Cine a fost și ce a făcut Marcus Antonius?
Se născuse pe 14 ianuarie, în 82,
83 sau 86 î.Hr.
Pretindea că familia sa descinde din Hercules .
N-avea cognomen , ginta Antonia fiind o familie plebeiană destul de recentă.
Numele său complet era:
Marcus Antonius Marci Filius Marci Nepos(Marcus Antonius fiul lui Marcus, nepotul lui Marcus)
Tatăl lui Marcus Antonius fusese Marcus Antonius Creticus , un bărbat cam lipsit de bani, dar gata să-și ajute totuși prietenii. De origine plebeiană, ajunsese la demnitatea de consul , apoi pretor, cu puteri nelimitate geografic pentru a-i combate pe pirați.
Iar mama sa fusese Julia, din familia Cezarilor, verișoară îndepărtată cu Caesar. femeie lăudată de Suetonius pentru înțelepciunea și virtutea ei. Cum Antonius Creticus murise în anul 75 î.Hr, ,sau poate în 72 sau 71 î.Hr, Julia s-a recăsătorit cu Cornelius Lentulus, când Antonius avea 8 -12 ani. .
Tatăl său vitreg , Publius Cornelius Lentulus Sura (114-5 dec.63 î.Hr) nu-i dădea prea multe motive de laudă. Fusese ales consul de către popor, dar a fost destituit de Senat, oficial pentru modul său de viață.
A fost acuzat de Sylla în 81 î.Hr că a delapidat bani publici , a refuzat să predea conturile . I-a arătat lui Sulla gamba sa („sura”),unde erau loviți de obicei copiii care pierdeau la jocul cu mingea...deci a luat în derâdere autoritatea dictatorului.
A fost expulzat din Senat pentru imoralitate, în anul 70 î.Hr .
Ales pretor, a revenit apoi în Senat , în anul 63 î.Hr, când s-a raliat conjurației lui Catilina . Conspiratorii au fost arestați , și-au mărturisit vina și au fost condamnați la moarte, pe 5 decembrie 63, din ordinul lui Cicero. Caesar s-a opus execuției , pledând pentru deportarea vinovaților, dar Cicero a convins Senatul.
Se spune că Cicero nu a permis să dea corpul lui Cornelius Lentulus familiei pentru ceremoniile funerare decât după ce Julia se aruncase la picioarele soției lui Cicero ca să o roage. Dar Suetonius spune că a fost o calomnie, căci toți condamnații au avut ceremonii funerare.
- Marcus Antonius a avut doi frați mai mici:
- Caius Antonius - ce a fost legat (adică trimis personal, reprezentant) al lui Caesar în 49 î.Hr în timpul războiului civil, când s-a predat lui Pompei pe insula Curicta (azi Krk) iar oamenii săi au fost integrate legiunilor pompeiene.I-a pus serioase probleme cu transportul pe marea Adriatică
După victoria lui Caesar de la Pharsala, Caius e eliberat și iertat de acesta. După uciderea lui Caesar, l-a secondat pe Decimus Junius Brutus , ținându-i locul la Roma. Numit apoi guvernator al Macedoniei, e luat acolo prizonier de Marcus Junius Brutus și de Marcus Tullius Cicero, fiul oratorului. În primăvara anului 42 î.Hr a fost executat din ordinul lui Brutus pentru a se răzbuna moartea lui Decimus Junius Brutus Albinus (în luptă la Modena) și a lui Cicero (ucis din ordinul lui Marcus Antonius) - Lucius Antonius-celebru pentru provocarea războiului din Perugia (În 41-40 î.Hr el se refugiase acolo și a fost asediat de trupele lui Octavianus , care a cucerit orașul după lupte îndelungate, căci se bucura de fortificații solide făcute de etrusci) )
Cicero ne-a lăsat un portret ce nu îl măgulea pe Marcus Antonius, descriindu- ca având aventuri homosexuale și ducând o viață dezordonată, cu beții și promiscuitate.
Sigur, scrierile lui Cicero trebuie să fie corelate și cu alte mărturii, că puteau fi tendețioase.
O tinerețe zbuciumată alături de Curion și Publius Clodius Pulcher
Dar și Suetonius a scris că Antonius, fiind „de o mare frumusețe”, era căutat de tineri corupți precum Curion, care l-a antrenat într-o viață destrăbălată , cu beții și cheltuieli nesăbuite. Gonit de tatăl lui Curion, Antonius a plecat în Grecia, unde a făcut exerciții militare și și-a îmbunătățit elocința. Dar în acelaș timp a aderat cu entuziasm la viața orientală iubitoare de fast și ostentație.
Suetonius spune că „Demnitatea și noblețea trăsăturilor lui anunțau un bărbat de sorginte nobilă: barba sa deasă, fruntea lată, nasul acvilin, aerul viril răspândit de întreaga lui persoană îl făcea oarecum asemănător cu statuile și portretele lui Hercule.”
El accentua această impresie prin modul în care se îmbrăca: „își încingea centura foarte jos, avea o sabie mare la șold și purta peste vestmânt o capă din stofă grosolană.
Ceea ce oamenii de bine nu puteau tolera la el era că se lăuda cu orice ocazie, își bătea joc de ceilalți , nu se sfia să bea în public și să se așeze la masa soldaților pe care îi găsea mâncând.”
Ascensiunea tânărului Marcus Antonius.
Ascensiunea lui Antonius e strâns legată de protecția conferită de Caesar, care recunoscuse curajul său.
Antonius a intrat în trupele lui Caesar în Gallia, în 54 î.Hr.
E posibil ca Julius Caesar să fi simțit o simpatie față de tânărul confruntat cu probleme ce fuseseră și ale sale în adolescență: rămas orfan de tată, având probleme financiare, nevoit să lupte pentru a-și construi un viitor prin forțe proprii.
Și cum mama lui era din ginta Julii- încă un motiv să-l ajute.
Caesar l-a susținut să devină Questor în Galia, în 53 î.Hr, apoi augur , iar în 49 î.Hr tribun al poporului.(Plutarch scrie că Antonius a căpătat postul de tribun al poporului prin elocința lui în fața mulțimii, dar și datorită banilor pe care Caesar îi punea la dispoziție )
În iarna anului 50-49 î.Hr Caesar a plecat în Italia să viziteze orașele municipale și coloniile, ca să-l recomande pe questorul său Marcus Antonius care îi va ține locul (conform lui Hirtius).
În anul 50 î.Hr Caesar (ce era pontifex maximus) l-a sprijinit pe Marcus Antonius să devină augur , adică prelat ce interpreta semnele considerate prevestitoare. Tot atunci a fost ales tribun al poporului și a devenit un membru influent al vieții politice romane.
A urmat apoi conflictul lui Caesar cu Senatul, Caesar a trecut Rubiconul ceea ce a însemnat începutul războiului civil. Și cum Pompei își luase trupele și fugise, Caesar a intrat în Roma fără opoziție militară. . Cum Marcus Antonius îl secondase cu succes, Caesar l-a numit Magister Equitum (adjunctul său militar-echivalent cu un șef de stat major astăzi) În 48 î.Hr. și s-a ocupat de administrarea Italiei și Romei în absența lui Caesar.
Atunci au apărut problemele care au făcut ca protectorul său, Caesar să nu mai aibă deplină încredere în el.
Din descrierile pe care i le-au făcut istoricii antici, Marcus Antonius apărea ca un fel de forță a naturii, cu un curaj remarcabil în luptă, cu vigoare fizică redutabilă, iubitor de petreceri și de femei, de glume grosolane și de familiaritate excesivă.
În anul 47 î.Hr, după ce Caesar traversase Adriatica în urmărirea lui Pompei și obținuse victoriile de la Dyrrachium și de la Pharsala, cucerise Egiptul și avusese aventura romantică împreună cu Cleopatra, el s-a îndreptat spre nord învingându-l și pe Pharnace, regele Pontului. În acest timp partidul Optimates (susținut de Senat) adunase în Africa 14 legiuni pentru a-l zdrobi pe Caesar.
În acest moment critic, patru legiuni de veterani ai lui Caesar (VII,IX, X și XII) erau cantonate în Italia sub comanda lui Marcus Antonius. Antonius nu a fost capabil să gestioneze situația în care plata legiunilor întârziase iar legionarii începuseră să prade prin zona respectivă, ceea ce Caezar interzicea categoric în Italia. Se pare că Antonius „își dăduse în petec” cu ceva mai multă băutură...
La o dată necunoscută înainte de anul 50 î. Hr, Marcus Antonius se căsătorise cu Antonia Hybrida Minor,(ce era și verișoara sa primară) fiica unui senator învinuit de atrocități în Grecia și apoi de complicitate cu Catilina. (Caesar l-a obținut iertarea de exil și în anul 44 Î.Hr socrul Caius Antonius Hybrida era din nou consul ..)
Au avut o fetiță, Antonia, între anii 54 și 49 î.Hr. Ea e cunoscută ca Antonia din Tralles, căci s-a căsătorit mai târziu cu Pythodoros din Tralles și a avut ca fiică pe Pythodoris din Tralles, o regină din Pont.
În anul 47 î.Hr Antonius a bănuit-o pe soția lui că l-a înșelat cu Dolabella, așa că a repudiat-o și l-a atacat pe Dolabella .
Dar impresia pe care o lăsa (conform lui Suetonius) era detestabilă
:„ dezmăț la masă, cheltuieli excesive, frecventarea de locuri infame , dormitul în plină zi , comedii și petreceri organizate pentru a sărbători nunțile unor farsori sau bufoni. Se povestește că , după ce băuse toată noaptea la nunta mimului Hippias, a doua zi, cum convocase adunarea poporului, el era atât de beat că a vomitat de față cu toată lumea , iar unul dintre prieteni și-a întins roba în fața lui....curtezana Cyteris, ieșită din aceeași scoală , care îi inspirase o pasiune violentă îl însoțea prin toate orașele unde mergea , dusă într-o litieră escortată de o suită la fel de mare ca a lui Antonius. Nu se putea vedea fără indignare cantitatea de veselă de aur și de argint dusă din ordinul său în călătoriile lui , care semănau cu pompe triumfale; că deseori se oprea la mijlocul drumului li punea să se ridice corturi pe malul câte unui râu sau în câte o pădure deasă, unde să i se servească dineuri somptuase; că pusese să se înhame lei la carul său ; că în orașele prin care trecea se alegeau casele oamenilor celor mai onești și ale femeilor celor mai virtuase ca să cazeze acolo curtezane și lăutari. Dar indignarea era cu atât mai mare cu cât în timp ce Caesar își petrecea nopțile în câmp, în afara Italiei și suporta atâtea oboseli și pericole pentru a stinge resturile acelui război important, alții, abuzând de autoritatea lui, îi insultau pe concetățeni prin luxul cel mai nerușinat.”
Se pare că aceste excese i-au făcut și pe soldați să comită tot felul de nedreptăți și de violențe.
Așa că Julius Caesar, întors în Italia cu ajutorul lui Dolabella și numit consul pentru a treia oară l-a luat drept coleg pe Lepidus și nu pe Antonius.
Caesar a reluat operațiunile militare cucerind rapid provinciile romane aflate sub controlul lui Pompei: la sfârșitul anului 46 cucerise Galia, Italia, Hispania, Sicilia și Sardinia.
Marcus Antonius se dovedise un ajutor valoros pe câmpul de luptă , în campania din Grecia, special la Dyrrachium. Probabil totul era să fie în preajmă un superior care să-l oprească de la excese😀
Casa lui Pompei (confiscată) a fost vândută la licitație; Antonius a cumpărat-o; dar când i s-a cerut să achite banii respectivi, el a fost extrem de indignat; și pentru asta, după cum a spus chiar el, a refuzat să-l însoțească pe Caesar în campania din Africa pentru că nu a fost recompensat cum trebuie pentru primele servicii aduse lui Caesar. Se pare că totuși Caesar îl determinase să-și modereze dezmățul , fără să-i ascundă cât de șocat era și ce critici îndreptățite își atrăgea.
Legiunile s-au răsculat. Situația risca să-l lipsească pe Caesar de patru legiuni de bază, în timp ce adversarii săi aveau 14 legiuni pregătite! Un pericol mortal! Antonius îl pusese într-una dintre cele mai grave situații din cariera sa militară.
Caesar s-a întors de urgență în Italia, a adunat trupele răsculate și , pentru că ei au cerut să fie demobilizați, a declarat cu hotărâre că i-a demobilizat pe loc și că va continua lupta în Africa recrutând alte legiuni, urmând ca după aceea să-i plătească și pe cei demobilizați.
Celebrul cuvânt rostit de el: Quirites! (Adică cetățeni, asta însemnând că au fost demobilizați pe loc).
Cele patru legiuni i-au cerut iertare și permisiunea de a lupta în continuare alături de el!
Caesar reușise să remedieze situația , prin sângele rece de care dăduse dovadă și cunoașterea psihologiei militarilor săi. Ei erau mândri că făceau parte din legiunile lui Caesar!
Dar a reținut că Marcus Aurelius nu era de încredere!
Căsătoria cu Fulvia
Într-acestea Antonius s-a căsătorit în anul 47 sau 46 î.Hr cu Fulvia, văduva lui Clodius (Publius Clodius Pulcher) și apoi a lui Curion. Ea avusese câte un copil din fiecare dintre aceste căsătorii anterioare .Cu Antonius au avut împreună doi fii: Marcus Antonius Antyllus și Iullus Antonius.
Plutarh spune despre Fulvia că era „prea puțin făcută pentru treburi și îngrijiri domestice”, fiind în schimb extrem de ambițioasă : „ ea nu ar fi fost mulțumită chiar să să domine un soț ce ar fi fost un simplu particular, ea avea ambiția să domine un bărbat care îi comandă pe ceilalți și să dea ordine unui general de armată”.
Astfel- consideră Plutarh- Fulvia i-ar fi dat lecții de docilitate lui Antonius, care ar fi devenit apoi mai ușor de dominat de către o femeie precum Cleopatra.
Caesar a plecat în Africa cu puține trupe, în decembrie 47 î.Hr, asediind câteva orașe- ca Adrumetum, așteptând întăririle din Sicilia pentru a înfrunta marea armată strânsă de partizanii pompeieni Metellus Scipion și Titus Labienus cu legiuni, mii de cavaleri (unii numizi, dar și cavalerie germanică și galeză aduse de Pompei), trupe de arcași și de prăștiași , elefanți.
Cum Caesar avea trupe puțin numeroase, el s-a mărginit să fortifice taberele . Numeroși cetățeni din orașele învecinate au început să vină în tabăra lui, plângându-se de comportamentul brutal al republicanilor, care pustiiseră zona pentru a împiedica trupele lui Caesar să se aprovizioneze cu hrană.
Caesar a primit și mulți dezertori din tabăra lui Scipion . Odată sosite întăririle din Sicilia, Caesar, a obținut o victorie majoră la Thapsus, în 6 aprilie 46î.Hr.
A urmat victoria lui Caesar de la Utica
În Iulie Caesar s-a întors la Roma. Veteranii au primit pământuri și recompense foarte mari, cetățenii au primit alocații . Săracii au fost scutiți de chirii pe un an. Au urmat festinuri publice și jocuri cu gladiatori , fiare, bătălii simulate și piese de teatru. Reconstruire de bătălie navală, curse de care..
Mulțimile din împrejurimi au năvălit în capitală , unii dormind chiar pe stradă, iar doi senatori au fost striviți de mulțime.
Caesar a vegheat ca bunurile confiscate să fie plătite la valoarea lor, chiar și de către Antonius.
Apoi au urmat reforme: modificarea calendarului , mărirea numărului de magistrați, reducerea numărului de beneficiari de grâu gratuit de la 320000 la 150000 (cu intenția de a transforma asistații social în muncitori) și restricții în privința plecărilor din Italia , i-a declarat cetățeni liberi pe toți medicii și învățații ce locuiau la Roma , (dat fiind că mulți dintre ei erau sclavi, în special greci. Ei puteau să fi ajuns în stare de sclavie în urma unor greutăți materiale, sau să fi fost luați prizonieri în diferite conflicte. )îmbogățind corpul electoral cu o componentă respectabilă. A luat măsuri de reducere a luxului privat, dar de dezvoltare a luxului pubic.
Răgazul nu a fost lung, căci pe 17 martie 45 î.Hr a urmat confruntarea armată din Spania, la Munda, între armata lui Caesar și armata fiilor lui Pompei Cnaeus și Sextus.
Cu puțin timp înainte , pe 23 februarie, Gnaeus Pompeius le ceruse locuitorilor din Ategua să-i denunțe pe simpatizanții lui Caesar și executase 74 de persoane! Ca urmare trei cavaleri din Hasta au fugit la Caesar și i-au spus că mulți alți cavaleri romani (equites) încercaseră să dezerteze. Gnaeus incendiase cetatea Ucubis, care îi închisese porțile .
La Munda, Caesar comanda o armată compusă în mare parte din tineri recruți, în vreme ce în fața lor era armata mult mai numeroasă a fiilor lui Pompei, compusă din veterani dar și din iberici. Când Caesar a dat semnalul de atac, tinerii militari nu s-au mișcat! Cu un gest disperat Caesar a strigat că în lupta aceea va muri și va fi ultima luptă a armatei lui, și-a scos casca pentru a i se vedea fața ,apoi a luat un scut și a călărit până la 3m în fața trupelor aliniate de inamic. Foarte multe proiectile au zburat spre el, dar niciunul nu l-a atins! Lângă el au venit tribunii săi militari, care l-au încadrat. Iar armata lui a pornit la luptă cu mare ardoare, obținând în final victoria. Cum se explică formidabilul său noroc?
Singura explicație este că veteranii recrutați de fiii lui Pompei luptaseră anterior sub comanda lui Caesar. Și pur și simplu nu au putut trage asupra lui! Au tras, la comanda comandanților, dar...nu l-au țintit pe conducătorul pe care îl adoraseră!
Totuși Caesar a fost în pericol de moarte, pentru că a fost rănit calul său, Venus cu o săgeată (sau suliță).
Caesar era înconjurat de adversari- cu care se lupta- și și-a făcut imediat calculul că dacă se va prăbuși calul să-și ia viața, pentru a nu fi luat prizonier. Dar calul a rezistat eroic până la sfârșitul luptei, când a murit. Caesar a pus să i se ridice o statuie.
Dar în acelaș an, în 45 î.Hr, unii dintre ofițerii apropiați lui Caesar complotau să-l ucidă.
Își dăduseră seama -probabil- că dacă vor să scape de Caesar vor trebui să-l ucidă printr-un atentat.
Complotul de la Narbonne
La Narbonne, la sfârșitul anului 45, când Caesar se întorcea victorios cu trupele sale din Spania și plănuise acolo un popas de câteva săptămâni- probabil pentru a oferi o relaxare trupelor. .
Gaius Trebonius, prieten și legat al lui Caesar în timpul războiului din Gallia , dar aflat în oarecare dizgrație căci nu făcuse față pompeienilor în Spania, i-a vorbit lui Marcus Antonius de proiectul de asasinare a lui Caesar. Erau implicați senatori și partizani ai lui Pompei refugiați acolo. Gaius Trebonius fusese și el partizan al lui Pompei, dar fusese iertat de Caesar după victorie.
(Legatus . în Roma antică era un reprezentant oficial cu misiuni diplomatice sau militare, un „trimis” al Senatului sau al unui conducător de rang înalt)
E de presupus că tatonase mai înainte părerile lui Antonius și avea încredere că Antonius dorește de asemenea moartea lui Caesar. .
Antonius a apreciat probabil că a-l asasina pe Caesar în mijlocul legiunilor sale victorioase ar fi însemnat moarte sigură pentru conspiratori (suntem în domeniul presupunerilor plauzibile). Oricum,se pare că Antonius a refuzat să participe, dar sigur nu i-a spus nimic lui Caesar!
Mai târziu, în Philipica a II-a, Cicero l-a acuzat în fața senatului pe Marcus Antonius că el fusese de fapt inițiatorul complotului de la Narbonne. Iar Cicero era bine plasat să știe cum a fost cu comploturile, că el fusese printre inițiatorii și teoreticienii legitimității uciderii lui Caesar , dacă nu principalul instigator și fusese confidentul complotiștilor în toată perioada pregătitoare a crimei.
Acuzat de Marcus Antonius că a complotat pentru uciderea lui Caesar, Cicero i-a răspuns:
„Dacă e o crimă să fi vrut să fie ucis Caesar, atunci ce trebuie să gândim de tine însuți, Antonius? Se știe că tu ai pus la cale proiectul , la Narbonne, cu Trebonius”.
Păstrarea secretului de către Marcus Antonius a făcut posibil atentatul final din martie 44 î.Hr,
Plutarh a scris în „Viața lui Antonius” că Trebonius ”strecurase câteva cuvinte despre complot lui Marcus Antonius”, fără ca el să denunțe asta lui Caesar.
Desigur nimeni nu știe ce i-a spus exact Antonius lui Trebonius. Poate că i-a spus că ar fi de acord în principiu, dar nu e momentul , nici locul potrivit și că nu ar vrea să participe personal.
De asemenea se pare că Marcus Antonius „aflase ceva” și cu puțin timp înainte de Idele lui Marte, dar...nu luase nici o măsură de prevenire a atentatului.
(La Narbonne a fost găsit și un
bust al lui Caesar, ciobit, în apele Rhonului. Se crede că sculptura a fost aruncată în apa fluviului după asasinarea lui Caesar , de către partizani ai lui Pompei ce se refugiaseră acolo.
Totuși, Caesar nu și-a retras prietenia față de Antonius, sau mai bine zis i-a trecut supărarea, căci de la 1 ianuarie 44 î.Hr Marcus Antonius a intrat în funcția de consul, alături de Caesar. În semn de prietenie, Caesar a traversat Italia (la întoarcerea din Spania ) avându-l pe Antonius alături în carul său. Caesar numit consul pentru a cincea oară, a făcut să fie numit Antonius de asemenea consul. Caesar plănuia să renunțe la funcția de consul în favoarea lui Dolabella, dar Antonius s-a opus în Senat înjurându-l pe Dolabella (care a ripostat asemănător), astfel că Caesar a renunțat la proiect pentru moment. (Plutarh a adăugat că Antonius, folosindu-se de calitatea sa de augur, a declarat și că zeii sunt contra...) .
Caesar a fost numit dictator perpetuu. Dar refuza cu consecvență titlul de rege, pe care Antonius și Cicero (din umbră) îl împingeau să-l accepte, desigur pentru a stârni furia poporului. .
Lupercaliile
Pe 15 februarie 44 î.Hr , la sărbătoarea Lupercaliilor, Marcus Antonius (care era conducătorul religios al lupercilor) a apărut putând în mână o coroană pe care a insistat să i-o pună pe cap lui Caesar. În fața insistențelor care nu încetau, Caesar a fost nevoit să-i ceară lui Lepidus să-l ajute (desigur nedorind să se îmbrâncească în public cu Antonius) .
(Lepidus era magister equitum ,comandant al cavaleriei, conducător al forțelor de ordine .)
Lepidus a rămas nemișcat. Caesar a aruncat coroana, apoi a dat dispoziție să fie dusă la templul lui Jupiter și dată zeului. Dar complotiștii au pus coroana pe statuia lui Caesar..) Erau acțiuni menite să convingă poporul că Julius Caesar se pregătea să devină rege, deci că ar fi nevoie să fie ucis.
Din acel an datează și acest dinar cu portretul lui Caesar. Complotul lui Brutus și Cassius
Plutarh a scris că Brutus și Cassius, care formaseră o conjurație împotriva lui Caesar, asociindu-și în primul rând prietenii considerați cei mai siguri, se gândeau dacă să-l includă și pe Antonius. Cei mai mulți dintre conjurați erau de părere că da, însă Trebonius le-a povestit că îi propusese lui Antonius la Narbonne să intre în conspirație, dar el nu a primit propunerea, păstrând însă apoi secretul asupra celor discutate.
Idele lui Marte
De data aceasta complotul a fost dus până la capăt.
Circa 60 de persoane se pare că au colaborat: cam 30 de senatori în incinta Senatului, au atacat cu pumnale. Alți complici erau pregătiți să intervină în oraș.
Conducătorii cunoscuți de toți erau: Caius Cassius Longinus (pretor care voia să fie consul- cum a scris Plutarh), ginerele Serviliei Caepionis și Marcus Junius Brutus, fiul Serviliei Caepionis.
Interesant cum principalii complotiști erau rude de sânge sau rude prin alianță cu amanta din tinerețe a lui Caesar, Servilia.
Caesar păstrase legătura cu Servilia de-a lungul anilor, probabil considerând-o o veche prietenă , care știa cum să-l facă să se simtă bine prin confortul deosebit al vilei ei de pe colina Palatin , prin anturajul select ce putea fi întâlnit acolo , poate și prin lucruri la care nu ne gândim, cum ar fi baia privată dotată cu încălzire prin pardoseală și prin pereți, așa cum nu avea acasă. Căci locuința oficială a lui Caesar era o veche reșdință istorică ce nu beneficia de dotări sanitare moderne - ruinele ei se găsesc în zona forului de la Roma. El nu se putea muta de acolo, căci era locuința oficială a marelui preot, lipită de zona altarului lui Marte și a templului vestalelor. Avusese intenția de a-și construi o casă într-o zonă verde din afara orașului, dar nu a mai apucat.
E foarte posibil ca Servilia să fi dorit să răzbune moartea fratelui ei, de care fusese foarte legată, Cato cel Tânăr (cunoscut și drept „Cato de la Utiqa”, pentru că acolo s-a sinucis după ce pierduse lupta contra lui Caesar)
Alți complotiști proeminenți:
Caius Trebonius, general învins de pompeieni în Spania și care se considera în dizgrație, deși Caesar demisionase din funcția de consul și îl numise pe el consul supleant.
Tilius Cimber-cel care a pornit ostilitățile
Decimus Brutus, considerat de Caesar prieten apropiat, pe care-l invitase la masă chiar în seara precedentă, trecut în testamentul său ca tutore al copilului ce i s-ar naște postum, moștenitor secundar. E cel care l-a convins să meargă totuși la Senat, în pofida a numeroase motive ce pledau să nu se ducă.
Cicero - instigator activ al asasinatului, fără a participa efectiv la ucidere
Marcus Antonius -oficial nu ar fi luat parte la complot, dar multe detalii îl incriminează
Lepidus - a favorizat conjurații neluând măsuri pentru prinderea lor imediat după crimă, deși avea mijloacele să o facă. Era alt ginere al Serviliei Caepionis...
Pe
15 martie Caesar e ucis de complotiști în
Curia lui Pompei, în care fusese convocată ședința Senatului. Deși acolo era interzisă purtarea de arme, (și Caesar era neînarmat), circa 30 de complotiști ascunseseră pumnale de tipul celor folosite în armată în faldurile straielor.
Marcus Antonius întârziase să intre în sală , pentru că stătea de vorbă cu
Gaius Trebonius, cel cu conspirația de la
Narbonne. Nu se știe ce au discutat în timp ce Antonius, ca al doilea consul în funcție, ar fi trebuit să fie neapărat prezent în sală. Caesar intrase în sală, din interior se auzeau strigăte..
Conspiratorii au ieșit din sală cu pumnalele însângerate, strigând că au ucis un tiran.
Marcus Antonius speriat, a fugit aruncându-și toga de consul, (Plutarh a scris că a luat haina unui sclav) pentru a nu fi recunoscut. S-a baricadat în casă.
Conspiratorii aveau ideea de a arunca trupul lui Caesar în Tibru și să jefuiască apoi casa lui Caesar.
Unii au vrut să fie ucis și
Marcus Antonius, dar
Brutus s-a opus. (Sigur, ca să arate că e preocupat doar de binele Republicii, dar poate și pentru că știa că Antonius e de fapt de partea lor) .
Inițial complotiștii formaseră grupuri mici, de 2-3, din motive de siguranță, „echipa” fiind reunită doar cu puțin timp înainte de crimă. Probabil că asociații „din umbră” nu erau cunoscuți decât de cei din conducere.)
Conjurații s-au dus în
Forum, sperând să fie aclamați, dar în fața reacției furioase a poporului, s-au refugiat pe Capitoliu.
Pe
16 martie situația politică era haotică.
Dacă
Iulius Caesar ar fi fost
declarat tiran de către Senat, numeroasele sale legi și numiri ar fi fost anulate. Dar uciderea unui tiran ar fi fost legitimă și aceasta a fost motivația adoptată oficial de către conspiratori.
Marc Antoniu a reunit Senatul la templul
lui Tellus și a condus dezbaterile între partizanii lui Caesar și cei ai
complotiștilor, care păreau să fie majoritari în acel for, dar în absența celor
ce participaseră efectiv la asasinat, care se refugiaseră pe Capitoliu.
Antonius a pomenit în treacăt, în fața senatorilor că toți cei
numiți în funcțiile lor de către Cezar - și era cazul tuturor
complotiștilor- urmau să rămână în curând fără funcții, dacă fapta era
încadrată ca tiranicid, ceea ce ar fi însemnat anularea tuturor hotărârilor date de tiran.
Senatorii au decis atunci că Iulius Caesar nu fusese un tiran. În
acest caz însă, senatorii complotiști nu mai erau salvatori ai republicii, ci
simpli ucigași. (De asta Marcus Antonius nu participase direct la crimă ,probabil)
Dar Marcus Antonius, Plancus și Cicero au
propus o amnistie , declarând în plus că atentatorii
urmau a fi primiți cu onoruri.
(Lucius Munatius Plancus era un senator ce se aliase pe vremea aceea cu Decimus Brutus, deci era clar de partea ucigașilor lui Caesar.
Cicero- știm chiar din propriile lui scrisori că fusese instigatorul crimei, teoretizând apărarea Republicii dar dorind în realitate acapararea puterii politice.
Alăturarea lui Marcus Antonius arată că era și el complice al ucigașilor lui Caesar, cel puțin în etapa aceea)
Faptul că Antonius a avut atâta grijă ca ucigașii să fie amnistiați, ba să primească și onoruri pentru fapta lor ar indica o complicitate.
Cum ucigașii nu îndrăzneau să coboare de pe Capitoliu, temându-se că vor fi arestați, Marcus Antonius l-a trimis pe fiul său ce avea doar 2 sau 3 ani, drept garanție că nu li se va întâmpla nimic rău.
Conjurații au coborât imediat și s-au îmbrățișat cordial cu Antonius și Lepidus. Ca între acoliți.
Cassius a luat masa apoi la Antonius, iar Brutus la Lepidus. Ceilalți conjurați au plecat la prieteni sau la cunoștințe.
Cornelius Dolabella, ce avea funcția de consul
suffectus (consul interimar) a apărut în Forum părând că aprobă-și el-crima.
Lepidus,
magister equitum (un fel de șef de stat major) a ocupat cu trupele sale punctele strategice din oraș, la solicitarea lui
Marcus Antonius, dar nici unul dintre ei nu a mișcat un deget pentru arestarea ucigașilor, ba mai mult, le-au arătat prietenie.
În casa lui Caesar
Marcus Antonius s-a dus la casa lui Caesar, luând de acolo 400 de talanți de aur, documentele lui Caesar și obiectele de preț din casă. Probabil a căutat testamentul, dar nu l-a găsit.
Calpurnia, soția lui Caesar (despre care aflăm că era și însărcinată, de puțină vreme) probabil s-a opus, dar....nimeni nu știe ce s-a întâmplat acolo.
(Plutarh a scris că ea i-a încredințat de bunăvoie toți banii și toate actele lui Caesar, dar asta se bazează probabil pe cererea politicoasă făcută ulterior de Octavian de a primi moștenirea cuvenită. E greu de presupus însă că ea ar fi făcut așa ceva înainte de deschiderea testamentului și fără să-și ia nici o măsură de prevedere, dat fiind că Marcus Antonius nu era totuși un prieten de familie. Și nu se potrivește cu părăsirea de urgență a casei , după aceea.
Unele surse antice afirmă că ea a fost văzută ieșind din casă plângând și blestemându-și soarta, împreună cu tot personalul casei și plecând apoi...pentru totdeauna- căci nu s-a mai auzit de ea niciodată!
Asupra soartei Calpurniei Pisonis s-a așternut o tăcere suspectă.
Plutarh a scris că Antonius a purces apoi la modificarea documentelor luate din casa lui Caesar, adăugând numiri de magistrați și de senatori, rechemări de exilați, eliberări de prizonieri, pretinzând că toate acestea fuseseră scrise de Caesar.
Pe 20 martie a avut loc o ceremonie funerară în Forum, în cadrul căreia elogiul postum al lui Iulius Caesar a fost rostit de Marcus Antonius, deși nu făcea parte din familie, iar printre rudele lui Caesar exista chiar și un orator recunoscut.
Marcus Antonius a dorit să se arate în ochii poporului drept urmașul lui Caesar , indignat de uciderea lui. Si să trezeasca furia poporului contra complotiștilor cunoscuți- autodenumiți „liberatores”.
Discursul său a avut un efect puternic , poporul si-a manifestat indignarea si durerea, l-a plans pe Caesar și i-au incinerat trupul chiar în Forum (trupul său fusese adus acolo de socrul lui Caesar, Piso) (deși se pregătise un rug pe câmpul lui Marte).
Testamentul a fost citit abia pe 25 martie, la cererea tatălui Calpurniei.
Testamentul fusese dat în păstrare Marii Vestale
(Casa și templul vestalelor erau „gard în gard” cu locuința oficială a lui Caesar,- ca magister maximus- ce era alipită de altarul lui Marte, în care se păstrau scuturile sacre și se oficiau ritualuri înainte de plecarea la război)
Testamentul a fost citit în casa lui Marcus Antonius (probabil casa lui Caesar era complet răvășită)
Spre surprinderea generală (sau poate unii bănuiseră ceva?) Caesar îl desemnase ca principal moștenitor pe nepotul său Octavius (pe care îl trimisese la studii împreună cu bunul său prieten Agrippa) și pe care il luase pe lângă el în campania militară din Spania . Îl și înfiase prin acel document.
Mai erau trecuți ca moștenitori, dar cu sume mai mici, alți doi nepoți ai lui Caesar, dar și prieteni: Marcus Antonius, D. Brutus și alții, unii fiind numiți și tutori ai copilului pe care urma să-l nască soția lui, Calpurnia.
Caesar lăsase și o mare sumă de bani ce urma să fie împărțită cetățenilor romani, fiecare cetățean urmând a primi câte 300 de sesterți. Lăsase de asemenea poporului grădinile lui din Transtevere (zona de peste Tibru, unde avea și o casă- în care o găzduise pe Cleopatra)
Lupta pentru acapararea puterii
Așa cum prevăzuse Caesar într-o discuție referitoare la moartea sa, s-a declanșat în perioada următoare o luptă acerbă pentru putere.
Pe de o parte ucigașii , ce se autodenumeau „liberatores” sau „tiranicizi”, pentru a se aminti tuturor că ei nu făcuseră altceva decât să elibereze Republica de un tiran. Alături de ei era și Cicero, care voia să sublinieze că i se datora în mare parte asasinatul, cu care se mândrea.
Pe de altă parte: Marcus Antonius, ce deținea cea mai înaltă funcție (cea de consul), avea documentele lui Caesar, pe care a început să le modifice/falsifice cum îi convenea (Cicero i-a adus public această acuzație) , banii găsiți în casa lui Caesar și care stăpânea Roma prin forțele armate comandate de Lepidus, care era cunoscut ca fiind oportunist și lipsit de inițiativă.
Dar apăruse și urmașul desemnat de Caesar, Octavius, care luase numele Gaius Iulius Caesar Octavianus după ce aflase de conținutul testamentului și care își cerea acum moștenirea, inclusiv sumele pregătite pentru a fi date poporului.
Antoniu a continuat să se comporte ca și cum ar fi fost moștenitorul lui Cezar, adoptând legi și luând decrete în numele lui Cezar, cum ar fi Lex Antonia, care a abolit dictatura și a asigurat, în esență, că liderul partidului cezarist (el însuși) va câștiga sprijinul senatului fără a deține putere oficială. Din păcate, Antoniu a calculat greșit și a ajuns să-i înstrăineze atât pe republicani, cât și pe cezaristi, deoarece încercând să joace pe ambele părți, i-a supărat doar pe amândoi (da, a dat-o în bară la politică. Din nou). Octavian s-a dovedit a fi un adversar politic mult mai capabil decât se așteptase Antoniu, împrumutând sume uriașe de bani pentru a le dona cetățenilor Romei (deoarece Antoniu refuzase să renunțe la averea lui Cezar, pe care testamentul lui Cezar stipulase că urma să fie împărțită fiecărui cetățean al orașului), ceea ce i-a adus un număr mare de cunoștințe politice și sprijinul majorității cezaristilor. Octavian a trecut apoi de partea lui Cicero, care îl considera pe Antoniu o amenințare, și l-a încurajat să țină Filipicile, o serie de discursuri invective împotriva lui Antoniu, considerate pe scară largă ca fiind cele mai dure ale lui Cicero (dar serios, lucrurile pe care le spune acolo fac ca lucrurile pe care le-a spus despre Clodius, cum că acesta dormea cu sora sa și era un pervers dezgustător, sau despre Piso, pe care l-a acuzat că este un sclav sirian, să pară laude). Până în noiembrie, poziția lui Octavian era deja atât de sigură încât putea începe să fure legiuni de sub nasul lui Antoniu, în ciuda faptului că legal nu le putea comanda (nu că Octavian ar fi dat doi bani, și le-a comandat în esență ca o gardă personală gigantică). În această perioadă, Antoniu a început să se dezlănțuie împotriva lui Octavian, care refuzase să se poarte frumos și să facă ce i se spunea, acuzându-l că a falsificat testamentul lui Cezar și așa mai departe. Chiar și Suetonius, care relatează aceste acuzații, spune că aceasta era pură calomnie. Și era o calomnie destul de neîndemânatică, deoarece, spre deosebire de Cicero, al cărui spirit îi permitea să scape cu aproape orice, Antoniu era grosolan și necul, punându-și rapid piciorul în gură, supărând și mai mulți oameni. Dar Antoniu era hotărât în acest moment să facă orice pentru a-l combate pe Octavian, iar când acest lucru a eșuat, a făcut mișcarea oarecum nechibzuită de a mărșălui spre nord cu armata sa pentru a se apodera de Galia Cisalpina (pe care o dorea ca provincie proconsulară în loc de provincia sa atribuită din Macedonia), ceea ce i-a dat lui Octavian pretextul perfect pentru a cere senatului puteri extraordinare pentru a-și duce armata personală spre nord și a-l opri, ceea ce au acceptat imediat.
Senatul i-a felicitat într-adevăr pe ucigași și le-a distribuit provincii pe care să le conducă. în acelaș timp, le-a dat celor doi sarcini privind aprovizionarea cu grâu, astfel aceștia fiind împiedicați să se ocupe de strângerea unei armate.
Aici a intervenit Servilia Caepionis, care a vorbit în fața Senatului cu atâta siguranță, ca a determinat schimbarea deciziei senatorilor: Brutus și Cassius (fiul și ginerere ei) au putut pleca la provinciile primite.
Acolo, ei au început a se pregăti de războiul civil ce urma.
Au început să perceapă taxe de la provinciile ce le fuseseră atribuite.Brutus, în Macedonia a deturnat 16 000 de talanți(!) circa 96 de milioane de dinari, plata pentru 7-8 legiuni . (Cicero l-a ajutat să primească acel post). Apoi, impozitele datorate de provincie, Ba a mai plecat și la jefuirea Traciei, care era bogată.
Cassius a făcut la fel în Siria și în Asia Mică. A mai făcut și o inovație: toate cetățile care îl susținuseră pe Dolabella, guvernatorul numit de Senat, au fost „pedepsite” să plătească grele contribuții.
Tarsus : 1500 de talanți, sumă pe care orășelul nu o putea strânge (a topit și metalele prețioase din temple și a vândut toți cetățenii orașului ca sclavi și n-a reușit să strângă toată suma de 1500 de talanți )
Desigur au scos monede pentru plata trupelor
Dinar cu efigia lui Brutus, comemorând Idele lui Marte
Brutus își plătea soldații cu 1500 de dinari de om , adică patru ani de soldă!
Așa a strâns 80 000 de oameni, la care se adăugau 20 000 de călăreți și auxiliari
Între timp Octavian își dăduse seama că nu poate lupta de pe acum cu Antonius, care deținea puterea absoltă la Roma în acel moment: el era singurul consul în funcție, îi numise pe fratii săi. Caius și Lucius : pretor și tribun al poporului.
Octavian i-a cerut politicos lui Antonius să-i remită banii „încredințați lui de Calpurnia” , vrând să arate că nu îl va incrimina pentru jaf, ci vrea doar să primească banii să-i dea poporului- cum era obligat prin testament.
Antonius a refuzat să-i dea moștenirea cuvenită , cum că e prea tânăr pentru asemenea însărcinare, ba găsise o chichiță ca să conteste testamentul: că el ar fi trebuit să fie ratificat printr-o lege specială. Pe care el, desigur, nu o dădea.
A mai spus și că nu se știe cât e moștenirea lui Caesar (deși în testament era totul prezentat ordonat , cu forme contabile precise și exista trezorier care să aducă banii de unde fuseseră tezaurizați)
Octavianus a câștigat Senatul de partea sa prin intermediul lui Cicero (căruia i-a scris o scrisoare plină de admirație și chiar aparentă supunere, după cum citim în scrisorile lui Cicero)
În privința banilor din casa lui Caesar, Antonius a spus că...nu au fost.
Interesant că nici unul dintre ei nu a solicitat mărturia Calpurniei (să fi știut că nu mai era în viață?)
Octavian a promis că va îndeplini dorința lui Caesar dând banii prevăzuți pentru popor din averea sa proprie.
A dat bani din averea mamei lui, a tatălui său vitreg, a mai și împrumutat, iar ceilalți doi nepoți ai lui Caesar și-au donat părțile lor de moștenire lui Octavian (murind la scurt timp după aceea 😟).
Probabil mai erau bani lăsați lui de Caesar pentru legiunile din Macedonia.
Antonius se aliază cu Lepidus
Cicero, care avea mare autoritate în cadrul Senatului, a început să ridice pe toată lumea contra lui Antonius. A convins Senatul să-i trimită lui Octavian însemnele de comandă militară și să-i dea trupe lui Hirtius și Pansa (cei doi consuli din acel an) ca să-l gonească pe Antonius din Italia. Trupele lui Antonius au suferit o gravă înfrângere lângă
Modena, dar Hirtius și Pansa au murit în luptă. La bătălie participase și Octavian.
Antonius, obligat să fugă fără a avea măcar provizii de alimente, a trecut Alpii cu trupele sale mâncând alături de soldați rădăcini, fructe sălbatice, chiar scorță de copac și „animale pe care până atunci nimeni nu le mâncase” și bând apă murdară. A ajuns lângă tabăra lui Lepidus (care comanda legiuni în acea zonă) Cu părul în neorânduială, cu barba nerasă, într-o tunică neagră, s-a dus spre tabăra lui Lepidus , începând să vorbească de acolo. Cum soldații lui Lepidus începuseră a fi emoționați la vederea aspectului său mizerabil și auzind vorbele lui, Lepidus a ordonat să se sune din trompete pentru a-l bruia. Soldații lui Lepidus însă s-au arătat gata de a trece de partea lui Antonius. Antonius , fiind recunoscut drept șef de trupele lui Lepidus, s-a purtat totuși frumos cu Lepidus, numindu-l „
tată”. Comportamentul acesta fiind apreciat de soldați, efectivele comandate de Antonius au sporit și acesta a trecut înapoi Alpii în fruntea a 17 legiuni și 10000 de călăreți, lăsând alte 6 legiuni în Galia, sub comanda unui prieten.
Lui Octavian i s-au alăturat și veteranii lui Caesar, care vedeau în el urmașul de drept al conducătorului lor iubit.
Lepidus dispunea de o armată considerabilă adusă din Hispania, Ă provincie pe care o primise ca răsplată pentru serviciile aduse când cu crima). De asemenea primise și funcția de mare preot
pontifex maximus (devenită vacantă odată cu moartea lui Caesar).
Așa că cei trei (
Antonius, Octavianus și Lepidus) s-au asociat , formând al doilea
triumvirat, care s-a concentrat în primă etapă pe anihilarea acelor „
liberatores” care nu doar că nu mai erau necesari, dar deveniseră chiar o amenințare serioasă.
Aici e un dinar cu efigia lui Marcus Antonius, datat din anul 42 î.Hr
Cei trei asociați la putere- triumviri- au negociat cum să-și împartă imperiul între ei , ca și cum ar fi fost o moștenire de familie. Au negociat și care dintre amicii fiecăruia să fie protejati de răzbunările celorlalți și au făcut schimb de protecții sau de condamnări.
Octavian l-a sacrificat pe Cicero lui Antonius, care l-a „dat la schimb” pe Lucius Caezar, unchiul său din partea mamei. Lepidus l-a sacrificat pe fratele său Paulus.
(Observăm că din aceste schimburi sinistre Octavian a „ieșit” cel mai bine, sacrificându-l pe Cicero de care deja nu mai avea nevoie. Scrisorile admirative pe care i le scrisese în trecut nu mai contau. Ceilalți doi în schimb și-au sacrificat rude )
S-a vorbit despre căsătoria lui Octavian cu Clodia, fiica soției lui Antonius, Fulvia, din căsătoria ei cu Clodius. Fetița avea doar 12 ani. .
Au făcut o listă cu 300 d e proscriși (ce urmau să fie uciși)
Antonius a cerut ca cel ce-l va ucide pe Cicero să-i taie capul și mâna dreaptă, cu care scrisese discursurile împotriva lui.
Când i s-au adus, el le-a privit mult timp cu plăcere, izbucnind de mai multe ori în râs , apoi a ordonat să fie legate deasupra tribunei de unde vorbise acesta.
Când ucigașii au ajuns la casa lui Lucius Caesar, acesta se închisese într-o cameră, iar sora lui barându-le intrarea le-a strigat ;„Nu-l veți ucide pe Lucius Caezar până nu mă veți fi sugrumat mai înâi pe mine, mama generalului vostru!”- lăsând astfel timp fratelui ei să fugă.
Lucius Julius Caesar era fratele mamei lui Marcus Antonius: Julia Antonia (Julia Caesaris).
Plutarh a scris că îndată ce Antonius părea să-și fi rezolvat problemele și-a reluat viața dezordonată .
Locuind în casa lui Pompei, el se complăcea în compania mimilor și actorașilor , cheltuind în petreceri sume uriașe , obținute prin violență și jaf. Plutarh a menționat că vindea lucrurile celor ce fuseseră proscriși în urma unor acuzații calomnioase , luându-le de la văduvele și copiii acestora; au fost luate cu forța din templul vestalelor sume considerabile depuse acolo de cetățeni și de străini spre păstrare și s-au impus impozite mari.
Octavian și Antonius s-au înțeles să-și împartă între ei veniturile republicii, și-au împărțit și armatele, urmând să lupte împreună în Macedonia contra lui Brutus și Cassius, lăsându-l pe Lepidus să conducă la Roma .
Ajunși în Macedonia, Antonius s-a găsit opus lui Cassius, pe care l-a învins, iar Octavian lui Brutus, care a fost învins și el în cele din urmă.
Cei doi învinși s-au sinucis.
Octavianus era bolnav , părând că n-ar mai avea mult de trăit, așa că...s-a întors la Roma (probabil pentru a nu scăpa din mână capitala)
Antonius a parcurs Asia orientală și Grecia pentru a încasa „contribuțiile”pentru plățile mari ce fuseseră promise soldaților (5000 de drahme de fiecare). Profitând în acelaș timp de viața luxoasă, agrementată de bufoni și plăceri grotești- cum spune Plutarh și rechiziționând după bunul plac bunuri și bani.
Întâlnirea cu Cleopatra
Istoricul Appian din Alexandria a scris despre Antonius : „Se spune că el căpătase pentru ea de multă vreme, de când ea nu era decât un copil un soi de dorință de la prima vedere, de când servise ca șef al cavaleriei sub ordinele lui Gabinius la Alexandria”, în anul 55 î.Hr, pe când Cleopatra n-avea decât 14 ani, iar Antonius 28.
În anul 41 î.Hr, La Tarsus în Asia Mică a început legătura lor pasiontă. .
Într- acestea a avut loc în Cilicia (în sudul peninsulei Asia Mică) întâlnirea lui Antonius cu Cleopatra.
Cleopatra, care îi fermecase cu ani în urmă pe Caesar și pe fiul lui Pompei (zice Plutarh), era acum la apogeul frumuseții și rafinamentului.
La sfârșutul anului 41 î.Hr
Invitatăde Antonius în Cilicia, Cleopatra a pregătit cadouri magnifice, mari sume de bani și un echipaj de mare lux:
Cydnus, o navă cu pupa de aur, pânze de purpură , rame de argint ce vâsleau în cadența flautelor și lirelor era cadrul în care i-a apărut faimoasa regină, culcată sub un paviluin brodat cu aur. Totul trebuia să o evoce pe zeița Venus: copii îmbrăcați în Amorași, o suită de femei frumoase îmbrăcate ca Nereide sau Grații, , aerul îmbălsămat de parfumuri arse în vase, o imagine a frumuseții și luxului.
Desigur, Antonius nu a refuzat invitația la masă, într-un decor agrementat ci o imensă cantitate de torțe
La glumele mai grosolane ale lui Antonius, Cleopatra a răspuns pe acelaș ton, fără menajamente.
Plutarh menționează că frumusețea ei „nu era incomparabilă”, dar prezența ei avea un farmec irezistibil. Ornamentele din par, grația ei naturală erau completate de o voce dulce . Ea vorbea la fel de bine mai multe limbi , putând vorbi în limbile lor cu etiopieni, troglodiți, evrei, arabi, sirieni, mezi și perși.
Asta, în timp ce alți regi ai Egiptului vorbeau cu greu în limba egipteană , unii dintre ei ne mai știind nici limba macedoneană, a neamului lor.
Așa încât Antonius a uitat-o pe soția lui Fulvia , care-i apăra interesele la Roma. N- a mai ținut cont nici de amenințarea constituită de armata Parților, în fruntea cărora era acum generalul Labienus.
Antonius a urmat-o pe Cleopatra la Alexandria, unde îl aștepta o viață de lux și voluptate.
Plutarh relatează că i s-a povestit de urmașul unui martor ocular cum se pregăteau opt mistreți la proțap pentru doar 12 comeseni, căci nu se știa când va dori Antonius să mănânce și friptura trebuia să fie gata la orice oră. Fiul lui Antonius și al Fulviei, prezent acolo făcea la rândul său cadouri somptuase (cum era o veselă de argint) pentru un simplu capriciu. (Băiatul, Marcus Antonius Antyllus avea pe atunci 6-7 ani) )
Cleopatra nu-l mai părăsea pe Antonius nici ziua nici noaptea, imaginând continuu pentru el noi plăceri.
Ea dansa, bea sau vâna alături de el, asistând chiar și la exercițiile militare. Noaptea, când el avea chef să se plimbe pe străzi deghizat în valet, ea îl însoțea în straie de slujnică , cu riscul de a primi injurii sau chiar lovituri.
În acest timp, fratele lui Antonius, Lucius și soția lui Fulvia luptaseră contra lui Octavian și fuseseră nevoiți să părăsească Italia.
Octavianus făcuse mai multe exproprieri în Italia, pentru a-i împroprietări pe veteranii săi. Fulvia și Lucius s-au pus în fruntea foștilor proprietari și , cu ajutorul soldaților rămași fideli lui Antonius, au ocupat orașul Palestrina , intrând în conflict armat cu trupele lui Octavian. Fulvia însăși a luptat cu sabia în mână, conducând trupele. Câștigând confruntarea, Octavian le-a permis Fulviei și lui Lucius să se retragă în Orient. Fulvia l-a chemat în ajutor pe Antonius,.
Generalul roman Labienus, care îi conducea acum pe Parți, subjugase toate provinciile din Asia de la Eufrat și Siria până la Lydia și Ionia.
Antonius și-a pus trupele în mișcare contra Parților, ajungând în Fenicia.
Apoi, cum primise rugăminți stăruitoare din partea Fulviei, a plecat spre Italia cu 200 de corăbii.
Fulvia a murit însă chiar atunci, de o boală, la Sicyone, în Corint., în anul40 î.Hr. .
Asta a facilitat
reconcilierea între Antonius și Octavianus, toate evenimentele neplăcute fiind puse pe seama Fulviei.
Triumvirii și-au împărțit din nou imperiul, Antonius stăpânind provinciile din Orient, Octavianus pe cele din Occident, iar Lepidus-Africa.
Garanția înțelegerii a fost
căsătoria lui Antonius cu sora mai mare a lui Octavianus, Octavia , ce rămăsese văduvă . (
Octavia Minor , născută prin anul 69 î.Hr , era cunoscută pentru integritatea sa morală. Avea trei (sau patru după alți autori) copii din prima căsătorie. .
În octombrie 40 î.Hr Marcus Antonius s-a căsătorit cu Octavia, căsătorie ce a trebuit să fie aprobată și de Senat, căci nu trecuseră 10 luni de când rămăsese văduvă Octavia. .
Monedă cu Marcus Antonius și Octavia
Octavia era însărcinată când s-a căsătorit cu Antoniu, dar i-a fost soție devotată acestuia.
Între 40 și 36 î.Hr ea a călătorit cu Antoniu în diferite provincii , au trăit în casa din Atena . Ea s-a ocupat nu doar de copiii ei, ci și de cei doi fii ai lui Antonius din a doua căsătorie, Antyllus și Iullus , ca și de cele două fete ce s-au născut din căsătoria ei cu Antonius:
Antonia Major și
Antonia Minor.
Înțelegerea cu Sextus PompeiPovestită de Plutarh, întâmplarea e savuroasă.
Fiul marelui Pompei, Sextus Pompei se înstăpânise peste Sicilia, și se ocupa cu pirateria în mările învecinate, dar era în relații bune cu Antonius, astfel că triumvirii au vrut să-l includă în tratatul lor.
S-au întâlnit în anul
39 î.Hr, la
Misenum, un port aproape de Vezuviu; Pompei venise cu flota sa, Antonius cu a sa, și Octavianus cu trupe terestre.
Au convenit că Pompei va avea Sardinia și Sicilia, dar că va curăți marea de pirați și va asigura
Romei o cantitate stabilită de grâu.
Au tras la sorți cine va fi gazda pentru supeul amical și , cum sorții îl indicaseră pe Sextus Pompei, acesta a arătat spre nava sa amiral cu șase rânduri de rame zicând cu amărăciune„e singura casă părintească ce i-a fost lăsată lui Pompei”- aluzie la faptul că în locuința tatălui său era luată acum de Antonius. Sextus Pompei a întărit ancorarea navei și a pus să se construiască un pod de lemn de la promontoriul
Misenei până la corabia sa , unde a pregătit o masă selectă.
Pactul a fost pecetluit și cu promisiunea de căsătorire a fiicei lui Sextus Pompei,
Pompeia cu nepotul lui Octavius,
Marcus Claudius Marcellus fiul cel mare al Octaviei.
Sextus Pompei avea 29 de ani .
Marcellus avea 3 ani, iar Pompeia era și ea desigur un copil mic.
Marcellus , fiul Octaviei (sora lui Octavian Augustus) . Mai târziu a fost căsătorit cu Iulia, fiica lui Octavian Augustus, dar ..a murit subit de o boală (sau poate victimă a complotului urzit de Livia, soția lui Augustus, care a luptat să-l pună pe tron pe fiul ei, Tiberius)
Când mesenii se încălziseră de vin și trecuseră la glume , unul dintre pirații subordonați lui
Sextus Pompei i-a spus acestuia la ureche:„
Vrei să tai cablurile ancorelor și să te fac stăpân nu doar peste Sicilia și Sardinia, ci peste tot imperiul roman?”
După o clipă de gândire, S. Pompei i-a răspuns:
„
Ar fi trebuit să o faci fără să-mi spui dinainte; acum, să ne mulțumim cu norocul nostru prezent; nu trebuie să calc legea pe care am jurat.”
Antonius a plecat cu
Octavia în Grecia, iar armata romană condusă de Ventidius în acest timp a administrat trei înfrângeri succesive Parților, care s-au repliat în Media și Mesopotamia.
Antonius a sosit apoi cu flota sa la
Taranto, unde în primăvara anului
37 î.Hr a avut o nouă întâlnire amicală cu
Octavianus, înțelegerea fiind facilitată de Octavia.
Octavian i-a dat lui Antonius două legiuni pentru războiul cu parții, iar Antonius i-a dăruit lui Octavian o sută de galere cu prove de bronz. Octavia a cerut în plus 20 de brigantine pentru fratele ei iar acestuia i-a cerut în plus o mie de oameni pentru soțul ei.
Stabiliseră și ca fiica lui Octavian, Iulia să fie căsătorită cu Marcus Antonius Minor Antyllus , fiul cel mare al lui Antonius.
Octavian a plecat apoi să lupte contra fiului lui Pompei, de la care voia să recucerească Sicilia 😦,
iat Antonius, după ce i-a lăsat Octaviei și cei doi copii ai lui avuți cu Fulvia, a plecat din nou în Asia.
Generalul lui Octavian, Marcus Vipsanius Agrippa a condus ofensiva victorioasă de la Nauloque contra lui Sextus Pompei, în anul 36 î.Hr.
Aureus emis de Sextus Pompei în Sicilia, între anii 37-36 î.Hr
Sextus Pompei a fugit în Orient după înfrângere, dar a fost asasinat la Milet, în Asia Mică în anul 35, din ordinul lui Antonius sau al locotenentului său Plancus.
Cum campania dusă de Antonius în Persia era prost gândită și nu dădea rezultatele scontate, Antonius i-a pedepsit pe soldații săi cu
decimare: împărțiți în grupuri de câte 10, condamna la moarte pe câte unul din fiecare grup, prin tragere la sorți. Cei rămași în viață au primit orz în loc de grâu ca hrană.
Antonius n-a reușit să obțină restituirea însemnelor militare pierdute cu prilejul înfrângerii lui Crassus și nici eliberarea prizonierilor luați atunci de parți. Trupele sale au repurtat victorii fără a fi decisive , cu pierderi mari, iar retragerea a fost penibilă, cu trupele înfometate, îmbolnăvite de încercarea de a mânca plante necunoscute lor , însetate . Cei care au avut succese militare mai importante au fost armenii regelui Artavasde, care s-au priceput să exploateze victoriile obținute urmărindu-și inamicii și împiedicându-i astfel să se regrupeze cu rapiditate.
Succesul armenilor a stârnit invidia romanilor (!), astfel că Antonius l-a luat prizonier pe Artavasde și l-a dus în lanțuri la Alexandria pentru a-l expune în procesiunea sa triumfală.
Războiul s-a prelungit prin propunerea Mezilor de a se alia cu ei contra Parților (perșilor).
În acelaș timp Octavia a dorit să vină la soțul ei, ceea ce Octavian a aprobat, istoricii considerând că o eventuală primire jignitoare din partea lui Antonius ar fi justificat războiul dintre cei doi.
Octavia i-a scis că aducea numeroase straie pentru soldați, animale de povară , bani și daruri importante pentru ofițerii și prietenii săi; precum și două mii de ostași de elită, bine echipați și înarmați ca gărzile pretoriene.
Pe de altă parte
Cleopatra făcea tot posibilul să mențină trează afecțiunea lui Antonius: după ce ieșise în calea armatei lui cu straie pentru oșteni și bani, ea arăta că suferă de îngrijorare , chiar slăbind, ștergându-și lacrimi pe furiș , astfel că Antonius a amânat campania proiectată în Media, ocupându-se în schimb de căsătoria proiectată a unuia dintre fiii avuți de el cu Cleopatre cu una dintre fiicele regelui Mediei- un copil și ea. Totodată îi scrisese Octaviei să îl aștepte la Atena.
Octavian i-a cerut Octaviei să-l părăsească pe Antonius pentru acest afront, dar ea a refuzat, nedorind să fie pricina unui război civil între cei doi. Ea a continuat să locuiască în casa lui Antonius, ocupându-se de toți copiii (inclusiv de au lui Antoniusdin cașătoria anterioară), să-i primească pe prietenii soțului ei, ceea ce a trezitindignarea publică pentru nedreptatea pe care i-o făcea soțul ei,
În acelaș timp Antonius organizase o festivitate grandioasă în cadrul căreia l-a declarat pe Cesarion fiul lui Caesar și asociat l a domnie cu Cleopatra, care era declarată regina Egiptului dar și a Ciprului, dând apoi titluri de regi și celorlalți copii ai Cleopatrei , avuți Cu Marcus Antonius: Alexandru Helios rege al Armeniei , al Mediei și al Partiei (când o va cuceri), PtolemeuPhiladelphos (al doilea fiu) - rege al Feniciei, al Siriei și al Ciliciei
E momentul să le amintim și pe fiicele lui Marcus Antonius:
Pe lângă fiica cea mare, Antonia (zisă Evergetas), din căsătoria cu Antonia Hybrida Minor a fost și fiica avută cu Cleopatra ( Cleopatra Selene, sora geamănă a lui Alexandru Helios),
dar și cele două fiice din căsătoria cu Octavia: Antonia Maior și Antonia Minor.
.
Copiii au fost îmbrăcați în straie ca ale popoarelor unde ar fi urmat să domnească și însoțiți de gărzi din țările respective. Cleopatra a îmbrăcat o rochie consacrată a zeiței Isis, luându-și numele de „noua Isis”.
Octavian nu a întârziat să-l acuze pe Antonius în fața Senatului pentru aceste împărțiri de domenii , Antonius la rândul său acuzându-l pe Octavian pentru că după răpirea Siciliei de la Pompei nu-i dăduse și lui jumătate ! De asemenea că nu returnase corăbiile ce-i fuseseră doar împrumutate și că îl îndepărtase pe Lepidus de la guvernare, preluând armata și provinciile acestuia. O altă acuzație privea faptul că Octavian distribuise veteranilor săi aproape tot pământul din Italia, fără a prevedea terenuri și pentru trupele lui Antoniu.
Desigur existau replici în toate aceste cazuri.
Antonius și-a concentrat trupele pe malul Mediteranei: 16 legiuni conduse de Canidius, plus trupe ale Cleopatrei, 800 de vase cu pânze inclusiv cele de transport (200 furnizate de Cleopatra , împreună cu 20000 de talanți și provizii pentru armată ).
Armata a fost îndreptată spre Samos, unde sărbătorile au continuat, căci fuseseră convocați și comedienii, farsorii și „artizanii zeului Bacchus”. Sărbătorie au continuat apoi la Atena.
Antonius a trimis oameni la Roma să o gonească pe Octavia din casa lui, iar ea a plecat cu toți copiii lui Antonius, în afară de cel mai mare, ce era cu tatăl său.
Octavian i-a forțat pe cetățeni să plătească un sfert din venit ca impozit , iar fiii de liberți câte o optime. Antonius nu a profitat să atace în timpul acestor preparative.
Titius și Plancus, doi amici de rang înalt ai lui Antonius , nemulțumiți de tratamentul la care au fost supuși de Cleopatra au trecut de partea lui Octavian și au declarat că știu ce conține testamentul lui Antonius,
Testamentul era dat în păstrare vestalelor, dar Octavian s-a deplasat la templul lor și l-a citit, făcând și adnotări.
Apoi el a citit testamentul în Senat, subliniind că Antonius dorea să fie înmormântat în Egipt , O acuzație gravă era că dăduse biblioteca dib Pergam, compusă din 200 000 de volume Cleopatrei. Erau amintite și gesturile schimbate în public de cei doi amanti: atingerea piciorului, bilete tandre trimise în timpul recepțiilor oficiale...
Plutarh adaugă o aluzie la „tinerii care serveau gusturilor infame ale lui Cezar (Octavianus) și pe care romanii le numesc delicii”
Războiul între Octavianus și Antonius
Când Octavian și-a terminat pregătirile de război, el a făcut ca Senatul să decreteze război contra Cleopatrei și să abroge puterea lui Antonius, despre care spunea că și-a abandonat deja puterea în mâinile unei femei iar cei care conduc de fapt ar fi un oarecare eunuc, o oarecare coafeză a Cleopatrei , ș.a.m.d.
Plutarh citează mai multe semne prevestitoare care ar fi vestit înfrângerea lui Antonius și a Cleopatrei.
Antonius avea pe atunci cel puțin 500 de nave , între care mai multe cu opt sau zece rânduri de rame , înarmate perfect și pe care le folosea de fapt la parade triumfale.
Avea o armată de 200 000 de pedeștri 12 000 de călăreți .
Avea în subordine o serie de regi din Aftic. Cilicia, Cappadoccia, Paflagonia, Comagenos și Tracia (în Tracia fiind rege Adallas).
Primise trupe și din alte țări: din Pont, de la Arabi , de la evrei (Irod) , de la Lycaonieni și Galateniși chiar de la mezi.
Octavianus dispunea și el de 250 de vase de război, 80 000 fr soldați pedeștri, și aproape tot atâția călăreți ca și Antonius.
Imperiul lui Antonius se întindea de la Eufrat și Armenia până la marea Ioniană și Iliria.
Octavian stăpânea toate țările situate între Iliria și oceanul de Vest , incluzând Sicilia, porținile din Africa cucerite de romani, Italia, Galia, Spania,
Plutarh spune că Antonius și-a dorit ca lupta decisivă să fie o luptă navală, pentru a-i plăcea Cleopatrei. Dar navele lui duceau lipsă de personal . În schimb Octavian avea nave mai mici dar mai agile , mai manevrabile și bine dotate . El le ținea în porturile din Taranto și Brundisium și de acolo l-a sfidat pe Antonius să vină cu toate forțele, că-i va oferi toate condițiile să debarce .
Antonius l-a sfidat la rândul său provocându-l la o luptă între ei doi (deși el era cel mai bătrân) sau - dacă nu- să se înfrunte în câmpia de la Pharsala, cum făcuseră anterior Caesar și Pompei.
În timp ce Antonius avea navele la Actium (aproape de Nicopolis), Octavian a traversat marea Ioniană ocupând un orășel din Epir.
Antonius aștepta încă sosirea armatei și navele nu aveau militarii necesari, așa că Antonius a ordonat ca vâslașii să apară pe punți cu arme, iar vâslele să fie scoase ca și cum ar fi fost vâslași pregătiți. Stratagema l-a păcălit pentru moment pe Octavian, care s-a retras.
Antonius a început a fi părăsit de unii dintre regii aliați , iar flota tot nu era gata de luptă.
Canidius, care comanda armata lui terestră, l-a sfătuit pe Antonius să o trimită înapoi pe Cleopatra și să ajungă în Tracia sau Macedonia pentru luptă terestră, cu atât mai mult cu cât Dicomes, regele Geților promitea să vină în ajutor cu întăriri considerabile, argumentând că Octavian avea experiența războiului pe mare din Sicilia, iar trupele lui Antonius aveau experiența luptelor pe uscat.
Dar Cleopatra a decis lupta pe mare- Plutarh considerând că ea se gândea deja mai degrabă la posibilitatea de retragere.
Puțin a lipsit ca Antonius să fie surprins de o ambuscadă pe traseul dintre tabăra sa și navele ancorate.
Fiid decisă lupta pe mare, Antonius a pus să fie incendiate vasele mici egiptene, cu excepția a 60, apoi și- a plasat pe galerele cele mai mari 20 000 de soldați legionari și 2000 de vâslași .
Bătălia de la Actium (2 septembrie 31 î.Hr)
Una dintre bătăliile navale cu cele mai dramatice consecințe
La începerea luptei cele două flote au avansat una spre cealaltă, în timp ce armatele terestre așteptau pe mal.
Lupta navală a început să capete alura unui asediu terestru, navele lui Antonius fiind greu manevrabile, iar ale lui Octavian relativ fragile. lupta între ele ducându-se cu atac de sulițe scurte și halebarde și torțe aprinse din partea vaselor lui Octavian și cu ploaie de proiectile din turnurile marilor nave ale lui Antonius.
Navele comandate de Agrippa (comandant priceput la lupte navale și prietenul din copilărie al lui Octavian) reușiseră să separe aripa dreaptă condusă de Antonius de grosul flotei, ceea ce a dus la derutarea armatei lui Antonius.
Navele Cleopatrei și-au întins pânzele și au fugit printre cele care luptau , privite cu uimire de inamici. Antonius , pirzându-și capul, a urcat pe o galeră cu cinci rânduri de rame și ...a urmat nava Cleopatrei , în toiul luptei, urcând apoi la bordul navei acesteia, rămânând apoi singur la prova, cu capul în mâini.
Bătălia navală a fost pierdută , dar Antonius avea încă trupele de uscat . Antonius a ordonat retragerea lor în Asia, prin Macedonia.
Antonius a dăruit prietenilor o navă de transport încărcată cu sume considerabile de bani, veselă de aur și de argint și mobile prețioase, ca dar de despărțire.
Flota lui Antonius a luptat mult în fața localității Actium , dar a fost obligată să cedeze după zece ore. Unii nici nu știau sau nu le venea să creadă că Antonius fugise, părăsindu-și armata. După 7 zile a fugit și Canidius în timpul nopții, așa că și trupele de uscat rămase fără comandanți s-au predat lui Octavian.
Octavian s-a îndreptat spre Atena după victorie, spre bucuria grecilor care au putut să-și împartă grânele rechiziționate de Antonius.
Antonius a acostat în Africa, a trimis-o pe Cleopatra în Egipt, iar el a început să rătăcească însoțit de doar doi prieteni, disperarea lui fiind sporită la vestea trădării celui care conducea armata sa din Africa.
Cleopatra pregătise între timp o retragere prin Marea Roșie , toate navele ei urmând a se aduna în golful Arabic cu toate bogățiile și forțe armate, plănuind ea să se stabilească într-un ținut estic îndepărtat , la adăpost de război.
Arabii au incendiat însă în apropiere de Petra primele nave trimise de Cleopatra, care și-a schimbat planul, sperând încă într-un succes militar la Actium.
Antonius, în plină depresie a ordonat să i se construiască un refugiu izolat aproape de Far (!!), numit Timonium, unde să-și petreacă restul zilelor.
Acolo a aflat cu apatie că întreaga sa armată fusese pierdută la Actium, că Irod, regele evreilor trecuse de partea lui Octavian, ca și ceilalți aliați.
Antonius a revenit la palatul Cleopatrei pentru o nouă rundă de petreceri pline de risipă .
S-a ocupat de ceremoniile trecerii în rândul tinerilor a copiilor avuți de Cleopatra cu el și cu Caesar și
i-a conferit toga virilă lui Antyllus, fiul său cel mare, avut cu Fulvia.
Toga era un veștmânt din stofă de lână purtat de cetățenii romani.
Culoarea indica statutul purtătorului:
Copiii și adolescenții purtau toga praetexta, o mantie cu o bandă șesută cu fir colorat cu purpură de Tyr , culoarea roșie având funcția de a înlătura răul (o superstiție rămasă și la noi: roșul ferește de deochi) . Copiii purtau și diferite amulete protectoare la gât.
Băieții primeau (în jurul vârstei de 17 ani sau mai devreme) dreptul de a purta toga virilis, care semnifica intrarea lor în rândul bărbaților. (Fetele treceau la îmbrăcămintea specifică femeilor)
Cu această ocazie se asociau ritualuri, de obicei pe 17 martie.
Părăsit succesiv de toți aliații după înfrângerea de la Actium, confruntat cu dezertări ale colaboratorilor apropiați la apropierea trupelor lui Octavianus, Antonius l-a provocat din nou pe acesta la un duel - o luptă între ei doi, Octavian a refuzat, Antonius s-a rănit mortal cu sabia și a murit în mausoleul în care se refugiase Cleopatra.
Aceasta a fost capturată în acel mausoleu de oamenii lui Octavian, a încercat să obțină mîcar pentru copiii ei clemența acestuia, dar aflând că urmau să fie duși cu toții la Roma pentru a fi expuși în cortegiul triumfal al acestuia, Cleopatra s-a sinucis (probabil lăsându-se mușcată de o viperă) în mausoleul său.În anul 30 î.Hr.
Copiii lui Marcus Antonius.
Antyllus, fiul cel mare , avut cu Fulvia și care la un moment dat fusese hărăzit de Octavian să se căsătorească cu fiica lui Iulia, a fost decapitat din ordinul lui Octavian.
Perceptorul său, care îl predase oamenilor lui Octavian, profitase de situație și furase o piatră de mare preț pe care Antyllus o purtase la gât. Cum s-a găsit piatra ascunsă în cingătoarea lui, Octavian a dat ordin să fie crucificat.
Cesarion, ce se spunea că era fiul lui Caesar , fusese trimis de Cleopatra în Etiopia, cu mari bogății, urmând să plece de acolo în India, pentru a se salva. Dar perceptorul său l-a convins să se întoarcă în Egipt, unde Octavian a pus să fie ucis, la puțin timp după moartea Cleopatrei..
Copiii lui Antonius și ai Cleopatrei: Alexandru Helios și Cleopatra Selene (ce aveau circa 10 ani) și fiul cel mic al acestora au fost duși la Roma și expuși în lanțuri grele de aur în spatele carului triumfal al lui Octavian
Nu se știe dacă și cel mic a fost de fapt cu ei, sau a murit pe drum.
Alexandru Helios a fost ucis apoi din ordinul lui Octavian.
Octavia, sora lui Octavian și soția legitimă a lui Antonius a luat toți copiii supraviețuitori ai acestuia și i-a crescut îmreună cu ai ei.
Cleopatra Selene a fost măritată mai tîrziu cu regele Juba al Mauritaniei
Julius Antonius, al doilea fiu al Fulviei ajunsese mai târziu să fie bine văzut la curtea lui Octavian August...
Marcellus, fiul Octaviei din prima căsătorie a fost adoptat de Octavian și l-a căsătorit cu fiica sa Iulia, dar a murit fiind poate ucis din ordinul Liviei, soția lui Augustus ce voia să asigure tronul pentru fiul ei din căsătoria ei anterioară, Tiberius.
O fiica a Octaviei din prima căsătorie, fusese căsătorită cu Agrippa. Dar cum Iulia, fiica lui Octavian rămăsese văduvă, s- a făcut următoarea „rocadă”: Agrippa a divorțat de fiica Octaviei pentru a se căsători cu Iulia, iar fiica Octaviei fosta soție a lui Agrippa a fost căsătorită cu tânărul Antonius.
Fiicele lui Antonius cu Octavia:
Una- Agrippina (Antonia) a fost măritată cu Domitius Enobarbus, cu care au avut un băiat; Lucius Domitius, iar la a doua căsătorie (cu înpăratul Clodius)acesta l-a adoptat pe Lucius Domitius numindu-l Nero Germanicus . Acel împărat Nero...
A doua, Antonia Minor, celebră pentru frumusețe și virtute, s-a căsătorit cu Drusus, fiul Liviei și fiu adoptiv al lui Augustus. Au avut doi băieți, Germanicus și Clodius, unul ajungând împărat.
https://fr.wikisource.org/wiki/Vies_des_hommes_illustres/Antoine
https://new.coinsweekly.com/coins-medals-more/marcus-antonius-the-loser-who-did-not-write-history/
