Erupția care a distrus Pompei și Herculanum.

Pliniu cel Bătrân și-a sacrificat viața pentru a-i salva pe sinistrați  (23-79) 
De la el au rămas atât de multe descrieri exacte din antichitatea romană

El a fost autorul unei monumentale enciclopedii, intitulată Istoria naturală  (Naturalis Historia), ce a fost publicată cam în anul 77 și era compusă din 37 de volume , (informațiile culese de el erau în nu mai puțin de 160 de volume) . Pliniu a adunat acolo cunoștințele științifice și tehnice din epoca sa , pe teme variate ca științele naturale, astronomia, antropologia, psihologia și metalurgia.  A scris numeroase alte lucrări.

În anul 79 el și-a adoptat nepotul, (cunoscut ca Pliniu cel Tânăr) , care și-a luat numele  Caius Plinius Caecilius Secundus.

Pliniu cel Bătrân (Caius Plinius Secundus) era în anul 79 (în timpul împăratului Titus, fiul lui Vespasian) )  comandantul flotei romane ce-și avea baza la Misenum , la cca 40 km de Vesuviu, de cealaltă parte a golfului Napoli.
Observând emisia de gaze și fum ce începuseră  să iasă din vulcan,  s-a dus cu o corabie la locul erupției vulcanului Vesuviu pentru a observa erupția de aproape, dar mai ales pentru a salva pe cei care nu aveau posibilitatea de a se evacua din fața pericolului. 

Relatarea morții lui ne-a parvenit printr-o scrisoare adresată de nepotul și fiul său adoptiv,  Pliniu cel Tânăr (61-113) istoricului Tacitus:

Pliniu către scumpul său Tacitus, salut

Îmi cereți să vă povestesc sfârșitul unchiului meu pentru a putea să-l transmiteți mai exact posterității.  Vă mulțumesc pentru asta, căci prevăd că această moarte va beneficia de o glorie eternă fiind celebrată de voi.
Deși el a pierit în mijlocul devastării unora dintre cele mai frumoase ținuturi, odată cu populația (de acolo), odată cu orașe, într-un accident memorabil care pare a fi destinat să facă amintirea lui să trăiască veșnic- deși el a izvodit el însuși opere de neuitat, în mare număr, totuși durata gloriei sale va fi mult prelungită prin nemurirea scrierilor voastre. 
Din partea mea, sunt fericit să-i stimez pe oamenii cărora zeii de acordă privilegiul de a face acțiuni demne de a fi consemnate în scris sau să scrie cărți demne de a fi citite, și de trei ori mai fericiți sunt cei care au unul sau altul dintre aceste daruri.

 

El se găsea la Misenum, unde  comanda personal flota. Pe 9 înainte de calendele din septembrie (deci pe 24 august? E o controversă aici) , cam pe la ora a șaptea (a zilei) , mama mea i-a spus că se vede un nor extraordinar prin mărimea și aspectul său.
El tocmai își făcuse baia de soare , apoi de apă rece și mâncase o masă ușoară întins pe pat, unde  lucra.

El a cerut să i se aducă încălțările și a urcat în locul de unde se putea vedea mai bine fenomenul în chestiune:  un nor se forma (nu se putea vedea bine de la distanță din care munte ieșea, s-a aflat pe urmă că era din Vezuviu), având aspectul și forma unui arbore și aducând mai degrabă cu un pin. 
Căci după ce se ridicase ca un trunchi foarte alungit, norul se desfășura în forma unor ramuri , fiind dus mai întâi -presupun- dus în sus de coloana de aer în momentul în care luase ființă, apoi această coloană căzuse, abandonată ei înseși sau cedând sub propria sa greutate, ea se prăbușea lărgindu-se; pe alocuri ea era de un alb strălucitor , în alte părți era prăfoasă și pătată, prin efectul pământului și cenușii pe care le dusese cu ea. 

Unchiul meu a găsit toate acestea ca fiind neobișnuite și demne de a fi văzute mai de aproape, ca un savant ce era. El a dispus să se pregătească o navă liburniană; il mi-a propus dacă mi-ar plăcea să merg cu el; eu i-am răspuns că preferam să rămân să lucrez și chiar el îmi dăduse ceva de lucru. 
Il a ieșit din casă; i s-a adus un bilet de la Rectina, soția lui Tascius, speriată de pericolul ce o amenința (villa sa era la poalele muntelui și nu putea fugi decât pe mare) ; ea se ruga să fie salvată dintr-o situație atât de teribilă.
Unchiul meu și-a schimbat planul și ceea ce întreprinsese din dragoste pentru știință, a continuat din eroism. El a dispus să se scoată cvadrireme și s-a îmbarcat el însuși , cu intenția de a salva nu doar pe Rectina și și multe alte persoane (căci erau multe persoane venite să se destindă pe mal) 
El a venit cât a putut de repede în zona din care alții fugeau și a înaintat drept spre locul periculos, atât de neînfricat încât , pe măsură ce percepea cu privirea toate fazele teribilului flagel dicta (descrierea lor)  ca ele să fie notate sau le scria el însuși.
Deja cădea cenușă peste nave  și pe măsură ce se apropiau cenușa era mai caldă și mai deasă, deja erau și pietre ponce și pietricele înnegrite, arse, fripte de foc, deja era apa mică și stâncile prăvălite nu mai permiteau navigarea. El a ezitat un moment: ar trebui să se întoarcă? Apoi i-a spus pilotului care il sfătuia la asta: „Norocul- a zis el- urmeaă curajului; pune bara spre locuința lui Pompinianus”
Acesta din urmă era la Stablae, de partea cealaltă a golfului (căci malul are o curbură ușoară umplută de mare). În acel loc , când pericolul încă nu sosise dar se vedea apropiindu-se, Pomponianus își încărcase pachetele pe vase , decis să fugă dacă vândul potrivnic ar fi căzut. Vântul era favorabil în momentul acela unchiului meu care a sosit, l-a îmbrățișat pe prietenul său care tremura, l-a consolat, l-a încurajat vrând să-i potolească temerile prin calmul său, apoi a făcut o baie; Ieșind din ea, s-a așezat la masă și a cinat cu veselie sau- ceea ce nu e mai puțin frumos- prefăcându-se vesel. 

În timpul acesta culmea muntelui Vezuviu strălucea în mai multe locuri de flăcări mari și coloane mari de foc a căror roșeață și strălucire apăreau și mai vii în întunericul nopții. Unchiul meu spunea că erau cămine lăsate aprinse de țărani în fuga lor speriată și că vilele abandonate ardeau părăsite- vrând prin asta să le potolească frica. Apoi el s-a dus la culcare și a dormit fără îndoială, căci respirația sa, care era sonoră dat fiind că era corpolent, era auzită de cei care se perindau prin fața ușii lui.

Dar curtea prin care se ajungea la apartamentul său era deja plină de cenușă amestecată cu pietre ponce care formaseră un strat atât de gros că dacă ar mai fi rămas în cameră n-ar mai fi putut ieși. 
L-au trezit , el a venit să-i întâlnească pe Pomponianus și pe ceilalți care vegheaseră toată noaptea în picioare. 
S-a ținut sfat: să rămână într-un loc acoperit, su să iasă afară? Cutremure frecvente și puternice zguduiau casele care păreau smulse de pe temelii și se balansau într-un sens, apoi în celălalt.
În aer liber în schimb cădeau fragmente de piatră ponce , ușoare și poroase, adevărat, dar de temut .
La asta s-au resemnat după compararea pericolelor. Pentru unchiul meu a fost important ce e mai bine: la ceilalți a contat de ce se temeau mai mult. Ei și-au pus perne pe cap , legându-le cu (fâșii de) cearșeafuri: ca să se protejeze de ce cădea din cer.
Deja se luminase de zi, dar în jurul lor era o noapte mai deasă decât orice altă noapte și care estompa o mulțime de focuri și de lumini de tot felul.
S-a luat hotărârea să meargă pe mal și să vadă de aproape dacă acum e posibil să iasă pe mare; dar marea era tot cu valuri mari și periculoasă.
Atunci a fost întins un cearșaf, pe care s-a culcat unchiul meu; el a cerut  apă rece și a băut; apoi flăcările și mirosul de sulf care le anunța i-au făcut să fugă pe tovarășii săi și l-au trezit. 

El s-a sprijinit pe doi sclavi ca să se ridice, dar a căzut imediat. Presupun că aerul îngroșat cu cenușă îi astupaseră respirația și îi închiseseră laringele , pe care el îl avea deja delicat, strâmt și deseori cu probleme. 
Când s-a luminat de zi (era a treia zi de când îl văzusem pentru ultima oară) corpul său a fost găsit intact, în perfectă stare și cu straiele pe care le purtase la plecare; părea că doarme, nu că murise.

În timpul acesta , la Misenum cu mama mea.. dar asta nu prezintă importanță pentru istorie și nu m-ați întrebat altceva decât relatarea morții sale. Mă voi opri deci.
Nu aș adăuga decât asta: v-am dat înșiruirea completă de evenimente la care am asistat și a celor ce mi-au fost povestite imediat, atunci când povestirile sunt cele mai exacte. Rămâne să extrageți ce veți alege; căci o scrisoare nu e o istorie; să scrii pentru un prieten nu e acelaș lucru cu a scrie pentru public. Adio”

Trebuie spus că scrisoarea originală s-a pierdut și ea ne-a parvenit doar sub forma mai multor copii, care nu concordă perfect între ele. 
O inscripție găsită la Pompei conține data XVI K NOV , adică a 16-ea zi înainte de calendele lui noiembrie, deci 17 octombrie. Mai multe indicii găsite la Pompei converg spre ipoteza că erupția a avut loc toamna. 

Se deduce din descrierea făcută de nepot că Pliniu cel Bătrân era deja suferind , având „laringele strâmt”- să fi însemnat că suferea de astm? Oricum avea niște probleme cu sistemul respirator. 

Totuși el nu a pregetat să meargă unde era pericolul foarte mare, acostând la numai 6,5km dePompei și la cca 15 km de vârful vulvanului,  ca să încerce să salveze cât mai multe persoane. Ca navigator experimentat știa că dacă vântul bate puternic spre coastă nu va putea ieși imediat înapoi pe mare , dar a riscat să meargă la cei ce rămăseseră blocați pe țărm ca să-i încurajeze și să încerce apoi să-i evacueze cu nava sa, când direcția vântului se va schimba. A încercat să pară vesel , apoi s-a retras în cameră, de unde însoțitorii săi au auzit zgomotul unei respirații grele, interpretate ca fiind un sforăit. Dar poate era de fapt un horcăit , pricinuit de problemele pe care deja i le provocaseră gazele toxice. 
Această ipoteză e întărită de faptul că a doua zi, când ieșiseră cu toții pe malul mării , însoțitorii i-au adus un cearșaf pe care să se întindă pe plajă. Desigur nu se punea problema să doarmă sub ploaia de cenușă și pietre încinse, de care ceilalți încercau să se apere punându-și perne pe cap. De fapt bătrânului comandant îi era rău . A cerut apă,  apoi probabil și-a pierdut cunoștința. Când a încercat apoi să se ridice, sprijinit de doi sclavi, a căzut . Nu reiese însă că ar fi murit subit, ci mai degrabă că că i s-a făcut rău și nu a putut merge. E posibil ca degajările de gaze să fi conținut pe lângă sulf (al cărui miros l-au simțit cu toții ) și bioxid de carbon, care e mai greu decât aerul și ar fi putut forma un strat în partea de jos a atmosferei de acolo. Cum Pliniu a stat lungit, dioxidul de carbon l-a intoxicat mai mult decât pe cei ce stăteau în picioare. 
(A fost relatată și moartea a 600 de oi cauzată de „aerul viciat”, în zona localității Pompei) 
Povestirea nu mai relatează ce s-a întâmplat după aceea, cum s-au salvat însoțitorii săi, care au revenit abia a doua zi să-l caute.  

Probabil toți ceilalți au fugit, lăsându-l singur pe plajă . Probabil au reușit să iasă în larg cu nava, căci probabil direcția vântului se schimbase. Toate acestea sunt trecute sub tăcere și pot fi doar presupuse. 

A doua zi bătrânul savant a fost găsit mort, unde îl lăsaseră. Deci echipajul navei a putut reveni pe plaja aceea (probabil erupția vulcanului încetase și lava nu ajunsese până acolo) 

E posibil să fi existat suspiciunea contemporanilor că însoțitorii săi l-au părăsit , deși ar fi putut să sî-l salveze luându-l împreună cu ei. Desigur a părut ciudat cum a murit comandantul flotei, în timp ce însoțitorii săi, dar și Pomponianus și ai lui au putut pleca. 

Întrebarea pusă de istoricul Tacitus e o încercare delicată de a lămuri această problemă. 
Răspunsul excesiv de umil al lui Pliniu cel Tânăr sugerează cu subtilitate că înțelesese de ce i se pusese doar întrebarea despre moartea unchiului său fără a i se solicita și detalii despre mama sa sau despre el însuși. 
Scrisoarea scrisă de fiul adoptiv 27 de ani după desfășurarea evenimentelor  caută să îndepărteze ideea vinovăției însoțitorilor , explicând mai întâi de ce nu și-a însoțit unchiul (care îi era și tată adoptiv) în împrejurarea riscantă, apoi arătând că bătrânul savant era suferind , dar că nimeni nu bănuise cât de gravă era starea sa, care s-a înrăutățit brusc. Interesant că fiul adoptiv îl numește în continuare „unchi” pe cel care îl adoptase. 

Rămân faptele:  el își riscase viața și venise cu nava sa să-i salveze pe Pomponianus  și ai săi, nu au putut pleca imediat, iar  a doua zi ei au preferat să fugă cu acea navă părăsindu-l pe cel care le adusese salvarea, fără a încerca să-l transporte și pe el pe navă, când i se făcuse rău din pricina gazelor toxice. 

În dimineața zilei de 24 octombrie (estimată de cercetători contemporani) a început activitatea vulcanică la un nivel ce i-a speriat pe locuitorii din localitățile învecinate. După prânz i-a parvenit comandantului flotei din Misenum, Pliniu cel Bătrân apelul disperat din partea soției unui prieten ce-și avea casa la poalele vulcanului și nu putea să plece decât pe mare. Pliniu cel Bătrân a plecat cu mai multe nave să ajute la evacuarea celor aflați în pericol, dar erupția se intensifica , pilotul îl sfătuia să se întoarcă , totuși el a decis să acosteze la Stabies, unde era casa prietenului său Pomponianus., înfruntând căderile de cenușă fierbinte și piatră ponce, precum și marea agitată. A găsit puterea de a-i îmbărbăta pe cei blocați pe țărm, afișând chiar bună dispoziție și ascunzând faptul că respira deja greu din pricina cenușii fierbinți inhalate. A doua zi coloana piroclastică a emis nori arzători care au distrus Herculanum. Luminile ce se vedeau dinspre Stabie păreau a fi incendii. Populația speriată a încercat să fugă, chiar din Misenum.
Studiile stratigrafice ale cenușelor căzute în timpul acestei erupții au dus la concluzia că aceasta a durat între 18 și 20 de ore.
În prima fază au căzut la sud de vulcan pietre ponce și cenușă care a ajuns la 2,8m grosime la Pompei. A avut loc și un tsunami

În a doua fază șase degajări piroclastice au năvălit spre vest și sud . Locuitorii din Pompei au fost arși și asfixiați, localitățile Oplontis și Heerculanum fiind îngropate în cenușă, lavă și depuneri piroclastice. 
În a treia zi erupția vulcanică încetase și echipajul navei din Misenum a putut reveni în siguranță la Stabiae. Din păcate, bătrânul savant zăcea mort pe plajă. 

Pomponien ? Caudex, cūr nōn remānsistī ? Cūrnam caudex remānsistī !
De ce Pomponianus? De ce n-ai rămas Caudex? 

Ar fi fost ultimele cuvinte ale lui Pliniu, conform unor scrieri apocrife. 
Dar cine era acel Pomponianus?

Se știe că Publius Pomponius Secundus a fost un general roman bun prieten cu Pliniu cel Bătrîn, care a scris chiar o carte despre viața acestuia. Murise înainte de erupția Vezuviului. Poate că cel pe care l-a salvat Pliniu era fratele lui, Quintus Pomponius Secundus, ce fusese consul în anul 41?

Otelul roman și constructiile romane

 Tehnologiile romană de producere a oțelului și de construire

Imperiul roman folosea un oțel special, care se fabrica în mai multe etape. 
Diferite straturi de fier și de oțel erau sudate între ele pentru a se obține un echilibru între duritate și flexibilitate.
Săbiile din oțel
Lamele erau făcute din oțel călit, în timp ce inima lamei era făcută dintr-un fier mai elastic, ceea ce făcea ca arma să fie rezistentă la lovituri dar și eficace în luptă.
Tehnica de fabricație: 
Sudarea prin forjare: sudarea ansamblului de bare de fier cu compoziții diferite, pentru obținerea unei lame compozite.

Oțelul noric

Era un oțel provenit din actuala regiune a Austriei și care era renumit pentru calitatea sa

Utilizări
Oțelul era folosit pentru arme ca: sabia sa spada, dar și pentru diferite scule.

 Obținerea oțelului
În Imperiul Roman se foloseau două procedee pentru obținerea oțelului: cementarea și topirea în creuzet.
Cementarea însemna încălzirea fierului forjat în contact cu carbon, pentru a se crește conținutul fierului în carbon. 
Tehnologia folosirii creuzetului însemna încălzirea fierului în creuzet , în prezența carbonului, ceea ce permite carburarea mai uniformă a oțelului. Procedura are ca efect difuzarea atomilor de carbon pe suprafața metalului, modificând structura acestuia pentru a se obține o duritate crescută. 
Metalul era apoi răcit rapid, pentru crearea unui strat de suprafață dur. . Uneori metalul era reîncălzit la o temperatură mai scăzută, pentru a i se reduce fragilitatea. 

Pietre translucide

Înainte de folosirea sticlei, se folosea pentru ferestre „piatra speculară” , despre care a scris Pliniu (XLV, 160) că „se poate tăia în lame cât de subțiri se dorește; se poate găsi în Spania, în jurul orașului Segobrige” sau în Cipru, în Cappadocia și în Sicilia. Poate că era vorba de gipsul selenit.

Pietre pentru ascuțirea sculelor

Pietrele de șlefuit, din Creta , din Laconia sau din Tagiete se foloseau cu ulei ;cele din Naxos se foloseau cu apă; altele, cu ulei și cu apă , cum erau pietrele din Cilicia.
În Italia se găseau unele„cu apă permit să se obțină un tăiș extrem de ascuțit, unele asemănătoae sunt și dincolo de Alpi, acestea fiind numite passernices”

TEHNICILE

Sculele bine ascuțite erau folosite de meseriași pentru extragerea și apoi tăierea pietrei în plăci și pentru șlefuirea ei.

chrome-extension://efaidnbmnnnibpcajpcglclefindmkaj/https://hal.science/hal-00936171v1/document

Muncitorii romani tăiau paralelipipede de piatră din cariere săpând șanțuri, apoi desfăcând blocul din peretele de stâncă înfigând cu o masă de fier rondele de metal între substratul stâncos și blocul ce urma a fi degajat. Blocul desfăcut din perete era cioplit grosier cu târnăcoape și ciocane, iar marginile erau precizate cu dalta lovită cu ciocanul. Blocurile mari din piatră moale erau tăiate cu fierăstrăul. 

Pliniu a explicat rolul nisipului în tăierea marmurei: un fierăstrău, pe o linie foarte subțire comprimă boabele de nisip și le face să taie marmura prin mișcarea sa înainteși înapoi. Cel mai bun nisip pentru asta era cel idian, apoi cel din Etiopia, care e mai moale și nu lasă urme. 

Ridicarea și transportul

Blocurile separate din carieră trebuiau să fie ridicate pentru a fi încărcate pe care sau nave. Romanii foloseau sistemul de ridicare cu „lupoaica” un ansamblu de trei piese din fier asamblate în formă de trapez, cu un inel de agățat cu ajutorul căruia blocurile erau ridicate și depuse. 
Pietrele erau transportate cu caruțe cu două roți (carrus sau plaustrum), trase de boi, în general până la un curs de apă; în continuare se foloseau „naves lapidariae”
 

Lustruirea și tăierea în plăci

Pliniu menționează rolul nisipului în lustruire (IX,52). E preferat nisipul indian calcinat. „Nisipul din Teba” (poate praf de cuarț) e „potrivit pentru lustruire, la fel ca și cel pe care-l dă tuful alb sau piatra ponce (pumex0. Pentru tăierea plăcilor se folosea nisip fin și destul de moale, care permite o tăietură fără asperități, urmând apoi lustruirea.

Punerea în operă

Dacă era vorba de zidărie, pietrele unghiulare (tăiate în unghi drept) erau folosite pentru stâlpi sau marginile zidului. Zidăria putea fi: reticulată (reticulata structura) , în care blocurile de piatră formau o structură asemănătoare cu o rețea, sau inserta structura- cu blocuri întrețesute intercalat. Un al treilea mod era cel „grecesc”- cu pietre neșlefuite între care se introduceau spărturi de piatră a aranjate în straturi . Pliniu rmarca faptul că zidăria „reticulată” riscă să se fisureze și în acest caz e recomandabil să se construiască în unghiuri drepte și rânduri nivelate, verticalitatea zidului fiind controlată cu firul cu plumb.
Împrejmuirile puteau fi făcut din bolovani sau chiar din blocuri de pământ amestcat cu spărturi de piatră și bătătorite în forme.
Pentru turnuri, Vitruvius recomanda forma rotundă în plan, acest fel de zidărie fiind mai rezistent la atacul cu mașini de război. Pietrele „tăiate ca niște pane” suportă mai bine loviturile care „nu le pot împinge decât spre centru”.

Realizarea pardoselilor
Vitruvius a descris în Cartea VII, cap.1 modul de realizare a unui pavaj din blocuri (ruderatio):
Pe un planșeu din lemn se așeza un strat din pietre mici („nu mai mici decât un pumn”), apoi „ruderatio”, un amestec din trei părți de piatră spartă cu o parte de var. Stratul acesta se bătea energic .
Peste acest strat se aplica un strat de mortar amestecat cu var, peste care  se punea pavajul , ce putea fi format din lespezi pătrate mari (tesserae) sau din plăci de forme neregulate aranjate (sectilia) . Pentru pardoseli luxoase se creau modele din mozaic . În toate cazurile se veghea ca suprafaa să fie perfect netedă , cu rosturile unite.
Pliniu a scris c se făceau pavaje mai primitive , „subtegulanea” - sub acoperire, deci peste care se aplica un alt strat mai elaborat.
Sau pardoseli mai perfecționate- litostrota- formate din plăci mici de marmură decupate cu fierăstrăul (parvulae crustae) . Pentru pardoseli de calitate, mozaicuri  se foloseau tessellae-cuburi mici de piatră tăiată. La început mozaicul era folosit doar pentru pardoseli, dar apoi (spune Pliniu) mozaicul a urcat către arcade și atunci a fost alcătuit din sticlă, nu din marmură.

Se observă organizarea foarte bună a lucrărilor. 
Pietrarii, veniți din Sicilia aduseseră în Italia tehnicile grecești și formau echipe itinerante. Dar cu timpul , în special în timpul Imperiului s-a dat atenție deosebită organizării stricte și specializării extinse.

Operațiunile din cariere erau organizate de orașele care le dețineau și care uneori concesionau lucrările unor antreprenori sau administratori.
Marile cariere aparțineau împăratului și erau conduse de un director administrativ (procurator) asistat de un inginer- ca director tehnic și de un controlor de calitate (probator) .
Pentru marmură era numit și un manager de transport , pentru carierele îndepărtate.
Pietrele erau depozitate într-o piață mare din Roma: „marmorata” 
Muncitorii erau extrem de specializați , de la extragerea blocurilor până la execuția capitelurilor (de către sculptori extrem de pricepuți).
Pentru șantierele mari destinate armatei , administrației, cultului sau divertismentului organizarea era cu atât mai strictă cu cât lucrarea era mai amplă.
De pildă la Nîmes se estimează că pentru metereze s-au zidit 50000m3 de piatră. Dacă se adaugă monumentele cunoscute în prezent în acea zonă (Maison Carrée) și reședințele private, precum și apeductul lung de 55km, se ajunge la impresionanta cifră de 200000m3. La care se adaugă și drumurile pavate cu piatră. 

Buna organizare se vădea și în măsurile luate pentru asigurarea circulației în bune condiții pe drumurile romane. Era privilegiată desigur circulația trimișilor ofiiali, inclusiv a trimișilor cu poșta 

Am întâlnut aceste mențiuni făcute de Genovica Pârvu privind Hanurile și stațiile de pe drumurile romane

În secolul V î.e.n., Darius I a înființase, de-a lungul întregului traseu care conecta Imperiul Ahemenid, 111 stații sau posturi dotate cu cai odihniți, unde mesagerii regali puteau să-și facă nevoile și chiar să înnopteze dacă era necesar, după care să continue mai departe, spre destinație.

Secole mai târziu, romanii vor înființa și ei un sistem asemănător pe drumurile lor, care includea stabilimente pentru uzul autorităților, magistraților și ofițerilor din armată, dar și pentru negustori și călătorii de rând, ba chiar și unele specifice pentru îngrijirea animalelor. Împreună, ele sunt considerate precursoarele hanurilor, pensiunilor și benzinăriilor din zilele noastre.

Grație acestor stabilimente, de exemplu, împăratul Tiberius a putut parcurge aproape 500 de kilometri în 24 de ore ca să-l viziteze pe fratele său, Nero Claudius Drusus, care era pe cale să moară de cangrenă după o cădere de pe cal.

Un conac („mansus” în latină, derivat din verbul „manere”, care înseamnă a rămâne sau a sta) era un punct de ședere oficial pe un drum roman și era întreținut de guvern pentru uzul oficialilor, magistraților și oamenilor de afaceri ,în general, pentru oricine trebuia să călătorească în scopuri oficiale.

Se crede că acestea au fost o evoluție a castrelor, popasuri de odihnă stabilite la intervale regulate pentru legiuni, care au crescut și s-au extins în vile cu drepturi depline.

Stațiile erau construite la intervale de 50-60 de kilometri, aproximativ distanța pe care o putea parcurge un car tras de boi într-o zi. „Cisiarii” (conducătorii de căruțe) închiriau căruțe călătorilor care aveau nevoie de ele, asemănător taxiurilor de astăzi, și erau responsabili pentru organizarea transporturilor guvernamentale.

„Itinerarium Burdigalense” (din Bordeaux), cel mai vechi itinerar creștin cunoscut, scris de un pelerin anonim într-o călătorie spre Țara Sfântă în anii 333 și 334, enumeră în ordine toate conacele pe traseul de la Bordeaux la Ierusalim, cu stațiile intermediare și distanțele dintre ele.

Cei care doreau să înnopteze într-un mansus trebuiau să se legitimeze cu documente oficiale la „mansionarius”, funcționarul însărcinat cu supravegherea, controlul și organizarea zilnică a conacului.

Săpăturilor arheologice făcute la conace au arătat că aceste clădiri aveau încăperi și facilități pe care le găsim în hanuri, cum ar fi recepție, băi, dormitoare, săli de mese, bucătărie, fierărie, hambare și grajduri.

Între conace se aflau „stationes”, care inițial erau un fel de puncte de control vamal, unde călătorilor li se percepeau taxe rutiere și o taxă de drum pentru mărfurile importate.

Au devenit și un fel de locuri de odihnă pentru călători, unde erau protejați și de eventualii bandiți.

Ridicate la distanțe mai mici decât „stationes”, „mutationes” erau posturi pentru schimbarea cailor, destinate inițial mesagerilor publici. Erau oarecum asemănătoare cu benzinăriile moderne.

Caii de acolo erau ținuți pe cheltuiala împăratului și erau permanent la dispoziția funcționarilor publici. Existau, de asemenea, profesioniști pentru repararea căruțelor, veterinari pentru îngrijirea animalelor și locuri de odihnă de scurtă durată.

„Cauponae”

Mulți călători neoficiali nu se puteau folosi de „mansio” și „mutationes”. Din acest motiv, lângă ele se aflau adesea alte stabilimente similare, deși cu o reputație destul de proastă.

Acesta era cazul „cauponae”, un fel de conace întreținute și exploatate de negustori privați. Ele nu aveau confortul și securitatea echivalentelor lor oficiale, deși unele, în special în apropierea băilor termale, reprezentau un lux special pentru cei care și le puteau permite.

Cele câteva „cauponae” care au fost descoperite și excavate se remarcă prin faptul că aveau pereții decorați cu diverse picturi. Atunci când erau situate în interiorul unui oraș sau al unei localități, funcționau ca taverne care ofereau cazare ieftină și divertisment.

În vremurile timpurii, când nu existau aproape deloc călătorii neoficiale, casele familiale care se aflau în apropierea drumurilor erau obligate prin lege să ofere cazare și hrană călătorilor.

Multe dintre aceste case au devenit astfel „taverne” („tabernae”), un termen derivat din cuvântul latin pentru șopron sau colibă, și erau mai asemănătoare cu hanurile decât tavernele moderne pe care le cunoaștem astăzi.

Pe măsură ce s-au dezvoltat căile de comunicație, au evoluat și cârciumile, unele devenind stații oficiale, iar altele și-au păstrat caracteristicile, devenind mai mult sau mai puțin luxoase și căpătând, după caz, reputații bune sau rele.

Cele trei taverne („Tres Tabernae”), situate la aproximativ 50 de kilometri de Roma, pe Via Appia, erau renumite ca fiind „prima mutatio” în afara orașului (sau ultima înainte de a intra în el).

Aici a fost primit Sfântul Pavel de un grup de creștini când a fost dus prizonier la Roma, în jurul anului 58. În jurul celor Trei Taverne a crescut un întreg oraș, care în secolul al IV-lea a devenit sediu episcopal.

După invaziile barbare, a început să decadă, până când a fost distrus în cele din urmă în jurul anului 868.

Betonul roman

Una dintre cele mai uimitoare realizări din antichitatea romană a fost betonul.

Tehnologii din zilele noastre încă studiază compoziția acestui extraordinar produs roman, opus caementicium , care a reistat atât de bine timp de milenii și chiar sub apă.
Cea mai mare cupolă realizată în întreaga lume , până în prezent din beton fără armături metalice:
Domul Panteonului de la Roma, construit de Agripa în timpul lui Augustus , în anul 27 î.Hr. și reconstruit (după mai multe incendii) în timpul lui Hadrian (începutul secolului II) 

Diamentrul cupolei: 43,30m (150 picioare romane) 

Arhitectul Vitruvius a menționat că pentru betonul roman se folosea cenușă vulcanică- pozzolana,  în amestec cu var (se crede că nestins) , apă de mare și firește agregate.
Vitruvius a scris în jurul anului 25 î.Hr. în lucrarea sa „De architectura” despre tipurile de beton folosite în timpul său.
Pentru mortarele structurale el a recomandat puzzolana (pulvis puteolanus) , nisipul vulcanic din Pozzuoli. Acesta se amesteca cu var în raport de o parte var/3 părți cenușă puzzolana pentru mortarul folosit pentru clădiri și în raport de 1:2 pentru lucrări subacvatice. 
Agregatele au variat , incluzând bucăți de rocă, tuf vulcanic, bucăți de cărămidă.
Gipsul sau varul nestins, amestecat „la cald”  au fost folosite ca lianți
Cenușa vulcanică intră în reacție cu apa de mare, generând toberomorit aluminos- un mineral a cărui rezistență crește în timp, întărind structura. (mineral hidratat de silicat de calciu) 
Amestecurile folosite pentru betonul roman erau diferite, în funcție de destinație dar și de arhitectul care conducea lucrările.


Pliniu cel Bătrân a scris că se făcuseră capiteluri și coloane din aramă de Syracuza și că a fost decorat cu cariatide sculptate de Diogene din Atena , iar coloanele templului erau considerate capodopere .
Porticul lui Agripa are 16 coloane din granit monolit (gri la exterior și roz închis la interior, provenind din Egipt) înalte de 14,2m, cu capiteluri corintice din marmură. Coloanele sunt dispuse pe trei rânduri: opt la fațadă, urmate de alte coloane ce formează trei nave. Două coloane au fost extrase în Evul Mediu și înlocuite cu coloane de la termele lui Nero, în sec. XVII. 

Conform lui Dio Cassius templus adăpostea numeroase statui, dintre care statuia zeului Marte, al Venerei , a lui Iulius Caesar și - în pronaos- statuia lui Octavian August și a lui Agrippa, 
Cercetări moderne au depistat la fundația edificiului resturile altei construcții, din blocuri de travertin și la adâncimea de 3,15m sub nivelul actual al construcției o bază din beton (sfărâmături de travertin în masă de beton) de circa 4,50m grosime pozată pe un strat de argilă , menită să izoleze contra infiltrațiilor de apă. 

Cupola acestui majestuos edificiu roman stă încă în picioare după aproape 2000 de ani.
Edificiul avea la început învelitoare din țigle de bronz, coloane din porfir , basoreliefuri din bronz pe tavanul pronaosului- acestea au fost demontate și folosite pentru uriașele lucrări artistice comandate de papa Urban VIII Barberini lui Bernini pentru Catedrala Sf. Petru. 
O epigramă rămasă de atunci spune:
« Quod non fecerunt Barbari, fecerunt Barberini »
(Ce n-au făcut barbarii, au făcut Barberinii) 

Andrea Palladio a făcut un desen al pronaosului menționând plăci de bronz ce alcătuiau șarpanta.  Placajele și basoreliefurile din marmură au fost de asemenea luate 
Totuși cupola și acoperișul de la intrare au rezistat intemperiilor fără a fi protejate. Betonul roman și-a dovedit virtuțile. (Romanii au construit și alte cupole din beton, cum au fost cea de la Domus Aurea -d=13m, la termele lui Traian- 20m diam, la templul lui Venus din Baia -26m diam, la termele lui Mercur-21,5m, la templul lui Apollo lângă la cul Averno -35,5m)  

Compoziția spațiului Panteonului trimite la tratatul lui Arhimede „De la sferă la cilindru”.
Grecii asociau în mod simbolic sfera cu reprezentarea globului terestru dar și a sferei celeste. S-a presupus că cele 7 nișe ar fi adăpostit statuile zeilor planetelor cunoscute de romani- dar e doar o presupunere. S-a spus de asemenea că această cupolă a fost concepută ca un orologiu solar de tip emisferic (hemisphearium) , orele fiind indicate de razele solare ce trec prin deschiderea de sus. S-a constatat că soarele luminează intrarea în rotonda Panteonului la ora 12 a zilei 21 aprilie, data considerată a fi cea a fondării Romei. 
La interior cupola are un aspect casetat , în interiorul casetelor fiind indicii că au existat elemente decorative, probabil din bronz (au rămas găuri în casete și în calotă)
Cupola are un gol central (oculus), întărit cu un cerc de bronz și care proiectează un oval de lumină ce defilează încet pe casetele cupolei, odată cu mișcarea soarelui pe cer. E posibil ca elementele decorative ce au fost în acele casete să fi avut figuri simbolice legate de orele zilei.
În antichitate a mai existat un rând de ferestre ce lăsau să treacă o lumină difuză la baza cupolei.
Betonul folosit la construcție are diferite alcătuiri, în funcție de locul pentru care fusese destinat.
Betonul cupolei este ușurat prin folosirea unor granule d epiatră ponce și de tuf și are grosimea descrescătoare spre punctul central: 5,90m la bază și 1,5m la oculus, peste care s-a aplicat un strat de mortar de etanșare de 15 cm. În grosimea cupolei sunt incluse arcuri mari de descărcare , din cărămidă, pentru conducerea eforturilor spre pilonii de susținere . Alte arcade din cărămidă, incluse în zidul rotondei,  vizibile din exterior (placajele fiind acum dispărute) , trimit eforturile spre piloni. 
Partea portantă a zidului cilindric e întărită cu o serie de arce mici radiale incluse între nivelurile superioare ale zidului interior și zidul exterior. 

Dar cine a fost acel Pliniu cel Bătrân,  (23-79) de la care au rămas atât de multe descrieri exacte din antichitatea romană?

El a fost autorul unei monumentale enciclopedii, intitulată Istoria naturală  (Naturalis Historia), ce a fost publicată cam în anul 77 și era compusă din 37 de volume , (informațiile culese de el erau în nu mai puțin de 160 de volume) . Pliniu a adunat acolo cunoștințele științifice și tehnice din epoca sa , pe teme variate ca științele naturale, astronomia, antropologia, psihologia și metalurgia.  A scris numeroase alte lucrări.

În anul 79 el și-a adoptat nepotul, (cunoscut ca Pliniu cel Tânăr) , care și-a luat numele  Caius Plinius Caecilius Secundus.

Pliniu cel Bătrân (Caius Plinius Secundus) era în anul 79 (în timpul împăratului Titus, fiul lui Vespasian) )  comandantul flotei romane și s-a dus cu o corabie la locul erupției vulcanului Vesuviu pentru a observa erupția de aproape, dar mai ales pentru a salva pe cei care nu aveau posibilitatea de a se evacua din fața pericolului. 

Relatarea morții lui ne-a parvenit printr-o scrisoare adresată de nepotul și fiul său adoptiv,  Pliniu cel Tânăr (61-113) istoricului Tacitus.

Băile si casele romane

Termele și casele romane 

Romanii au construit mari edificii publice destinate marelui publc, între care erau marile complexe termale (alimentate de apa adusă prin apeducte). (Erau de asemenea și mari bazilici și amfiteatre și teatre, dar și temple).

Meseria de arhitect

Profesiunea de arhitect era foarte respectată, cei mai mari arhitecți aflându-se în anturajul împăraților și deseori având cu aceștia relații de colaborare apropiată. Dar numele lor nu ne-au parvenit de multe ori. Putem cita însă pe Hermodor din Salamina , pe Apollodor din Damasc , Vitruvius, Severus și Celer, Rabirius, Frontinus, Gaius Julius Lacer  , Hyginus. 
Mulți dintre ei erau de origine greacă .

Vitruviu a scris (în sec. I î.Hr) :
„Arhitectura e o știință de îmbrățișează o mare varietate de studii și de cunoștințe; ea cunoaște și judecă toate producțiile celorlalte arte. Ea este fructul practicii și al teoriei. Practiva e crearea chiar continuă și lucrată prin exercițiu, care se realizează prin actul de a da materialului destinat oricărei lucrări forma prezentată de un desen. Teoria, dimpotrivă, constă în demonstrarea, explicarea exactității și adecvării proporțiilor obiectelor la care se lucrează” -Vitruviu- De arhitectura

Arhitecții romani studiau numeroase domenii în mod foarte riguros. Ei făceau planurile tehnice pentru edificii și supervizau lucrările de construcții, cunoșteau geometria și chiar ingineria hidraulică. Planurile construcțiilor țineau cont de perspectivă , de jocuri de lumină, dar și de gestiunea finanțelor alocate. 
Arhitecii supervizau și marile lucrări de urbanism comandate de împărați și conduceau echipe multidisciplinare de specialiști (ingineri, arhitecți, secretari administrativi, scribi) dar și de meseriași sau personal mai puțin calificat. 

Pe o arcadă sculptată de pe fațada bazilicii San Marco din Veneția e reprezentat „arhitectul necunoscut” al acesteia. 

Termele

Dacă la început termele erau mari edificii private, din secolul I î.Hr. ele au fost deschise marelui public .

Toate orașele romane aveau băi publice, unde toți cetățenii se puteau scălda, puteau face exerciții fizice și se puteau întâlni cu prietenii. 

Vilele mari, locuințe private ale cetățenilor avuți aflate în afara orașelor, dar și clădirile mari private din orașe (domus) sau forturile militare puteau avea de asemenea echipamente termale, aprovizionate de izvoare învecinate sau de apa adusă prin apeducte. 

Termele lui Traian

Terme construite la puțini ani după incendiul de la Domus Aurea (104) și terminate în anul 109. Ar fi fost precedate de termele lui Agrippa , ale lui Nero și ale lui Titus.
Știm de la istoricii antici Pausanius și Dio Cassius că termele comandate deTraian  au fost proiectate de arhitectul Apollodor din Damasc . Acolo a fost găsit celebrul grup statuar Laocoon și fii săi

Termele lui Caracalla
La Roma au fost construite băi monumentale, între care au rămas vestigiile termelor construite de împăratul Caracalla (ce a domnit între anii 211-217). Placajele din marmură nu s-au păstrat, marmura fiind probabil folosită la alte clădiri sau monumente, dar se păstrează pardoseala din mozaic.
Termele din Roma au încetat să funcționeze după războiul cu goții (535-553) , când regele goților a tăiat apeductele. 
Au fost treptat demontate piesele de artă din construcții și refolosite la alte clădiri: domul din Pisa și basilica Santa Maria in Transtevere conțin structuri arhitectonice prelevate din aria termelor. 

(22 de coloane de granit cu capiteluri ionice și corintice au fost luate din termele lui Caracalla și se află în acea basilică).

 Ba chiar placajele de marmură au fost folosite pentru obținerea de var. 
Lângă biserica Santa Maria in Transtrevere se află o fântână considerată a fi cea mai veche din Roma: pe un plan din 1471 era trecută acolo ca fântână publică. Se spun că ea ar fi datat chiar din timpul împăratului Augustus.

În sec. XVI unele sculpturi ce se mai păstraseră au intrat în colecția Farnese sau au ajuns la Napoli., unde pot fi văzute azi la muzeu. 

Două cuve din granit au fost folosite pentru cele două fântâni din piața Farnese.

 Ultima coloană dintr-un singur bloc de granit a fost donată în 1563 de papa Pius IV (Giovanni Angelo de' Medici) ducelui Toscanei Cosimo I de' Medici , care a amplasat-o în centrul pieței Santa Trinita din Florența, denumind-o „coloana Justiției”. Coloana făcuse parte din natatio, monumentalul bazin de înot ce făcea parte din Termele lui Caracalla.
Transportarea acestei coloane lungă de 11m și grea de 50t de la Roma la Florența a fost o sarcină dificilă în acea perioadă (1565), mai ales că ambarcațiunea a fost atacată în largul coastelor Florenței de turci. .

Pe coloană a fost aplasată statuia Justiției, sculptată din porfir purpuriu după modelul făcut de   Bartolomeo Ammannati. Artistul a folosit trei fragmente (cinci sau șase fragmente după alți autori) din piese de porfir imperial  din alte sculpturi antice găsite poate tot la Domus Aurea (unde a fost găsită și imensa cuvă de porfir ce poate fi admirată acum la Vatican)  . Cum porfirul este una dintre cele mai dure roci și sculptarea ei e foarte dificilă, Ammannati a recurs la doi cioplitori în piatră , (Francesco del Tadda și fiul său Romolo) care au lucrat aproape 11 ani ca să finiseze acea statuie înaltă de peste 4m.. 

Coloana  realizată pe timpul împăratului Caracalla (în anul 216) dintr-un bloc de granit egiptean  a fost transportată în 1565 de la Roma la Pisa , în car tras de boi, apoi pe barjă special construită , transportul durând mai mult de un an.	Statuia din porfir proiectată de Ammannati a folosit piatra dură din alte sculpturi romane găsite în ruinele antice- poate printre ruinele palatului Domus Aurea, unde era și cuva din aceeași piatră dură adusă de romani din Egipt. Finisarea statuii a durat aproape 11 ani.

Cosimo I de'Medici dorea inițial să celebreze victoria sa din 1537 asupra Sienei.
Transportarea coloanei de la Roma la Florența a fost supravegheată de arhitecții Giorgio Vasari și Bartolomeo Ammannati și s-a desfășurat între 1562 și 1563. Pe 2 iulie 1565 , între orele 13 și 15 coloana a fost ridicată și pusă pe soclul pregătit. O inscripție datată 1570 specifică dedicarea statuii  Justiției. Inițial a fost amplasată acolo o statuie din lemn și teracotă , aceasta fiind înlocuită apoi cu statuia din porfir roșu antic lucrată de Francesco del Tadda și de fiul său după modelul făcut de Ammannati.
Au fost asamblate 6 blocuri de porfir (ce alcătuiau probabil o coloană romană antică) , iar statuia a fost ridicată în vârful coloanei în 1581. După instalarea lucrării s-a creat și montat și mantia de bronz ce acoperă umerii personajului, tot la indicația lui Ammannati..  

Acest complex termal (Termele lui Caracalla) a fost construit în sec. III (între anii 212-217) și a constituit una dintre cele mai luxoase băi publice din acea vreme.

Complexul oferea facilități pentru baie, sport și relaxare pentru până la 1600 de persoane simultan. Se desfășura pe 11 hectare. Sistemul de alimentare cu apă era asigurat de o ramură specializată a apeductului Aqua Marcia numită Aqua Antoniana. Apa ajungea mai întâi la o rețea de 64 de încăperi comunicante între ele și situate pe două niveluri de subsol, constituindu-se astfel o enormă cisternă cu o capacitate maximă de 80 000 l . 
În fața cisternei era un amplu teren rectangular mărginit de gradene unde se desfășurau activități sportive sau teatrale. Dintre cele două biblioteci s-au păstrat vestigiile uneia. 
Activități sportive se puteau desfășura și la interior, în două mari palestre  prevăzute cu vestiare , sau în zone deschise dar acoperite cu portice.

Erau acolo : sala pentru băi fierbinți, sala pentru băi calde, sala pentru băi reci, piscine, sauna (laconicum) săli de masaj, vestiare, recepții, biblioteci și un templu dedicat zeului Mithra.

Baia cuprindea trei secțiuni principale : Caldarium,Tepidarium, Frigidarium , realizându-se o trecere de la sălile cele mai calde la cele cu apă rece. Înainte de baie, cetățenii se puteau încălzi în palestre, unde se practicau exerciții fizice ca: lupte, ridicarea de greutăți, jocuri cu mingea sau alergări.

În timpurile moderne partea centrală a termelor lui Caracalla a fost folosită pentru concerte și reprezentații (din 1937) . Spectacolele au fost reluate după război

Termele lui Diocletian

Termele lui Diocletian (Thermae Diocletianae) au fost cele mai mari și mai luxoase terme din Roma Antică. Începute în anul 298 de împăratul Maximilian și terminate în 306 în timpul împăratului Diocletian (născut în Dalmatia într-o familie modestă, numit inițial Diocles). Termele puteau primi până la 3000 de persoane simultan . Situate într-o incintă de 380x365m, termele numărau încă, în secolul al V-lea 2400 de bazinete (conform lui Olympiodor din Theba) . Clădirea centrală măsura 250 x 180m . Erau alimentate cu apă prin apeductul Aqua Marcia , care aducea apa și la un imens rezervor de 91 x 16m , botte di Termini (pe locul căruia a fost construită actuala gară Termini a orașului).

Ferestrele semicirculare ale clădirii termelor au inspirat lucrările multor arhitecți ce au lucrat în Renaștere sau în epocile ulterioare până în zilele noastre.

În timpul Renașterii Andreea Palladio a realizat numeroase desene ale ruinelor acestor terme, desenele fiind cuprinse într-o carte: "Le terme dei romani disegnate da Andrea Palladio". Elemente arhitecturale inspirate din acele clădiri antice se regăsesc în proiectele realizate de Palladio, dar și de alți arhitecți din secolul XVIII  sau chiar din secolul XX. .

Au suferit în decursul secolelor acelaș gen de distrugeri pentru reutilizarea materialelor la alte construcții. Deosebit de gravă a fost acțiunea papei Sixtus V (papă între 1585-1590) care a demolat chiar folosind explozivi zona caldariumului, pentru a obține circa 100 000 m3 de materiale pentru vila sa de pe colina Esquilin.

În 1560 sala frigidarium a fost transformată de Michelangelo (la ordinul papei Pius IV) în biserică: e acum basilica Santa Maria degli Angeli e dei Martiri. Tot Michelangelo a proiectat acolo și mănăstirea Certosini, care a devenit din 1889 primul sediu al Muzeului Național al antichității romane. La ordinul papei Pius IV Michelangelo a construit și Villa Pia (Casina Pio IV) în Grădinile Vaticanului . Acum clădirea e sediul Academiei Pontificale de Științe. Biserica a fost apoi modificată în 1749 de Vanvitelli, care a extins-o și peste un nivel din caldarium. Papa Pius V a pus să se demoleze cam a șasea parte din zidăria rămasă pentru a folosi materialele pentru vila sorei lui Camilla.

Termele din orașele mici, cum erau Pompei și Herculanum

Cetățenii bogați puteau veni cu câte un sclav ce le aducea băuturi răcoritoare, avea grijă de îmbrăcăminte , aducea prosoape și aplica ulei de măsline pe corpul stăpânului , curățindu-l apoi cu strigiliu.

Cele mai mari terme aveau și clădiri pentru activități culturale: biblioteci și auditorii)

La Pompei , când a erupt vulcanul - în anul 79- era în construcție o nouă baie centrală, pentru care se demolaseră o serie de construcții mai mici.

La Herculaneum s-au dezgropat din cenușa vulcanică ruinele unei băi romane 
Era acolo și o curte pentru exerciții sprtive în aer liber,(palestra)  înconjurată de portice unde privitorii veniți la baie puteau privi de la umbră exercițiile  , stând și de vorbă cu concitadinii veniți să se bucure de baia zilnică .

Termele funcționau folosind principiul Hipocaustium . Se  folosea încălzirea prin pardoseala supraînălțată pe stâlpișori din cărămidă sau din beton (suspensura) . Aerul care circula prin acest spațiu era încălzit de un cuptor mare (praefurnium) situat adiacent, în exterior. Prin pereți erau amenajate canale prin care circulau- și se eliminau apoi- aerul cald, dar și fumul. Se asigura astfel o bună ventilație a spațiilor încălzite. 

Băi în vile

S-a găsit  un cazan ce servea la încălzirea apei. 

Cazanul e din bronz, tubulatura e din plumb . S-au găsit și toate robinetele și valvele. 

În alt loc a fost găsită o ramificație a rețelei de apă subterane .Din secolul I.

Când era vremea călduroasă (și la Pompei de exemplu era cald mai mereu) femeile se răcoreau în grădina casei - după cum arată această frescă găsită la Pompei.

În palatele romane, dar și în vilele (casele de vacanță) ce aparțineau aristocrației romane 

Probabil cel mai luxos palat roman a fost Domus Aurea, construit pentru împăratul Nero între anii  64- 68. Un complex uriaș de construcții construit pe ruinele orașului devastat de incendiu Se întindea pe colinele Palatin, Oppian și Caelian , cuprindea un lac artificial  și grădini, un templu și un nimfeum, în care căderi de apă decorative , înconjurate de colonade și statui formau un cadru feeric.
O statuie colosală din bronz (de 30-35m) îl reprezenta pe împăratul Nero în chip de zeu al soarelui (Colossus Neronis).
Au fost construite cupole din beton , decorate cu mozaic (până atunci mozaicul fusese folosit doar pentru pardoseli . Acele mozaicuri intercalau și pietre semiprețioase sau piese din fildeș .
Fresce pline de farmec împodobeau pereții. 
Din păcate acest palat a fost distrus tot de un incendiu, în 104 iar urmașii lui Nero l-au demolat parțial pentru edificarea altor construcții, urmărindu-se ștergerea memoriei tiranului Nero.  Construcția a fost umplută cu pământ ca să devină fundație pentri Colosseum ,( care a fost denumit astfel după statuia colosală plasată în vecinătatea sa) pentru termele lui Traian și pentru templul lui Venus și al Romei.

 
Redescoperit în Renaștere, Rafael și Michelangelo, Ghirlandaio sau Filippino Lippi  coborau în subterane pe scări din frânghie ca să studieze frumoasele fresce antice de pe pereții acelei construcții. 

Porfirul imperial 

Porfirul acesta era numit „imperial” pentru că avea culoarea purpurei -culoarea obținută prin prelucrarea unei mari cantități de moluște și de aceea rezervată doar împăraților . Blocul de porfir, foarte dur și cu textură foarte fină,  fusese adus din Egipt și prelucrat  cu o precizie uimitoare .
Putem admira acum o cadă (bazin) dintr-un singur bloc de porfir imperial , ce este expusă în muzeul Vatican. 

. Bazinul are diametrul de 13m . Prin mijlocul bazinului probabil țâșnea o fântână arteziană. 

Toate statuile, colooanele și celelalte artefacte de porfir de la Roma provin dintr-o singură mină din Egipt,  Mons Porphyrites.
Porfirul era tăiat cu un oțel foarte dur, udat cu apă . Tehnologia a fost pierdută în Evul Mediu. De aceea relicvele romane din porfir au fost „vânate” pentru a fi refolosite, pentru că porfirul se mai găsea doar din artefacte comandate de împărați romani.
La Veneția, în colțul bisericii San Marco se poate vedea grupul statuar al Tetrarhilor (Grupul de doi auguști  și doi cezari ce au condus Imperiul Roman între anii 293 și 305. Sistemul de tetrarhi a continuat până în anul 313, din 324 Constantin conducând singur imperiul).
Statuia e sculptată în porfir .și a fost furată din palatul bizantin Philadelphion în 1204, în timpul Cruciadei a patra) Porfirul era rar și rezervat pentru uzul imperial. Statuia a fost spartă într-un colț - probabil în timpul luptelor de atunci. Bucata lipsă a fost găsită de arheologi între ruinele fostului Constantinopol , în apropiere de mosceea Bodrum, construită ulterior. Fragmentul e expus acum la Muzeul de Arheologie din Istanbul. 

S-au făcut altare din sarcofaguri vechi din porfir, s-au luat coloane de la Panteon pentru a împodobi alte clădiri.
Pentru pardoseala bazilicii Sf. Petru s-au adus plăci de porfir din cădiri romane.
La biserica San Marco din Veneția s-au adus amvoane și o parte din altarul principal de la Constantinopol (când a fost jefuit).
Chiar la Versailles s-au adus busturi și vaze din porfir aduse din clădiri romane. 

La Florența se află un bazin mai mic din porfir, cu corp semicilindric susținut de trapezofori cu labe de leu și protome de grifoni. despre care se crede că ar fi fost inițial în mausoleul lui Hadrian (sau în mausoleul lui Augustus).  A fost transformat în fântână decorativă în Villa Pinciana.

Dar cea mai impozantă fântână din porfir e cea aflată acum la muzeul Vatican și care provine din palatulul lui Nero. 

Pardoselile de mozaic deasupra cărora e expus bazinul la Vatican sunt de asemenea antice și au fost găsite în vile romane. Încăperea recrează ambianța din camera octogonală cu cupolă din Domus Aurea. Statuile sunt de asemenea antice.

Romanii erau maeștri în prelucrarea pietrelor dure.
Putem arăta aici un inel sculptat în piatră de safir ce a aparținut împăratului Caligula (37-41) -și în care fusese sculptat portretul soției lui Caesonia. Safirul are o duritate apropiată de a diamantului. Deci cum or fi sculptat acest inel? Probabil cu scule cu diamant. Safirul a fost de o mărime ieșită din comun, ca să poată rezulta acest inel monolit după tăiere și șlefuire. 

În 2009 au fost decopertate rămășițele sălii de banchet rotative și ale mecanismului ce asigura rotația sălii.  (S-au găsit de asemenea și cele 50 de toalete ce erau probabil folosite de sclavii și de servitorii din palat). 

Cu atât mai prețioasă ne apare statuia de nobil dac sculptată în antichitatea romană și care se află acum la Florența, în grădina Boboli, în spatele palatului Pitti.

Dace capillatus o comatus

 Îmbrăcămintea nobilului dac , înaltă de 2,46m a fost sculptată din prețiosul porfir, la începutul secolului II.
Figura și mâinile personajului au fost sculptate din marmură albă- pentru a respecta culorile originale ale modelului. Înțelegem că nobilul dac purta straie colorate cu prețioasa purpură imperială.
Purta o tunică lungă peste pantaloni de lână (braccae), numiți astăzi în franceză „braies” cuvânt asemănător cu „brâiele” de la noi. În latină o parte din Gallia era numită Gallia Braccata (Galia în pantaloni- asemănător cu cuvântul românesc „îmbrăcată”). Dacul purta și o mantie amplă, prinsă pe umărul drept cu o fibulă rotundă,   avea capul acoperit cu pileus, semn al nobilimii din Dacia (tarabostes) .
Romanii au dorit să-l onoreze astfel pe marele lor adversar, Decebalus?
Figura nobilului dac e cea pe care o vedem și pe Columna lui Traian, în scenele în care apare regele dac Decebal.

Noile cercetări privind originea statuilor de porfir ce reprezintă daci conduc la ideea că Antonio da Sangallo cel tânăr a descoperit aceste lucrări în Forulul lui Traian, în jurul anului 1507.

Statuia a făcut parte din colecția cardinalului roman Andreea della Valle, în sec. XVI. -fapt certificat de un desen din acea epocă. A fost apoi achiziionată de Ferdinando de' Medici în 1570 și transferată în 1809 împreună cu a doua statuie din porfir în grădinile Boboli. Cele două statui sunt plasate pe socluri de asemenea romane, fragmente dintr-un arc de triumf (Arcus Novus). Acel arc de triumf, construit de împărații Diocletian și Maximilian Hercule între anii 303 și 304 a fost distrus de papa Innocentie VIII în 1491 pentru a reconstrui acolo o biserică. Fragmente din basoreliefurile ce decoraseră acel arc se mai păstrează la Villa Medicis
 Statuia face parte dintr-o lungă serie de statui de daci nobili (purtând pileus) sau de rând (comati) ce au decorat un grandios complex ( Porticus Purpuretica) de lângă forul lui Traian, inaugurat în 112. Sculpturile au fost făcute din materiale prețioase (porfir, serpentina sau marmură albă) . Cercetătorul Leonard Velcescu a găsit peste 200 de statui (sau fragmente) de statui de daci  sau traci , ce se află acum în muzee din întreaga lume. Cele din porfir erau inițial amplasate în Forul lui Traian, unde în literatura antică se menționează un portic din porfir, care acum nu se mai găsește (probabil porfirul a fost folosit în Renaștere pentru alte statui sau vase). Au fost găsite în arhive mărturii despre felul în care porfirul și marmura colorată din monumentele antice erau cărate cu căruțe pentru vile și palate. Chiar și statuile erau sparte pentru a se refolosi materialul. 
(Și la noi, în zona cetății Ulpia Traiana Sarmisegetuza s-a scos piatra pentru a fi refolosită de localnici). 
Tot în Forul lui Traian au fost amplasate și alte serii de statui de daci,unele  înalte de 3m și sculptate din marmură colorată (Pavonazzetto) și altele din marmură albă de Carrarra, primele fiind amplasate pe basilică și altele în curtea interioară a basilicii. 
Cercetătorul a constatat că dacii nu sunt reprezentați în lanțuri , legați, ci în posturi meditative. Straiele din purpură, dimmensiunile mari ale statuilor- mai mari sau egale cu statuile lui Traian, nu par să fie reprezentări ale unor prizonieri. Statuile au fost realizate în anii 106-112, după victoria lui Traian în Dacia .Se pare că au fost și statui de copii daci. 
În anul 315 împăratul Constantin a luat statui de daci din For pentru Arcul său de Triumf, pe care au fost puse și două mari metope luate din friza sculptată pentru Forul lui Traian.
Există ipoteza că trupele auxiliare formate din daci au avut un rol decisiv în bătălia contra lui Maxentiu și de aceea dacii au devenit personaje principale pe acel arc de triumf. 

Altă statuie de dac din aceeași serie se află acum la Louvre, împreună cu alte două găsite tot în Forul lui Traian

Din aceeași înșiruire de statui din porfir de la Luvru e și această reprezentare a unui tânăr dac comatus Mai jos sunt două statui de daci din grădina Boboli, din Florența

La Louvre se găsește și statuia acesti femei care se roagă. Statuia e încadrată de două coloane ionice tot din porfir, care au fost aduse probabil odată cu statuia. De unde? Nu se știe exact. Se știe că - de pildă- Împăratul Napoleon a încheiat în 1809 un tratat cu Statul papal prin care Franța își asuma întreținerea și conservarea monumentelor ridicate de romani , acțiunea începând cu cercetări arheologice în Forul Roman, în căutare de obiecte antice de artă. Dar astfel de cercetări se făcuseră încă din secolul XVI

La Baptisteriul din Florența s-au montat două coloane de porfir de culoare roșu închis cu rol strict decorativ, ca element prețios , chiar dacă acele coloane sunt fisurate și a fost necesar să fie consolidate.
Prețioasele coloane au fost donate de cetatea Pisa, ca mulțumire pentru ajutorul primit din partea Florenței în 1115. O legendă populară explică de ce acele coloane apar înnegrite: ele ar fi putut reflecta imaginea trădătorilor, iar cei din Pisa le-ar fi afumat ca să le întunece luciul. Legenda e malițioasă, dar locul de cinste rezervat acelor coloane arată cât de mult era prețuit porfirul în acel timp.

 

Casele romane

Săpăturile efectuate la cele două orășele de viligiatură îngropate de cenușa și lava vulcanului Vezuviu au adus la lumină nu doar case și străzi, ci și echipamentele interioare. 
La  Villa della Pisanella, la Pompei a fost găsit de pildă un cazan pentru încălzirea apei pentru încăzirea din pardoseală a băii proprii. 

Ân această schemă de casă romană (domus italica) întocmită de Tobias Langhammer se vede compartimentarea obișnuită a unei case romane de cetățeni cu condiție materială medie- mici meșteșugari de exemplu. .
Intrarea se făcuea printr-un vestibul mic (fauces) , care conducea spre curtea interioară (atrium) ce avea în centru un impluvium (bazin în care se colecta apa de ploaie scursă de pe acoperișul galeriei acoperite) 
Pe laturile vestibulului erau încăperi deschise spre stradă(tabernae) , din care proprietarul vindea produse proprii sau aduse pentru comercializare.

În acest basorelief se arată comercializarea de fructe , legume și păsări tăiate și vânat, dar și- probabil- vin.  Cuplul vinde produse , în timp ce pe tejghea se joacă și două maimuțe- animale exotice vândute poate ca animale de companie.

Se intra apoi în atrium, frumoasă curte interioară umbrită de jur împrejur și cu o deschidere în centru, pentru aerisire și colectare de apă meteorică. Curtea era împodobită cu plante și mici sculpturi, după posibilitațile proprietarului. 
Atriumul era înconjurat de încăperi închise (cubiculum) sau deschise spre acel spațiu central (alae, tablinum). 
Tablinum ocupa locul central în șirul de camere și acolo erau adăpostiți zeii lari (strămoșii familiei) , erau păstrate arhivele și documentele familiei (tabulae) . 

Blocuri de locuințe . Cu timpul, în perioada imperială casele cetățenilor de rând încep să fie construite în blcuri de locuințe (insulae) desfășurate pe mai multe etaje. La parter erau tabernae (încăperi pentru negoț) . Uneori tot parterul era destinat comerțului. Din spațiul pentru vânzare o scară interioară ducea spre un mic spațiu de depozitare situat la etaj și luminat doar cu o fereastră mică. Scara avea câteva trepte din piatră și se continua cu o scară de lemn, ce putea fi îndepărtată de proprietar - dacă spațiul micului magazin era închiriat. Dacă acel chiriaș nu plătea la timp chiria, proprietarul recurgea la „percludere inquilinum” închiderea accesului la depozit- deci confiscarea mărfurilor drept compensare..  

Planul tradițional al casei romane , ce poate fi regăsit din sec IV î.Hr, a evoluat în secolul II î.Hr. în cazul caselor de patricieni. Schema unei case romane (domus) făcută de Ohto Kokko:  

După modelul caselor grecești, se adaugă casei un peristil , atriumul fiind legat de peristil prin tablinum, devenit un coridor spre partea a doua a casei. Uneori o  fereastră situată în peretele din spate al atriumului dădea vizitatorilor o priveliște asupra grădinii din spatele casei. Sau chiar peretele despărțitor a fost desființat, grădina fiind vizibilă vizitatorilor. 

În încăperile principale se realizau de obicei opere de artă pictate în frescă (pe pereți) sau alcătuite din pietricele mici de mozaic (pe pardoseală)
Unele dintre subiectele abordate erau inspirate din lucrările literare celebre cunoscute în cecolele I și II, așa cum e această scenă cu două femei ce apelează la o ghicitoare . Mozaicul, semnat de Dioscoride din Samos redă o scenă dintr-o comedie a lui Aristofan. 

Personajele sunt prezentate în manieră sarcastică: bătrâna ghicitoare  , urâtă , cu o expresie răutăcioasă prezice probabil nenorociri viitoare unor femei  trecute de prima tinerețe care privesc înspăimântate. Femeile sunt grase, probabil bogate , căci sunt înconjurate de mobilier luxos , au cupă și sfeșnic de argint și sunt așezate pe perne și tapiserii bogat împodobite. Desigur stăpânul „vilei lui Cicero” din Pompei nu credea în devinații.

În villa San Marco din Stabie se mai păstrează fragmente dintr-o frescă ce ilustrează sfera cerească și personificările anotimpurilor. O ilustrare a preocupărilor pentru astronomie ale stăpânilor casei. 

Într-o vilă romană găsită la Chedworth, în Marea Britanie (construită acum 1800 de ani) s-a găsit sala de baie cadă (tepidarium), încălzită cu aer cald prin pardoseală și prin pereți și decorată cu mozaicuri elaborate. Se vădește astfel că și în provinciile îndepărtate se asigura nivelul de confort obișnuit pentru patricienii romani și e posibil ca aceste elemente de confort să fi constituit și elemente de atracție pentru nobilimea locală. 

Împodobirea vilelor romane
Pentru decorarea vilelor romane luxoase erau foarte apreciate marmorele colorate, care erau aduse din toate provinciile romane , în general pe mare.
Informații prețioase au fost obținute când a fost descoperită epava navei romane în largul orașului Mahdia (azi Tunisia). Nava ce a eșuat se pare în anl 86 ț.Hr. transporta două sute de tone de materiale și obiecte de lux ce erau transportate din Grecia , cu destinația Roma. 
Mai mult de 60 de coloane de marmură de Pentelic erau preucrate brut, urmând a fi finisate cu caneluri și să fie lustruite la Roma. Erau acolo și candelabre , vase mari (cratere) din marmură, capiteluri , sculpturi (reliefuri în marmură) și numeroase obiecte din bronz (statuete, recipiente, diferite scule ). 
Încărcătura părea a fi destinată amenajării unei case sau unei vile luxoase. 
Se poate face o legătură cu scrisorile lui Cicero prin care el cerea nerăbdător lui Atticus (ce era în Grecia) să-i trimită „hermes din marmură de pentelic cu cap de bronz” . În aceeași scrisoare Cicero se referea la statuile din marmură de Megara pe care plătise 20400 de sesterți . E un indiciu despre prețurile la care se cumpărau aceste obiecte prețioase.

Din Egipt se aduceau: alabastru, onix și faimosul porfir (lapis porphyrites)

Pentru cei din vechime, prin porfir se înțelegea doar piatra dură roșie  (pentru cele de culoare verde sau neagră erau alte denumiri).
Se pare că palatul Cleopatrei era ornat cu porfir și romanii ar fi cunoscut acest material când Cezar a cucerit Egiptul.
Porfirul a căpătat un rol simbolic în timpul împăratului Traian. 
Se știe din cartea 36 a lui Pliniu că în epoca lui Claudiu, procuratorul Vitrasius Pollion transportase statui de porfir pentru a le dărui împăratului, dar acțiunea nu pare a fi fost foarte apreciată.
Mai târziu totuși porfirul a devenit material imperial prin excelență.
Mai exact, tot în cartea 36 din enciclopedia sa, calificativul leptopsephos e folosit doar pentru porfirul cu mici puncte albe. Porfirul putea fi extras și sub forma unor blocuri foarte mari, ceea ce permitea realizarea de coloane monumentale. Porfirul era folosit de asemenea pentru statui sau diferite elemente arhitecturale. 
Tot în Egipt se găsea și sienitul , sau granitul de Assuan- un granit roz -portocaliu cu cristale albe d ecuarț, sau cu incluziuni negre sau gri.