Eforturile lui Caesar de a evita razboiul civil

Caesar a încercat până în ultimul moment să se ințeleagă cu Pompei

Ofertele dinaintea trecerii Rubiconului (50–49 î.Hr.)

Înainte ca războiul să înceapă efectiv, Caesar a trimis mai multe propuneri Senatului și lui Pompei pentru a evita conflictul:

Propunerea de dezarmare simultană: Caesar a oferit să își dizolve legiunile din Galia și să renunțe la comanda sa militară, cu o singură condiție: ca și Pompei să facă exact același lucru în același timp.

Rezultatul: Facțiunea dură din Senat (condusă de Lentulus și Cato) și Pompei au refuzat. Ei au cerut ca doar Caesar să dezarmeze necondiționat, declarându-l „inamic al statului” dacă nu se supunea până la o anumită dată. Acest refuz a dus direct la trecerea Rubiconului.

 Încercările de negociere din timpul marșului în Italia (49 î.Hr.)

Chiar și după ce a intrat cu armata în Italia, Caesar a continuat să trimită soli. 

• Solia lui Lucius Caesar: Caesar l-a folosit pe o rudă a sa, Lucius Caesar, pentru a-i transmite lui Pompei că este încă dispus să discute. El propunea o întâlnire personală pentru a rezolva toate disputele și accepta orice loc de întâlnire ar fi fost dorit de Pompei. .
• Condițiile lui Pompei: Pompei a răspuns că va negocia doar dacă Caesar se retrage din orașele ocupate în Italia și se întoarce în Galia. Caesar a considerat aceste condiții nedrepte (deoarece Pompei continua să strângă trupe în acest timp și nu pleca nici un moment în provinciile pe care le guverna) ) și tratativele s-au blocat.
• Episodul Brundisium: Când Pompei s-a retras spre sud, în portul Brundisium (pentru a fugi în Grecia), Caesar a încercat din nou să ceară o întrevedere directă, dar Pompei a refuzat, afirmând că, în absența consulilor (care fugiseră deja), nu avea autoritatea legală de a încheia un tratat.

Soliile din Grecia (48 î.Hr.)

Așa cum ai citit deja în carte, înainte de Pharsalos, Caesar a continuat această tactică:

• L-a trimis pe Vibullius Rufus (un oficial pompian pe care Caesar îl capturase și îl eliberase) cu o ofertă de pace direct la Pompei. Pompei a refuzat să o asculte, declarând că nu vrea să datoreze viața sau întoarcerea sa în Italia bunăvoinței lui Caesar. (Deci din orgoliu, el fiind considerat până la ascensiunea lui Caesar ca cel mai mare general al Romei) 
• L-a trimis pe Aulus Clodius la Scipio , propunându-i să-și folosească prestigiul pentru a realiza o înțelegere și a încheiea confruntarea armată. 

Desigur Caesar nu putea accepta o pace care să îi distrugă statutul politic și demnitatea personală (dignitas).Caesar a propus mereu pacea, dar doar în condiții care să îi garanteze propria siguranță politică și personală.  De cealaltă parte, Pompei și Senatul au refuzat orice compromis. 

Capcana politică a Senatului (Facțiunea Optimată)

Pe lângă mândria proprie, Pompei devenise, de voie sau de nevoie, instrumentul militar al republicanilor radicali (conduși de Cato, Lentulus și Scipio).

• Acești senatori îl urau pe Caesar și doreau distrugerea lui politică totală. Ei l-au atras pe Pompei de partea lor, oferindu-i comanda supremă și titlul de „consul unic” în anul 52 î.Hr.
• Din acel moment, Pompei nu mai reprezenta doar propria persoană, ci întreaga autoritate legală a Senatului. Dacă Pompei ar fi acceptat pacea cu Caesar fără acordul senatorilor, ar fi fost considerat el însuși un trădător al Republicii. Senatorii extremiști exercitau o presiune constantă asupra lui, izolându-l de orice tentativă de compromis. Cicero avea să spună mai târziu că făcuse tot posibilul ca Pompei să nu se înțeleagă cu Caesar. 

Prin urmare, refuzul lui Pompei a fost un amestec: pe de o parte, mândria militară de a nu ceda în fața unui rival mai tânăr și, pe de altă parte, obligația politică de a apăra tabăra senatorială.

Pe tot parcursul ostilităților, până la Pharsalos, Caesar a evitat cât a putut să verse sângele romanilor în conflictul civil. A interzis soldaților săi să ia prăzi, a sprijinit orice înțelegere între soldații din cele două tabere și ia iertat imediat pe cei care i se predau. Și nu a încetat să încerce o reconciliere cu Pompei.

În tabăra lui Pompei din Grecia, cu doar câteva zile înainte de Bătălia de la Pharsalus,

Optimates (marii nobili din Senat) erau atât de siguri de victorie încât se comportau ca și cum Caesar fusese deja distrus. Disputele din corturile lor deveniseră violente, nu din rațiuni militare, ci din cauza împărțirii prăzii politice de la Roma.

Iată faptele exacte consemnate în surse:

Disputa pentru funcția de Pontifex Maximus (Marele Pontif)

Cea mai înaltă funcție religioasă din Roma era deținută de Caesar. Trei dintre cei mai importanți oameni ai lui Pompei s-au certat public pentru a-i lua locul:

• Cine se certa: Quintus Metellus Scipio (socrul lui Pompei), Lucius Domitius Ahenobarbus
  și Publius Cornelius Lentulus Spinther.
• Cum decurgea cearta: Caesar notează cu ironie că acești oameni maturi se jigneau reciproc în fiecare zi în public. Lentulus își aroga funcția pe baza vârstei și a prestigiului său, Domitius se baza pe influența sa în Roma, iar Scipio se falea cu rudenia sa cu Pompei.
Împărțirea consulatelor și a caselor inamicilor
Nobilii au început să închirieze de dinainte case și proprietăți în Roma, în apropierea Forului, pentru a fi gata de alegeri, deși ei se aflau în tabere militare în Grecia.
• Au stabilit de dinainte cine vor fi consulii pentru următorii ani.
• Lucius Domitius Ahenobarbus a propus o măsură radicală: după victorie, toți cetățenii de rang senatorial care rămăseseră neutri în Italia sau care nu luptaseră activ pentru Pompei să fie judecați și executați, iar averile lor să fie confiscate și împărțite între învingători.
acest fenomen de o aroganță extremă este documentat în detaliu chiar de Iulius Caesar în De Bello Civili (Cartea a III-a, Capitolele 82 și 83), dar și de alți istorici precum Plutarh și Suetoniu.
Fuga după bani și condamnarea dinainte a lui Caesar
Lentulus Spinther și alții începuseră deja să își dispute bunurile personale ale lui Caesar. Ei își împărțeau dinainte palatele acestuia, grădinile și sclavii. De asemenea, se certau pe sumele de bani pe care le vor pretinde drept despăgubiri de la orașele grecești care îl ajutaseră pe Caesar.
Efectul asupra armatei lui Pompei
Acest comportament a avut un efect dezastruos asupra trupelor, aspect subliniat de istorici:
• Presiunea asupra lui Pompei: Acești senatori îl presau zilnic pe Pompei să dea bătălia decisivă odată, numindu-l „Agamemnon” sau „regele regilor”, acuzându-l că prelungește războiul doar ca să rămână la comandă. Pompei, deși știa că armata lui Caesar este mai experimentată și ar fi vrut să mai aștepte, știind că armata lui Caesar nu are suficiente alimente, deci timpul ar fi lucrat în favoarea lui, dar a cedat sub această presiune politică.
• Moralul soldaților: În timp ce soldații lui Caesar erau strânși în jurul comandantului lor, pregătiți de o luptă pe viață și pe moarte, liderii lui Pompei se gândeau doar la funcții, lux și răzbunări politice.
După victoria de la Pharsalos, 
În fața mulțimii de victime , Caesar a spus (conform lui Asinius Pollio, care era de față):

„Hoc voluerunt; tantis rebus gestis Gaius Caesar condemnatus essem, nisi ab exercitu auxilium petissem.” 

„Asta au vrut; în ciuda unor realizări atât de însemnate, eu, Gaius Caesar, aș fi fost condamnat, dacă nu aș fi cerut sprijinul armatei.” 

Adică: Din cauza lor s-a ajuns aici. N-am avut altă soluție decât victoria militară , altfel, în pofida tuturor victoriilor repurtate pentru Roma, m-ar fi condamnat. 

Sustinerea lui Caesar de catre soldati în razboiul civil

 Război civil sau război social?

Fraternizarea trupelor adverse cu Iulius Caesar a fost un fenomen recurent în Războiul Civil. 

Aceasta nu se referă doar la devotamentul propriilor legiuni, ci mai ales la refuzul trupelor inamice (pompeiene) de a lupta împotriva lui Caesar și tendința lor constantă de a trece de partea lui.

Imediat după traversarea Rubiconului, Caesar și-a adunat soldații (Legiunea a XIII-ea) la Ariminum (Rimini), lângă graniță.

După ce a trecut granița în Italia, Caesar și-a adunat soldații la Ariminum (Rimini). Le-a explicat nedreptatea care i se făcuse de către Senat, le-a arătat tribunii poporului alungați și jigniți și le-a spus clar că luptă pentru demnitatea lor, a tuturor.

Soldații din Legiunea a XIII-a au reacționat cu un entuziasm frenetic

Suetoniu consemnează că aceștia au început să strige că sunt gata să îl răzbune pe generalul lor și pe tribunii poporului, considerând cauza lui Caesar ca fiind

100% legitimă și dreaptă

soldații au făcut un gest colectiv unic în istoria militară a Romei:

• Fără solde imediate: Centurionii și legionarii au declarat în mod voluntar că vor servi fără să ceară solde (salarii). 
• Autofinanțarea rațiilor: Au stabilit ca fiecare soldat să își asigure singur hrana și cheltuielile din ce resurse aveau 
• Solidaritatea celor bogați cu cei săraci:
  Soldații mai înstăriți din legiune (cavalerii și centurionii) au stabilit să preia și  cheltuielile camarazilor lor mai săraci, pentru ca nimeni din Legiunea a XIII-a să nu ducă lipsă de echipament sau hrană

„...equites centurionesque erogaverunt singuli singulorum stipendia, ditiores pauperiorum privatim... ”

Tradus din Suetoniu: „Cavalerii și centurionii s-au oferit să plătească din banii lor soldele pentru soldați, iar cei mai bogați au preluat, în privat, cheltuielile celor mai săraci.”

Caesar le-a interzis categoric luarea de prăzi în Italia

Oamenii lui Caesar aveau atâta încredere în el încât au fost dispuși să își riște viața și să își plătească singuri cheltuielile, fiind convinși că Iulius Caesar luptă pentru o cauză dreaptă, care e și a lor. Erau într-adevăr camarazi de luptă (cum îi numea Caesar). 

,Când războiul civil a început, cu foarte puține excepții (cum a fost ofițerul Labienus, care a trecut de partea pompienilor din motive politice), niciun soldat  din legiunile lui Caesar nu l-a părăsit pentru a trece de partea Senatului.

Prin urmare, legiunea nu a fost doar o unealtă de luptă; soldații au trecut Rubiconul cu convingerea fermă că ei sunt cei care apără dreptatea și onoarea (dignitas) unui comandant care fusese trădat de politicienii de la Roma.

Pentru legionari, victoriile care aduseseră imperiului o provincie uriașă (Galia) erau rezultatul sângelui lor și al geniului lui Caesar. Faptul că Senatul refuza să recunoască aceste merite era perceput de soldați ca o jignire directă la adresa propriilor lor sacrificii.

Marșul fulgerător prin Italia (Ianuarie – Martie 49 î.Hr.): 

Căderea orașelor Sulmo și Iguvium (49 î.Hr.)

În primele săptămâni după trecerea Rubiconului, când Caesar avansa spre sudul Italiei (ocolise Roma) , cu o viteză uluitoare, Senatul încerca cu disperare să strângă recruți în provincii pentru a opri înaintarea lui.
• La Iguvium (Gubbio de azi) : Guvernatorul pompeian Thermus (Quintus Minucius Thermus) deținea orașul cu cinci cohorte. Însă, la simpla auzire a veștii că Caesar se apropie, soldații săi au refuzat să lupte, au părăsit fortificațiile și s-au împrăștiat sau au trecut direct în rândurile avangardei lui Caesar. Acest Thermus era rudă cu Marcus Minucius Thermus, fostul comandant al lui Caesar din tinerețe. 
• La Sulmo: Atunci când Antonius (trimis de Caesar) a blocat forțele lui Attius Pelignus (7 cohorte), cetățenii și soldații din interiorul zidurilor au deschis porțile orașului și au strigat în favoarea lui Caesar. Soldații l-au predat pe Pelignus,  și s-au alăturat legiunilor caesariene.

La Corfinium , în februarie 49 î.Hr 

Țn loc să asculte ordinele lui Pompei (care îi ceruse explicit să își retragă trupele spre sud pentru a-și uni forțele), Ahenobarbus, mânat de orgoliu și de ura personală față de Caesar, a decis să blocheze calea acestuia și s-a închis în orașul fortificat Corfinium cu aproximativ 30 de cohorte (în jur de 15.000 de oameni).

Caesar a sosit fulgerător și a început asediul orașului. Când Ahenobarbus a realizat că trupele lui Caesar sunt mult mai experimentate și că Pompei nu îi va trimite întăriri, s-a panicat. El a încercat să își planifice o fugă secretă pe timp de noapte, abandonându-și propria armată.

Soldații săi au aflat de planul lui laș. Revoltați, proprii soldați l-au arestat pe Ahenobarbus în interiorul orașului, au deschis porțile și i s-au predat lui Caesar, oferindu-i-l pe generalul lor pe tavă.

Ahenobarbus era convins că va fi executat pe loc, fiind succesorul numit de Senat pentru Galia (în locul lui Caesar, căruia nu i se prelungise mandatul) și un dușman declarat. De frică, el i-a cerut medicului său personal să îi dea otravă. Medicul i-a dat o licoare, pe care Ahenobarbus a băut-o.

A doua zi dimineață, când a fost adus în fața lui Caesar, Ahenobarbus a aflat cu stupoare două lucruri:

• Caesar l-a iertat complet: Caesar a ținut un discurs public în care a declarat că nu a venit să pedepsească cetățenii romani, ci să se apere. I-a redat lui Ahenobarbus libertatea și chiar i-a returnat o sumă uriașă de bani (6 milioane de sesterți) pe care generalul o avea în tezaurul orașului, pentru ca nimeni să nu spună că Caesar este un tâlhar.
• Otrava fusese doar un somnifer: Când Ahenobarbus a realizat că este liber, s-a întors plângând la medicul său, crezând că va muri în câteva ore. Medicul i-a mărturisit că, intuind mila lui Caesar, îi dăduse doar un somnifer ușor.
• Soldații săi au trecut imediat de partea lui Caesar, depunând jurământul militar față de el.
  Deși fusese eliberat pe cuvânt de onoare că nu va mai lupta, Ahenobarbus a încălcat imediat promisiunea. S-a dus direct la Marsilia (Massilia) pentru a organiza rezistența împotriva lui Caesar, iar ulterior a murit luptând în bătălia finală de la Pharsalus (48 î.Hr.), unde forțele lui Pompei au fost zdrobite definitiv.

Caesar ajunge la Brundisium (în călcâiul Italiei), dar Pompei reușise să fugă pe mare în Grecia cu restul Senatului. Pentru că nu aveea o flotă ca să-l urmărească imediat, Caesar și-a schimbat planul. El a spus celebrele cuvinte: 

„Plec să bat o armată fără general (în Spania), pentru ca apoi să mă întorc la un general fără armată (Pompei, în Grecia).”

Campania din Spania (Mai – Septembrie 49 î.Hr.):
Caesar a lăsat Italia sub controlul locotenenților săi și a plecat pe uscat spre Alpi, sudul Galiei ,spre Spania. Cu celeritas . 

Oprirea la Roma

S-a oprit scurt timp la Roma, încercând să pună ordine în Senat, dar a luat și banii din tezaurul lăsat acolo de Pompei si de senatori in fuga lor grăbita spre sud, în urmă cu trei luni. 

Atunci  a avut loc faimoasa intamplare cu tribunul Lucius Caecilius Metellus, care nu-l lăsa pe Caesar să intre în tezaur și căruia Caesar i-a spus mai întâi (conform lui Plutarh)    că,

„Timpul armelor și cel al legilor sunt două lucruri diferite. Dacă ceea ce fac te nemulțumește, dă-te la o parte pentru moment, căci războiul nu îngăduie libertatea cuvântului.”,                       apoi:

 „Dar când voi depune armele și voi încheia pacea, atunci te poți întoarce și poți ține ce discursuri vrei în fața poporului.”

„Și când îți spun asta (îți explic), eu îți îți acord o favoare, diminuându-mi propria autoritate absolută; căci, în realitate, tu și toți ceilalți din facțiunea voastră sunteți în mâinile mele (sunteți prizonierii mei).”

Conform legislației romane, în timp de război învingătorul avea toate drepturile asupra celor învinși: îi putea ucide sau lua în sclavie, le putea lua bunurile , în mod legal. Deci Caesar i-a explicat tânărului că de fapt el ar fi putut să -l ucidă fără nici o explicație și să ia tezaurul conform legii romane a războiului. 

Appian a adăugat detaliul că Metellus s-a opus intrării în tezaur (aerarium)  , argumentând că legea interzicea folosirea banilor pentru altceva decât pentru apărarea contra galilor.
Iar Caesar a râs spunând:

 „Eu am cucerit deja toată Galia și am supus-o Romei. Prin urmare, tezaurul nu mai are niciun motiv să existe, pentru că pericolul galic a dispărut definitiv datorită mie.”

Apoi, cum Metellus căuta să-i bareze calea, Caesar i-a spus cu mâna pe sabie:

„O, tinere, îmi este  mai greu să o spun decât să o fac!”

(în greacă: „Ὦ νεανίσκε, τοῦτο ἐμοὶ ποίησαι τοῦ εἰπεῖν χαλεpώτερόν ἐστιν”)

(Adică: ești tânăr și nu-ți dai seama că am făcut toate eforturile să-ți explic, în timp ce aveam dreptul să te ucid fără a mai pierde vremea, dar nu întinde coarda prea tare, totuși) 
Desigur apoi Metellus a plecat fără probleme și s-a alăturat armatei lui Pompei.

Faptul că un tribun „fusese desconsiderat” venea la trei luni după ce alți doi tribuni ai poporului, Antonius și Quintus Cassius fuseseră siliți să fugă din Roma deghizați , după ce fuseseră amenințați cu moartea de consulul Lentulus. Atunci Cicero povestise cu calm întâmplarea în scrisoarea către Tiro  (Ad Familiares, 16.11):

„Prietenul nostru Antoniu și Q. Cassius, fiind expulzați din Senat, deși fără nicio violență, au părăsit orașul...”

 În schimb, în cazul lui Caesar ,Cicero a comentat întâmplarea , într-o scrisoare către Atticus (Ad Atticum, 10.8) astfel:

„Duarum rerum simulationem tam cito amiserit, mansuetudinis in Metello, divitiarum in aerario.”
(A pierdut atât de repede masca a două lucruri: pe cea a blândeții/clemenței prin modul în care l-a tratat pe Metellus, și pe cea a bogăției prin jaful tezaurului).

Cicero a considerat că purtarea lui Caesar dovedise două lucruri: 

• că nu era iertător (clement), pentru că îl amenințase pe tânărul care i se opunea, în pofida argumentelor. (Fapt trecut de el cu vederea în cazul celorlalți doi tribuni, care fuseseră amenințați și alungați din Senat) 
• că nu era bogat, astfel că fusese nevoit să ia bani din tezaur pentru armată.

De fapt Caesar chiar fusese iertător, pentru că tolerase opoziția făcută de tânărul tribun , îi explicase că avea dreptul (conform legii romane) să considere tezaurul ca pradă de război și că prin lupta sa de 8 ani înlăturase pericolul galic (metus Gallicus -teama galică) ce amenința Roma de aproape 400 de ani , pentru care fusese constituit acel tezaur ca ultimă resursă .
Și după aceste argumente juridice, se mulțumise să-l amenințe, dar fără să-l violenteze și îi permisese apoi să plece la inamic.

Toate acestea erau într-un puternic contrast cu comportarea altor conducători romani în situații asemănătoare: Sulla de pildă întocmise lungi liste cu inamicii săi politici condamnați la moarte și măcelărise în Villa Publica (lângă Senat) mii de prizonieri. Gaius Marius și Cinna declanșaseră în oraș un carnagiu care a durat 5 zile, liderii opoziției fiind decapitați iar capetele lor expuse pe Rostra. Pompei adusese trupe în Forum și intimidase prin forță tribunalele. 

De fapt tocmai amintirea masacrelor operate anterior de generali înspăimântase atât de mult aristocrația Romei încât aceștia fugiseră din oraș în dezordine, lăsând tezaurul în urmă. Mulți cetățeni se baricadaseră în case, sau fugiseră în zonele rurale. 
Când Caesar a avansat prrin Italia fără să verse sânge și eliberând chiar comandanții capturați, poporul a privit totul cu ușurare. 

Când Caesar a avansat prin Italia fără să verse sânge și eliberând chiar comandanții capturați, poporul a privit totul cu ușurare. 

În privința bogăției, penuria lui Caesar de bani lichizi în aprilie 49 î.Hr dovedește că el predase cea mai mare parte din banii din prăzi la tezaurul statului. 

Când Caesar a ajuns la ușile tezaurului, el considera probabil că preia un bun care îi aparținea în mare măsură (prin prada trimisă) sau pe care avea dreptul să îl gestioneze.

Conform legii și tradiției romane (mos maiorum), un general victorios care dorea să își celebreze Triumful și să devină consul trebuia să predea prada de război cuvenită Statului Roman:

• O parte din aur revenea soldaților (solde și prime).
• O parte rămânea generalului  (pe care Caesar îi folosise achiziționând terenuri pentru noi construcții publice in Roma).
• Cea mai mare parte din aurul și argintul brut trebuia depusă oficial în aerarium (Tezaur), sub formă de venituri ale Republicii din provinciile cucerite.

E destul de clar că  Caesar a trimis periodic convoaie cu prada galică către Roma în anii 51–50 î.Hr.,fapt dovedit și de rugăciunile de mulțumire fără precedent efectuate în temple pentru Iulius Caesar, în mai multe rânduri, din dispoziția Senatului. (15 zile în 57 î.Hr, câte 20 de zile în 55 și 52 î.Hr) ,

Asta explică de ce Caesar nu mai avea bani, deși luase o pradă uriașă de război , dar și de ce el considera că are drepturi asupra acelui tezaur, îmbogățit prin contribuția sa masivă. 

Asediul Marsiliei (Massilia).

Când a plecat de la Roma spre Spania, în mai 49 î.Hr., Caesar a fost blocat la porțile acestui mare oraș-port grecesc din sudul Galiei. Marsilia declarase că vrea să rămână neutră, însă, în secret, îi deschisese porțile exact lui... Lucius Domitius Ahenobarbus (rivalul iertat de Caesar la Corfinium), care sosise acolo cu o flotă privată.
Caesar nu își putea permite să piardă luni de zile asediind Marsilia, deoarece în Spania cele 7 legiuni ale lui Pompei se consolidau și puteau invada Italia prin nord. 

Caesar a luat o decizie fulgerătoare. A ordonat construirea de la zero a unei flote de 12 nave de război în portul vecin Arles (lucru realizat în doar 30 de zile, un record absolut). Apoi, a lăsat trei legiuni sub comanda locotenentului său, Trebonius, și flota sub comanda lui Decimus Brutus, pentru a bloca orașul.

El însuși, alături de o gardă mică, a ocolit Marsilia și a mărșăluit direct spre Spania, trecând Pirineii pentru a-și surprinde inamicii principali.

În timp ce Caesar lupta în Spania, soldații săi rămași la Marsilia au aplicat lecția lui Caesar. Pentru a cuceri zidurile orașului fără a pierde mii de oameni în atacuri frontale, inginerii lui Caesar au inventat o structură unică: un turn masiv din cărămidă, înalt de câteva etaje, construit chiar sub nasul apărătorilor .

Soldații construiau turnul de jos în sus, dar foloseau un acoperiș mobil pe care îl ridicau cu scripeți pe măsură ce înălțau zidurile, pentru a se apăra de săgețile și catapultele inamice. Când turnul a depășit înălțimea zidurilor Marsiliei, cezarienii au putut distruge apărările orașului .
Caesar a comandat la Arles 12 nave pentru asediul Marsiliei. 

Când Marsilia a fost adusă în genunchi (aproape în același timp în care Caesar câștiga campania de la Ilerda, în Spania), Ahenobarbus a realizat că va cădea din nou în mâinile lui Caesar. Știind că de data aceasta clemența dictatorului s-ar putea să aibă limite după ce își încălcase cuvântul de onoare dat la Corfinium, Ahenobarbus s-a urcat pe ascuns pe o navă, în timpul unei furtuni, și a fugit în Grecia, la Pompei.

Când Caesar s-a întors de la Ilerda și a preluat capitularea Marsiliei, a dat din nou dovadă de realism politic: a iertat orașul, nu l-a jefuit și nu l-a incendiat, confiscându-le doar armele și tezaurul. El le-a spus marsiliezilor că îi cruță „mai degrabă din respect pentru numele și vechimea orașului lor, decât pentru meritele lor recente”.

 Armistițiul spontan de la Ilerda (49 î.Hr.)

• La doar câteva luni după Corfinium, Caesar s-a îndreptat spre Spania pentru a neutraliza cele 7 legiuni loiale lui Pompei, conduse de legații Afranius și Petreius. La Ilerda, cele două armate au campat extrem de aproape una de cealaltă.

  • Fraternizarea: Într-o zi, în timp ce generalii pompeiari erau ocupați cu fortificațiile, soldații din ambele tabere au început să își vorbească de la distanță. În scurt timp, mii de soldați inamici au intrat în tabăra lui Caesar. Aceștia își căutau prietenii, rudele sau foștii camarazi din rândul veteranilor lui Caesar.
  • Atmosfera: S-a instalat o atmosferă de sărbătoare. Soldații pompeiari îi mulțumeau public lui Caesar pentru că le-a cruțat viețile concetățenilor la Corfinium și au început să negocieze termenii unei capitulări pașnice, cerând doar ca viața generalilor lor (Afranius și Petreius) să fie salvată.
  • Ruptura violentă: Generalul pompeian Petreius a aflat de fraternizare, a intrat în tabără cu garda sa personală și a spart violent adunarea. El i-a masacrat pe toți soldații lui Caesar prinși în tabăra sa. Deși Petreius i-a forțat pe oamenii săi să jure din nou credință lui Pompei, moralul trupelor sale a fost distrus. Câteva săptămâni mai târziu, înconjurate și rămase fără apă, toate cele 7 legiuni din Spania s-au predat lui Caesar fără să mai tragă o sabie, iar soldații s-au integrat în armata lui.

În acel an (49 î.Hr) legiunile lui Caesar au străbătut o distanță colosală de aproximativ 4400 km.
 Galia-Brundisium 799 km, Întoarcere la Roma 540 km, marsul spre Spania cu traversarea Alpilor și Pirineilor -1550 km și întoarcerea din Spania peste Pirinei și Alpipana la Roma -1600 km, asediind mai multe orașe pe parcurs și dând bătălii-(asediul și manevrele de la Ilerda-60 de zile, staționări la Roma și la Placentia 30 de zile) Faptul că au mărșăluit înarmați aproape 4.400 de kilometri în 200-220 de zile, trecând de două ori munții Alpi și Pirinei și asediind mai multe orașe pe parcurs, explică de ce veteranii lui Caesar erau epuizați la Placentia. Parcurseseră în medie 20-22 km pe zi, cărând echipamentul de 30-40 kg, construind apoi tebere și ziduri de pământ timp de 3-4 ore zilnic și traversând munții cei mai înalți ai Europei. Nicio altă armată din acea epocă nu mai reușise să mențină un asemenea ritm logistic pe uscat. (regim de magnum iter-marș forțat) 

Ajunși în toamna anului 49 .Hr la Placentia (Piacenza de azi), veteranii Legiunii a IX-a s-au răzvrătit aflând că urmează să plece în Grecia. Caesar le interzisese să jefuiască, dar plățile întârziau căci tezaurul capturat  era sub formă de lingouri și procesul de transformare în monede nu putuse ține pasul, iar monedele deja realizate fuseseră folosite pentru aprovizionare, cai, arme și mai ales nave de transport. Caesar i-a amenințat de data asta cu decimarea. A executat până la urmă 12 instigatori.

În decembrie 49 î.Hr Caesar a intrat din nou în Roma .
În absența lui, Marcus Lepidus convocase poporul și îl numise pe Caesar Dictator. 
Caesar a rămas doar 11 zile la Roma , timp în care a avut o eficiență legislativă uluitoare.

• A rezolvat blocajul financiar al economiei dând o lege prin care debitorii puteau plati datoriile evaluându-și proprietățile la prețurile dinaintea războiului, iar dobânzile deja plătite au fost scăzute din datorii.
• A acordat cetățenie romană locuitorilor din Galia Cisalpină
• I-a rechemat pe cei ce fuseseră exilați pe nedrept de Pompei. 
• Apoi a demisionat din funcția de Dictator, dar a candidat și a fost ales Consul pentru anul 48 î.Hr.(împreună cu Isauricus, optimat ce trecuse de partea lui Caesar și a fost lăsat să gestioneze capitala) 

Caesar s-a îndreptat apoi spre portul Brundisium, pentru a trece Marea Adriatică în urmărirea lui Pompei.

În iarna anului 48 î.Hr Pompei avea o flotă imensă de peste 500 de nave de război , care patrula de-a lungul coastelor, în timp ce Caesar avea doar nave de transport.
Caesar a riscat traversarea pe timpul perioadei de furtuni din iarnă, când flota lui Pompei era ancorată (în mare parte).
La Brundisium, Caesar a lăsat bagajele, sclavii și echipamentele grele  și a ales pentru traversare o rută ocolitoare, navigând noaptea, cu luminile stinse. A debarcat în golful stâncos Palaeste (astăzi Palasë, în Albania) . Primele 7 legiuni au debarcat, dar la al doilea drum, când Marcus Antonius urma să aducă restul armatei, navele au fost interceptate de Bibulus, amiralul lui Pompei, care a incendiat 30 de nave .
Caesar, deghizat în sclav, a vrut să traverseze marea spre Italia pe marea în furtună, să vadă de ce întârzie Marcus Antonius.
Când pescarul speriat de furtună a vrut să întoarcă barca la mal, Caesar și-a dat jos gluga și i-a spus celebrele cuvinte: „Fii curajos și nu te teme de nimic, căci îl porți pe Caesar și destinul său!” Antonius a reușit să traveseze marea cu trupele rămase, într-o nouă încercare. 

Între timp, în tabăra lui Pompei
Cicero era mereu nemulțumit, așa că Pompei a zis:
„Mi-aș dori ca Cicero să treacă de partea inamicului, măcar așa s-ar teme și el de noi”.

Generalii erau foarte siguri de victorie, și se certau deja pe funcțiile publice pe care le vizau la Roma.

Cicero continua să fie sceptic:

• Când un aristocrat pe nume Nonius i-a certat pe ceilalți că sunt deprimați și le-a spus: „Fiți curajoși, încă mai avem șapte vulturi (embleme de legiuni) în tabără!”, Cicero a replicat instant: „Sfatul tău ar fi fost excelent dacă ne-am bate cu ciori, nu cu Caesar”.
• Când socrul lui Pompei s-a lăudat în fața ofițerilor cu modul măreț și strategic în care își așezase legiunile, Cicero a murmurat destul de tare: „Minunată strategie! Păcat doar că inamicul refuză să joace după regulile tale”.
• În scrisorile sale private trimise lui Atticus, Cicero era și mai dur. El scria că tabăra lui Pompei este plină de „oameni sângeroși”, obsedați doar de răzbunare și de confiscarea averilor celor rămași în Italia.

Masacrul evitat din Epir: Întâlnirea de pe malurile râului Apsus (ianuarie 48 î.Hr.)

Înainte de bătălia finală de la Pharsalus, Caesar și Pompei se aflau în Grecia (Epir), blocați de o parte și de alta a râului Apsus (.aflat la granița dintre Epir și Iliria)
• Discuțiile de pe mal: Timp de câteva zile, soldații din ambele tabere veneau la malul râului pentru a lua apă și au început să poarte conversații pașnice. Nimeni nu arunca sulițe. S-a stabilit un acord tacit de non-agresiune locală.
• Intervenția lui Caesar: Văzând oportunitatea, Caesar l-a trimis pe legatul său, Vatinius, chiar la marginea apei pentru a striga către trupele lui Pompei și a cere cu voce tare pacea: „Este permis ca cetățenii romani să trimită soli la alți cetățeni romani pentru a discuta despre pace, așa cum fac chiar și sclavii fugari?”.
• Reacția pompeiară: Soldații lui Pompei au ascultat în liniște deplină, iar un soldat ce a afirmat că a doua zi va veni Titus Labienus  pentru a negocia un armistițiu. A doua zi mii de soldați din ambele tabere s-au adunat pe maluri, lăsând armele jos, iar Labienus a ieșit în față și a început să vorbească cu Vatinius. Dar, în timpul discuției Labienus a dat un semnal secret și  arcașii și lăncierii lui Pompei, ascunși în tufișuri au lansat o ploaie de săgeți și de sulițe asupra armatei lui Caesar, rănind grav mai mulți ofițeri ai acestuia. 
  Soldații lui Caesar au fugit să se adăpostească, strigând că au fost trădați sub steag de armistițiu, iar Labienus a strigat peste râi:
  

  „Atunci lăsați-o baltă cu discuțiile despre pace! Pentru că nu va exista nicio pace cu voi până când nu ne aduceți capul lui Caesar!”

  Titus Labienus fusese mâna dreaptă a  luii Caesar în Galia, dar trecuse de partea lui Pompei, față de care voia acum să-și dovedească loialitatea.
  (Caesar îi trimisese lucrurile personale lăsate în tabăra sa  , inclusiv sclavii și banii cuveniți , după ce aflase că Labienus a trecut de partea lui Pompei) 

Cum proviziile lui Caesar nu ajunseseră în Grecia, Caesar a încercat să atace baza de aprovizionare a lui Pompei din Dyrrhachium (astăzi Durrës, în Albania).
Cu o armată de doar 22000 de soldați, Caesar a încercuit tabăra lui Pompei (cu 45000 de oșteni) , construind un zid lung de 24 km . Totuși trupele lui Pompei aveau încă acces la mare, pe unde erau aprovizionați cu cele necesare, în vreme ce trupele lui Caesar duceau lipsă de grâu, alimentul de bază al trupelor romane.

Aveau orz (pregătit pentru cai, dar care putea fi mâncat și de oameni, la nevoie)bobși..carne de oaie (înțelegem că erau numeroase turme de oi în Epir) .

În cadrul aceleiași campanii din Grecia, din anul 48 î.Hr, Caesar și-a continuat marșul spre nord, împingând trupele lui Pompei până la Dyrrhachium (orașul Durrës din Albania de astăzi).

 Totuși, lipsea pâinea (probabil terminaseră și orzul).
Rămași fără grâu, oamenii lui Caesar au fost nevoiți să improvizeze un aliment dintr-o plantă din flora spontană.

În scrierile sale (De Bello Civili), Caesar menționează o rădăcină și un tip de plantă sălbatică numită chara.
Istoricii și botaniștii consideră că era vorba despre o specie de iarbă sălbatică/plantă înrudită cu chimenul sălbatic (Carum carvi) sau un tip de rădăcinoasă ca un morcov alb bogată în amidon care creștea spontan pe câmpiile din Epir (Albania de astăzi).
Numele grecesc al chimenului era Karon , apropiat  de chara.
Altă variantă ar fi  Lathyrus tuberosus (Sânzienele de pământ / Alunele de pământ): O altă plantă sălbatică răspândită în regiunea Balcanilor (unde a avut loc bătălia) care produce tuberculi subterani bogați în amidon, dulci la gust și foarte hrănitori.

Soldații lui Caesar,în special cei din trupele auxiliare-între care desigur erau mulți localnici-, au descoperit cum să proceseze această plantă sălbatică: 

• Măcinarea:
  Adunau aceste rădăcini și semințe de iarbă sălbatică și le măcinau grosier folosind pietre sau râșnițele portabile din dotarea legiunii pentru a obține un fel de făină improvizată.
• Amestecarea: Amestecau această făină cu lapte (pe care îl obțineau de la  turmele locale capturate).
• Coacerea: Frământau amestecul până devenea o cocă densă, din care modelau turte groase. Aceste turte erau coapte direct pe pietre încinse sau în cenușa fierbinte a taberei, (sub țest)  rezultând un tip de pâine primitivă, dar extrem de hrănitoare. 

„Est etiam genus radicis inventum ab iis, qui fuerant [in praesidiis], quod appellatur chara, quod admixtum lacte multum inopiam levabat. Id ad similitudinem panis efficiebant. Eius erat magna copia. Ex hoc effectos panes, cum in colloquiis Pompeiani famem nostris obiectarent, vulgo in eos iaciebant, ut spem eorum minuerent.”

 „Există, de asemenea, un fel de rădăcină descoperită de cei care se aflau în avanposturi, numită chara, care, amestecată cu lapte, le ușura mult lipsa [de hrană]. O preparau sub formă de pâine. Din aceasta se găsea din belșug.

Când pompeienii, în timpul discuțiilor, îi tachinau pe oamenii noștri cu privire la foame, aceștia din urmă aruncau adesea cu aceste pâini în ei ca să le zdruncine speranța.”

Deși gustul probabil nu era grozav, această „pâine de iarbă” le oferea carbohidrații și energia necesare pentru a supraviețui și a continua să sape fortificații.

Acest preparat a devenit o armă de propagandă legendară. Soldații lui Pompei, care erau bine hrăniți și aprovizionați pe mare, îi strigau peste tranșee cezarienilor, batjocorindu-i că vor muri de foame

Ca răspuns, soldații lui Caesar au copt o cantitate mare din această pâine din iarbă și au aruncat turtele peste fortificații, direct în tabăra pompeiarior, strigându-le: „Vom mânca și scoarță de copac înainte să vă lăsăm pe voi să scăpați!”

Când Pompei a văzut și a gustat acea pâine neagră și ciudată din iarbă, a rămas complet consternat. El a ordonat imediat ca acele turte să fie ascunse de ochii propriilor soldați, spunând cu îngrijorare o frază rămasă celebră: „Ne luptăm cu niște fiare sălbatice, nu cu oameni!” Pompei a realizat atunci că moralul și determinarea oamenilor lui Caesar erau atât de mari încât nicio blocadă alimentară nu îi putea îngenunchea.

În schimb, Caesar a reușit să devieze toate izvoarele de apă dulce care alimentau tabăra lui Pompei ., prin baraje mari făcute din piloni de lumn și pământ, ceea ce i-a silit pe pompeieni să sape puțuri de apăceea ce adăuga o muncă cu care pompeienii nu erau obișnuiți ( mulți făcând parte din aristocrație)

Caesar scoate în evidență devotamentul trupelor sale, gata să suporte privațiuni și munci suplimentare neobișnuite, cum era recoltarea de plante sălbatice, cu mofturile celor din tabăra pompeiană, care pregetau să sape puțuri. 

De notat și că în tabăra lui Caesar lupta și un nepot al răposatului dictator Sulla, care il persecutase atât de mult pe Caesar în tinerețe/ 

Publius Cornelius Sulla era lăsat de Caesar ca locțiitor în lipsa lui a comandat aripa dreaptă la Pharsallus.

Trădarea și contraatacul lui Pompei

Blocajul a fost spart când doi ofițeri galici de cavalerie din armata lui Caesar l-au trădat și au fugit la Pompei, dezvăluindu-i acestuia punctul slab al fortificațiilor lui Caesar: o zonă din sud unde zidul nu fusese terminat complet până la malul mării.

Pompei a atacat masiv exact în acel punct vulnerabil, folosind bărci pentru a debarca trupe în spatele liniilor lui Caesar.

Liniile lui Caesar s-au prăbușit. Panica a fost atât de mare încât soldații săi, altădată de neoprit, au început să fugă haotic. Caesar a încercat personal să oprească un purtător de stindard care fugea, dar soldatul, îngrozit, a ridicat sabia să-l lovească pe propriul său general, Caesar fiind salvat doar de intervenția gărzii sale de corp.

Caesar a pierdut în acea zi peste 1.000 de veterani dintr-o lovitură și toate taberele sale fortificate din zonă. Pompei s-a temut însă să-și continue atacul, ceea ce l-a făcut pe Caesar să spună: „Astăzi inamicul ar fi câștigat războiul, dacă ar fi avut un general care să știe cum să câștige”.

Caesar s-a retras spre munții Pindului, ca să ajungă în câmpia mănoasă a Tsaliei , pentru a obține cereale și a face joncțiunea cu două legiuni trimise de el înainte. 

Trupele lui Pompei l-au urmărit și au ocupat o poziție strategică pe o colină lîngă Dyrrachium. unde a avut loc apoi o perioadă de tatonare a trupelor.

Caesar nu înceta să facă tot posibilul pentru a ajunge la o înțelegere cu Pompei.
El a scris în Războiul civil III 57:

„Caesar, care nu-și uitase vechea intenție, trimite la el (la Scipio- Quintus Caecilius Metellus Pius Scipio - socrul lui Pompei) pe Aulus Clodius, prietenul amândurora..Acestuia îi încredințează o scrisoare și un mesaj, al căror conținut era cam următorul:
el încercase totul pentru a face pace și e de părere că până acum nu se rezolvase nimic din vina celor pe care îi alesese să întreprindă aceste acțiuni, pentru că se temeau să-i transmită lui Pompeius mesajul într-un moment nepotrivit. Scipio însă are o asemenea autoritate, încât este în stare nu numai să-și expună liber părerea, ci chiar în mare parte să-l mustre și să-l îndrume pe Pompeius când greșește; pe lângă aceasta, comandă personal o armată, așa încât are, pe lângă autoritate, și posibilitatea de a-l constrânge. Dacă ar face acest lucru, toți îi vor atribui obținerea liniștei Italiei , a păcii provinciilor, a salvării imperiului. 
Clodius îi transmite lui Scipio mesajul și în primele zile părea că e ascultat cu bunăvoință; în zilele următoare însă, nu-i mai este îngăduit să-i vorbească , deoarece - după cum am aflat mai târziu , după terminarea războiului - Scipio fusese certat de Favonius în legătură cu aceasta , așa încât Clodius se întoarce la Caesar fără a realiza nimic.” 

(Marcus Favonius era un susținător înrăit al lui Cato cel Tânăr, fiind poreclit chiar „maimuța lui Cato”. După victoria sa de la Pharsalos, Caesar l-a iertat public pe Favonius și acesta s-a întors la Roma. După asasinarea lui Caesar, s-a alăturat lui Brutus și Cassius și a fost executat de Octavian)

 După ce a pierdut bătălia de la Dyrrhachium, Caesar a fost forțat să părăsească zona de coastă a Epirului/Iliriei și s-a retras spre interiorul Greciei, în regiunea Tesalia, unde l-a învins definitiv pe Pompei în celebra bătălie de la Pharsalus-din August 48 î.Hr..
La Pharsalus, Pompei își așezase tabăra în poziție defensivă ideală, pe pantele superioare și ridicăturile unui deal, iar Caesar își scotea armata în fiecare zi avansând până la baza dealului, pentru a-l momi pe Pompei să atace.

Pe 9 august 48 î.Hr, Pompei a cedat nerăbdării ofițerilor săi și a pornit atacul, bazându-se pe atacul ce va fi dat de cavaleria sa mult superioară numeric (7000 de  călăreți), condusă de experimentatul Titus Labienus), care urmau să spulbere cei 1000 de cavaleriști ai lui Caesar.

.Caesar a prevăzut această tactică și a găsit o metodă de a o contracara:

Cum armata romană se alinia de obicei pe trei rânduri (triplex acies), el a retras 6 cohorte de veterani din linia III-a (de obicei de rezervă) , dispunându-se în unghi oblic în spatele propriei cavalerii (quarta acies). Înainte de confruntare, Caesar le-a explicat, ca de obicei trupelor tactica gândită.
El le-a recomandat veteranilor să nu arunce sulițele (pila), ci să le folosească în lupta de aproape împotriva călăreților, argumentând că aceștia erau aristocrați înfumurați și vor evita să fie răniți la față.
„Loviți-i direct în față! Nu vor suporta fierul în ochi și vor fugi ca să-și salveze chipurile.”
E posibil ca această justificare să fi fost aleasă de Caesar în mod psihologic, pentru a îndepărta teama infanteriștilor de a lupta de aproape cu cavaleria. Și a funcționat! Veteranii nu au țintit picioarele cailor, ci fețele călăreților, care au intrat în panică și s-au risipit în dezordine. Cele 6 cohorte au încercuit flancul lui Pompei, contribuind la atacul central al armatei lui Caesar. 

E foarte posibil ca Iulius Caesar să se fi inspirat din lecturile referitoare la luptele grecilor din Teba, o infanterie ușoară ce alerga alături de cai (hamippoi) atacând cavaleria.

Caesar era un cititor avid al generalului-filosof-istoric grec Xenofon (cca. 430-355 î.Hr.)
 El avusese și experiența luptelor cu germanii lui Ariovistus, în bătălia din Vosges în 58 î.Hr. Călăreții germani erau însoțiți de către un luptător pedestru, care se ținea de coama calului, iar în bătălie ataca de jos în sus călăreții adverși. Caesar a angajat ulterior cavaleriști germani în trupele sale. Caesar își prețuia mult pe războinicii germani, dar le-a înlocuit caii lor asemănători poneilor cu armăsarii mai mari ca ai gărzii sale de corp, tribunilor și cavalerilor.

(De aici înțelegem că și calul lui Caesar făcea parte din aceeași categorie de cai, mari).

Caesar a combinat aceste metode  de luptă adaptându-le la infanteria grea romană.

O parte dintre pedestrași, cei mai rapizi, au fost distribuiți printre puținii săi cavaleriști,  în spatele lor fiind o linie de veterani, care nu urmau să alerge, ci să păstreze formația, dar atacând cu sulițele folosindu-le ca lănci de împuns, țintind fețele cavaleriștilor adverși. 

.În dreapta și-a așezat cavaleria, printre care i-a distribuit pe cei mai rapizi dintre pedestrașii săi, oameni antrenați în luptele cavalerești. Apoi a ținut în rezervă șase cohorte pentru situații de urgență, plasându-le oblic în dreapta, din care parte aștepta un atac al cavaleriei inamice. Nicio împrejurare nu a contribuit mai mult decât aceasta la victoria lui Caesar în acea zi; căci de îndată ce cavaleria lui Pompei s-a revărsat, aceste cohorte au pus-o pe fugă printr-un atac neașteptat și au predat-o restului trupelor spre măcel.
Din Strategiile lui Frontinus (Cartea a II-a, Partea a 3-a, Paragraful 22-Sextus Iulius Frontinus (c. 40 – 103 d.Hr.-a scris o lucrare militară celebră în patru cărți, numită Strategemata,)

Flancul stând al lui Caesar era mărginit de râu, deci atacul cavaleriei lui Pompei, condusă de Titus Labienus  urma să fie pe flancul drept , unde comanda a fost asigurată chiar de Caesar. 
Interesant că Labienus fusese alături de Caesar în luptele din Galia, deci văzuse și el specificul luptătorilor germani. Totuși, aplicarea acestei tactici de către Caesar l-a luat prin surprindere și nu a găsit metodă de contracarare. 

Pompei, stupefiat de degringolada de care fusese copleșită armata sa, a fugit înainte de sfârșitul luptei în cortul său , s-a deghizat în straie de soldat de rând și imediat a părăsit Grecia. Inițial a călătorit cu o barcă , apoi cu o navă comercială romană, cu care a călătorit intâi în Marea Egee, să-și recupereze familia lăsată la adăpost pe insula Lesbos, în Mytilene : Soția a cincea(Cornelia Metella) și fiul cel mic avut din căsătoria anterioară , Sextus. Fiul său cel mare, Gnaeus comanda o parte din flota pompeiană în alt sector al Mediteranei. 

Ajuns pe 28 septembrie 48 î.Hr lângă țărmul Egiptului, Pompei a urcat într-o barcă trimisă de egipteni, dar a fost imediat ucis și decapitat de aceștia. Cornelia, de pe corabie a văzut totul și a strigat tare să se îndepărteze corabia de țărm. (conform lui Appian)

Cornelia Metella s-a refugiat mai întâi în Cipru, unde trupele republicane aveau baze, dar Caesar i-a permis să se întoarcă la Roma fără a o persecuta și i-a restituit o parte din  bunurile confiscate (care i-ar fi revenit ei) și cenușa soțului ei. 

Rămășițele incinerate ale lui Pompei (adunate de pe plajă de un eliberat credincios, Philip) și  inelul cu sigiliu al generalului,  i-au fost predate cu respect chiar de către Iulius Caesar. 

Cornelia a organizat o ceremonie funerară la Roma și a depus urna cu cenușa lui Pompei în cavoul familiei de pe imensul lor domeniu privat din Alba Longa. (cf. Plutarh) 

Plutarh a descris-o pe Cornelia ca foarte cultă, fără a fi arogantă sau pedantă. Tot el a scris că cenușa lui Pompeia fost depusă de Cornelia în pământ, în vila sa de pe domeniul Albanum din Alba Longa (ce îi fusese returnată)..Tot Plutarh menționează că ea „și-a petrecut restul zilelor în liniște și pace”pe domeniile lui Pompei. 

Putem remarca prin comparație tăcerea totală a istoricilor în legătură cu soarta Calpurniei (soția lui Caesar) după uciderea acestuia. 

Această tăcere asurzitoare pare a fi rezultatul cenzurii drastice instituite de Octavian August asupra relatătior istorice. 

Dar puținele indicii lăsate de istorici indică moartea Calpurniei în noaptea de după uciderea lui Caesar, și nu pentru că s-ar fi sinucis sau ar fi murit din cauze naturale. 

Alte strategii ingenioase ale lui Iulius Caesar descrise de Frotinus în Strategemata:

 Stratagema „Fricii Simulate” (Salvarea lui Quintus Cicero în Galia)

Când legiunile romane conduse de Quintus Cicero (fratele mai mic al oratorului ) au fost asediate în Galia de o armată uriașă de gali, Caesar a sosit în grabă cu doar două legiuni. Pentru a compensa numărul mic de soldați, Caesar a aplicat o capcană psihologică notată de Frontinus:

• A ordonat ca tabăra sa militară să fie construită mult mai mică decât de obicei, înghesuind soldații.
• Le-a interzis legionarilor să iasă la luptă, ordonându-le să pară panicați și ascunși în spatele zidurilor.
• Convinși că Caesar este speriat și are o armată ridicol de mică, galii au devenit aroganți. Au atacat tabăra haotic, începând să dărâme bastioanele cu mâinile goale. În acel moment de maximă dezordine a inamicului, Caesar a deschis toate porțile și și-a trimis veteranii într-un contraatac fulger, măcelărind armata gală

Trecerea râurilor prin diversiune (Păcălirea lui Vercingetorix la râul Elaver)

În timpul marii revolte gale, regele Vercingetorix îi bloca lui Caesar trecerea râului Elaver (Allier), mergând în paralel cu el pe malul opus și distrugând toate podurile. Caesar a rezolvat problema printr-o stratagemă de iluzionism logistic:

• A ascuns două legiuni într-o pădure de pe malul său.
• Restul armatei a continuat marșul de-a lungul râului, însă Caesar a ordonat ca rândurile să fie răsfirate, astfel încât, privite de departe de către gali, să pară că toate legiunile sunt încă acolo.
• În timp ce Vercingetorix urmărea coloana principală, cele două legiuni ascunse au ieșit din pădure, au reconstruit rapid un vechi pod distrus și au trecut pe malul celălalt. Când Vercingetorix a realizat că a fost păcălit, Caesar avea deja o capăt de pod securizat.

Gestionarea secretului total înainte de bătălie

Frontinus îl oferă pe Caesar ca exemplu la capitolul „Cum să îți ascunzi planurile”. El povestește că Caesar nu le spunea niciodată comandanților săi din subordine traseul sau planul de atac decât în momentul exact al execuției. Adesea, dădea ordinul de marș în miez de noapte, fără ca nimeni să știe destinația. Caesar spunea că „dacă și propria mea cămașă ar ști ce am de gând să fac, aș arde-o pe loc”. Frontinus explică faptul că această metodă prevenea scurgerile de informații către spionii inamici și îi menținea pe soldați într-o stare de alertă maximă.
Putem face legătura cu ultima campanie preconizată de Caesar, care era anunțată ca fiind contra parților, dar de fapt primul atac urma să fie dat împotriva dacilor. 

Ignorarea superstițiilor

Când Caesar a debarcat în Africa pentru a-i urmări pe pompeieni, s-a împiedicat și a căzut cu fața la pământ în momentul în care a pășit pe plajă. Pentru romanii extrem de superstițioși, acesta era cel mai groaznic semn de ghinion posibil, iar armata a înlemnit de frică. Caesar a reacționat genial: a îmbrățișat pământul și a strigat: „Te-am prins, Africo!”, transformând un accident penibil într-o profeție de cucerire, ceea ce a ridicat instantaneu moralul trupelor.
De fapt, înțelegem de aici că Iulius Caesar nu era superstițios, dar a vrut să combată efectul deprimant pe care l-ar fi avut întâmplarea asupra romanilor superstițioși.