembrie 1944, la Moscova.

De ce e important ? Pentru că în acest interval dintre 23 august și 12 septembrie armata sovietică a luat prizonieri militarii români acum dezarmați și și-a însușit tehnica militară (nave, submarin, tancuri, trenuri, avioane) . Așa se explică numărul imens de prizonieri ofițeri și soldați.

Dar cum se explică faptul că Ion Antonescu nu încheiase un armistițiu cu forțele aliate? 

Eforturile disperate ale lui Ion Antonescu de a scoate țara din război cu cât mai puține pierderi.

Aflăm că încă din februarie 1943 mareșalul Ion Antonescu îi propusese lui Mussolini să iasă simultan din război , dat fiind că războiul dus de Hitler mergea spre o catastrofă.
(Armata germană fusese înfrântă în Africa în noiembrie 1942, armatele sovietice străpunseseră blocada Leningradului în ianuarie 1943 iar în februarie 1943 armatele germană și română capitulaseră la Stalingrad) 

În noiembrie 1942, venind de la o întrevedere cu Hitler, Antonescu spusese lui Gheorghe Barbul:  : „Germania a pierdut razboiul, trebuie acum sa ne concentram să nu îl pierdem pe al nostru”.

Ion Antonescu, ce luptase pe front și în primul război mondial și avusese de-a face cu trupele rusești/sovietice din postura de aliați, dorea să evite cu orice preț ca România să fie ocupată de trupele sovietice.

În acelaș timp, era conștient că la orice semn de „defecțiune” față de alianța cu germanii aceștia ar fi devenit inamici extrem de periculoși.

Când Maniu și Brătianu au propus să fie retrase trupele române de pe front și să iasă astfel din război, Ion Antonescu a răspuns (pe 12 august 1943):

„  Stiti cä italienii care sunt o mare putere" sunt tinuti in propria lor tara pe front intre baionete germane, și că Germania..., pentru a salva cauza lor nu ezita sa treaca prin foc și sabie sub ochii armatei și ai populatici civile, pe oricine, de la general pâna la soldat, care incearcă cea mai mica defectiune. Noi suntem un popor mic. Trupele noastre se gasesc inclestate cu inamicul la 1 000 km de granita. Liniile de comunicatie sunt in mainile germanilor și pazite de ei. Soldatii nostri primese hrana și munitiile numai din depozitele lor, neavand nici unul in lungul liniei de comunicatie care leaga tara cu ei. lată situatia. Puteti constitui in mintea dumneavoastra si a Domnului Maniu, ce s-ar intarnpla instantaneu cu bravii nostri soldati si ofiteri daca conducerea statului le-ar da ordin sa paraseasca frontul și sä vina in tara? Îsi poate lua, un om normal si cu buna judecata, raspunderea incercării unei astfel de actiuni și rnai ales a consecintelor ei?”
(cf. Revista -istorică-an05-1994-09-10-nr09-10 art Constantin Hlihor)

Ion Antonescu aprecia că ostașii români ar fi fost victime ale armatei germane, dacă ar fi încetat să lupte alături de aceasta și a căutat să evite asta.

Pentru a-i interesa pe americani să deschidă al doilea front în Balcani, Atasatul militar roman la Ankara, colonelul T. Teodorescu comunica, la 30 septembrie 1943, in numele maresalului Antonescu, generalului Arnold, ca, in cazul intrării trupelor anglo americane in Romania, înaintea celor sovietice, statul roman va pune la dispozitia lor: 42 vagoane de aur, 2 de valuta in hartie, 400 de grau, 300 de porumb si 22 de divizii complet echipate, cu excepția tunurilor grele A.T. (antitanc n.n.) si a vehiculelor de luptă și blindate" 

 Modul cum s-au comportat trupele sovietice pe teritoriul romanesc arata clar cà cererea lui Ion Antonescu era perfect îndreptatita, insa el nu avea de unde sa cunoasca exact faptul ca la Conferinta de la Quebec (septembrie 1943) se hotarasera deja viitoarele zone de ocupatie militara anglo-americane si sovieticilor le revenea spatiul european până  la Elba

În septembrie 1943 începuseră negocieri secrete pentru încheierea unui armistițiu cu englezii și cu americanii. Serviciile secrete aliate s-au întâlnit la Cairo și s-a decis trimiterea colonelului britanic De Castelaine și a altor doi ofițeri în România, pentru a intermedia armistițiul României cu Aliații. De Castelaine a fost instalat, după parașutare, într-un apartament la ultimul etaj al Jandarmeriei. Ca urmare, principele Barbu Știrbei a fost trimis în secret la Cairo (sub numele de Bond) , cu pașaport și împuternicire  de la Antonescu , pentru a duce tratative de pace separată. 

Dar, ce să vezi, englezii au divulgat nemților misiunea lui Barbu Știrbei, dorind ca România să continue să lupte contra sovieticilor, pentru a le încetini înaintarea. 
În acelaș timp, românii solicitau în cadrul negocierilor revenirea Transilvaniei de Nord (răpită prin Dictatul de la Viena) la România, dar englezii și americanii amânau această discuție pentru Conferința de Pace....

La mijlocul lunii septembrie 1943, Mihai Antonescu îi transmitea lui Dulles că  „participarea României la razboi nu mai e decât simbolică. A rupe cu acest simbol, înseamna a expune România celor mai grave represalii. Asta nu e cu putinţă decât în cazul unei debarcari aliate”.
Pleda deci , ca și englezii, pentru o debarcare a trupelor americane în Balcani.
Preciza, de asemenea că România dispunea de resurse care nu ar trebui să cadă în mâinile nemților, în cazul unei  ieșiri din război fără sprijin aliat.
El a transmis că România dispunea la acea dată de 45 de vagoane de aur, de mari cantități de cereale și de un milion de soldați înarmați. 

 „Numai guvernul de azi poate refuza nemţilor aceste rezerve preţioase. În ziua când Mareşalul ar dispărea, nemţii ar lua totul pentru nevoile lor, iar la guvern ar aşeza slugi politice, probabil chiar pe foştii legionari, care ar suprima pe toţi adepţii lui Antonescu şi pe toţi rezistenţii, adică toată elita românească”. 

Analiza  lui Mihai Antonescu era exactă, însă  rezervele de aur şi de cereale nu au fost luate de către nemţi, ci de ruşi, iar milionul de ostaşi, din cauza complotului Palatului Regal şi al grupului de complotişti - Bodnaraş, Dămăceanu, Aldea, Racoviţă - a fost dezarmat.

 Circa 175.000 dintre ei au luat drumul lagărelor sovietice.

 „Poarta Iaşului” a fost deschisă fără lupte trupelor sovietice prin trădarea pusă la cale pe 13 iunie 1944.
Parașutarea agentului sovietic Emil Bodnăraș

În primăvara anului 1944 a fost parașutat în Romania agentul și ofițerul în serviciile secrete sovietice Emil Bodnăraș (Emilian Bodnarenco), ce avea misiunea de a face legătura între partidul comunist din România și cercurile palatului Regal. Culmea e că Bodnăraș a fost ascuns după parașutere inclusiv de prințul Barbu Știrbei, care a considerat probabil că agentul sovietic va ajuta la încheierea armistițiului, fără să știe însă care va fi rolul său pe lângă regele Mihai. 

În octombrie 1943 s-au făcut încercări de armistițiu cu englezii la Lisabona. 

S-a apelat chiar și la papă...
În ianuarie 1943 fuseseră emise de către americani cereri de capitulare necondiționată adresate țărilor Axei, inclusiv României. În octombrie 1943 la Conferința miniștrilor de externe de la Mocova, ministrul de Externe al URSS a afirmat că "singurul om ce poate face o atare schimbare de front în România este Maresalul Antonescu". 
În negocierile de la Cairo, Departamentul de Stat al SUA a salutat propunerile româneşti de armistiţiu, arătând că "noi credem că ei singuri (românii) trebuie să decidă dacă vor o lovitură de stat a lui Maniu sau ieşirea din Axă o va face guvernul Antonescu. Dar, pentru o schimbare de front, recunoaştem că, dacă Mareşalul Antonescu vrea şi este hotărât sa o facă, numai el are mijloacele necesare şi cele mai mari şanse de succes". Dar Roosevelt ramânea neclintit în cererea sa de capitulare necondiţionată.

Stockholm: primele negocieri cu URSS si unele avantaje

Deoarece negocierile de la Cairo trenau din cauza poziţiei rigide a SUA, guvernul Antonescu începe negocierile de armistiţiu la Stockholm cu guvernul sovietic. Contactul, discuţiile şi negocierile din capitala suedeză se concretizează prin formularea unor condiţii precise de armistiţiu şi nu de capitulare necondiţionată, cum ceruse Roosevelt la Cairo. 

• Trupele române de pe front, fie se predau ruşilor, fie vor ataca trupele germane. Ruşii se obligau să le aprovizioneze cu armament şi alte materiale necesare şi să rămână la dispoziţia lui Antonescu şi Maniu pentru a restabili independenţa şi suveranitatea României;
• Ruşii acceptă ca România să dea un ultimatum de 15 zile Germaniei, pentru a-i părăsi teritoriul înainte de a-i declara război. În cazul retragerii trupelor germane, România poate rămâne neutră;
• Arbitrajul de la Viena este nul şi neavenit. Transilvania revine la patria-mamă în totalitate;
• Ruşii se mulţumesc numai cu o fâşie de trecere în nordul ţării, iar guvernul român poate să-şi exercite funcţiile într-o parte a ţării neocupată de armatele sovietice.

În paralel cu nogocierile de armistiţiu de la Stockholm şi Cairo şi cu urzirea complotului regal,, prin trimişii regelui se duceau tratative şi de către Partidul Comunist de scoatere a României din războiul antisovietic. Oricât s-ar nega sau subestima azi, PCR a jucat un rol important în complotul de la Palatul Regal si în tradarea de la Iaşi, dar si în desfăşurarea ulterioară a evenimentelor declanşate la 23 august 1944.

Acțiunile sovieticilor

Conceptia dictatorului sovietic, Stalin, potrivit careia :
„Orice stat isi impune sistemul sau social pană acolo unde poate ajunge armata sa" 

În noaptea de 13/14 iunie 1944, are loc o întâlnire conspirativa (ultima) a reprezentantilor PCR, Emil Bodnaras si Lucretiu Patrascanu, cu reprezentantii Palatului Regal si ai armatei:generalii Constantin Sanatescu, Aurel Aldea si Gheorghe Mihail, colonelul Dumitru Damaceanu, Ioan Mocsony Stârcea, Mircea Ioanitiu si Grigore Niculescu-Buzesti, cifrator în Ministerul Afacerilor Externe român.
 Cu acest prilej, Emil Bodnaras a criticat orientarea cercurilor palatului de a reduce actiunea de răsturnare a lui Antonescu la o simpla lovitură de palat înfaptuită de un grup de persoane si de a evita o participare mai larga a maselor la luptă.
Emil Bodnaras a prezentat în final planul Partidului Comunist  [] O problema ignorata pâna acum de istorici priveste deschiderea frontului de la Iasi la 20 august 1944.
Dupa plecarea participantilor de la consfatuirea cu comunistii din 13/14 iunie 1944, au mai ramas în incinta pentru o "consfatuire de rutina" Emil Bodnaras si Dumitru Damaceanu care au stabilit în strict secret ca, în scopul înlaturarii lui Antonescu si pentru a grabi iesirea României din razboi, un segment de front de la Iasi, denumit conspirativ "Poarta Iasiului" sa fie deschis din punct de vedere militar la o anumita data[]"

La 23 august 1944, Emil Bodnaras a participat impreuna cu Lucretiu Patrascanu, ca reprezentanti ai PCR, la lovitura de stat organizata de catre Regele Mihai pentru rasturnarea de la putere a guvernului maresalului Ion Antonescu. A facut parte din grupul de comunisti care l-a preluat in custodie pe maresalul Ion Antonescu si pe ministrul Mihai Antonescu. Cei doi au fost tinuti prizonieri intr-o casa conspirativa a comunistilor inainte de a fi predati autoritatilor militare sovietice."

"Pe 5 noiembrie 1947, a devenit ministru al Apărării şi a coordonat activitatea de Sovietizare a armatei. Bodnăraş a trimis un număr de tineri români credincioşi cauzei comuniste la Moscova pentru a studia în diferite şcoli militare."

 Pe 23 august 44

În dimineaţa zilei de 23 august 1944, Antonescu aştepta răspunsul de la Stockholm,  pentru a semna armistiţiul cu URSS. În aşteptarea răspunsului, el a cerut scrisori de la Maniu şi Brătianu, pentru susţinerea armistiţiului. Între timp, de la Stockholm a sosit la Ministerul Afacerilor Externe acceptarea sovietică la propunerile româneşti de armistiţiu. Telegrama, în loc să-i fie înmânată lui Antonescu, Grigore Niculescu-Buzeşti, participant la conjuraţie, o înmânează Regelui.
În situaţia dată, Regele, fără să vorbească despre telegramă şi implicat în complot alături de comunişti, le comunica lui Maniu şi Brătianu că va intra în acţiune şi va face singur armistiţiul, fiind sătul de tutela lui Antonescu.

Deşi Mareşalul Antonescu nu a primit telegrama aşteptată, a mers totuşi la Palat şi acolo a fost arestat. Că Antonescu era hotărât să încheie armistiţiul cu URSS rezultă şi din faptul că în seara de 22 august l-a convocat pe ministrul german la Bucureşti, Clodius, şi în prezenţa generalului Pantazi, ministru de război, i-a adus la cunoştinţă ca România a cerut armistiţiul.

Armistiţiul sovietic cu România era o necesitate şi pentru Rusia. Poziţiile întărite româno-germane din Moldova, care au rezistat la numeroase atacuri sovietice, prezentai pericolul transformării României într-un teatru de război. De aceea, toţi factorii interesaţi în destinul României, inclusiv Rusia, căreia o rezistenţă pe linia de fortificaţii i-ar fi afectat interesele în Balcani, au considerat ca necesară ieşirea ţării din război prin încheierea unui armistiţiu. Prin trădarea de la Iaşi, de la 20 august 1944, frontul româno-german din Moldova a căzut fulgerător. La 23 august 1944, ora 13.00, trupele sovietice, aflate în marş prin Moldova, deoarece nu au întâmpinat nicio rezistenţă, se aflau la 60 km de Focşani, iar la ora 18.00 avangarzile sovietice au ajuns la linia de fortificaţii.

Solutia oferita regelui Mihai in dupa-amiaza zilei de 23 august 1944 de catre Mihai Antonescu si Ion Antonescu nu mai poate fi considerata astazi drept un retuz al maresalului de a incheia armistitiul cu Natiunile Unite. Intentia lui era cunoscuta nu numai de oamenii politici romani 24, dar si de serviciile secrete germane . Potrivit mărturiilor celor care au participat la lovitura de stat, Ion Antonescu si Mihai Antonescu au cerut un ragaz de douraeci și patru ore pcntru a se cunoaste rezultatul negocierilor din capitalele Turciei și Suediei, concomitent cu organizarea unei noi rezistente pe aliniarnentul fortificat Focsani Braila-Galati si Carpati .

Cererea ragazului amintit ne apare astazi ca indreptatita. deoarece regele și opozitia nu erau ân posesia vreunui accept sau conditii concrete din partea aliatilor, or stint este faptul ca nici un adversar nu-ti ofera conditii bune prin armistitiu decat daca este convins ca poti sa i le impui. 

Ion Antonescu, ca militar, cunostea foarte bine ca o noua rezistenta romaneasea nu putea modifica soarta razboiului, dupa cum nici bataliile purtate de armata romana in vara anului 1917 n-au influentat decisiv deznodamantul primului razboi mondial, insä castigul pentru romani s-a prezentat ca imens. A fost salvat atunci statul roman. In competitie cu aliatii sai pentru Berlin, Uniunea Sovietica n-avea interes sa fie oprita pe Carpati. Arestarea maresalului si a primului sãu colaborator a anulat posibilitatea de a negocia in momentul oportun, considerat a fi fost tocmai oprirea ofensivei sovietice declansate la 20 august 1944.

Regele ordonă încetarea focului înaintea semnării Armistiţiului

La ora 22.00, în ziua de 23 august, prin Comunicatul Regelui Mihai, s-a ordonat încetarea focului între trupele române şi cele sovietice, dar, pentru că armistiţiul cu sovieticii nu era semnat, ruşii au continuat să captureze militarii români. Aşa au luat drumul Siberiei circa 175.000 de militari români, 40.000 dintre aceştia au fost internaţi în lagărul de la Bălţi din Basarabia, unde au murit de foame sau de frig, de boli sau au fost executaţi de comisari basarabeni din Armata sovietică, între ei numărându-se şi maiorul Alexandru Bârlădeanu.

Armistiţiul s-a semnat abia pe 12 septembrie

Conform articolului din Adevărul.ro, Criticii actului de la 23 august 1944 (şi nu sunt puţini) îl consideră ca "act de înaltă trădare", iar alţii o "gravă eroare politică". Aceştia susţin că Mareşalul Antonescu trebuia lăsat să încheie şi să semneze armistiţiul,armata de un milion de oameni fiind un argument puternic, în condițiile în care sovieticii erau interesați în special de viteza de înaintare spre vest.

 

Prin arestarea lui Antonescu şi capitularea întregii armate, din ordinul Regelui Mihai, înaintea semnării armistiţiului cu ruşii, România a pierdut baza juridică şi morală a apărării drepturilor sale.

Capitularea necondiţionată a însemnat un dezastru naţional, un mare calvar pentru România, cu urmări pe lungă perioadă de timp. Alături de cei circa 175.000 de militari români care au luat drumul lagărelor sovietice de prizonieri după 23 august 1944, au mai fost deportaţi în URSS peste 20.000 de alti români şi 72.000 de români de etnie germană. Prin nesemnarea armistiţiului şi capitularea necondiţionată, România şi-a pierdut definitiv libertatea, i s-a refuzat statutul de ţară cobeligerantă, deşi a fost a patra putere militară participantă la înfrângerea Germaniei fasciste.

În decurs de un deceniu şi jumătate, după 23 august 1944, România a fost furată de ruşi de cel putin trei miliarde de dolari, în locul celor 300 de milioane impuse prin "armistiţiu" dictat de Moscova.

Semnarea armistiţiului cu URSS, care conţinea destule condiţii împovărâtoare pentru România, faţă de armistiţiul negociat cu Antonescu, a fost tărăgănată pâna la 12 septembrie 1944, iar protocolul privind raporturile dintre Armata română şi Armata sovietică a fost semnat abia pe 25 septembrie, ceea ce a făcut ca Armata română să se angajeze singură în luptele pentru eliberarea Transilvaniei, reuşind ca, până către jumătatea lunii septembrie, să fie respinse de pe teritoriul României, pâna la frontiera vremelnic impusă, trupele hitleristo-hortiste.

Când Pătrăşcanu a întrebat de ce condiţiile de armistiţiu impuse de URSS României sunt mai grele decât cele oferite lui Antonescu, Molotov i-a răspuns: "Antonescu reprezenta România, iar voi nu reprezentaţi pe nimeni".

Generalul rus I.Z.Susaikov , șef al Comisiei de Control Aliate,împreună cu regele Mihai la București în timpul celebrării celei de a doua aniversări a rupturii României cu Germania 
Fotografie de pe 14 septembrie 1946

(scria New York Times)

Revista_istorica_an05_1994_09_10_nr09_10

PDF (revistaistorica.com)