Aurari italieni au redescoperit o tehnica etrusca

Aurul etrusc

 Etruscii erau maeștri în prelucrarea aurului sub formă de bijuterii sofisticate.
Una dintre specialitățile lor era realizarea de motive decorative cu ajutorul unor granule de aur de numai 0,14 mm, cât e diametrul unui fir de păr.
Între secolele VII și VI î.Hr, granulele etrusce se aliniau câte 70 pentru o linie de 1cm.
Unele piese erau acoperite de zeci de mii de granule fine . Bolul de la Praeneste număra circa 140000 de granule. 
O primă dificultate era obținerea acestor granule minuscule, de dimensiune aproape egală. 
Ce procedeu se crede că se folosea:

Se decupa o foaie fină în paiete de dimensiuni egale , appoi se puneau paietele minuscule într-un creuzet, cu pudră de cărbune, ca să nu se atingă între ele. Creuzetul acoperit se încălzea până la punctul de topire a aurului, astfel că paietele de aur să formeze mici sfere , care erau apoi răcite, separate de pudra de carbon , spălate și filtrate pentru calibrare.

E posibil de asemenea ca astfel de granule să se găsească sub formă de aur nativ.

Granulele de aur, numite pulviscolo (granulare) erau fizate printr-un procedeu care nu lăsa nici o urmă vizibilă, nici chiar la microscop, o difuziune chimică.
Timp de peste 1500 de ani nu s-a știut cum se proceda în secolul VII în. Hr, deși substanțele erau descrise de Pliniu cel Bătrân în Naturalis Historia (cartea XXXIII).
Era o lipire chimică numită sudură coloidală sau eutectică . Se folosea un amestec de carbonat de cupru, un amestec adeziv organic , urină(?) și nitroglicerină. Amestecul se numea „santerna”𐌆𐌀𐌌𐌈𐌉𐌂  ( zamθic , „ auriu ” ). 

Descrierea modernă a tehnicii:
Amestecul coloid de gumă tragecanth  și săruri de cupru scade punctul de topire al granulelor de aur și a suportului de aur pe care urmează a se fixa granulele.
Cuprul din amestec se difuzează atât în granule, cât și în metalul de bază la punctul de contact, creând o legătură puternică. Pentru aplicarea suderului coloid, acesta se întinDupă uscarea piesei, ea se introduce într-un cuptor reductor . Căldura cace ca Tragecantul să ardă, eliberând sarea de cupru. La temperatura eutectică de 890grade Celsius cuprul se difuzează în granuleși în metalul de bază, legându-le ferm.de pe suprafața metalului de bază, iar granulele sunt atent aranjate deasupra, folosind o pensulă fină. 

Prin 1980 artizanii toscani Trili și Pacini au reușit să reproducă acel proces în atelierul lor de orfevri.
Cu granule de 0,1 mm, lipite fără urme 

Bijutierul italian Fortunato Pio Castellani (1794-1865) a făcut acest pandantiv în stilul etrusc reînviat, folosind aur de 22 de carate. El a anunțat că a descoperit tehnica etruscilor studiind tehnica prelucrării aurului într-un sat îndepărtat din Apenini. 

Pandantiv confecționat de Castellani în stil etrusc- dar aplicând granulele de aur fără a urma un motiv geometric

Pliniu cel Bătrân despre aur

Pliniu cel Bătrân a vorbit în capitolul II din lucrarea sa despre extragerea și prelucrarea aurului și argintului, destinate confecționării de obiecte prețioase, cizelate cu artă.

Dar- spune el-„pasiunile vicioase au dar un nou avânt artei” cum aurul și argintul începuseră a fi considerate prea comune, vasele fragile din cristal și vasele murrine au fost considerate dovada opulenței tocmai prin fragilitatea lor. De asemenea, pietrele prețioase aduse din India au devenit căutate, aurul nefiind decât un accesoriu al acelor bijuterii și obiecte ornate cu pietre scumpe.
El consideră că cel ce a pus prima dată un inel de aur pe deget a făcut o crimă funestă societății. 
El face opoziția între inelele de fier purtate de soldații romani ca însemn al meritelor în război , obicei provenit din tradiția greacă.
El a scris că mult timp chiar și senatorii romani nu purtau inele de aur și că astfel de însemne erau destinate doar celor ce mergeau ca ambasadori la națiuni străine, ca ornament de paradă.

La triumfuri, triumfătorului îi era ținută din spate deasupra capului o coroană etruscă de aur , dar el nu avea pe deget decât un inel de fier. 
Se spune despre consulul C.Marius că începuse să poarte inel de aur la al treilea consulat, iar cei ce primiseră inel de aur cu ocazia unei ambasade nu il purtau decât în public, iar acasă purtau doar un inel de fier, fără piatră.
El arată că primul care a purtat ine de aur inelul de aur l-a pus pe mâna stângă „ce se ține ascunsă”, nefiind sigur că e onorabil să în afișeze pe mână.
Mai ales că aurul era rar la început, la Roma. Și se exemplifică asta cu faptul că la cucerirea orașului de către gali nu s-au putut aduna o mie de livre de aur pentru a se plăti pacea.
(Livra romană cântărea aproximativ 324-327,45g, deci o mie de livre ar fi cântărit cca 325 kg

Livra avea ca subdiviziune uncia: o livră=12 uncii) 

Se oferea un inel de fier drept cadou de logodnă 
Odată cu cuceririle militare, au venit și prăzile bogate:
Pompei adunase ca pradă din Galia o mie de livre de aur, din care a ridicat un tron de aur lui Jupiter Capitolin. El jefuise templele din Galia în teritoriul pe care îl ocupase. Se adaugă și informația că galii purtau „aur pe ei” în lupte, așa că prada de război cuprindea și acele obiecte de aur.

Prăzile de război din Galia au făcut ca Silla să aducă la Roma 13000 de livre de aur și 6000 de livre de argint , după ce adusese anterior , din alte prăzi 15000 de livre de aur și 115 000 livre de argint.

Pliniu srie că nici în acel timp nu aveau inele de aur decât unii senatori. 
Apoi însă, inelele au devenit obiecte de lux la modă , prețul acestora fiind proporțional nu doar cu cantitatea de aur, ci și cu măiestria lucrăturii și cu valoarea pietrei prețioase „ce arunca focuri din cele mi vii) . Unele serveau drept sigilii, dar nu toate.  Se ajungea ca sclavii tineri să poarte inele îmbrăcate în aur. 
Inelul purtat pe degetul mic putea servi drept cheie pentru un scrin cu obiecte prețioase. 

Unele inele puteau ascunde otravă (și se citează cazul oratorului grec Demostene) sau puteau fi obiect de jaf sau puteau fi lăsate în gaj cămătarilor. 
Când a fost adoptat obiceiu de a se purta un inel de aur, acesta distingea pe cei din ordinul equestru de cei din popor, așa cum tunica laticlavă îi distingea pe senatori. 
În timpul împăratului Tiberiu s-a legiferat dreptul de a purta inel de aur doar de către cei ce avuseseră ca tată un om liber ce poseda 400000 de sesterți și care avusese dreptul , conform legii Iulia asupra teatrului, să se așeze în primele 14 rânduri ale teatrului. 

Conform lui Plinius, obiceiurile au evoluat în timp. Din timpul lui Cicero numele ordinului Equestru a fost adăugat la formula: senatul și poporul roman.
În privința distincțiilor militare, Pliniu spune că strămoșii dăruiau coliere de aur trupelor auxiliare și străinilor, dar nu dăruiau bani cetățenilor. În plus, ei dăruiau brățări cetățenilor, nu însă și străinilor.
În schimb coroanele de aur puteau fi dăruite cetățenilor ca premiu. 
Se obișnuia și aurirea coarnelor bovinelor sacrificate zeilor. 

Se citează protestul lui M.Brutus care se indignase că tribunii purtau fibule de aur. 
Femeile, în schimb, purtau brățări de aur, inele, coliere, cercei și podoabe prin păr, ba chiar și lanțuri de aur în jurul corsajului.  

Oratorul Messala ar fi lăsat în scris faptul că Marcus Antonius „folosea vase de aur pentru nevoile cele mai murdare”

Caesar, când a organizat jocuri funebre în onoarea tatălui său, nu admisese decât plăți în argint pentru serviciul arenei. Dar ulterior luxul a devenit mereu mai mare.
Valorile deținute în tezaurul public erau și ele din ce în ce mai mari.
Când Caesar a intrat în Roma la începutul războiului civil, a luat din trezorerie 14000 de livre în lingouri de aur, 35000 în lingouri de argint și 40 milioane de sesterți în numerar. 
(Era de fapt prada trimisă de el din Galia 😛)
Paulus Emilius Macedonicus, după ce îi învinsese pe macedonieni la Pydna, în 168 î. Hr, , adusese ca pradă 

230 de milioane de sesterți și din acea perioadă poporul roman nu a mai plătit impozit.

Se spune că aur nativ se găsea sub formă de paiete în apele fluviilor Tago din Spania, Po din Italia, Hebru (Marita) în Tracia, Pactolius din Asia
Argintul era preferat pentru însemnele militare, pentru că lucește mai tare de la distanță. (Militarii aveau grijă să-și lustruiască însemnele militare) 
 Aurul a fost preferat altor metale pentru că nu e deteriorat de foc , fiind greu de topit și pentru c nu se oxidează.

Proprietatea de a putea fi tras în foi subțiri (dintr-o uncie de aur se făceau pe atunci peste 750 de foi lungi de 4 degete și late tot de atât, foile mai groase fiind numite „foile lui Preneste”, și erau folosite la aurirea statuilor. Apoi faptul că se putea găsi și în stare de aur nativ(strigiles) .
Pliniu menționează ductilitatea aurului, firele de aur putând fi țesute ca lâna, pentru „tunici de aur”.
Se citează faptul că Agripina, soția împăratului Claudius, venise la spectacol naval îmbrăcată cu o tunică militară țesută din aur. 
Se citează și stofele attalice, invenție a regilor din Asia și care aveau și aur țesut . Foița de aur era lipită pe marmură cu albuș de ou; pe lemn, cu un adeziv numit leucoforon, se aureau și obiecte de cuprucu argint viu (mercur)sau cu hidragir. Pentru aurirea cuprului, acesta se încălzea la roșu, se stingea apoi cu sare, oțet și alaun, apoi se curăța , se încălzea iar și se aplica foaia de aur, lipită cu un amestec de piatră ponce, alaun și mercur . 
Aur nativ se găsea în fluviile Tago, Po, Hebrus din Tracia, Gange în India,Pactolus în Asia.

Aurul nativ găsit la suprafață, în apele râurilor se numea alutatium.
Aurul extras prin galerii de mină se numea canalicium /canaliense. 
 Metoda de separare  a aurului de steril: Masa extrasă era sfărâmată, spălată, arsă , amestecată cu făină.
Argintul ce iese din cuptor (după separarea de aur) se numea apistacudes.
Impuritățile și sterilul rămas în cuptor se numea scories.
Scoria de aur era din nou bătută și încălzită în creuzete de tasconium (caolin) 

Pliniuu descrie și metoda de lucru în minele de aur arrugies) , în galerii săpate pe distanțe mari , la lumina lămpilor , muncă mai grea și mai periculoasă decât pescuirea de perle sau de scoici de purpură în adâncurile mării. Muncitorii săpau acolo zile și nopți (odihnindu-se probabil acolo la anumite intervale) .
Dacă în galeriile săpate se întâlneau galerii de silex , acestea puteau fi sparte cu foc și cu oțet, dar era o manieră sufocantă pentru mineri, așa că s-a preferat folosirea de „mașini armate cu 150 de livre de fier.”
pentru spargerea stâncilor dure.
Fragmentele de roci erau apoi duse pe umerizi și noapte, trecute de la un muncitor la altul în întuneric. 
Un obstacol chiar mai dificil era argila albă amestecată cu pietriș („pământul alb”) ce era aproape imposibil de spart. Se ataca acolo cu colți de fier . 
După ce se termina exploatarea filonului de aur, urma retragerea muncitorilor și  doborârea stâlpilor de susținere a galeriei , anunțată de un muncitor ce avea această însărcinare. Urma prăbușirea galeriilor , contemplată de minerii mulțumiți de munca lor. 

Urma altă muncă, cea de transportare a minereului prin canale abrupte (corruges) , pentru spălare . 
La priza de apă se săpau rezervoare mari, din care apa venea cu forță la vale ca să antreneze și spărturile de stâncă. La poala muntelui se săpau canale (egoges) pentru trecerea apei , din loc în loc fiind prevăzute locuri de încetinire a vitezei apei (cu un strat de plante țepoase-ulex-, ce puteau reține aurul) .
Canalele erau mărginite cu scânduri și puteau fi susținute în aer pe traseu , pentru menținerea pantei dorite. 
Pliniu pomenește și de un mineral din Siria, numit orpiment, care conține un mic procent de aur, din care Caligula a încercat să separe aurul, dar manopera era mai costisitoare decât câștigul, astfel că procedeul a fost considerat apoi neinteresant. Mineralul era folosit însă de pictori (având culoarea aurului).
Amestecul de aur cu o cincime argint se numea electrum. (Au800 am zice noi). O cupă din electrum nativ și-ar schimba culoarea în prezența otrăvii.

Pliniu vorbește și despre o statuie din aur masiv ce ar fi fost ridicată în templul zeiței Anaitis , ce fusese furată în timpul războiului lui Marcus Antonius contra Partilor . 

Se povestește în continuare că ulterior un veteran din Bologna îl avea la masă pe Octavianus Augustus. Acesta a întrebat dacă e adevărat că primul care pusese mâna pe statuia zeiței murise orb și paralizat. Veteranul i-a răspuns lui Augustus că tocmai lua cina din piciorul zeiței😅 ; că el fusese cel ce dăduse prima lovitură și că toată averea lui provenea din această pradă.😁 
(Se pare că veteranul confecționase și cel puțin o farfurie de aur pentru musafirii simandicoși) 

Pliniu descrie și chrysocoll ul, un lichid ce curge în puțurile de mină de-a lungul filoanelor de aur , de cupru sau de argint și se solidifică iarna. . Acest chrysocoll era pisat, dat prin sită, pisat iar și cernut prin sită și mai fină , pudra fiind apoi macerată în oțet , sfărâmat iar , spălat și uscat, apoi colorat cu alun schiste și plante colorante (lutum- reseda luteola) , astfel obținându-se culoare galbenă sau nuanțe galben-verzui pentru pictură sau pentru colorarea țesăturilor.. 

Substanța aceasta servea și în medicină, în amestec cu ceară și ulei, pentru tratarea plăgilor, sau în diferite alte variante pentru cataplasme, tratarea cicatricelor sau a durerilor or ca vomitiv.

În fine, se citează și folosirea chrysocollului pentru sudarea aurului , în amestec cu cocleală, cu urina unui băiat neajuns la pubertate (!) și cu nitru, amestecul fiind santerna.
Aurul „argintos” (deci care conține și argint nativ) se sudează cu santerna, dar aurul cupros se face o sudură deosebită  adăugându-se în santerna aur și o șeptime argint, totul zdrobit împreună.

https://remacle.org/bloodwolf/erudits/plineancien/livre33.htm

Nodul lui Herakles

 Nodul lui Hecules- simbol al unirii

Simbolul face trimiterela modul în care eroul Herakles /Hercules purta pielea leului vânat de el îegată la gât. 
Bijuterii prețioase din aur au fost făcute din timpuri străvechi, încă din perioada vârstei de bronz.
Aurul poate fi prelucrat sub forma unor fire foarte subțiri, așa că i-a inspirat pe creatorii din vremea aceea. 

Bijuterii antice

Una dintre cele mai vechi bijuterii somptuase purtate de o regină a Troiei în perioada dintre anii  2600-1800 î.Hr a fost găsită de Schliemann în ruinele cetății Troia, a fost dusă la muzeu la Berlin și luată apoi de trupele sovietice în timpul războiului. Este o parură din împletituri din fire de aur terminate cu ciucuri ce încadrează figura celei ce o poartă . 

Este o lucrătură de mare finețe.
Iată că și la alt capăt al continentului, în Țara Galilor a fost găsită într-un tumulus datat din perioada vârstei de bronz britanice- a anilor 1900-1600 î.Hr, această capă de ceremonie din aur ce cântărește doar 560g!
E cunoscută drept capa de aur din Mold (în Welsh: Clogyn Aur yr Wyddgrug)
Remarcăm că denumirea „aur” e ca și în românește!

Inițial capa fusese montată pe o căptușeală din piele , susținută de foi de bronz și ornamentată cu  200-300 de mărgele de chilimbar- care s-au desprins în timp. Capa elegantă era purtată desigur la ceremonii, pentru că limitează mișcările.

Cu timpul, podoabele au început să fie legate de legendele acelui timp, considerându-se că astfel ar putea căpăta virtuțile magice dorite . Oricum, transmiteau un mesaj simbolic. 
Romanii au fost și beneficiarii tradiției etrusce. Etruscii au fost meșteșugari foarte pricepuți și s-au găsit bijuterii de aur etrusce uimitoare, ca această brățară din sec, VII î.Hr, găsită la Cerveteri (anticul Caere) 

Între anii 330-300 î.Hr, un colier de aur era legat în forma nodului lui Herakles. Colierul e format din sârme fine de aur împletite pentru a forma o panglică.

Această brățară helenistică are forma a doi șerpi , ale căror corpuri înlănțuite formează  un nod al lui Herakles, pecetluit cu o piatră prețioasă. Datează din secolul III î.Hr

Această diademă din aur datată din secolele II -III   î.Hr  a fost găsită în așezarea antică grecească Panticapaeum  (Kerch acum în Ucraina) . Dat fiind că personajul reprezentat este arătat călare, e de presupus că diadema nu este grecească, cu tracă! E figurat un personaj cu părul foarte lung, posibil o femeie (zeiță sau regină?) 
Panticapaeum a fost fondat de coloniștii greci din Milet, în sec VII î.Hr, dar în secolele IV și III î.Hr era capitala Regatului Bosporan, condus de traco-sciți. Mulți o consideră moștenire traco-pelasgeană.
Din 436 î.Hr până în 108 î.Hr dinastia conducătoare acolo a fost dinastia tracă spartocidă. 

 Diadema elenistică are în vârf o statuetă a zeiței Nike (a victoriei), iar în dreptul frunții acel nod „magic”

Acest nod format din două frânghii împletite simboliza forța, uniunea indisolubilă și protecția. 
Simbolul avea origini din Egiptul antic, dar și din Grecia antică și a fost folosit de asemenea pentru bijuteriile făcute cu ocazia căsătoriei.

Putea fi reprezentat într-un colier din anii 210 î.Hr, găsit la Tarantum

Sau sub forma unei diademe, ca aceasta din Grecia, din anii 230-210 î.Hr

O brățară  nupțială din sec. III î.Hr, din Grecia

Diadema Loeb cu nodul lui Herakșes , realizată în perioada 250-150 î.Hr , găsită în colonia antică greacă Cheronesus (acum Cherson, lângă Marea Neagră, în vestul peninsulei Crimeea) . Diadema e din aur cu granate , carneol și sardonix. În centrul diademei e o statuetă a zeiței Nike, înaripată, flancată de doi dragoni de mare. 

Nodul lui Herakles folosit la bijuterii spectaculoase expuse la British MuseumȘ o centură helenistică de la sfârșitul sec IV -începutul sec. III î.Hr, , un ornament din aceeași perioadă, un colier și o diademă 

O podoabă pentru cap ce folosește acelaș simbol a fost găsită la Taranto, în Italia. Datează tot din secolul III î.Hr. Datarea între anii 312-209 î.Hr e susținută de o monedă din perioada respectivă ce a fost găsită atașată de un colier asemănător, tot la Taranto
Este o plasă de aur de formă emisferică cu diametrul de 9,4 cm și înaltă de 6,7 cm, având pe margine o panglică unită cu un nod al lui Herakles. În nodurile plasei sunt granate mici, iar în vârful capului este o figură feminină- de zeiță probabil. Pe marginea plasei e o bandă de aur încheiată tot cu un nod al lui Herakles .
Tot în partea de sus există două inele, de care probabil era prins un văl fin . 
(Putem observa că rețelele fine din aur au fost folosite și mult mai târziu, în Renaștere , ca ornamente pentru cap  de către femeile nobile. ) 

Podoaba pentru cap făcea parte dintr-un set , din care făcea parte și un lanț lung de 111 cm, cu un mare nod al lui Herakles, , e format din 102 elemente individuale unite câte două și 50 de granate lustruite,  două brățări în formă de șarpe cu diametrul de 6,5 cm, un colier lung de 36 cm cu 114 franjuri terminați cu pietre mici, un inel cu diametrul exterior de 1,9 cm cu două capete d eșarpe și două pietre de granat, cercei lungi de 5,6 cm cu figurine cu zeița Nike și rozete cu granate .
Se poate deduce că bijuteriile au fost cumpărate treptat , mai ales că unele au fost modificate .

Podoabe pentru cap folosite de femei foloseau deseori și imagini ale unor zeițe protectoare- în acest caz Artemis

Brățară din Egipt, din perioada romană (sec. II ) , cu diametrul 9,2 cm.

Colier din colonia greacă Chersonesos din Crimeea, datând din sec. IV î. Hr

Aurul era materialul de predilecție pentru însemnele puterii, așa cum erau coroanele regale sau imperiale.
O ocazie unică de a vedea coroana Sfântului Imperiu romano-germanic , fabricată în anul 962 purtată de cineva e această fotografie făcută pe 3 aprilie  1945 de un soldat aliat, ajuns în pivnița din Siegen . 

Coroana Sfântului Imperiuu Roman de la sfârșitul secolului X până la dizolvarea Sfântului Imperiu Roman în 1806. Coroana a fost făcută probabil în timpul lui Otto I (912-973) sau a împăraților imediat următori lui, fiind menționată în documente din secolul al XII-lea.

De fapt aici e o copie identică făcută în 1915 din ordinul împăratului Wilhelm II, pentru a fi expusă la Aachen, cea originală fiind ascunsă pe timpul războiului într-un buncăr de sub castelul imperial din Nürnberg Să înțelegem că oamenii aveau capetele mai mari în secolele anterioare?

Cartea de aur din Bulgaria

 Cartea de aur etruscă sau tracă

Un document de importanță deosebită a fost găsit în valea râului Struma (din Bulgaria de astăzi) , la începutul anilor 40 din secolul trecut.
Este vorba despre o carte cu file din aur de 23,82 de carate . Șase file de aur cu dimensiunile 5 x 4,5 cm, cu greutatea de 100 de grame sunt prinse împreună cu inele, formând un caiet . 
Pe fiecare foaie sunt inscripții cu scriere etruscă (ce nu a fost descifrată până în zilele noastre) și desene de calareți, soldați, o sirenă și un instrument muzical cu coarde.

Se crede că e vorba de un ritual legat de cultul lui Orfeu, personaj mitologic din Tracia. 
Orpheus și Zalmoxis ar fi personificat Pământul și Soarele.

Cartea a fost descoperită într-un mormânt ornat cu fresce .
Orfismul a fost o religie tipică Traciei (tracii trăind în antichitate pe teritorii întinse din jurul Mării Negre. Cei de pe teritoriul actual al României erau numiți de romani daci).
Chiar legenda spunea că Orfeu ar fi fost născut în Tracia. 
Cartea a fost donată de un bătrân macedonean Muzeului de Istorie Naturală din Sofia.

E un document de importanță deosebită din mai multe puncte de vedere.
Este un document vechi de aproximativ 2500 de ani. 
Poate fi considerată cea mai veche carte cu pagini multiple ce a fost găsită până acum. (Alte documente străvechi erau scrise pe papirusuri păstrate sub formă de sul sau pe plăci separate)

Este singurul document scris cu caractere etrusce găsit în afara Italiei . Unii cercetători consideră că probabil el a ajuns pe teritoriul Traciei prin legăturile comerciale ce aveau loc între etrusci și traci.

Dar poate exista și varianta ca tracii să fi folosit la rândul lor alfabetul etrusc pentru a scrie texte în limba lor. (Dat fiind că textele nu au fost descifrate, nu se poate afirma cu certitudine în ce limbă sunt scrise). E posibil chiar ca etruscii să fi fost înrudiți cu tracii. Se crede că etruscii ar fi migrat din vestul Asiei Mici în peninsula italică . Or tracii locuiau în antichitate până în aceste zone ale Asiei Mici. Homer menționează în Iliada că niște aliați al troienilor erau tracii.
Specialiștii afirmă că limba etruscă nu ar face parte din familia limbilor indo-europene.

Cartea este în stare foarte bună , în timp ce în Italia au fost descoperite doar unele pagini de aur cu scriere etruscă, dar nu atât de bine conservate. Au fost găsite în diferite regiuni circa 30 de pagini inscripționate asemănător, dar ele nu erau legat împreună ca o carte.

Nu putem să nu ne amintim și de tăblițele de aur , mult mai numeroase,(câteva sute)  găsite la Sinaia și topite de regele Carol I după ce dăduse dispoziție să se facă niște copii din plumb la atelierul fierarului din localitate. 
Aceste tăblițe au fost ulterior considerate ca fiind falsuri tocmai din pricina faptului că nu erau originalele găsite , ci doar copiile stângaci turnate în plumb. Dar analizarea elementelor tehnice, lingvistice și istorice au dovedit autenticitatea Tăblițelor de la Sinaia și faptul că ele erau o arhivă regală a istoriei geto-dacilor. Copiile au dispărut în mare parte, ultimele 34 de tăblițe copiate în plumb se găsesc acum la Muzeul de Arheologie Vasile Pârvan din București. 

Vedem că inscripțiile Cărții din Bulgaria au fost copiate de cineva pe o foaie de caiet, pentru a încerca probabil descifrarea lor. Dar întorcând scrierea în oglindă, parcă literele ne devin oarecum cunoscute, fiind asemănătoare cu scrierea latină veche. Se poate emite ipoteza că scrisul se citește de la dreapta spre stânga . Poate scrierea în relief era folosită ca șablon pentru copierea pe o foaie subțire de pergament sau pe o țesătură subțire. 

Am găsit și o încercare de descifrare a textului făcută de cel ce a copitat o parte din text pe foaia de caiet. 
S-ar părea  că nu ar avea nici o legătură cu mitul lui Orfeu, ci ar fi un   contract între Aulus Vaccinus (AV. VAHCHN. ) vânzând o cameră a mormântului său (ŠCVNA ΘIL) unui anume Tetius Mamercus (TE. MAME. ). Și că  plata (ŠIELANEI?) se va face chiar în "spălătorie" (RENEΘI PHULUMXVA). Și ar mai fi vorba despre alte două persoane: Atanus (ATANE) și Feicia (FEICIAL/FEIC). 

Misterul continuă.
Aici e o altă fotografie a artefactului extrem de prețios. 

Inscripție feniciană din Sardinia

Putem compara acele scrieri vechi cu această inscripție feniciană găsită la Nora, pe coasta sudică a Sardiniei. E considerată cea mai veche inscripție feniciană găsită în afara Levantului. E datată în perioada de la sfârșitul 9 -începutul secolului 8 înainte de Christos și e remarcabilă pentru că face referire la numele Sardinia în limba feniciană.

O inscripție etruscă mai lungă , Cippus Perusinus, , o placă de piatră cu 46 de linii cu scriere etruscă : 

De remarcat că scrierea era de la dreapta la stânga.

Împăratul Claudius (ce a domnit între anii 41-54 ) studiase cultura etruscă, învățase acea limbă și o vorbea fluent, ba chiar a scris o lucrare în 24 de volume legată de cultura etruscă. Din păcate, lucrarea s-a pierdut!
La Muzeul Arheologic de Este din Padova este expusă o tabletă de bronz cu litere din alfabetul etrusc- ce au fost gravate acolo probabil cu scop didactic. Tableta datează din perioada secolelor V-VI î. Hr. și fusese oferită sanctuarului Reithia din regiunea Veneto. Pot fi comparate literele. 

Mumia din Zagreb
Liber linteus Zagrebiensis /Liber Agramensis
Cel mai lung text cunoscut în limba etruscă a ajuns până în zilele noastre într-un mod cu totul neobișnuit.
În 1848 colecționarul croat Mihajlo Baric a cumpărat din Egipt un sarcofag ce conținea mumia unei femei. Mumia a ajuns după mai multe peripeții la Muzeul Arheologic din Zagreb, împreună cu feșele de in cu care fusese înfășurată mumia și care fuseseră desfăcute de  Mihajlo Barić .
Femia , decedată la 30-40 de ani , avea înălțimea 1,64m și purta un colier și o podoabă din flori pe cap . Lângă ea erau și resturile unui craniu de pisică. 
Cercetătorii  au constatat cu surprindere că fâșiile respective erau acoperite cu texte scrise în limba...etruscă! Un expert lingvist a constatat în 1892 că textul, datat în secolul III î.Hr , ar fi un calendar religios scris în limba etruscă . Textul conține cam 1300 de cuvinte ce se mai pot distinge, peste 100 alte cuvinte ce s-ar putea deduce din context . S-a dedus că e un text ritual , dat fiind că multe cuvinte și formule se repetă . Ar fi vorba despre ritualuri legate de apă și pădure, poate cu conotații funerare.  . Textul a fost scris cu roșu și cu negru pe circa 12 coloane verticale , pe 230 de rânduri. Nu se știe de ce fâșiile din acea carte veche au fost folosite pentru mumificarea femeii din Egipt. Femeia era egipteană- după cum s-a aflat dintr-un papirus aflat în sarcofag, în care se scrie că era soția unui preot și supraveghetor al veștmintelor  de la templul din Theba.
Poate cartea a fost considerată misterioasă și magică de către egiptenii care nu înțelegeau acel scris? 
Poate croitorul „a pus mâna” pe una din cărțile vechi de rugăciuni scrise pe pânză de in aflate în marea bibliotecă din templu pentru a-i asigura soției lui  un înveliș sacru ?
Conform specialiștilor, e vorba de un rulou de in lung de 340 cm și lat de cca 45 cm , ce a fost tăiat în 7 fâșii pentru mumificarea femeii ce a trăit în perioada ptolemaică (323-30 î.Hr) . Studierea țesăturii de in a arătat că pânza a fost făcută în Etruria și a fost trimisă apoi, după inscripționare,  în Egipt, cam în sec. II î. Hr.. 

Istoricul roman Titus-Livius a explicat că etruscii și apoi romanii foloseau cărți scrise pe pânză de in de exemplu pentru registrele magistraților. Julius Caesar se știe că scria pe astfel de fâșii d epânză pliate ca un acordeon, în timpul campaniilor sale militare. 
Scrierea etruscă, scrisă de la dreapta la sânga, folosea alfabetul grec arhaic , ce poate fi descifrat, dar nu se cunoaște limba etruscă! Se pot recunoaște nume proprii, titluri, toponime și câteva cuvinte care au fost asimilate în limba latină. Așa ar fi: „element” (care în etruscă înseamna litere din alfabet), „histrion” (de la „histrio”=actor) sau „persoana” (din etruscul: „phersu”=mască)

Cercetătorul independent John C. Kristiansen afirmă că a descifrat scrierea etruscă folosind Sistemul Etruscan Decoder v 3.2.1. dezvoltat de el însuși . Textul ar reprezenta un calendar etrusc ritualic și civic, ce prevede ritualurile care trebuie să fie respectate în amintirea morților, la evenimentele importante din activitatea agricolă sau pentru purificare . 
Alfabetul fenician
Cercetătorii au reconstituit  alfabetul fenician, considerat a fi strămoșul celorlalte scrieri din bazinul mediteraneean. (Nu înseamnă însă că ei cunosc limba feniciană!)
De comparat!

Litera

Nume

Semnificație

Transcriere

Valoare

Correspondență în alfabete derivate

Hebraic

Sirian

Arab

Arabia saudită

Grec

Latin

Chirilic

Armean

ʾālef

bou

ʾ

[ʔ]

א

ܐ

ﺍ

Α α

A a

А а

Ա ա

Bēth

casă

b

[b]

ב

ܒ

ﺏ

Β β

B b

Б б, В в

Բ բ

Gīmel

cămilă

g

[g]

ג

ܓ

ﺝ

Γ γ

C c, G g

Г г, Ґ ґ

Գ գ

Dāleth

ușă

d

[d]

ד

ܕ

,ظ,ﺩ,ذض

Δ δ

D d

Д д

Դ դ

Hē

batant

h

[h]

ה

ܗ

ه

Ε ε

E e

Е е, Є є

Ե ե, Է է

Wāw

cui

w

[w]

ו

ܘ

ﻭ

(Ϝ ϝ), Υ υ

F f, U u, V v, W w, Y y

(Ѵ ѵ), У у

Վ վ, Ւ ւ

Zayin

armă

z

[z]

ז

ܙ

ﺯ

Ζ ζ

Z z

З з

Զ զ

Ḥēth

zid

ḥ

[ħ]

ח

ܚ

ﺡ,خ

Η η

H h

Հ հ

Ṭēth

drum

ṭ

[tʼ]

ט

ܛ

ﻁ

Θ θ

(Ѳ ѳ), Ф ф

Թ թ

Yōdh

mână

y

[j]

י

ܝ

ﻱ

Ι ι

I i, Ï ï, J j

И и, Й й

Յ յ, Ի ի

Kaf

palmă

k

[k]

כ

ܟ

ﻙ

Κ κ

K k

К к

Կ կ

Lāmedh

baston

l

[l]

ל

ܠ

ﻝ

Λ λ

L l

Л л

Լ լ

Mēm

apa

m

[m]

מ

ܡ

ﻡ

Μ μ

M m

М м

Մ մ

Nun

șarpe

n

[n]

נ

ܢ

ﻥ

Ν ν

N n

Н н

Ն ն

Sāmekh

Coloană, susținere

s

[s]

ס

ܣ

ﺱ

Ξ ξ, Σ σ/ς, Χ χ

X x

(Ѯ ѯ), Х х

Խ խ

ʿayin

ochi

ʿ

[ʕ]

ע

ܥ

ﻉ

Ο ο

O o

О о

Ո ո, Օ օ

Pē

gură

p

[p]

פ

ܦ

ﻑ

Π π

P p

П п

Պ պ, Փ փ

Ṣādē

cârlig

ṣ

[sʼ]

צ

ܨ

ﺹ

(Ϻ ϻ, Ϡ ϡ)

Ц ц, Ч ч

Չ չ, Ճ ճ, Ց ց, Ծ ծ, Ձ ձ, Ջ ջ

Qōp

ceafă

q

[q]

ק

ܩ

ﻕ

(Ϙ ϙ)

Q q

(Ҁ ҁ)

Ք ք

Rēš

cap

r

[r]

ר

ܪ

ﺭ,غ

Ρ ρ

R r

Р р

Ր ր, Ռ ռ

Šin

dinte

š

[ʃ]

ש

ܫ

س

Σ σ / ς

S s

С с, Ш ш

Ս ս, Շ շ

Tāw

Aici, acum

t

[t]

ת

ܬ

ﺕ,ث

Τ τ

T t

Т т

Տ տ

 

Tradiția inscripționării mesajelor importante pe plăcuțe de aur sau de argint s-a înâlnit și în imperiul persan.

Această plăcuță de aur cu inscripție cu caractere cuneiforme a fost găsită la fundația palatului lui Darius din Persepolis . Ea a fost inscripționată în trei limbi (Persana veche, elamită și akkadiană)  aproximativ în anul 510 î. Hr. și a fost pusă în casetă de piatră, împreună cu niște monede din acel timp. Pe plăcuță e menționată întinderea imperiului persan și se adresau rugăciuni zeului Ahuramazda. 

„Darius cel Mare, Rege al Regilor, Rege al Țărilor, Fiul lui Vishtaspe, de origine achemenidă,

Regele Darius spune: Aceasta este țara pe care o am. Din locul sciților, dincolo de Sogdania, până în Abisinia, din India până în Lidia, pe care Ahuramazda, cel mai mare dintre zei, mi-a dat-o. Fie ca Ahuramazda să mă protejeze pe mine și această casă regală a mea.”

Plăcuța menționează că imperiul persan se învecina cu „locul sciților” 

Inel cu inscripție nedescifrată

Un inel de aur datat între anii 1700-1500 î.Hr, inscripționat cu scrierea „linear A”. Nedescifrată. Scrisul a fost gravat în formă spiralată, Se află la muzeul Arheologic din Herakleion, Creta. 

STELA KAMINIA

Stela din Kaminia este unul dintre cele mai fascinante artefacte ale Mediteranei de Nord, nu doar pentru frumusețea sa estetică, ci și pentru misterul lingvistic pe care îl aduce cu ea. A fost găsită pe insula Lemnos (Limnos), lângă satul Kaminia, iar astăzi este păstrată la Muzeul Naţional Arheologic din Atena.

Ce este Stela din Kaminia?

Datată: circa secolul al VI-lea î.Hr.

Material: Piatră locală, gravată cu epigrafe pe două fețe.

Descoperire: 1885, lângă o necropolă lângă satul Kaminia.

Conținut: Inscripție funerară într-o limbă non-greacă, dar similară cu cea etruscă (așa-numita limbă Lemnia).

Ce face Stela atât de interesantă?

Inscripția sa este într-un alfabet asemănător cu greaca antică, dar limba în care este scrisă nu este greacă. Este un limbaj stins și izolat numit limbaj lemno sau lemnia, care arată o puternică afinitate structurală cu etruscii.

Acest lucru este uimitor pentru că:

Etruria (astăzi Toscana) și Lemno sunt foarte departe între ele.

Acest lucru sugerează că etruscii sau un popor înrudit ar putea avea origini orientale sau că a existat o legătură culturală sau migratorie între Italia și Marea Egeea de Nord.

Text și traducere (aproximativă)

Textul complet al stelei nu este încă tradus complet, cu siguranță. Unele cuvinte pot fi comparate cu cele din etruscă (de exemplu, nume, forme verbale), dar încă nu există o descifrare completă. Un exemplu de interpretare:

Text (simplificat): „Hulaies: a fost regele Lemnosului... Şi a fost îngropat aici... ”

Interpretare: Inscripția ar comemora o persoană de rang înalt (poate un prinț sau un rege), și folosește o formă de limbaj apropiată de etruscă.

Legături cu poporul etrusc

Lemnia este singura limbă extra-italiană cunoscută cu asemănări sistematice cu etruscii.

Acesta a redeschis dezbaterea despre originile poporului etrusc:

Origine estică? Așa cum a sugerat Herodot (care i-a adus din Lidia, în Anatolia).

Origine locală / nativă? Cum au susținut Dionigus din Alicarnas și mulți arheologi moderni.

Atingere culturală maritimă? Obligațiunile lingvistice ar fi putut fi rezultatul schimburilor dintre popoarele din Marea Egee și italiene în mileniul 1 î.Hr.

Unde este Stela din Kaminia astăzi?

Muzeul Arheologic Național al Atenei, sală dedicată artefactelor din Marea Egee de Nord.

Interesantă viziune asupra naționalității Troienilor. Ce limbă vorbeau troienii?

"Troienii din Troia Homerică erau etnici greci?

Consensul este că locuitorii originali nu erau greci. Există un nume al unui rege troian Alaksandu, care pare a fi Alexandros, printre înregistrările hitite (Homer menționează de asemenea că Paris a fost numit și Alexandros) dar aceasta nu este o dovadă suficientă . Roma a avut la un moment dat un rege grec. O populație mixtă nu este exclusă nici pentru un oraș comercial. Știm, de asemenea, că zona din jurul Troiei a fost mai târziu (din la al 13-lea secol î.Hr până în ultima vreme) locuită de greci, dar în epoca bronzului probabil nu a fost.

Tradiția literară romană vorbește despre plecarea lui Aeneas din Troia pentru a merge în Italia făcând o legătură cu Troia antică. La sud-vest de Salonic, a existat un oraș comercial numit Aenea, ceea ce înseamnă că este posibil să fi fost construit de comercianți cumva înrudiți cu Troia. Studiile moderne de ADN arată o legătură genetică între locuitorii din nordul Italiei centrale și cei din nord-vestul Anatoliei. Toscana este până la urmă Etruria/Etruscia. În insula Lemnos din nordul Mării Egee vizavi de Troia a fost găsită o stelă de piatră în satul Kaminia, scrisă cu litere grecesti, dar într-o limbă străină. Știm de la Tucidide că atenienii au colonizat insula Lemnos subjugând o populație non-greacă. Stela din Caminia a fost scrisă într-un dialect etrusc., Limba lemniană.

Poliochne, un oraș calcolit din 4000 î.Hr. până în epoca bronzului, alături de modernul Kaminia Poliochni . Arheologii arată unele niveluri paralele și afinitate culturală față de Ilion/Wilion/Wilusa/Troia. Etrusca nu este o limbă indoeuropeană, dar etruscii (și troienii) au fost cultural, artistic și în religie (Apollon/Apalliunas etc) foarte apropiați de greci, lucru care mai târziu i-a influențat și pe romani. Adunând aceste dovezi dispersate, cred că limba etruscă a lemnienilor din Poliochne, vizavi de Troia, era într-adevăr limba vorbită în Troia.

PS: Afirmația unor academicieni că troienii vorbeau luviană, o limbă anatolie indoeuropeană are sens geografic, dar nu a fost justificată în mod adecvat de dovezi solide. "

O altă limbă care îi intrigă pe lingviști este limba bască. În zona Navarra, a fost găsită în 2021 „mâna din Irulegi”, o mână de bronz inscripționată cu un alfabet paleoiberic . Mâna a fost găsită în regiunea locuită de Vasconi înainte de sosirea romanilor în zonă.

Ea dovedește existența unei scrieri pre-romane în teritoriul locuit de Vasconi . Mâna avea probabil o funcție rituală, ca un fel de urare de noroc. A fost datată cu aproximație din sec. I î.Hr. .

A atras atenția cuvântul sorineke (sorineku) , asemănător cu cuvântul zorineko din limba bască actuală , are semnificația: „ cu noroc”. În versiunea mai veche a limbii basce, urarea ar fi inclus și o referire la zeu.

Inscripția a fost transcrisă în alfabetul latin , în încercarea de a se descifra în continuare inscripția.

Scrierea tartesiană-Sud-Lusitaniană/Bastulo-Turdelan/ cinetiană

O scriere dezvoltată în sud-vestul peninsulei iberice , la sud de actuala Portugalia. Pe teritoriul actual al Portugaliei a existat provincia romană Lusitania, unde trăiau populațiile pre-romane :Conii și Cinetes. Acest sistem de scriere, nedescifrat, se pare că era silabar-pentru consoanele ocluzive și ca un alfabet pentru celelalte consoane și vocale.. Inscripțiile găsite datează după toate probabilitățile din secolul V î.Hr sau chiar din sec. VII î.Hr și au fost incizate pe 75 de stele funerare.

A fost ropusă această valoare a sunetelor pentru acea scriere., ce folosește alfabetul fenician, dar și pe cel grec.

Pliniu cel Bătrân a scris că „primul lucru asupra căruia s-au pus tacit de acord națiunile a fost folosirea literelor ioniene. Vechile litere grecești erau cam aceleași ca și literele latine de astăzi; se poate vedea asta pe o tablă veche de bronz, delfică; ea este azi pe muntele Palatin, consacrată de mai marii Romei Minervei, în biblioteca sa; ea poartă această inscripție: Nausicrate, fiul lui Tisamenos, atenian a făcut această ofrandă.”