Moartea lui Decebal

 Decebalus per Scorilo

De pe Columna lui Traian: 

O scenă de bătălie crâncenă transformată într-o înfrângere și măcelărire a dacilor, câțiva luptători daci- între  care și Decebal-  reușind să se refugieze în pădure, spre munte.
Înțelegem că după aceea Traian a trimis detașamente de călăreți în căutarea lor. 

Decebal încercase să se retragă din fața cuceritorilor romani pentru a reorganiza apărarea , dar a fost ajuns de echipele de exploratori (căutători) din cavaleria romană.

Căzut la pământ, probabil rănit (după cum indică faptul că își aruncase scutul), Decebal i-a așteptat pe romani cu sabia încovoiată (sica) la gât. Călărețul roman îi face semn că îi va cruța viața, dar regele dac își va lua viața. Atitudinea lui Decebal rămâne mândră . 

Este scena explicativă de pe Columna lui Traian. 

Într-o scenă următoare vedem cum capul lui Decebal, tăiat după moartea sa, e arătat trupelor romane și lui Traian, ca dovadă a victoriei romane. 

Istoricul roman Dio Cassius a scris în Fasti Ostienses că acel calăreț roman care l-a găsit (vedem că în acel moment Decebal s-a sinucis) i-a tăiat capul și mâna dreaptă după moarte, pentru a le prezenta împăratului Traian. Stejarul indică faptul că acțiunea se petrecea într-o pădure, unde Decebal se retrăsese, probabil rănit, pentru că se ridicase cu greu într-o mână. . 

Trupele auxiliare îi prezintă lui Traian capetele nobililor daci uciși, lângă zidul cetății. Se verifică dacă e și Decebal printre ei

În această scenă foarte ștearsă acum e fost reprezentată aducerea capului lui Decebal, pe o tipsie, spre a fi arătat prizonierilor daci din cetate, pentru a-i demoraliza. Scena a fost desenată într-o perioadă când încă se mai distingeau detaliile. 

Trofeele macabre au fost apoi expuse la Roma, pe treptele celebre Scalae Gemoniae.(O scară monumentală din Roma antică ce lega Forumul de culmea colinei Capitoliuluiși unde erau expuse trupurile unor persoane importante condamnate, cum a fost și cazul lui Vercingetorix (care a fost executat la Roma) sau a unor împărați detronați .Era o pedeapsă suplimentară, post mortem . 

Reconstituire pe machetă, fotografiată dinspre Forum spre Capitoliu 

(Când mergem la Roma și vizităm vechile Carcere în care a fost închis și Sfântul Petru, să ne gândim și că , privind de pe colină spre Arcul lui Septimiu Sever stăm chiar pe locul acelor trepte) 

Cine l-a prins din urmă pe Decebal și era aproape să-l ia prizonier 

La Grammeni, (Philippi )în Macedonia a fost găsită stela funerară a soldatului care i-a tăiat capul lui Decebal și l-a dus împăratului. 

Pe stelă se află următoarea inscripție, în care o serie de cuvinte sunt prescurtate: 


Ti(berius) Claudius / Maximus vet(eranus) /
 [s(e)] v(ivo) f(aciendum) c(uravit) militavit /
 eque(s) in leg(ione) VII C(laudia) P(ia) F(ideli) fac/tus qu(a)estor equit(um) /
singularis legati le/
equitumilgionis/equit/equit/equit/equit/s virtu/te(m) donis donatus ab Im/
p(eratore) Domitiano factus dupli(carius) /
a divo Tr<a=O>iano in ala secu(n)d(a) /
Pannoniorum a quo et fa(c)/tus explorator in bello Da/
cico et ob virtute(m) bis donis /
donatus bello Dacico in fact et /
Part de bello Dacico in fact et / eade(m) quod /
cepisset Decebalu(m) et caput /
eius pertulisset ei Ranissto/ro missus voluntarius ho/nesta missione a Terent[io Scau]/
riano consulare [exerci]/tus provinciae nov[ae Mes]/
[opotamiae

Care înseamnă:

Tiberius Claudius Maximus, veteran, 

a avut grijă să-și pregătească  [stela funerară] încă din timpul vieții, 

El a servit călare în legiuniea VII Claudia Pia Fidelis.
A fost numit quaestor equitum,

apoi gardă personală a legatului legiunii,

apoi a purtat stindardul cavalerilor .

El a participat la războaiele dacice, a fost decorat pentru bravură de împăratul Domitian,

apoi promovat ca duplicarius de către divinul Traian în alla II a Panonienilor,

Acesta din urmă l-a numit de asemenea explorator în războiul dacic,

și l-a decorat iarăși de două ori pentru bravură,

în timpul războaielor din Dacia și Parthia.

El a fost apoi numit decurion în aceeași unitate,

pentru că l-ar fi  prins pe Decebal și i-a adus capul la Ranisstorum.

El s-a reangajat voluntar și lăsat la vatră onorabil

de Terentius Scaurianus, guvernator al noii provincii Mesopotamia. 

Tiberius Claudius Maximus a figurat pe stela sa funerară scena faptei sale deosebite: aceea în care el se repede călare asupra regelui Decebal, căzut la pământ , ca și în scena de pe Columna părând rănit, pare să întindă brațul drept spre călăreț, probabil cu un pumnal- basorelieful e destul de deteriorat. 
De remarcat cî imaginea eroică a călărețului e foarte asemănătoare cu reprezentările tradiționale ale „cavalerului trac” regăsit în alte artefacte antice din această zonă. 

Desigur călărețul roman a dorit să-și pună în valoare propria vitejie, așa că e figurat în plin avânt, cu sabia în mână, nu cu gestul promițător de bunăvoință figurat pe Columnă. 

În ambele basoreliefuri e prezentat momentul în care regele Decebal e gata de a fi capturat, (cepisset -   adică l-ar fi prins , adică era în situația de a fi prins)

Dar știm că nu a fost capturat în viață. Desigur călărețul ar fi vrut să-l captureze în viață, recompensa din partea împăratului roman ar fi fost mult mai mare, dacă împăratul l-ar fi putut târâ în urma carului său triumfal, la Roma, în loc să arate doar niște rămășițe sinistre.
Dar Decebal nu s-a lăsat prins, e limpede. 
După cum arată ambele basoreliefuri, el a luptat până în ultimul moment și a evitat capturarea luându-și viața
Militarul roman menționează că fusese numit explorator, adică avea misiunea precisă de a căuta în împrejurimile Sarmisegetuzei personalitățile dace care s-ar fi putut retrage în refugii din munți și a le tăia retragerea cu călăreții săi. 
A fost recompensat pentru bravură și desigur pentru aducerea capului lui Decebal, (recompensele sunt figurate pe stelă și enumerate în text). Dar recompensa din războiul dacic e cam aceeași cu cea din războiul contra parthilor, unde nu știm exact ce a făcut.
Reiese că Traian a avut o oarecare nemulțumire de fapt pentru eșecul capturării în viață a lui Decebal, în pofida faptului că înființase echipe speciale de exploratori . 
Cercetătorii au analizat toate detaliile legate de acest personaj, care prin aceste clipe a intrat în istorie:

 Cariera militară a lui Tiberius Claudius Maximus

Acea localitate din Macedonia , Philippes, unde s-a retras ca veteran. era o zonă locuită de traco-macedoneni. Desigur, după lăsarea la vatră primise pământ acolo. Avea cetățenia romană, cum o indică cele trei nume purtate , dar e posibil să fi fost de origine tracă, de pe acele meleaguri. 
Unii cercetători consideră că numele lui , Claudius arată că tatăl sau bunicul său ar fi obținut cetățenia romană în timpul împăratului Claudius  (41-54 ) , după ce ar fi servit în trupele auxiliare romane. 

Ținând cont de cariera sa militară din cadrul legiunii a VII-ea, el s-a înrolat probabil cu puțin înainte de anul 85, fiind probabil născut prin anul 65. În acest caz ar fi avut cam 40 de ani în timpul celui de-al doilea război dacic  (105-106), cu douzeci de ani de serviciu în armată. Ar fi putut să se retragă după 25 de ani de serviciu, dar s-a reangajat pentru războiul parhic, probabil în anul 114, la aproximativ 50 de ani, fiind demobilizat apoi , doi ani mai târziu  , când s-a întors acasă ca veteran.A ieșit la pensie în timpul împăratului Hadrian, în Mesopotamia 
A murit la Philippes după anul 117, de vreme ce Traian e menționat ca divus, adică divinizat după moarte. 

Relațiile lui Decebal cu Imperiul roman fuseseră pașnice într-un timp, deși în timpul lui Domitian fusese un conflict militar major, soldat cu o pace nefavorabilă romanilor.

A fost găsită o inscripție la Baalbek (Heliopolis, din Siria) ce amintește că pentru a lupta contra Marcomanilor, Quadilor și Sarmaților, un șef militar „a traversat regatul lui Decebal, regele Dacilor”. (per regnum Decebali regis Dacorum).

Conflictul militar din timpul lui Domitian îi surprinsese pe romani prin vigoarea adversarului și lăsase o rană în orgoliul lor.

Cornelius Fuscus , comandant roman învins, fusese lăsat neîngropat pe câmpul de luptă alături de numeroși alți morți.

Referindu-se la acea perioadă, istoricul Dio Cassius a scris după un secol că 

„Dacii aveau atunci în frunte pe Decebal, bărbat gata de sfaturi în privința războiului și gata de treacere la fapte; cunoscând momentul unui atac puternic și retrăgându-se la timp, priceput în organizarea unei ambuscade, viteaz în luptă, priceput să profite de o victorie și să tragă avantaje dintr-o înfrângere, calități care l-au făcut mult timp pentru romani un adversar redutabil.”

Tot Dio Cassius a relatat că 

„Decebal a eșuat în fața forței, dar el a fost gata să-i aducă pieirea lui Traian prin șiretenie și trădare: el i-a trimis în Mesia niște transfugi cu misiunea de a-l asasina, dat fiind că , fiind abordabil cu ușurință mereu, el îl primea atunci fără alegere , din pricina nevoilor războiului, pe oricine voia să-i vorbească. 
Dar ei n-au putut reuși, (căci) unul dintre ei fusese arestat pentru o bănuială și mărturisise complotul sub tortură.
Longinus, care comanda un detașament al armatei romane, și care își arătase valoarea în război,  se lăsase atras după o invitație la o întrevedere sub pretext că Decebal ar face act de supunere, Decebal l-a prins și interogat public despre proiectele lui Traian ; și cum acesta a refuzat să divulge ceva, el l-a reținut în „pază liberă”.
Decebal atunci (a trimis un ambasador la Traian să-i ceară să părăsească țara până la Istru și să i se ramburseze cheltuielile de război) , drept condiții ca să-l elibereze pe Longinus.
Traian a dat un răspuns nehotărât, ai cărui termeni trebuiau să arate că el nu avea pentru Longinus nici multă stimă, nici puțină , ca să nu-l piardă și nici să nu plătească scump răscumpărarea lui.
Decebal considera ce avea de făcut, ezita; Longinus, căruia (libertul său) îi procurase otravă, i-a promis regelui că îl va împăca cu Traian, de teamă să nu fie păzit mai îndeaproape; apoi el a scris o rugăminte lui Traian, cerând ca libertul său să o ducă, pentru a-i asigura siguranța. După îndepărtarea libertului, Longinus a luat otrava și a murit.
Decebal l-a cerut pe libert lui Traian, promițând să-i dea în schimb corpul lui Longinus și zece prizonieri și i-a trimis imediat pe centurionul prins împreună cu Longinus, în speranța că el îl va face să -i reușească planul.
Prin cenurion Traian a aflat totul în legătură cu Longinus. Totuși, el nu l-a retrimis și nici nu a predat pe libert, apreciind că viața acelui om era de preferat pentru demnitatea imperiului, față de îngroparea lui Longinus. ”

Mai departe, când a povestit punerea în operă a podului peste Dunăre făcut de Apollodor, Dio Cassius a tras această concluzie:
„Cât despre Decebal, cum reședința sa și tot regatul său erau în puterea învingătorilor și el era în pericol de a fi prins, el și-a dat moartea , iar capul său a fost dus la Roma. Astfel Dacia a fost adusă la ascultare față de romani, Traian a colonizat acolo mai multe orașe ...”

Să credem că Traian avea puțină stimă pentru Longinus?
Istoricul a scris: Sunt puține informații despre el; cel mai probabil poate fi identificat cu un anume Cn. Aemilius Cicatricula Pompeius Longinus, menționat într-o diplomă militară provenită de la Viminacium și datată din iulie 86. Trebuie să presupunem că avea grad înalt, căci Fronton se referise - fără a-l numi- că „o persoană consulară fusese capturat într-un război dacic” și dacă ar fi așa, Longinus era un ofițer superior dintre cei mai utili lui Traian, căci el cunoștea țările danubiene , era poate unul dintre cei mai buni ghizi în acel moment în al doilea război dacic. (105-106), în timp ce războiul se purtape locurile deja puțin cunoscute, între Tapae și Sarmisegetusa.

Șiretlicul provocator al lui Decebal a dus la sinuciderea lui Longinus, ceea ce i-a conferit lui Traian o postură de „răzbunător sacru” nu doar a înfrângerii suferite de Domitian, ci și a impietății comise față de romanii uciși și de recuperator al unui stindard pierdut.

Dio Cassius a scris că după victoria de la Tapae, în primul război dacic, Traian a ordonat ridicarea unui altar în onoarea numeroșilor morți din armata romană, urmând a fi aduse sacrificii acolo în fiecare an.

După războaiele dacice a fost ridicat monumentul de la Adamclisi, un trofeu al victoriei  pus sub protecția zeului Mars ultor , un soi de osuar unde au fost adunate oseminte din timpul lui Domitian.

Legiunea a VII-a  Claudia Pia Fidelis

Maximus a intrat în legiunea a VII-a  Claudia Pia Fidelis în timpul domniei lui Domitian.  (81-96) ; ea era cantonată atunci la  Viminacium (astăzi Kostolac/Caștelu) în Moesia, pe Dunăre. Viminacium a fost folosit drept cartier general de împăratul Traian in timpul războaielor dacice. Peter Connolly ne amintește că pentru a fi admis în legiune candidatul trebuia să aibă înălținea cel puțin de  1,75 m, să aibă o constituție robustă , vedere și auz perfecte.  În principiu, soldatul servea mai întâi câțiva ani la infanterie înainte de a candida la admiterea în cavaleria legiunii: fiecare legiune număra  120 equites repartizați ântre 4 grupe (turme) cu câte 30 de călăreți , care serveau ca mesageri sau primeau misiuni de escortă sau patrule speciale.  Nu se știe dacă el a datorat această promovare calităților sale proprii sau a beneficiat d ela început de o recomandare care ar fi putut veni de la tatăl sau sau de la bunic. Oricum, stela enumeră diferitele etape ale avansării sale în cavaleria legiunii:

• quaestor equitum : tresorerier ce gestiona fondurile specifice ale cavaleriei, pentru hrana și echipamentul cailor. Nu se știe dacă gesiona și soldele călăreților. 
  
  
• singularis legati legionis : membru al gărzii legatului legiunii. 
  
  
• vexillarius equitum : purtător de stindard ale legiunii sau doar al cavaleriei legiunii, ca  duiplicarius, cu o plată cu 50% mai mare ca cea a unui simplu soldat  de rînd. Probabil în calitate de  vexillarius a primit de la Domitian prima sa decorație, poate după ce a participat la una sau alta dintre bătăliile de la  Tapae (86 și 88 ).

Ala a II-a Pannoniorum

Această unitate de cavalerie auxiliară fusese constituită inițial din soldați recrutați din provincia Pannonia. Ea se compunea din 480 de bărbați repartizați în 16 turmae,fiecare cu câte 30 de călăreți. Situată la început în Moesia pe Dunăre, ea a fost transferată apoi în Siria, apoi repatriată în Moesia între anii 88 și 93, încartiruită aproape de Legiunea a VII-ea. 

Dacă el a fost transferat de Traian în această unitate de cavalerie auxiliară, însărcinată cu misiuni veritabile de război, Maximus n-a putut fi acolo decât începând din anul 101. Nu știm ce a făcut în cei 12 ani care despart războaiele dacice ale lui Domitian de cele ale lui Traian. În orice caz, stela enumeră etapele promovării sale începând cu acea dată: 

• duplicarius (cu soldă dublă) : comandant secund al decurionului, comandând  turma, însărcinat cu antrenamentul călăreților / equites .
  
  
• explorator : cercetaș, însărcinat cu misiuni de recunoaștere și de observare a inamicului. Erau aleși pentru acest fel de misiuni  fidelissimos argutissimosque cum equis probatissimis (Végèce, III, 6) : oamenii cei mai fideli, cei mai perspicaci și cu caii cei mai bine antrenați. Datorită abilității lui de a urmări inamicul după urme a fost ales probabil să comande  turma, pentru a conduce căutările pe urmele lui Decebal ce se retrăgea spre munți.
  
  
• succesul misiunii sale , chiar dacă n-a putut aduce decât capul (și mâna dreaptă) ale lui Decebal, i-a adus promovarea în funcția de decurion, șef de  turma. Michael Speidel a remarcat că această promovare nu era chiar atât de spectaculoasă și că evoluția carierei lui fusese foarte lentă. ..Îi lipseau calitățile d eofițer, deși ieșise în evidentă prin curajul său în acțiune? Sau de fapt Traian l-ar fi recompensat mai substanțial dacă i l-ar fi putut aduce pe Decebal viu și nu mort? Până la urmă,nu fusese un act prea glorios acela de a nu fi putut împiedica sinuciderea celui mai periculos inamic al său- și triumful lui Traian care l-ar fi arătat pe Decebal la Roma ar fi fost cu adevărat complet.
  
  
  
• oricum, Maximus ar fi putut să se retragă spre anul 112, după 25 de ani de serviciu în legiune și apoi în cavaleria auxiliară. Dar probabil că se simțea destul de bine în armată și încă în putere la aproape 50 de ani ca să se înscrie ca  voluntarius și să continue să servească în armată , toto în ala II  Pannoniorum, și să participe la războiul parthic începând din anul  114, aparent fără a mai primi o promovare înainte de eliberaredu pă 30 de ani de serviciu, în  116-117, chiar înainte de moartea lui Traian. 

Decorațiile lui Tiberius Claudius Maximus

Textul stelei arată că el a primit decorații pentru curaj și merite, în trei rânduri, la sfârșitul războiului dacic al lui Domitian, apoi la sfârșitul ceui de-al doilea război dacic al lui Traian și în timpul războiului Parthic, adică a fost unul dintre ofițerii cei mai decorați. Dar ne putem mira de ce sunt figurate pe stelă doar două dona minora, două coliere  ( torquatus) și două brățări (armillae).

hARTA Jerome N. Cookson, Alexander Stegmaier, ȘI Matthew Twombly, NUME ACTUALE:: Ioana A. Oltean, University of Exeter; Jon Coulston, University of St. Andrews, Scotland

Cum arăta Alexandru cel Mare

Alexandru Macedon 

Marele conducător d eoști și cuceritor al antichității grecești a aprins imaginația multora , timp de mii de ani.
Plutarh, care se baza pe descrierile onor autori mai vechi, a scris așa:

«Aspectul exterior al lui Alexandru e cel mai bine reprezentat de statuile realizate de Lysip, e singurul artist pe care Alexandru însuși l-a considerat demn să-i fie model.
Cât despre particuaritățile pe care numeroși succesori și prieteni au încercat apoi să le imite, adică echilibrul gâtului său, ușor înclinat spre stânga, privirea profundă a ochilor , acestea au fost fidel observate de artist. 
Apelles (Ἀπελλῆς) , în schimb, zugrăvindu-l fulgerând cu sulița, nu a reprodus tenul său, ci l-a redat prea întunecat și închis la culoare. Or el era, se spune, cu pielea albă și această albeață bătea în roșcat, mai ales pe piept și pe față. În plus, o mireasmă foarte plăcută se degaja din pielea sa și un parfum îi îmbiba gura și tot corpul, în așa măsură că și hainele sale erau acoperite de el.; așa am citit în Memoriile lui Aristoxenes»- Plutarh, Viața lui Alexandru, 4.1.

Romanii au făcut (în secolul I sau II) o copie după portretul lui Alexandru sculptat de Lysippus (prin anul 330 î.Hr) și este considerată cea mai bună reprezentare a regelui macedonean.
Soclul bustului poartă inscripția , în graca veche:« Alexandru, fiul lui Philippos,  Macedonia » 

În privința culorii părului său, mozaicul găsit la Pella, datat din secolul IV î. Hr, unde e reprezentat în luptă cu un leu, arată clar culoarea blond-roșcată a părului său. 

Tabloul lui Appeles din Cos

Apelles a fost  contemporan cu Alexandru și l-a reprezentat în picturi/mozaicuri, care au fost reproduse de asemenea de romani.
S-a găsit o astfel de copie la Pompei , în „Casa Faunului”:

Aici Alexandru e reprezentat în crâncena luptă împotriva regelui Darius, în plin efort de aruncare a suliței.
Părul său transpirat de efortul luptei a căpătat o culoare mai întunecată , fiind ud de transpirație și probabil acoperit de praf.  Fața îi e congestionată de efort și lucind de transpirație și ochii aproape ieșiți de orbite în momentul încordării  maxime. 
Artistul s-a concentrat asupra redării încrâncenării luptei, la care se pare că a participat. Pe vremea aceea luptele decisive se purtau de obicei zi-lumină și erau duse până la ultima picătură de energie.
Și lucrarea artistică reflectă acest lucru. 

Pictura în antichitate

Pliniu cel Bătrân a povestit că Appelles avea maniere pline de curtoazie, ceea ce îi adusese favoarea lui Alexandru cel Mare de a-l vizita deseori în atelier , dar nu doar atât, ci el interzisese ca alt pictor să-l picteze. 
Alexandru i-a acordat și o altă dovadă de considerație, i-a cerut să o  picteze nud, zice-se din admirație pentru frumusețea ei, pe  cea mai dragă concubină a lui, Pancaste.
(Înțelegem că Alexandru avea un adevărat harem) .
În timp ce lucra, pictorul „s-a îndrăgostit”, iar Alexandru a observat asta și ...i-a dăruit-o (!)- era vorba pesemne de o sclavă. 

: „rege prin curaj, dar și mai mare încă prin stăpânirea de sine și că o astfel de acțiune nu face mai puțină cinste decât o victorie; într-adevăr, el s-a învins pe sine însuși. Nu doar că și-a sacrificat plăcerile în favoarea artistului, ba chiar și sentimentele , fără a ține seamă nici chiar de sentimentele pe care probabil le-a încercat văzându-și favorita trecând din brațele lui în cele ale unui pictor. Unii cred că ea a servit ca model pentru Venus Anadyomene.”

Tabloul original, pictat de Apelles a făcut parte din colecția de artă a lui Iulius Caesar

După moartea lui Caesar (care fusese primul ce organiza expunerea publică a lucrărilor sale de artă), cum casa lui a fost jefuită de Marcus Antonius, e posibil ca e să fi poruncit ca și acel tablou să fie dus la casa lui. Si apoi să fi fost confiscat împreună cu restul averii lui Antonius.
Sau , e posibil ca tabloul să fi rămas pe un perete al casei devastate a lui Caesar și să fi fost însușit de Octavianus (viitorul Augustus) după cucerirea puterii depline de către acesta.
 

O copie (probabil) a acelui tablou, pictat în frescă la Pompei 

Tabloul a fost pus de Augustus în templul lui Caesar, a fost celebrat în versuri de greci, dar partea de jos a tabloului fusese deteriorată și nimeni nu a fost capabil să o restaureze. „timpul și putrezirea au distrus tabloul”. Să înțelegem că tablous fusese parțial deteriorat în incendiu (Pliniu a pomenit de incendiul care a mistuit prima casă a lui Augustus de pe Palatin) , a fost expus în starea respectivă în templul lui Caesar, dar apoi a fost total distrus și în final înlocuit de Nero cu altă pictură, făcută de mâna Doroteei.

Tot Pliniu a povestit și cam care erau prețurile pentru acele tablouri:
„Appelles, bun chiar și pentru rivalii săi, l-a pus primul în reputație pe Protogenes (alt pustor) la Rhodos. Protogenes nu era renumit în țara lui, și ce s-a întâmplat: Appelles l-a întrebat ce preț punea pe operele sale când erau gata și el a spus un preț modic; Appelles i-a oferit 50 de talanți și a răspândit zvonul că el cumpăra acele tablouri pentru a le vinde drept ale sale. În acest fel el i-a făcut pe cei din Rhodos să înțeleagă meritul pictorului lor , și nu le-a vândut tablourile decât după ce ei au dat un preț mai mare. 

Pliniu povestește că Apelles pictase , în templul Dianei din Ephes, pe Alexandru ținând fulgerul, tablou care a fost plătit cu 20 de talanți de aur. „Mâna și fulgerul păreau că ies din tablou”. Pliniu spune că nu s-au mai numărat monedele de aur, ci s-a acoperit cu ele tabloul. Deci s-au plătit atâtea monede de aur câte au fost necesare să acopere tabloul. (Istoria Naturală, vol. II, cartea XXXV)

Pot fi interesante semnificațiile numelor  -în limba greacă- 
Alexandru înseamnă „apărătorul contra oamenilor” (« Alex » scut et « Andras » om) .
Pe tatăl său îl chema Filippos -« prieten al cailor  » 

Makedon (Macedon) înseamnă om înalt (« Macos » înalt, mare + « Demas/Don » musculos) 

Locuitorii din nordul Greciei erau mai înalți și mai musculoși, fiind mai bine hrăniți în regiunea mai mănoasă. 

O scrisoare de acum 2000 de ani

 

O scrisoare a unui recrut roman

În secolul al II-lea, probabil în timpul împăratului Traian, un tânăr dintr-o localitate mică din  Egipt s-a înrolat în armata romană la Alexandria , apoi sa îmbarcat pe o navă romană care l-a dus în portul roman Misenum, din dudul Italiei. 
El i-a scris tatălui său o scrisoare, care constituie acum un document foarte interesant despre viața locuitorilor din acel timp.

Scrisoarea nu e datată, dar pe baza paleografiei se consideră că a fost scrisă posibil în timpul domniei lui Traian.
Scrisoarea e scrisă pe o foaie de papirus. Pe spatele ei sunt scrise numele destinatarului și adresa , dar și un post intermediar din Alexandria , de unde un anume Iulianus  să trimită  scrisoarea lui Epimah, tatăl tânărului Apion, în Philadelphia. 
Scrisoarea e scrisă în limba greacă, cu litere cursive foarte îngrijite, în care unii cercetători au observat caractere asemănătoare cu scrierea coptă, apărută ceva mai târziu.
Scrisoarea a fost rulată și legată cu șireturi, probabil sigilată.

Să vedem ce a scris tânărul Apion tatălui său, Epimachos, la Philadelphia, în Herakleidu Meris, în noma (districtul) Arsinoites (astăzi Faijum):

„Apion către Epimahos, tatăl și domnul său, foarte multe salutări.
Înainte de toate mă rog pentru sănătatea ta și să fii mereu bine și prosper, alături de sora mea și fiica ei și de fratele meu.
Mulțumesc zeului Serapis că atunci când eram în pericol pe mare m-a salvat imediat. La sosirea la Misenum, am primit de la Cezar trei piese de aur pentru cheltuielile de călătorie.

Și mie îmi este bine. Acum te rog ,domnul și tatăl meu să-mi scrii o scrisoare în care să-mi spui mai întâi bunăstarea ta, în al doilea rând a fratelui și surorii mele, și în fine să salut respectuos mâna ta, pentru că m-ai educat bine și sper astfel să am avansare rapidă, dacă zeii vor voi să fie așa.
Salutați-i pe Capiton, pe fratele și sora mea, Serenilla și pe prietenii mei.

Ți-am trimis prin Euctemon un portret al meu. 

Numele meu roman este Antonius Maximus, compania mea este Atena. 

Mă rog pentru sănătatea ta!”

Doi dintre prietenii lui Apion se înrolaseră împreună cu el și au adăugat salutările lor la sfârșitul scrisorii.

Scrisoarea a fost transmisă prin poșta militară romană și a ajuns în micul sat din Egipt, la tatăl băiatului. 
Câțiva ani mai târziu, Apion i-a scris o altă scrisoare surorii lui. Pe atunci el era de mult timp la post undeva la frontiera romană , era căsătorit și avea copii.
Scrisorile au fost găsite de arheologi în ruinele casei din Egipt. Desigur fuseseră păstrate cu drag.

Putem remarca dragostea și respectul pe care le arăta tânărul față de tatăl său , afecțiunea pentru ceilalți membri ai familiei (mama lui probabil nu mai trăia). 

Tânărul era recunoscător pentru educația primită și mândru de faptul că făcea acum parte din armata romană. Trimisese și un mic portret al său, probabil îmbrăcat în uniformă.
Era mândru și de noul său nume, roman. La sfârșitul serviciului militar urma să primească o bucată de pământ și cetățenia romană.
Îndemniația pentru călătorie (și instalare) fusese generoasă: 3 aurei, corespunzând cu 300 de sesterți, cam un an de salariu. 

A fost ucisă Calpurnia?

 Tăcerea istoricilor

Uciderea lui Gaius Iulius Caesar, de către 30 de complotiști , în timpul ședinței Senatului roman la 15 Martie 44 î.Hr a constituit o lovitură de stat ce a bulversat profund statul roman .
Numeroși istorici (unii contemporani cu evenimentele) au relatat crima și evenimentele de atunci cu multe amănunte.
Cu o singură excepție: nu s-a scris nimic despre soarta soției lui, Calpurnia Pisonis după acea zi.

Acest bust a fost găsit în „villa cu papirusuri”, ce se presupune că a aparținut tatălui Calpurniei Pisonis.

Nu se știe pe cine reprezintă bustul, dar de ce nu ar fi chiar portretul Calpurniei?
Ar fi fost cât se poate de normal ca printre numeroasele sculpturi din vilă, 

Piso să aibă și portretul fiicei sale

Era Calpurnia însărcinată?

Există indicii că da.
Este neîndoielnic faptul că Iulius Caesar își dorea un moștenitor legitim.
Da, avea un copil din legătura cu regina Egiptului, Cleopatra, dar acela nu era un copil legitim și nici măcar nu-l putea recunoaște: Cleopatra era căsătorită ! (Da, soțul ei era mai mic decât ea și îi mai era și frate, însă astfel de căsătorii erau uzuale în cazul faraonilor egipteni . Cleopatra fusese căsătorită mai întâi cu celălalt frate, ce a domnit sub numele Ptolemeu al XIII-lea, iar după moartea acestuia se căsătorise cu fratele mai mic, ce a domnit ca Ptolemeu al XIV-lea. Pentru că un faraon-bărbat era mai ușor acceptat în popor decât o femeie pe tron. Chiar și când Cleopatra a făcut o „vizită de lungă durată” la Roma, găzduită în casa lui Caesar din Transtevere, ea era însoțită nu doar de copilașul Cesarion, ci și de soțul ei adolescent. 

Caesar era de asemenea căsătorit, cu Calpurnia.
Era cu 24 de ani mai tânără decât soțul ei și se căsătorise cu el de pe când avea 17 ani, din anul 59 î.Hr.
Doar că Iulius Caesar fusese mai mult plecat în campanii militare.

Din primăvara anului 58 î.Hr și pînă la începutul anului 49 î.Hr, Caesar a fost plecat în campania de cucerire a Galiei și nu s-a întors la Roma în tot acest timp!
Luptele au fost continue și Caesar nu și-ar fi putut permite să lase armata fără conducător pentru un „concediu” la Roma.
Din anul 49 î.Hr până în anul 45 î.Hr Caesar a fost angrenat în războiul civil, care l-a purtat succesiv de-a lungul Italiei, apoi în Spania, Grecia, Egipt și Asia Mică . În Egipt a început legătura cu Cleopatra, dar a fost nevoit să renunțe la croaziera pe Nil (proiectată de Cleopatra) ca să restabilească autoritatea Romei în Asia Mică.Apoi a avut de dus lupte grele împotriva susținătorilor lui Pompei și a fiilor acestuia, ducând lupta finală contra pompeienilor în Spania, la Munda, pe 17 martie 45 î.Hr.

În tot acest timp Calpurnia a dus o viață ireproșabilă de matroană romană educată, administrând proprietățile familiei și achitându-se, desigur de îndatoririle publice care îi reveneau ca soție a marelui pontif (funcție deținută de Caesar)

După această dată Caesar a avut în sfârșit un an de pace, în care s-a putut consacra redactării și impunerii noului calendar („calendarul Iulian”) și reformelor preconizate.

Tot atunci a putut să ducă o viață normală alături de soția lui și să spere că ea îi va  dărui un moștenitor. 

Lupercalia

Bolta decorată a peșterei de sub Palatin 

Pe 15 februarie romanii serbau Lupercalia, o sărbătoare tradițională prin care romanii își aminteau de Întemeierea orașului , dar și de zeitățile străvechi ale pădurii și trupelor și de invocare a fecundității.
Sărbătoarea începea prin sacrificarea unui țap în peștera în care se spunea că gemenii Romulus și Remus fuseseră alăptați de lupoaică. Apoi tinerii orașului , sumar îmbrăcați , doar cu bucăți din blană de capră , cu corpul uns cu ulei și purtând bice croite chiar din pielea țapului sacrificat , alergau „bine dispuși” în jurul colinei Palatine șfichiuind cu fâșiile de piele tocmai jupuite  pe femeile întâlnite și care doreau să aibă un copil în acel an. 
Deci: nu să rămână însărcinate (asta se subînțelegea), ci mai ales să aducă pe lume copilul fără probleme, ceea ce în lumea romană nu era deloc garantat. Se spunea de asemenea că lovitura cu fâșii de piele crudă  ajuta la nașterea fără dureri și ca sânii să aibă lapte. 

Prima soție a lui Caesar, Cornelia  murise la a doua naștere, fiica lui Iulia (căsătorită cu Pompei) murise la scură vreme după naștere, o altă soție a lui Pompei murise de asemenea la naștere..

Conducătorul din acel an al Lupercilor era Marcus Antonius (numit desigur de Caesar, care era Pontifex Maximus și care făcuse in acel an și o modificare de statut pentru acei preoți) , care a folosit acel prilej pentru o provocare politică: el a încercat cu tot dinadinsul să pună o diademă de aur pe capul lui Caesar, ca să arate poporului că acesta țintea să devină rege. Caesar a refuzat ferm, de două ori,  dar ideea a rămas...

Plutarh menționează că multe matroane însărcinate își întindeau mâinile ca să fie atinse de fâșiile de piele. 
Shakespeare a scris că Iulius Caesar îi ceruse lui Antonius să o atingă și pe Calpurnia cu fâșiile de piele.
Se pare însă că nu a fost nevoie.

Comentatorii au presupus ulterior că soția lui Iulius Caesar ar fi  fost sterilă dacă nu rămăsese însărcinată până atunci. Dar dacă ne uităm la puținul timp petrecut de Caesar la Roma, nu e de mirare că soția lui nu rămăsese încă însărcinată. În anul acela însă, putem presupune că soția lui era în sfârșit însărcinată și

 Caesar îi dorea o naștere fără probleme. 

Portretul din villa tatălui ei de lângă Herculanum

Tutori pentru copilul așteptat de Calpurnia

Caesar prevăzuse în testamentul său mai mulți tutori pentru copilul ce s-ar putea să i se nască (si qui sibi nasceretur) .

De ce nu era sigur că se va naște? După cum am văzut, nașterea era foarte riscantă în acele timpuri. 
Dar faptul că în testament se prevăzuseră clauze precise și mai mulți tutori pentru un copil ce i s-ar naște postum dovedește faptul că la Idele lui Marte Calpurnia era Însărcinată. 
Cum Caesar pleca într-o campanie de minim trei ani, ar fi fost o jignire adusă Calpurniei să presupună că ea ar putea face un copil în lipsa lui, dacă ea nu ar fi fost deja însărcinată. 

Caesar avea mereu un testament redactat, dat fiind că ducea o viață periculoasă, pe câmpul de luptă.
Dar în ultimul testament, el a prevăzut un capitol referitor la copilul ce s-ar  naște  (evident după moartea lui). Ar fi fost posibil de asemenea ca și Calpurnia să moară la naștere, dar copilul să supraviețuiască.
Oricum , chiar dacă mama copilului ar fi fost sănătoasă, copilul ar fi avut nevoie de protecție, așa încât Caesar prevăzuse mai mulți tutori dintre persoanele în care avea mare încredere.
Aceștia erau  Decimus Brutus  și  Marcus Antonius. Unii istorici amintesc și alți generali de încredere. . 
Tutorii ar fi trebuit să vegheze la averea și la drepturile copilului .

Dacă acel copil nu s-ar fi născut (din motive medicale, cel mai probabil) , moștenitorul principal urma să fie nepotul surorii sale, Gaius Octavius, pe care îl și adopta prin testament, ca ultimă dispoziție testamentară (in ima cera, adică „pe ultimul strat de ceară, adică la sfârșit)  . Erau și alți doi nepoți (Lucius Pinarius et Quintus Pedius) ce primeau cote mai mici din moștenire (25%).

Caesar numise și moștenitori secundari, (In secundis heredibus) pentru cazul în care Octavius n-ar fi acceptat adopția sau ar fi murit înainte de a moșteni. Aceștia erau:  Decimus Brutus și Marcus Antonius. .
Caesar îl iubea pe Decimus Brutus ca pe un fiu adoptiv și avea deplină încredere în el, considerându-l demn să aibă grijă de fiul lui și de asemenea să primească cea mai mare parte din averea lui, înaintea celorlalți doi nepoți ! în caz că Octavius nu ar fi primit moștenirea ori ar fi murit înainte.

Iar Decimus Brutus fusese unul dintre principalii conspiratori la uciderea lui!
Cu o seară înainte fusese invitat la masă de Caesar ,împreună cu Lepidus , iar a doua zi de dimineață se prezentase din nou la el acasă ca să se asigure că Iulius Caesar va merge la ședința Senatului , chiar dacă nu se simțea bine și existau previziuni sumbre. Pentru că atentatorii urmau să vină acolo înarmați, în timp ce Caesar (luptător redutabil) avea să fie neînarmat, conform cu regulamentul Senatului!
Tot Decimus Brutus adusese și o ceată de gladiatori care să-i păzească pe conspiratori de furia poporului. El i-a spus însă lui Caesar că adusese gladiatorii pentru protecția lui!

Reconstituirea villei din apropiere de Herculanum a lui Lucius Calpurnius Piso Caesoninus

În privința Calpurniei, ea era protejată prin legea romană care prevedea că în cazul morții soțului, soția primea integral dota cu care se căsătorise. Cum Calpurnia era fiica senatorului Lucius Calpurnius Piso Caesoninus, un om foarte bogat, dota ei fusese probabil foarte mare. De asemenea, Caesar îi lăsase Calpurniei în casă 4000 de talanți de aur, pentru cheltuieli pe perioada in care el ar fi fost în campanie militară. (Campania era prevăzută pentru trei ani, dar Caesar știa din experiență că nu se putea prevedea o durată exactă. Stabilise cine urma să fie în funcțiile importante la Roma pentru următorii 5 ani) . 

Se poate remarca și faptul că ea era mai speriată decât de obicei la gândul că ar putea rămâne singură. 
Înainte de ședința Senatului a avut un coșmar și l-a implorat pe Caesar să rămână acasă, iar el, în mod neobișnuit, a dorit să-i facă pe plac, deci ședința aceea era indispensabilă pentru obținerea aprobării pentru campania pregătită și în care urma să plece peste numai trei zile! 
Se pare că el voia să amâne ședința Senatului cu o zi sau două. 
Putem ghici aici o grijă deosebită pentru Calpurnia, mai ales având în vedere starea ei. 
Cel care l-a determinat să plece totuși a fost Decimus Brutus, „prietenul său de încredere”!

Jaful făcut de Marcus Antonius.

Dar ce a făcut celălalt „prieten de încredere”, Marcus Antonius?
Conform afirmațiilor făcute ulterior de Cicero (ce fusese probabil principalul instigator la crimă și era confidentul complotiștilor) , Marcus Antonius fusese instigatorul „complotului de la Narbonne”, despre care știm că a fost un prim plan de ucidere a lui Caesar , ce tocmai se întorcea învingător din Spania și își învinsese toți inamicii militari.
Marcus Antonius vorbise cu Gaius Trebonius despre uciderea lui Caesar, dar ei nu trecuseră la fapte, gândindu-se probabil că ar fi fost linșați de armata victorioasă a lui Caesar. S-a presupus că Trebonius ar fi făcut propunerea, Cicero a afirmat insă că propunerea venise de la Antonius.
Oricum, Antonius nu i-a spus nimic lui Caesar, ceea ce face din el cel puțin un complice.
Ce motiv ar fi avut Marcus Antonius să dorească uciderea lui Caesar?
S-a spus că Antonius ar fi fost nemulțumit pentru că Iulius Caesar l-ar fi marginalizat o perioadă după ce el periclitase grav situația lui Caesar comportându-se total iresponsabil când fusese lăsat la conducerea leggiunilor din Italia. Caesar avusese de înfruntat o răscoală a legiunilor nemulțumite și evitase la limită pericolul de  a fi lăsat fără armată în condițiile în care în Africa se strânseseră trupe numeroase contra lui.
Datoria de neplătit
Marcus Antonius se confrunta însă cu altă problemă:
După moartea lui Pompei, (Cnaeus Pompeius Magnus, în 48 î.Hr.), bunurile lui fuseseră confiscate de stat și scoase la licitație. 
Caesar nu i-a supus memoria unei condamnări formale, prin decret de proscripție. Dar patrimoniul uriaș deținut de Pompei a fost confiscat și pus în vânzare în profitul statului. (Doi dintre cei doi fii ai lui Pompei, unul murise în luptă, iar celălalt era fugit în munți, în Iberia. 

Singurul care „a avut tupeul” să liciteze, dată fiind valoarea foarte mare , a fost Marcus Antonius.
În 46 î.Hr Antonius a intrat în conflict cu Caesar, care i-a cerut să și plătească bunurile pentru care licitase și peste care se înstăpânise (între care luxosul domus de pe colina Palatin de la Roma al lui Pompei, în care Antonius se și mutase) 
Mai tîrziu, Caesar avea să spună în Filipica a doua că Antonius „se deda la tot soiul de vicii în casa virtuasă ”-a lui Pompei.  

Dar Caesar îl iertase pe Antonius și în 44 î.Hr îl promovase pe funcția de consul, alături de el.
Probabil Antonius promisese că va rezolva problema datoriilor de 50 de milioane de sesterți!Cca 4 tone de aur! 
Cum ar fi putut?
Doar devenind șef al statului!

În ziua atentatului, Marcus Antonius a avut grijă să nu intre în sala Senatului (chipurile antrenat într-o discuție , afară, chiar de acelaș Trebonius!).
Nu a intrat în sală nici când s-au auzit strigăte din interior (se relatează că Iulius Caesar a strigat, tocmai pentru a fi auzit de prieteni) , nici când atacatorii au ieșit cu pumnalele însângerate în mâini, strigând că au ucis un tiran. A lăsat trupul lui Caesar să zacă acolo, iar el și-a aruncat toga de senator și , îmbrăcat cu straiul unui sclav, s-a furișat înfricoșat spre casă. Și-a dat apoi seama că rămăsese singurul consul în funcție și putea ordona armatei. . L-a chemat acolo pe Lepidus, care avea un corp de armată pe insula Tiberiană și i-a dat instrucțiuni să pună pază armată pe străzi  și să le lumineze cu făclii, după asfințit.

Spre seară, trei sclavi au cărat acasă trupul lui Caesar cu lectica în care venise, fără prea multă grijă pentru respectul datorat- se menționează că un braț al lui Caesar atârna afară din lectică.

Între timp, Antonius se gândise care era primul lucru pe care voia să-l facă.

S-a dus acasă la Caesar, nu pentru a -i oferi Calpurniei un suport moral, ci pentru a lua de acolo tot ce era de valoare!
Istoricii au menționat că sclavii au cărat la locuința lui Antonius toți banii, toate documentele lui Caesar, dar și toate obiectele de valoare ale acestuia.
Și se știe că Iulius Caesar fusese un mare colecționar de obiecte artistice , că devenise expert în evaluarea perlelor , de exemplu. Și avea o colecție de picturi, pe care le expunea și public uneori. (Considerînd că menirea operei de artă e să fie văzută de cât mai multă lume) .

Ce au scris istoricii contemporani despre aceste evenimente?
Nicolaus din Damasc, istoricul propagandei lui Augustus a scris că Antonius a profitat de panica generală creată pentru a confisca atât documentele, cât și banii și obiectele de valoare din casa lui Caesar. 
În scrimb Sallustius, admirator al lui Caesar ...s-a retras pur și simplu din viața publică și s-a consacrat relatării altor evenimente istorice. Foarte probabil nu era de acors cu propaganda oficială, dar nu voia să-și riște viața scriind altceva.
Dar nimic despre soarta Calpurniei!

Variante presupuse 

Istoricii contemporani consideră că..așa era obiceiul pe vremea aceea, ca femeile să „se retragă demn” din viața publică, lăsând orice acțiune în seama bărbaților. Că, prin urmare Calpurnia s-ar fi retras undeva în tăcere, după ce i-ar fi „încredințat” toate bunurile ei lui Antonius, „spre păstrare”.
Aceste exprimări îi aparțin lui Octavianus, care i-a cerut sub această formă lui Antonius returnarea măcar a banilor, dacă nu și a documentelor și obiectelor de preț (despre acestea precizând că i le lasă) .

Să nu uităm însă că el îi promisese mamei sale, Atia că se va adresa politicos lui Antonius, „ca un tânăr unui om mai în vârstă și ca un particular unui consul”. Deci nu-i putea cere lui Antonius să înapoieze bunurile furate, ci folosea eufemisme. 
De asemenea, poziția lui Octavianus era fragilă în momentul acela. Era un tânăr fără nici o funcție în stat , care strânsese o armată în mod ilegal .
De ce însă nu-i cerea lui Antonius să-i înapoieze Calpurniei măcar obiectele de preț? 
De ce nu făcea nici o referire la ea? 
Și de ce, atunci când Antonius a negat mărimea sumei de bani luate de la Caesar, nu s-a apelat la mărturia Calpurniei?
Observăm că biata Calpurnia dispăruse încă din acea noapte , de după uciderea lui Caesar.
E oare de presupus ca ea să-i fi dat absolut tot avutul ei lui Antonius și să nu-i mai ceară apoi nici o restituire, niciodată?

Au urmat apoi multe procese prin care Antonius a încercat să-l împiedice pe Octavianus să intre în posesia moștenirii lui Caesar. S-a ajuns la disjungerea părților de moștenire ale celorlalți doi nepoți moștenitori de moștenirea cuvenită lui Octavianus. 
Din nou nu a fost chemată Calpurnia să depună mărturie, cum ar fi fost normal.
Alt indiciu că ea nu mai era în viață.

Reacția normală a oricărei femei care se vede jefuită ar fi fost să se opună. Cu atât mai mult cu cât ea era obișnuită să i se acorde respect. Cu atât mai mult cu cât se afla lângă cadavrul plin de răni al soțului ei, plină de indignare și gata de orice.
Appianus pune la îndoială versiunea cum că bunurile lui Caesar ar fi fost încredințate de Calpurnia lui Antonius:
„Chiar în acea noapte, banii lui Caesar și hârtiile lui oficiale au fost transferate acasă la Antonius, fie pentru că ar fi gândit Calpurnia că ar fi mai în siguranță acolo, fie pentru că Antonius ordonase asta. ”

Concluzia se desprinde cu ușurință. Antonius ORDONASE. 
Dar ce se întâmplase cu Calpurnia? 


Să vedem ce au făcut în situații critice alte femei din aristocrația romană:
 
-Mama lui Marcus Antonius, Iulia și-a salvat fratele , pe Lucius Iulius Caesar de proscripțiile sângeroase din anul 43 î.Hr ,(cu care fiul ei fusese de acord)  punându-se în calea soldaților veniți să-l ucidă și declarînd că nu vor putea trece decât peste trupul ei. Asta i-a dat lui Lucius posibilitatea să fugă prin spate și apoi să obțină iertarea din partea triumvirilor.
- Servillia, mama lui Marcus Brutus și soacra lui Cassius (principalii ucigași) a convocat senatorii acasă la ea pentru o ședință neobișnuită a Senatului, pe care -spre uluirea lui Cicero- a prezidat-o, determinând schimbarea deciziei privitoare la cei doi complotiști. 
-În anul 30 î.Hr  fiica ei, Iunia Secunda, soția lui Lepidus a participat împreună cu fiul ei Marcus Aemilius Lepidus cel Tânăr (Lepidus Minor) la un complot împotriva lui Octavianus, care îl marginalizase pe Lepidus. La descoperirea complotului, fiul a fost executat de Octavianus, dar Iunia Secunda a fost cruțată- la rugămintea lui Lepidus, care a fost în continuare marginalizat.
 
Observăm că femeile romane acționau cu curaj, când era vorba de familia lor , nu se lăsau duse de evenimente fără a reacționa. 
Se poate presupune că în noaptea de după crimă, când Calpurnia era copleșită de durere și de indignare, văzându-l intrând în casa ei pe Antonius l-a potopit pe acesta cu reproșuri: De ce el nu-i aresta pe ucigași, fiind consul în funcție și având în subordine o legiune condusă de Lepidus?
Cum ar mai fi putut el să se arate prietenul lui Caesar după asta? Probabil că nu l-a întâmpinat cu duioșie (cum și-au închipuit unii artiști peste 600 de ani) ci cu blesteme înlăcrimate!
Totuși lucrurile de preț au fost mutate la Antonius, în acea noapte. 
Peste trupul Calpurniei. 

Istoricii au consemnat care a fost sfârșitul fiecăreia dintre femeile cunoscute implicate în evenimentele notabile din epocă, mai puțin al Calpurniei Pisonis! 

Funeraliile lui Caesar

Primul prilej cu care ar fi trebuit să fie văzută Calpurnia ar fi fost funeraliile publice organizate de Antonius.
Funeraliile au fost organizate prin strădania eroică a socrului lui Caesar, care fusese amenințat (șantajat) de mai mulți senatori că dacă ar fi dat citire testamentului, ar fi fost urmărit pentru deturnare de fonduri (!)
Piso nu s-a lăsat intimidat, ci a cerut reîntoarcerea tuturor senatorilor (ce plecau la sfârșitul ședinței) și a declarat cu voce puternică:
„Acești oameni care pretind că au ucis un tiran sunt deja tot atâția tirani asupra noastră, în locul unuia singur.
Ei îmi interzic să-l înmormântez pe Pontifex Maximus și mă amenință dacă voi prezenta testamentul său. 
În plus, ei înțeleg să-i confiște bunurile, ca unui tiran.
Ei au ratificat actele lui Caesar care îi privesc pe ei, dar anulează pe cele care îl privesc pe el însuși.
Nu Brutus și Cassius acționează astfel, ci aceia care i-au instigat la crimă. 
Voi sunteți stăpâni pe funeraliile lui. Eu sunt stăpân pe testamentul lui și nu voi trăda niciodată ceea ce mi s-a încredințat, cel puțin dacă cineva nu mă va ucide și pe mine”
(Appianus) 

Vedem aici că Piso lansează ideea că altcineva se afla în spatele complotului care dusese la crimă și acela nu putea fi decât Cicero, pe care Piso s-a ferit să-l numească direct, pentru că în acel moment Cicero conducea practic Senatul. Dar aluzia conținea amenințarea că Piso era decis să spună tot ce știa, cu orice risc, dacă nu va fi citit în public testamentul. 
De asemenea e limpede că asupra lui Piso se exercitau presiuni mari, inclusiv amenințări cu procese sau chiar-înțelegem-amenințări că va fi ucis și el.
Piso a susținut ferm, cu riscul vieții, ca testamentul lui Caesar să fie făcut public. Nu avea puterea de a decide singur asupra funeraliilor, dar a arătat că ar fi fost o impietate de a nu se acorda funeralii celui ce fusese Pontifex maximus- cea mai înaltă funcție religioasă din stat. 

De ce Piso nu a cerut pedepsirea celui care îi agresase fiica în noaptea jafului? 
Din diversele relatări istorice se vede clar care era atmosfera după uciderea lui Caesar: Senatul fusese la un pas să declare că Iulius Caesar a fost un tiran căruia i s-ar fi confiscat avutul și i s-ar fi refuzat funeraliile . Doar gândul că și-ar fi pierdut funcțiile și privilegiile acordate de Caesar i-a oprit pe senatori să facă asta. 

Instigatorul crimei, Cicero conducea Senatul. Iar consulul în funcție era chiar cel ce - după toate indiciile- a fost vinovat de crimă și jaf.

Piso era gata să-și riște viața pentru îndeplinirea misiunii încredințate de Caesar: aducerea la cunoștința opiniei publice a conținutului testamentului.

Dacă fiica sa era deja moartă, nu mai putea face nimic pentru ea. Dar continua să aibă în grijă pe fiul său cel mic, de numai 4 ani, pentru care trebuia să facă și compromisuri, dacă era neapărat necesar. 

Cu Cicero era deja în relații proaste, de când Cicero îl atacase printr-un discurs violent , în 55 î.Hr
(In Pisonem) 
Piso era un adept al filozofiei epicuriene, un om pașnic, ce a încercat să împiedice conflictele armate, dar a murit brusc, la numai un an după uciderea lui Caesar. Devenise probabil prea incomod. 

Octavianus Augustus a avut grijă mai târziu de fiul lui Piso,  care nu-i punea domnia în pericol. 

Peristil la villa cu papirusuri, îngropată de erupția Vesuviului în anul 79
 reconstituire

Antonius a decis să organizeze funeraliile lui Caesar, pentru a le folosi în interes propriu. 

Appianus din Alexandria  redă astfel evenimentul:

Când Piso [socrul lui Caesar ] a adus trupul lui Caesar în Forum, un număr imens de oameni înarmați s-au adunat pentru a-l păzi.

Appianus a descris în detaliu patul funerar, expunerea togii însângerate, prezența corului, a efigiei de ceară, a reacției mulțimii.
El a precizat și că :

„Trupul său, întins pe spate pe catafalc, a fost dus la înmormântare fără a fi fost spălat de sânge, așa cum fusese asasinat, pentru ca oamenii să poată contempla scena într-un mod emoționant”

E destul de limpede că soția lui, Calpurnia nu ar fi rămas cinci zile lângă trupul lui Caesar fără a-l spăla. Destul de clar că ea nu mai era în viață.
Testamentul nu a fost citit în casa lui Caesar (Domus Publica) ci în casa lui Antonius .

(Casa fusese a lui Pompei și fusese cumpărată la licitație după confiscare, împreună cu toate celelalte imobile din patrimoniul  lui Pompei (cf. Appianus și Dio Cassius liv.XLV n28),dar Antonius refuzase inițial să o și plătească și fusese nevoie de intervenția furioasă a lui Caesar. Era un patrimoniu de valoare imensă, de aceea nimeni altcineva nu se prezentase la licitaie. Cicero a afirmat că Antonius nu se gândise că va plăti vreodată acele sume de bani.

Probabil Antonius a fost păsuit totuși de Caesar cu plata sumei datorate. Dar, ar fi trebuit să o plătească dacă...dacă nu ar fi fost ucis Caesar!

 Când după uciderea lui Caesar Antoniua a propus rechemarea fiului lui Pompei, Sextus și investirea lui cu comanda întregii flote romane, acela ar fi trebuit să primească înapoi moștenirea lui Pompei. 

 Appianus a scris că Antonius a propus și ca el să fie despăgubit din tezaurul public pentru confiscările făcute din - cu de cinci mii de ori zece mii de drahme, adică 50 de milioane de drahme antice- circa 215 t de argint, o valoare echivalentă cu cca 185 milioane de dolari actuali .  (!) 

Văzând suma enormă pe care ar fi trebuit să o plătească Antonius, putem vedea aici un motiv pentru care acesta ar fi vrut moartea lui Caesar.

Antonius furase din casa lui Caesar 4000 de talanți de aur. Appianus a scris că el datora 50 de milioane de drahme, adică aproximativ tot atâția denarius , deci 500 000 talanți (aureus). Dar nu intenționa să mai plătească acei bani, ci sconta să obțină acoperirea acelei sume din trezoreria statului. Acum, că nu mai era Caesar..

 Antonius a folosit starea cadavrului pentru a spori indignarea poporului, smulgînd straiul lui Caesar (probabil  toga fusese doar așternută deasupra lui) agățând-o de o prăjină și arătând rupturile făcute cu pumnale și petele de sânge. Era o metodă folosită anterior de soția sa, Fulvia la ceremoniile funebre ale celor doi soți ai ei ce fuseseră uciși pe rând. 

După o lună de la uciderea lui Caesar, moștenitorul desemnat de el, Octavianus a ajuns la Roma. 
Nu se grăbise să se întoarcă, pentru că voia să-și asigure mai întâi o armată care să-l apere!

Erau două impedimente:
1. El nu avea nici o funcție publică, era un simplu cetățean și conform legii nu avea voie să -și formeze o armată.

2. Banii necesari.

Octavianus  rezolvase  problema banilor trimițând „ pe cineva de încredere” (probabil pe Agrippa) să- i aducă imensele sume de bani și armele pregătite de Caesar în  Apollonia din Illyria (în Macedonia/Albania actuală) în vederea marii campanii militare contra Parților.
Afirmând că e moștenitorul lui Caesar, Octavianus și-a însușit și impozitul anual datorat de provincia Macedonia Romei. 
Cum nu putea recunoaște atunci asta, el a continuat să se declare sărac , să-i ceară zgomotos lui Antonius banii lui Caesar și să vândă ostentativ proprietățile sale și ale rudelor apropiate zicând că astfel plătește banii cuveniți poporului prin testamentul lui Caesar, trezind compătimirea și afecțiunea legionarilor , care l-au considerat demn urmaș al lui Caesar. 

 Augustus a menționat faptul că a luat banii pentru legiunile din Macedonia abia spre sfârșitul vieții, în „Res Publica”. Chiar și atunci nu a arătat un bilanț exact.

Octavianus a plătit fiecărui militar ce se angaja în armata lui o soldă de 5 ori mai mare decât se plătea uzual ! 
Pentru a rezolva problema legalității, l-a atras de partea lui pe Cicero, prin scrisori măgulitoare și în care mima naivitatea. S-a prefăcut a nu ști că Cicero fusese de fapt cel ce instigase constant, de-a lungul anilor la uciderea lui Caesar. 

Octavianus în „citise”exact pe bătrânul conducător al Senatului, care vizase cucerirea puterii politice prin uciderea lui Caesar, iar acum, dezamăgit de „tiranicizi” și speriat de Antonius , era gata să mizeze pe tânărul moștenitor „naiv”, de care plănuia deja să se descotorosească după atingerea scopului urmărit.
Doar că naivitatea lui Octavianus era doar o prefăcătorie. 

Octavianus a venit deci la Roma, a notificat oficial (conform legii romane) că primește moștenirea lui Caesar și adopția de către acesta, apoi i-a cerut politicos lui Antonius restituirea banilor „încredințați ” de Calpurnia. 
Nimeni nu s-a mirat că proaspătul adoptat de Caesar nu -i prezentase omagii Calpurniei. 
Că nu se interesase de soarta ei . De ce nu făcuse asta?
Pentru că el știa exact că ea nu mai trăia. 

A menționat că știa de toate bunurile luate de Antonius din casa lui Caesar, specificînd-mărinimos-că îl lasă să păstreze obiectele de artă luate. S-a prefăcut a nu ști că toate acelea fuseseră furate, a afirmat precaut că cele furate de la Caesar i-ar fi fost încredințate lui Antonius de Calpurnia. De ce?
Știa că nu mai sunt martori. Știa că -probabil- o lovitură în pântecele Calpurniei , fără martori, pecetluise soarta acesteia. Și a copilului nenăscut. Antonius era recunoscut ca având o putere herculeană, el chiar afirma că ar fi fost descendent al lui Hercules)

(Să nu uităm că la acea dată Antonius nu cunoștea conținutul testamentului lui Caesar. Avea motive să creadă că el ar fi fost moștenitorul, deși nu putea fi sigur. De aceea a luat toate documentele din casa lui Caesar- pe care și-a dat seama ulterior că le poate falsifica după cum îi convenea. Dacă între documente ar fi fost și testamentul, l-ar fi citit și -în caz că nu-i era favorabil - l-ar fi distrus. Doar că testamentul nu era acolo! El fusese dat în păstrare Marii Vestale și doar  Piso era cel care - conform indicațiilor lui Caesar- putea să-l primească și să-l citească public.

Un copil legitim al lui Caesar ar fi încurcat socotelile lui Antonius. Dar și ale lui Octavianus, ulterior. Amândoi s-au înțeles tacit să ascundă soarta Calpurniei.

Arătându-i lui Antonius că e bine informat, Octavianus dădea de înțeles și că știe (în linii mari) care a fost soarta Calpurniei, dar nu are de gând să facă gălăgie pe tema asta. La urma urmei acest aspect îi servea lui de minune. Un moștenitor legitim i-ar fi complicat viața foarte mult. 
Așa...o simplă aluzie îi putea servi oricând pentru a-l intimida pe Antonius. 
Istoricii acreditați de Augustus s-au ferit să facă vreo aluzie la Calpurnia și chiar la condițiile în care fusese jefuită casa lui Caesar. Augustus l-a acuzat abia mai târziu pe Antonius de furt, (după ce se rupsese alianța trumviratului) dar trecând mereu sub tăcere situația Calpurniei. 
Nu i-ar fi convenit să se afle că soția lui Caesar fusese însărcinată și fusese ucisă, iar el se complăcuse în această situație și se aliase cu ucigașul ei. 

Una dintre operele de mare artă colecționate de Iulius Caesar

Pliniu cel Bătrân a scris în Istoria naturală (Cartea XXXV) despre una dintre picturile de mare valoare aflate în colecția lui Iulius Caesar: Venus anadyomene (Venus ieșind din spuma mării) pictată de celebrul pictor al antichității, Apelles din Cos. Pliniu spune că a admirat acest tablou , care era compus doar din „linii care scăpau vederii”, dând impresia de vid , dar care atrăgea privirea tocmai prin asta. 

Pliniu a apreciat că Appeles a contribuit la progresul picturii mai mult decât toți ceilalți pictori la un loc: el avea în pictură ceea ce grecii numeau charis.(Grație, farmec ) 

 El amintește și că tabloul a fost distrus în incendiul din „Casa lui Caesar de pe muntele Palatin”- e vorba evident de casa lui Octavianus, ce ceruse a fi numit Caesar după adoptarea postumă.  Casa lui de pe Palatin arsese, dându-i prilejul lui Octavian să ridice în locul ei un palat impunător. 

Nu a menționat cum ajunsese tabloul din casa lui Caesar în cea a lui Augustus. E posibil ca în jaful din noaptea de 15 Martie 44 î.Hr Antonius să nu fi furat și picturi, care erau probabil fixate în perete . 
Apoi luase el, ca moștenitor, totul. 
Dar Calpurnia? 

El a menționat că Iulius Caesar a „pus în onoare” expunerea publică de tablouri , în fața templului lui Venus Genitrix. (Iar după el, Agrippa a continuat, dar cu un gust mai puțin rafinat, dar care a expus într-un discurs și avantajele expunerii publice a tablourilor și statuilor, care erau astfel mai bine puse în valoare decât dacă lucrările ar fi fost exilate în reședințe de la țară) . Pliniu amintește și de două alte tablouri, unul cu Ajax și altul cu Medeea.

Octavianus Augustus a expus la rîndul său tablouri în Forumul său, tablouri ce reprezentau: unul o scenă de luptă și altul un triumf. El a plasat în templul dedicat lui Iulius Caesar tablouri reprezentând: Dioscurii, Victoria , iar la Curia a încadrat în ziduri tablouri reprezentând o Nemee așezată pe un leu . 

Peste câțiva ani Octavianus avea să dispună uciderea lui Cesarion, fiul avut de Caesar cu Cleopatra . Fratele lui vitreg (dacă tot îl numea pe Caesar „tatăl” său) 

Calpurnia L. Pisonis filia, Cn. Pisonis neptis și  altarul votiv decicat la:  Isis, Serapis, Osiris și Anubis la Caska Cove, pe insula Pag

La Caska , pe insula Pag în actuala Croația au fost găsite vestigii romane ce atestă prezența familiei Calpurniae 

Au stârnit interes în special trei altare votive dedicate unor zeități egiptene de către...Calpurnia , fiica lui Lucius Pisonis și nepoata lui Cnaeus Pisonis , adică exact numele Calpurniei, soția lui Caesar!
Numai că nu era vorba despre ACEA Calpurnia.
Cum în familiile romane era obiceiul de a se da copiilor nume ale strămoșilor familiei, exact această succesiune de nume s-a repetat în secolul I. 
Este vorba despre o altă Calpurnia, fiica unui alt Lucius Pisonis, ce a fost acuzat de maiestas -infracțiunea numită astăzi lèse-majesté (crimen laesae maiestatis), adică o atingere adusă unui suveran sau securității statului și suveranității poporului roman. Acel Lucius Pisonis a murit în anul 24, deci la 68 de ani după Iulius Caesar.

În golful Caskade pe insula Pag, într-un frumos peisaj din regiunea estică a Mării Adriatice au fost studiate de către croați vestigiile unor colonii și municipalități romane. Era vorba despre personalități din sferele înalte ale societății romane, care dobândiseră proprietăți pe acele meleaguri ce arătau probabil foarte frumos și pe atunci.

S-a remarcat de asemenea răspândirea cultului zeităților egiptene.
S-au găsit vestigiile unei vile de pe malul mării și ale unor instalații de producție alimentară. 
În anul 19 împăratul Tiberius interzisese cultele egiptene (dovadă a răspândirii pe care începuseră s-o aibă acestea după cucerirea Egiptului de către romani) . Totuși pe această insulă acea Calpurnia dedica stele votive zeităților egiptene, cărora le solicita protecție, sfidând interdicțiile oficiale. 
E vorba despre un domeniu aparținând familiei senatoriale Calpurnii Pisones . Proprietatea fusese oferită acelei familii de către împăratul Augustus în zona numită în antichitate Liburnia.