Otello

Cum arăta maurul care l-a inspirat pe Shakespeare

 

După cum știm, opera Otello de Verdi (compusă în 1887) are libretul (scris de Arrigo Boito) bazat pe tragedia scrisă de William Shakespeare în 1603 (și reprezentată prima dată în 1604): „Otello , the Moor(e) of Venice ” (Otello sau Maurul din Veneția).
Shakespeare s-a inspirat la rândul său dintr-o povestirea nr VII scrisă de Giovanni Battista Giraldi în volumul 3 din lucrarea sa "Gli Ecatommiti,"   în  1563 și din sfârșitul tragic a soției condotierului  Sampiero Corso. 

De remarcat că în povestirea scrisă de Cinzio, singurul personaj care are un nume proriu este nefericita Disdemona (așa apare numele eroinei în nuvelă). Soțul ei e numit doar ca „Il Moro” (Maurul) , alte personaje sunt desemnate prin epitete generice: „Alfieri” (stegarul- care a devenit apoi Iago), „soția lui” -(numită apoi Emilia) sau „Capo di Squadra”-(căpetenia de escadră/sublocotenent- denumit apoi Cassio) . Se presupune că numele ales de Cinzio pentru eroina sa : „Disdemona” provenea din cuvântul grecesc dysdaimon,  compus din  dys- prefix negativ și daimon- destin, soartă , divinitate, rezultând înțelesul de „nefericit, cu destin advers”.

Comentatori contemporani găsesc în   nuvela scrisă de Cinzio înțelesuri simbolice. Nu doar numele eroinei, care prefigurează destinul ei nefericit, dar și faptul că aceasta s-a căsătorit împotriva dorinței părinților ei și faptul că acea căsătorie a fost făcută cu „un bărbat pe care natura, Cerul și modul de viață îl diferențiază de noi”(cum se exprimă eroina) par să-i pecetluiască soarta. 
De fapt eroina luptă împotriva prejudecăților de acest fel , dar lupta ei se termină tragic.

Cel pe care Cinzio il numise doar „Maurul”, a fost numit de Shakespeare „Otello”. A devenit unul dintre cele mai puternice nume dintre cele create de literatură, intrând în vorbirea curentă din zilele noastre ca definiție a omului gelos, cu reacții violente. 
În nuvela scrisă de Cinzio, Maurul , convins de necinstea soției lui, complotează cu diabolicul stegar pentru uciderea ei, iar stegarul o ucide , cei doi dărâmând apoi tavanul casei ca să pară că femeia murise accidental sub dărâmături. Maurul regretă apoi moartea femeii și îl urăște pe stegarul care îl determinase să -i dorească moartea. Perfidul stegar se aliază cu sublocotenentul și reclamă la Veneția crimele făcute de Maur. Maurul e arestat, torturat, exilat și în final ucis de rudele femeii. Stegarul își găsește și el moartea sub tortură, totul fiind privit drept o pedeapsă divină pentru crimele comise. Încă odată povestirea are rol moralizator. 

Shakespeare a modificat acest final, scriind că Maurul își ucide soția cu propriile mâini și apoi, când se vădește nevinovăția ei, se sinucide. Pentru acest final a preluat elemente din viața condotierului Sampiero, care își ucisese soția.  

Sampiero Corso (Sampiero Corsicanul- în dialectul din Corsica: Samperu Corsu) a fost un condottiere (mercenar) corsican , ce se căsătorise în 1545 cu tânăra Vannina d'Ornano, cu care a avut mai mulți copii. În timp ce Sanpiero plecase la Constantinopol ca ambasador al Franței, Vannina i-a vândut bunurile și a fugit cu o navă, care a fost însă interceptată de Sanpiero. El și-a condamnat soția la moarte și - la dorința acesteia- a adus el însuși la îndeplinire pedeapsa pe care i-o hărăzise, sugrumând-o cu propriile sale mâini. Sanpiero a fost în final ucis de verii soției lui, asociați cu căpitanul său, Vittoldo. 

Cine a fost cel ce l-a inspirat pe Shakespeare pentru personajul Otello

Personajul care se pare că l-a impresionat pe Shakespeare și l-a determinat să scrie acea dramă a fost secretarul principal al suveranului din Maroc ce fusese trimis în 1600 ca ambasador la curtea reginei Elisabeta I a Angliei:  Abd el -Quahed ben Messaud (Abdelouahed ben Messaoud ben Mohammed Anoun). 
Diplomatul marocan ajunsese la Londra în fruntea unei delegații de 15 diplomați , cu intenția de a întări relațiile Marocului cu Anglia.
Diplomatul marocan a produs - se pare- o impresie puternică asupra britanicilor . La numai trei ani după sosirea acestei delegații diplomatice la Londra, Shakespeare și-a scris drama Otello, Maurul din Veneția. 

Figura lui Abdelouahed Anoun a fost imortalizată cu acel prilej prin portretul în ulei ce i s-a făcut în timpul vizitei. Pictura este acum expusă la institutul Shakespeare al Universității din Birmingham, cercetătorii fiind de acord a considera că acel diplomat marocan a fost figura ce l-a inspirat pe Shakespeare pentru eroul său Otello.
Portretul ambasadorului Marocului este cea mai veche pictură britanică reprezentând o personalitate musulmană. Portretul, vechi de 425 de ani , e considerat acum un simbol al legăturilor istorice între Maroc și Regatul Unit și se consideră că misiunea diplomatică venită din Maroc a reprezentat un eveniment major în schimburile diplomatice și culturale între Europa și lumea islamică . 

 (Gioachino Rossini a compus la rândul său, în 1816  o operă „Otello”, al cărei libret (scris de Francesco Berio di Salsa) nu se bazează direct pe drama lui Shakespeare, ci pe o adaptare scrisă în 1792 de Jean-Francois Ducis. Această operă are și o variantă cu final fericit, mai pe gustul epocii . )

Subiectul operei Otello de Verdi

Arrigo Boito, (compozitor de valoare la rândul său) a sintetizat toate aceste surse de informații într-un libret de operă puternic și impresionant, care l-a convins pe Giuseppe Verdi să scrie această operă ce a avut imediat un succes triumfal, care continuă și astăzi.)
.
Acțiunea operei se petrece în secolul XVI, în insula Cipru. Generalul Otello, investit la conducerea flotei venețiene și în funcția de guvernator al insulei , ajunge cu nava sa în portul Famagusta, în timpul unui puternic uragan  și aduce locuitorilor insulei vestea victoriei dobândite asupra marinei otomane ce amenința Ciprul.  Dar în timp ce majoritatea ciprioților se rugau pentru ca nava să acosteze cu bine și veștile să fie bune, stegarul lui Otello- Iago- îi dorește moartea. Pentru că îl invidiază pentru succesele obținute, dar și pentru căsătoria cu frumoasa și virtuasa Desdemona, fiica unui senator venețian. Căpitanul Roderigo aspiră să o cucerească pe Desdemona și pentru asta ar dori moartea lui Otello.
Iago îl urăște  și pe căpitanul Cassio, care a dobândit postul la care aspira el însuși. 
Iago profită de euforia generală pentru a-l îmbăta pe Cassio și a provoca lupta lui cu Roderigo, și un scandal general, în cursul căruia e rănit Montano, predecesorul lui Otello în funcția de guvernator.
Otello apare furios , potolește agitația și îl pedepsește pe Cassio, considerându-l vinovat de cele întâmplate. Cassio este degradat. 
Otello se întoarce la soția lui și cei doi îndrăgostiți își declară încă odată sentimentele profunde de dragoste.

Iago continuă uneltirile îndemnându-l pe Cassio să o roage pe Desdemona să intervină pentru a fi iertat de Otello. Rămas singur însă, Iago își dezvăluie cinismul feroce și caracterul diabolic. 
Când Desdemona sosește în grădină, Cassio o roagă să intervină în favoarea sa. Dar Iago l-a influiențat deja pe Otello că între Cassio și Desdemona există o legătură nepotrivită. Intervenția Desdemonei e interpretată de Otello ca o dovadă a legăturii vinovate între cei doi. 

Iago sporește în continuare suspiciunile lui Otello povestindu-i că l-ar fi auzit pe Cassio povestind în somn de dragostea lui pentru Desdemona și- ca dovadă că dragostea e împărtășită- Cassio ar fi avut în mână o batistă brodată pe care Otello i-o dăruise soției sale ca semn de dragoste. Batista fusese furată de Iago.
Otello e încredințat acum că soția îi e necredincioasă și jură să se răzbune, Iago sprijinindu-i decizia.

Desdemona încearcă din nou să obțină iertarea lui Cassio, ceea ce duce furia lui Otello la paroxism, mai ales că ea nu poate spune de ce nu are batista cu pricina. Otello o acuză de adulter, fără ca ea să se poată apăra. Otello e distrus la gândul că soția l-a înșelat. Ar fi suportat mai ușor orice altă nenorocire.
Iago continuă să producă pretinse probe ale vinovăției Desdemonei: într-o discuție cu Cassio (la care Otello asistă din umbră) el discută despre iubita lui Cassio fără a o numi, făcându-l pe Otello să creadă că iubita lui Cassio e Desdemona. Decizia lui Otello e luată: își va ucide soția (iar Iago îl îndeamnă s-o omoare în patul nupțial).
Otello îl numește pe Iago căpitan (în locul lui Cassio) .

Situația e agravată de sosirea unei delegații din Veneția, condusă de ambasadorul Lodovico. Otello află că Dogele l-a rechemat la Veneția și l-a numit ca succesor al său pe Cassio. 
Otello crede că Desdemona e tristă pentru că se va separa de amantul ei și o aruncă la pământ în fața ambasadorului venețian. 
Complotiștii Iago și Roderigo se grăbesc să dea loviturile decisive. Roderigo pleacă să-l ucidă pe Cassio, în timp ce Otello, în culmea tulburării, își pierde cunoștința, spre satisfacția nedisimulată a lui Iago.

În camera ei, Desdemona e pradă neliniștei și presimțirilor sumbre, ca urmare a comportamentului aberant al soțului ei. Se roagă Fecioarei Maria. 
Otello sosește, o sărută pentru ultima oară, apoi o acuză din nou și îi spune că o va ucide și o strangulează. 
Apare Emilia, soția lui Iago și însoțitoarea Desdemonei. Ea aduce vestea că Roderigo l-a provocat la duel pe Cassio, dar a fost ucis de acesta. Ea o vede pe Desdemona agonizând pe pat, iar aceasta încearcă să-și dezvinovățească soțul , apoi moare. Otello declară imediat însă că el a ucis-o. 
Emilia povestește că Iago a furat batista prin intermediul ei . Montano relatează că Roderigo mărturisise complotul înainte de a muri. 
Otello înțelege teribila eroare pe care a făcut-o crezându-l pe Iago și bănuindu-și soția. Își predă sabia lui Lodovico. Mai are o palidă speranță că soția lui nu ar fi murit , constată însă că ea își dăduse sufletul. 

Decide imediat să-și aplice pedeapsa capitală,  străpungăndu-se cu un pumnal. Înainte de a muri, își mai sărută odată soția, așa cum o sărutase înainte. E sfârșitul. 

ˠ̃┼ˠ̃

Iată o interpretare celebra a unei arii din opera Otello de Verdi, cântată de marele tenor dramatic Mario del Monaco
https://www.youtube.com/watch?v=myWaafGU58U

Aici Mario del Monaco cu machiaj mai „light” în acelaș rol

Și aici prima apariție a lui Otello în opera lui Verdi: Otello întors victorios după o luptă contra turcilor și după confruntarea cu un uragan:
https://www.youtube.com/watch?v=SDmLxPJZVi4
(Mario del Monaco machiat ca maur- așa cum se considera că ar fi fost maurii) 

Cine erau maurii

Observăm că în reprezentațiile operei Otello se obișnuiește un cu totul alt aspect pentru eroul maur. 
Asta se întâmplă probabil și din înțelegerea greșită, mai bine zis deformată în timp  a termenului de „maur”.
Maurii erau magrebieni care invadaseră peninsula iberică și care erau în cea mai mare parte berberi.

 În anul 711, un grup de musulmani nord-africani conduși de generalul berber Tariq ibn-Ziyad a cucerit peninsula iberică, instituind statul Al-Andalus. Monarhii catolici Isabella de Castillia și Ferdinand de Aragon au recucerit integral teritoriul peninsulei, în 1492.

”Maurus” era cuvântul latin ce desemna pe berberi, persoanele din vechea provincie romană  Mauritania , aflată în Africa de Nord. 
Tariq ibn Ziyad (ⵟⴰⵔⵉⵇ ⵓ ⵣⵉⵢⴰⴷ 675-730) era un războinic berber din tribul  Amazighes din Nefzawa (actuala regiune Al Hoceima-Nador). Cu alți berberi din tribul Nefzawa a cucerit peninsula iberică, ce era deja devastată de vizigoți.  iar strâmtoarea Gibraltar îi poartă numele: cuvântul Gibraltar vine de la „Jabal Tariq”.

Cu trecerea timpului, termenul a fost aplicat tuturor musulmanilor din Europa, iar din Renaștere acest termen a desemnat orice persoană cu pielea neagră sau ceva mai închisă la culoare. Uneori europenii făceau diferența între „mauri negri” și „mauri albi”

Originea berberilor și elemente din istoria lor

Berberii sunt poporul autohton din Africa de Nord, primii locuitori ai acelei regiuni.
Unii cercetători fac legătura între această populație și populația străveche- din paleolitic și din neolitic.
Studiile genetice au arătat că berberii au o diversitate genetică complexă, cu legături atât cu Europa de Vest cât și cu Orientul Mijlociu. A existat o civilizație a capsienilor (în perioada Neolitică), ce a stat la originea poporului berber. Acești strămoși au făcut celebrele picturi rupestre din Sahara-la Tassili , pe timpul când Sahara nu devenise un deșert, ci avea un climat favorabil unei largi varietăți de animale, ce apar în acele picturi.

Tot în perioada Neolitică Fenicienii veniți din Tyr au fondat în nordul Africii civilizația cartaginezăpe litoralul golfului Tunis, existând numeroase interferențe între aceste populații. 

În timpul erei pre-romane s-au înființat mai multe state independente, ale populațiilor  de Massaesyli, Massyli  și Mauri, între altele. .
Ocupația romană a format provincia romană Africa, pe teritoriul Cartaginei. 
Pe latura vestică a actalei Libia  (Africa Vetus și Africa Nova ) a fost divizată de Diocletian în trei: Tripolitania, Byzacen și Africa Proconsulară residuală, numită Zeugitania.și Numidia. Teritoriile acestor provincii au variat , berberii continuând să aibă relații culturale atât cu fenicienii, cât și cu romanii , fiind oficiate și căsătorii mixte. S-au desfășurat și numeroase războaie împotriva romanilor.

Religia berberilor a fost influiențată atât de mitologia egipteană, cât și de religia evreiască adusă de comunități de evrei, cât și de creștinism, prin care -din secolul II- populația autohtonă se opunea Romei. Au luat naștere secte creștine populare , Filozoful și teoreticianul Augustin din Hippone  de origine berberă a fost sanctificat , devenind sfântul Augustin , unul dintre cei patru primi Părinți ai Bisericii latine (denumite ulterior catolice)
Cum din anul 430 Imperiul roman s-a retras din Algeria sub presiunea vandalilor, din anul 544 Imperiul roman de Răsărit („bizantin”) și-a exercitat influiența, nu fără opoziție din partea berberilor.
A urmat ocupația arabilor, însoțită de convertirea la islam (în secolul al VII-lea) . Regina berberă Kahena (Dihya) a luat conducerea rezistenței, sprijinită de Bizantini, dar arabii au ocupat în final Cartagina, ucigând-o pe Kahena.

 Berberii trecuți la islam au preluat și adversitățile între șiiți și sunniți, conflictele ajungând și în Al-Andaluz, (peninsula iberică ce fusese ocupată de berberi).    

 Cum arată un berber din zilele noastre

Berberii (Amazighs ⵉⵎⴰⵣⵉⵖⵏ) poartă diferite denumiri etnice în funcție din zona din Magreb în care locuiesc. În decursul istoriei au fost numiți mauri, numizi, getuli și în diferite alte feluri

În Algeria ei sunt numiți kabyli. În Maroc-Rifains. 
Ați auzit de Zinedine Zidane? Celebrul Zizou? El vorbește cu părinții săi în limba kabylă, deși e născut în Franța, unde emigraseră părinții săi, Smail și Malika Zidane..Sau poate îl știți pe Karim Benzema (KB9) ? Tatăl său, Hafid provenea și el din Kabylie (regiune din Algeria locuită de această minoritate etnică).

Frumoasa actriță cu ochi albaștri Isabelle Adjani are tată francez de origine kabylă (Amazigh) . Mama ei e nemțoaică din Bavaria. 

Când conducătorul e lipsit de scrupule

 Inelul Nibelungilor- dorința distructivă și autodistructivă de putere

Operele compuse de Richard Wagner au fost scrise de el în totalitate: îi aparțin atât libretul cât și muzica, întreaga lor concepție.

Wagner e singurul care a compus opere al căror subiect se desfășoară pe parcursul mai multor lucrări : un serial de operă. Mă refer desigur la teralogia Inelul Niebelungilor, (Nibelungilor în versiunea românească) una dintre cele mai ample și mai complicate compoziții muzicale din istorie. 

Subiectul filozofic al lucrării  prezintă urmările distructive ale dorinței nemăsurate de putere și de avere, lăcomie lipsită de scrupule care îl va distruge în final pe conducătorul nesăbuit, dar și pe cei din jurul său, inclusiv propria familie.

Pentru Wagner, mitul constituia un model constant de a explica realitatea.

”Mitul are acestă singularitate de a fi adevărat oricând, în substanța sa, de cea mai compactă densitate posibilă, este inepuizabilă pentru eternitate. Sarcina poetului este doar de a-l interpreta”

Lucrarea folosește ca punct de pornire și ca parafrază pentru realitatea contemporană legendele medievale germane intitulate „Cântecul Niebelungilor”, dar sub formă alegorică e prefigurat destinul tragic pe care îl poate aduce unui popor un conducător ahtiat după putere absolută și total lipsit de scrupule.

Acest conducător, în operă e însuși Wotan, conducătorul zeilor .Pare a fi atotputernic, dar nu este. 
El e supus străvechilor legi morale, (înscrise cu rune pe lancea sa),  în numele cărora are drept de conducere a zeilor. Dar el nu stăpânește și ținuturile subpământene sau divinitățile ancestrale.

Setea de putere absolută și de bogăție nemăsurată îl împinge pe Wotan să apeleze la căi necinstite, pe care încearcă să le mascheze prin sacrificii pe care le impune celorlalți zei și apoi propriei sale familii. El a făcut deja un sacrificiu personal, ochiul său stâng, la care a renunțat pentru a avea acces la tainele ancestrale . Acest sacrificiu arată că el e gata de orice, în special să renunțe la dragoste, la sentimente  pentru a-și atinge scopul.
 

Aurul Rinului

În prima operă ondinele, fiicele mitologice ale Rinului povestesc despre virtuțile magice ale aurului pe care îl au în păstrare: cel ce va renunța la dragoste va putea face din acel aur un inel cara va da posesorului său „bogăția lumii” („der Welt Erbe”).

Între timp Wotan a comandat unor giganți un castel magnific, pe care aceștia i l-au construit , în schimbul promisiunii că o vor avea pe Freia, zeița tinereții și a fecundității. (Se comportă ca și cum ceilalți zei ar fi sclavii săi iar el, Wotan, ar putea dispune de ei după bunul plac: de exemplu să dea o zeiță ca plată pentru un palat!)
El nu intenționează însă să se țină de promisiune, nu din considerente morale, ci pentru că zeii nu se pot lipsi de prezența zeiței Freia: ea le asigură nemurirea hrănindu-i cu mere fermecate și în lipsa ei deja zeii se simt slăbiți ). 
 Wotan a trimis focul (al cărui zeu e Loge) să găsească altă plată pentru giganți.

Prin urmare, din lăcomie și dorință de mărire zeul a comandat un palat pe care știe nu are cu ce să-l plătească. A promis o plată pe care știe că nu o poate da, a riscat însăși sursa de nemurire a zeilor , ca ulterior  să caute caute a dobândi - tot pe căi necinstite- o altă comoară, pe care giganții să o primească drept plată de substituție. 
Loge simbolizează de asemenea căile ascunse, necinstite. Wotan caută o cale prin care să nu-și respecte cuvântul dat, deși legea în virtutea cărea are puterea l-ar obliga să o facă.  Giganții au luat-o ca ostatică pe zeița Freia. 
Și Loge găsește o cale întortocheată prin care Wotan ar putea să-și încalce obligațiile morale fără să pară că a făcut-o. Piticul Alberich, ce domnește în lumea subpământeană a furat aurul Rinului și a făcut din el inelul vrăjit, care conferă dominația asupra lumii întregi. Alberich a renunțat la dragoste pentru a reuși întocmirea inelului. Loge îl îndeamnă pe Wotan  să se fure acest inel!
Wotan și Loge reușesc să fure inelul (și restul cantității de aur) printr-un șiretlic, dar Alberich a reușit să atașeze inelului un blestem:
„Cel care nu-l are îl va dori cu disperare, dar cel care îl are va atrage asupra lui moartea.
„Seniorul inelului va fi sclavul inelului”.

Wotan le dă giganților aurul pentru ca Freia să fie eliberată , încearcă să dea numai aurul fără să de dea și inelul, dar e nevoit să adauge și inelul la plată.
Primele efecte ale blestemului încep să se vadă: cei doi frați giganți se bat pentru aur și unul îl ucide pe celălalt. 

Zeii se bucură că au un castel strălucitor, pe care Wotan îl numește Walhalla (castelul războinicilor). 
Fiicele Rinului conchid însă că cei fericiți (pentru moment) de „acolo sus” sunt înșelători și lași. 
(Deci ei se fac vinovați cu toții pentru că se complac în înșelătorie și nu îndrăznesc să se opună)

Walkiria

Wotan a pregătit un plan diabolic pentru a pune mâna pe inelul fermecat fără a putea fi acuzat de necinste, sperând să scape astfel de urmările blestemului, dar și ale nerespectării obligațiilor morale pe care le are.
Cum inelul este acum în posesia unui gigant (Fafner) iar el nu poate face uz de forță pentru a-l lua (caz în care ar fi decăzut din dreptul de a conduce zeii și ar suferi consecințele blestemului) , el plănuiește să se servească de un erou muritor pentru asta. Eroul acela ar trebui însă să fie extraordinar de puternic , mult peste un muritor obișnuit, dar să fie în acelaș timp și foarte naiv, ușor de păcălit.

Wotan are un fiu și o fiică , gemeni pe care i-a conceput cu o muritoare (Siegmund și Sieglinde).
Ei sunt semizei , iar un copil al lor ar reuni forțele zeiești ale celor doi, devenind un erou aproape la fel de puternic ca un zeu. Uneltește deci să-i ducă la incest.
Așa că fiica sa, Sieglinde e măritată cu forța cu un soț brutal care o face nefericită: puternicul șef de clan Hunding. Wotan o vizitează sub chipul unui bătrân misterios și înfige o sabie până la plăsele în trunchiul unui stejar. (E vorba despre stejarul ancestral ce sprijinea lumea zeilor). Niciunul dintre bărbații prezenți nu a putut să o scoată.
Siegmund a fost despărțit de sora lui din copilărie, mama lui a fost ucisă iar  el a fost crescut de tatăl său, care sub înfățișarea pământească era supranumit Lupul și care l-a învățat să lupte . Apoi l-a lăsat singur.
În mod „misterios” (înțelegem că prin aranjamentele lui Wotan) Siegmund e rugat de o fată să ajute o tânără ce a fost măritată fără voia ei. (Prin „coincidența” aranjată de Wotan, fata răpită era chiar sora lui Siegmund, Sieglinde). El vrea să o ajute, dar cei care au răpit fata, chiar cei din clanul lui Hunding îl rănesc și il silesc să scape cu fuga. 

(Wotan își cunoștea bine fiul și știa că el va sări în ajutorul unei fete răpite, apoi nu întâmplător tânărul găsește adăpost chiar în locuința surorii lui și desigur soțul ei urma să-l provoace la luptă pe oaspetele său aflând că el s-a luptat cu oamenii din clanul său. Dar..spera ca intervenția zeiască să treacă neobservată...)

Împrejurări dirijate de Wotan fac deci ca cei doi tineri să se întâlnească în locuința lui Hunding și să se îndrăgostească unul de celălalt. Siegmund extrage spada din trunchiul arborelui și o botează Nothung. Cei doi petrec o noapte de dragoste.

 Așa cum prevăzuse Wotan, soția lui , Fricka, zeiță ce apără căminul (ca și zeița Hera din mitologia greacă) solicită pedepsirea drastică a celor doi copii din flori îndrăgostiți, vinovați de legătură adulterină și incestuasă . Wotan îi explică atunci care e scopul său: să existe un Erou care, fără ajutor divin, să făptuiască isprava pe care el însuși se teme să o încerce. Fricka îi atrage atenția însă că Siegmund nu e erou decât prin ajutorul dat de tatăl său și e înarmat cu sabia vrăjită a tatălui său, deci participarea tatălui său ar fi evidentă . 
 Ea îi cere să nu-și ajute fiul în lupta preconizată cu Hunding, ba chiar să-i ceară fiicei lui războinice, Walkiria Brünnhilde să fie contra lui. De asemenea, să rupă sabia vrăjită. 

Wotan jură că va face toate astea. El speră că arătând că vrea să îndeplinească toate condițiile puse de Fricka, va părea că nu favorizează în nici un fel apariția Eroului neînfricat și nu va putea fi acuzat că a uneltit pentru căpătarea inelului. Dar trebuie să găsească în acelaș timp o cale ca lucrurile să se desfășoare totuși așa cum dorește . 
Pentru reușita planului său e gata să-și sacrifice copiii. Îi va sacrifica pe cei doi gemeni, Siegmund și Sieglinde, dar și  pe fiica lui preferată, Brünnhilde, conducătoarea Walkiriilor.

Walkiria Brünnhilde  este nemuritoare ca și surorile ei walkirii (fiind fiicele lui Wotan cu zeița Erda). Wotan povestește că a sedus-o pe zeița Erda, atotștiutoarea zeiță-mamă a Pământului, zeiță primordială, pentru a afla de la ea mai multe despre sfârșitul crunt care îi pândea pe zei ca urmare a blestemului și cum ar putea fi ocolite urmările .
Din această legătură s-au născut walkiriile, amazoane neînfrânte , care au ca sarcină să aducă în Walhalla sufletele eroilor și să apere astfel regatul zeilor, amenințat de cei din regatul subteran. Wotan caută în permanență un mijloc de a obține inelul care i-ar conferi puterea absolută, dar - spune el-„Dacă tratatele mă fac rege, al tratatelor sunt captiv”. Legile primordiale îi interzic comportamentul imoral. 

El vede ca unică soluție ființa unui Erou care să acționeze fără a fi influiențat de zeu, folosind propriile sale arme , o ființă cu adevărat liberă dar care să facă de fapt ceea ce dorea el, Wotan. Deci un erou pe care să-l manipuleze pe nesimțite.
Cum el dorește cu ardoare aurul și puterea absolută, Wotan știe că trebuie să distrugă dragostea, să-i piardă pe toți cei pe care îi iubește  și să-i trădeze ce cei care îl iubesc. Are în acelaș timp viziunea distrugerii regatului zeilor- dacă necinstea lui s-ar vădi. 

Cum Brünnhilde, care își iubește mult tatăl și e dornică să-l ajute, îl întreabă ce are de făcut, Wotan îi răspunde cu amărăciune că ea trebuie să îndeplinească dorința zeiței Fricka , deși nu e și propria sa voință: să -l ucidă pe Siegmund. Îi spune care fusese speranța lui, în nașterea unui erou fără pereche din cei doi semizei, că acesta ar fi fost salvarea zeilor, dar...vai! Mama vitregă a Brünnhildei , Fricka îl împiedică!
Brünnhilde pleacă decisă să îndeplinească ordinul , deși îi iubea pe frații ei vitregi. Îl previne pe Siegmund că urmează să moară în luptă, dar că va fi dus după moarte în Walhalla iar Sieglinde va da naștere fiului lor. Siegmund nu se resemnează însă , declară că va lupta până la capăt și amenință că o va ucide și pe Sieglinde,  dacă ve fi sortit morții de walkyrii.
Brünnhilde iși schimbă decizia și declară că va ajuta la victoria lui Siegmund în luptă (știind că tatăl ei își dorește copilul Sieglindei). În toiul luptei apare însă Wotan, care lovește cu lancea sa și frânge sabia lui Siegmund. (Sabia pe care el însuși i-o lăsase înfiptă în stejar). Siegmund e ucis de Hunding, iar Brunhilde o ia pe calul său pe Sieglinde, salvând-o de pe câmpul de luptă. O încurajează pe  Sieglinde  să rămână în viață pentru copilul pe care îl poartă în pântece.

Wotan se arată extrem de furios că ordinul său nu a fost ascultat de Brunhilde. 
(Furia sa ar trebui să dovedească faptul că Brünnhilde a acționat fără acordul său)

El declară că îi ia imortalitatea și o sortește primului muritor care o va găsi adormită pe o stâncă.
Wotan își cunoaște prea bine orgolioasa fiică. Așa cum fusese sigur că ea va acționa așa cum va crede că și-ar fi dorit tatăl ei  și nu cum era ordinul formal venit de la Fricka .  
Brunhilde încearcă să-l îmbuneze spunându-i că a salvat-o pe Sieglinde, care va da naștere eroului dorit de Wotan.
 Zeul declară însă ritos că nu-i va ajuta cu nimic pe cei doi , că a rupt și sabia cu proprietăți speciale , că singura lui acțiune va fi pedepsirea fiicei nesupuse. 
 Prezentându-i perspectiva de a ajunge femeia supusă a unui muritor oarecare, știa că ea va solicita ca ultimă favoare ca măcar acel muritor să fie un erou demn de ea.
Într-adevăr Brünnhilde îl imploră ca omul ce-i va fi soț să fie un erou, nu orice trecător. 

Wotan îi îndeplinește dorința (care coincidea de fapt cu a lui) ca Brunhilde, adormită să fie păzită de un cerc de foc și doar un erou „mai liber decât Zeul” să poată veni să o trezească. 

Wotan încearcă în continuare să păcălească soarta, dirijând evenimentele și sperând că acest lucru nu se vede .

Siegfried

Siegfried, fructul pasiunii celor doi semizei, Siegmund și Sieglinde, este încarnarea tinereții eroice. 

Consecvent ideii sale de a părea că nu influiențează cu nimic acțiunile familiei sale , Wotan l-a lăsat pe copilul Siegfried să fie crescut de piticul fierar Mime (fratele maleficului Alberich) , într-o pădure. Mime a remarcat calitățile neobișnuite ale lui Siegfried și se gândește deja să obțină aurul Niebelungului prin intermediul lui. Dar nu reușește să refacă sabia Nothung ruptă de sulița lui Wotan.

Siegfried a ajuns la dezvoltarea deplină a forței sale fizice, așa că aduce acasă un urs viu doar pentru a-l sâcâi pe Mime, (ulterior a gonit ursul înapoi în pădure). Scena ilustrează atât forța eroului, cât și atitudinea lui copilărească și de asemenea faptul că el simte nevoia unei tovărășii, fiind crescut în izolare.

Mime povestește că mama lui Siegfried, Siglinde ce ajunsese întâmplător la peștera lor , a murit la nașterea copilului și a lăsat doar sabia ruptă ca amintire de la tatăl său. 

Wotan apare  sub forma unui Călător care cere o scurtă găzduire lui Mime. El nu se desparte de sulița sa, al cărei mâner e făcut dintr-o ramură a copacului sacru al lumii. Copacul se usucă acum, iar sulița e ultima componentă sacră a sa, prin intermediul căreia Wotan conduce lumea zeilor, dar domină și armata Niebelungilor și rasa uriașilor.  

Wotan îi sugerează lui Mime că Siegfried ar putea să-l ucidă pe gigantul Fafner care păzește acum comoara Niebelungilor -transformat în balaur-, dar pentru asta va trebui să fie reforjată sabia Nothung .
Și asta va putea s-o facă doar cel ce nu cunoaște frica- eroul  neînfricat fiind Siegfried. 

Așa că Mime îl incită pe Siegfried să întâlnească balaurul care...îl va învăța ce este frica.

Neștiutorul Siegfried reface singur sabia Nothung, (proces descris prin minunată muzică eroică) . În acest timp însă Mime pregătește o otravă cu care să-l ucidă pe Siegfried după ce acesta va fi omorât balaurul și visează la stăpânirea întregului univers cu ajutorul comorii.

 
Călătorul merge apoi la peștera balaurului, unde îl înâlnește  pe Alberich, conducătorul lumii subpământene , pe care  îl asigură că nu va face nimic pentru a lua inelul blestemat, chiar dacă balaurul va fi ucis de Siegfried. Îl atenționează însă că piticul Mime va dori și el să pună mâna pe inel.
Îl avertizează și pe balaur că e în pericol de a fi ucis de Siegfried. Premizele conflictului sunt create din nou de Wotan.
Siegfried e dus de Mime până la peștera balaurului , pe care îl ucide cu acea sabie cu calități deosebite.

Sângele dragonului îi conferă lui Siegfried puteri supranaturale: el înțelege acum graiul păsărilor , o pasăre îl instruiește să ia inelul și coiful vrăjit din peștera balaurului, apoi îl previne că piticul Mime vrea să-l otrăvească , așa că Siegfried îl ucide pe Mime.

Condus de pasăre, Siegfried ajunge la stânca pe care doarme Brünnhilde, înconjurată de flăcări.

Wotan înțelege că acțiunile sale pot duce la sfârșitul zeilor și o convoacă pe Erda să-l ajute să oprească acest deznodământ;  dar ea nu-l mai poate ajuta. Acțiunile sale au arătat că el a încălcat legile morale străvechi:

„Cum poate profesorul
mândriei să pedepsească mândria?
Cel care a îndemnat să facă fapta,
să pedepsească fapta?
Cel care conduce prin drept,
pentru care adevărul este sacru,
disprețuiește ceea ce este drept,
conduce prin minciună?”

Înțelegând că e pierdut, Wotan răspunde sfidător că nu-i pasă că zeii vor muri iar dominația va aparține lumii subterane a răului ( Nibblung), păstrând totuși o speranță că eroul nepătat Siegfried va salva lumea. :  

„Faptul că zeii vor muri în curând
nu îmi dă nicio suferință;
Am dorit acest sfârșit!
Ceea ce într-o oră de cea mai aprigă angoasă,
disperare odată am hotărât,
voi face acum să se întâmple în mod liber și bucuros
.
Odată ce am declarat în dezgustul
meu, Niblung ar putea pretinde toată lumea;
astăzi lui Wälsung
i-am lăsat moștenire regatul meu.”

(Wälsungen sau Wölsungen erau descendenții lui Wotan, care se numise la un moment dat pe el însuși "Wälse"- Waels în epopeea engleză din secolul X-lea, Beowulf) .

Wotan consideră că regatul zeilor nu mai poate fi salvat, dar omul-erou, urmașul său va putea stăpâni lumea.  . Însă faptul că Siegfried a fost crescut în ignoranță (prin „grija” lui Wotan ) și este în consecință ușor de înșelat se va răzbuna nu doar asupra eroului, cât și asupra tuturor celor din jurul lui. Siegfried va cădea și el , ca urmare a corupției oamenilor- de astă dată. 

Wotan îi ține calea  lui Siegfried ca să-și dea seama dacă acesta cunoaște adevăratul înțeles al peripețiilor prin care a trecut și care a fost rolul său, al zeului , în provocarea lor. Spre vădita satisfacție a  lui Wotan, Siegfried e total neștiutor de rolul jucat de zeu.  

„cu ochii la fel de orbi
ca ochiul pe care l-am pierdut, te uiți
la ochiul care mi-a rămas pentru a vedea.”

Wotan continuă să joace rolul pe care și l-a asumat (de aparentă neprovocare a evenimentelor) și se opune ca Siegfried să ajungă la Brünnhilde. 
Wotan încearcă să-l oprească pe Siegfried cu lancea care frânsese în trecut sabia Nothung, dar de data asta lancea zeului e ruptă de sabia ținută de Siegfried! E un semn că cerințelor etice înscrise pe lance nu au fost respectate și lancea și-a pierdut puterea. Cel mai puternic dintre zei a rămas un simplu „călător” prin lume. Wotan și-a pierdut puterea!

Tânărul o vede pe Brünnhilde adormită, e prima femeie pe care a văzut-o vreodată și o trezește cu un sărut din somnul îndelungat provocat de vraja lui Wotan. Pentru prima dată Siegfried înțelege și ce e teama. 

Brünnhilde știe că Siegfried a fost hărăzit de Wotan să salveze regatul zeilor și încearcă să-l îndepărteze de ea pentru ca el să-și continue destinul eroic, dar dragostea care i-a cuprins pe amândoi e prea puternică, așa încât ea renunță să mai contribuie la salvarea zeilor, fiind gata să trăiască și să moară alături de Siegfried:

„Zeii se pot scufunda

În  noaptea veșnică!

Amurgul și întunericul
acaparează tot clanul!
Trăiesc la lumina
stelei strălucitoare a lui Siegfried!
El este al meu pentru totdeauna,
el este bucuria mea,
bogăția mea, lumea mea,
singurul meu și totul!
Lumina iubirii noastre,

râsul în moarte!”

Brünnhilde presimte sfârșitul zeilor și îl acceptă  din dragoste pentru Siegfried. . El reușește să treacă peste obstacole în mod instinctiv, fără să înțeleagă de fiecare dată sensul profund al evenimentelor. Siegfried îi pune în deget Brünnhildei inelul magic, fără să știe de puterile acestuia.

Amurgul zeilor

Cele trei Norne (divinități ale destinului, fiice ale zeiței Erda) prevestesc sfârșitul zeilor.
Frasinul sacru al lumii era viguros.   Wotan și-a făcut lancea dintr-un ram al frasinului sacru. Pe lance a fost gravată legea sacră care îi permitea lui Wotan să conducă lumea zeilor. Dar arborele , rănit a pierit. 
Iar lancea sacră a fost ruptă de Siegfried, fiind distrus astfel tratatul prin care Wotan era conducătorul zeilor. Wotan a tăiat atunci frasinul Lumii în bucăți , în lemn de foc ce înconjoară acum Walhalla. 

Siegfried și Brunhilde, îndrăgostiți, se pregătesc să intre în lumea oamenilor. Siegfried suferă din pricina izolării în care a fost crescut și tânjește să aibă prieteni. Siegfried i-a dat iubitei inelul, a încălecat pe calul ei Grane și înarmat cu sabia Nothung și cu scutul Brunhildei , având la el si coiful fermecat Tarnhelm care îl putea face nevăzut sau îi putea schimba înfățișarea , se îndreaptă spre palatul lui Gunther, rege din stirpea lui Gibich ce domnește în regiunea Rhinului. 

Acolo îl așteaptă însă un plan malefic: Gunther râvnește să o cucerească pe Brunhilde, sora lui -Gutrune- ar dori să se mărite cu Siegfried, iar fratele lor vitreg Hagen, fiul lui Alberich râvnește să stăpânească inelul. Dar toate aceste scopuri ar urma să fie atinse prin înșelăciune!
Planul prinde viață după ce lui Siegfried i se dă să bea un filtru vrăjit care îi șterge memoria, astfel că acesta e de acord cu aranjamentele lui Gunther și Hagen.. 

Brünnhilde primește vizita uneia dintre walkirii, Waltraute, care îi povestește că Wotan trăiește retras la Walhalla, așteptând sfârșitul lumii fără să mai mănânce din merele tinereții furnizate de zeița Freia. Ceilalți zei și  walkiriile  așteaptă înspăimântați o veste ce va fi adusă de corbi. Wotan i-a destăinuit walkiriei Waltraute  că singura salvare a zeilor și a lumii ar fi ca Brunnhilde să înapoieze inelul apelor Rinului.
Încă odată Wotan încearcă să provoace evenimente fără să pară că are un amestec. Știa desigur că Waltraute avea să alerge la Brunnhilde ca să o roage să înapoieze inelul, dar nu voia să o roage el însuși. 
Waltraute o imploră pe Brünnhilde să înapoieze inelul fiicelor Rinului, pentru a se îndepărta efectele blestemului.

 Brünnhilde refuză să dea Rinului inelul, chiar știind că zeii vor pieri, ea afirmând că îl păstrează  ca dovadă a dragostei lui Siegfried. Desigur, ea a înțeles din relatarea surorii ei că Wotan o roagă indirect , dar consideră probabil că tatăl ei a nedreptățit-o prea mult așa că dragostea ei pentru el s-a stins. 
(Așa cum spusese în „Siegfried”, ei nu-i mai păsa acum de regatul zeilor, ci dorea doar să se bucure de dragostea ei . O pasionată dragoste egoistă deci, pentru că pieirea nu-l amenința doar pe Wotan, ci și pe ceilalți zi și pe surorile ei walkirii ) . 

Siegfried apare însă sub chipul lui Gunther (transformat cu ajutorul coifului fermecat) și îi ia inelul , apoi o obligă să-l urmeze ca soție a lui.

Maleficul Alberich îi povestește încântat fiului său Hagen că puterea lui Wotan e sfârșită , lancea lui e ruptă iar inelul e în posesia unui copil care îi ignoră puterea. Cei doi plănuiesc să preia puterea asupra întregii lumi, furând inelul.

 La palatul lui Gunther, unde Siegfried își reluase înfățișarea obișnuită, Brunhilde constată că acesta e în posesia inelului , în timp ce Gunther nu poate explica de ce nu îl are.
Atât Siegfried cât și Brünnhilde jură pe vârful lancei lui Hagen .Siegfried declară că lancea îl va străpunge dacă a înșelat-o pe Brunnhilde (el o trădase fără să-și dea seama, fiind sub influiența băuturii malefice) iar ea jură acelaș lucru.  E convinsă că a fost trădată și, orbită de dorința de răzbunare,  îi destăinuie lui Hagen că singurul loc vulnerabil al lui Siegfried este în spate .

La partida de vânătoare organizată de Gunther și de Hagen lui Siegfried i se dă un antidot al filtrului vrăjit și astfel el își recapătă memoria. El își amintește dragostea care îl leagă de Brünnhilde, dar este imediat ucis pe la spate de Hagen. Hagen îl ucide apoi și pe Gunther, care voia să ia inelul.

Brünnhilde și Gutrune înțeleg acum adevărul. 
Brünnhilde realizează că Siegfried nu a înșelat-o în mod conștient, dar ea de fapt i-a pricinuit moartea crezându-l vinovat. 

 Brünnhilde decide să se ridice un rug pentru a incinera corpul lui Siegfried, dar a hotărât deja să moară și ea pe acel rug. Inelul va fi redat fiicelor Rinului după ce va fi purificat în foc. Ea se adresează lui Wotan spunând că regatul zeilor este acum terminat , apoi se aruncă în flăcări călare pe calul ei credincios.
Focul ajunge până la Walhalla, care arde și se prăbușește. Rinul iese din matcă și ajunge la rug, (de unde ondinele iau inelul), târându-l în adâncuri și pe Hagen. 
Lumea zeilor s-a terminat, urmează o alta, bazată de această dată pe Dragoste.

Întreaga desfășurare a tetralogiei scrise de Wagner între anii 1848-1874 pare un avertisment adresat clasei conducătoare și în special conducătorilor nesăbuiți ai societății, care profită de poziția lor dominantă doar pentru a obține și mai multă putere și a cuceri și mai multe ținuturi, ținând poporul în ignoranță . Prin orice mijloace, lăsând deoparte orice sentiment și orice considerent moral. Dar o astfel de societate dezumanizată e sortită eșecului. 

Fără rețineri

Film pe Prima tv

Coloana sonoră a filmului  “No Reservations,” – comedia difuzată sâmbătă seara de postul tv Prima sub titlul „Fără rețineri” merită atenția telespectatorilor cel puțin la fel de mult ca starurile  Catherine Zeta-Jones și Aaron Eckhart ce interpretează rolurile principale. În luna septembrie a anului 2007, când a apărut filmul pe ecrane, coloana sonoră a acestui film s-a clasat pe locul 1 în Billboard classical chart, datorită interpretărilor celebre ale cântăreților de operă  Luciano Pavarotti, Renata Tebaldi și Joan Sutherland, ca și a celorlalți valoroși interpreți de muzică de operă sau de muzică modernă.

Ce se cântă și cine cântă în acest film:

1.

Truffles and Quail de Conrad Pope 
Cântă:  Conrad Pope (Voce) 
Compus în : Secolul 20 

2.

Sway by Michael Buble 
Cântă:  Michael Buble (Voce) 
Compus în : Secolul 20 

3.

Aida: Celeste Aida de Giuseppe Verdi 
Cântă:  Luciano Pavarotti (Tenor) 
Compus în : 1871

4.

Gianni Schicchi: O mio babbino caro de Giacomo Puccini 
Cântă:  Renata Tebaldi (Soprană) 
Compus în : 1918

5.

Madama Butterfly: Un bel dì vedremo de Giacomo Puccini 
Cântă:  Victoria de Los Angeles (Soprană) –înlocuită în CD-ul comercializat cu soprana Renata Tebaldi cântând aceeași arie
Compus în : 1904

6.

Rigoletto: La donna è mobile de Giuseppe Verdi 
Cântă:  Joseph Calleja (Tenor) 
Compus în : 1851

7.

Count On My Love de Liz Phair 
Cântă:  Liz Phair (Voice) 
Compus în : Secolul 20 

8.

La traviata: Libiamo ne' lieti calici "Brindisi" de Giuseppe Verdi 
Cântă:  Dame Joan Sutherland (Soprană), Carlo Bergonzi (Tenor) 
Compus în : 1853

9.

Turandot: Nessun dorma! de Giacomo Puccini 
Cântă:  Luciano Pavarotti (Tenor) 
Compus în : 1926

10.

Mambo Gelato de Ray Gelato 
Cântă:  Ray Gelato (Voce) 
Compus în : Secolul 20 

11.

Via Con Me de Paolo Conte 
Cântă:  Paolo Conte (Voce) 
Compus în : Secolul 20 

12.

La Gioconda: Cielo e mar de Amilcare Ponchielli 
Cântă:  Luciano Pavarotti (Tenor) 
Compus în 1876 

13.

No Reservations: Zoe and Kate Watch Video de Philip Glass 
Compus în : Secolul 20 

14.

No Reservations: Zoe Goes to the Restaurant de Philip Glass 

Ar fi fost bine dacă în programele tv ar fi fost specificate aceste arii și interpretări, pentru ca telespectatorii să știe ce ascultă dacă tot se uită la un film care s-a remarcat mai ales prin coloana sonoră.

Falstaff

 La Opera din București

Am văzut în sfârșit și eu spectacolul cu Falstaff al Operei din București- pe care ezitasem să-l văd după ce auzisem criticile nefavorabile ale cunoscuților care îl văzuseră.

Ultima operă a maestrului Verdi, care la apusul vieții, la 79 de ani  a dorit să compună, după atâtea drame muzicale și o operă bufă. Nu orice operă bufă, ci una cu un personaj creat de  Shakespeare, libretul fiind scris de vechiul său colaborator și prieten Arrigo Boito.

Vreau să spun că deși e vorba de o operă bufă, ea nu ar trebui să fie dusă în derizoriu. Ca de fiecare dată când compunea o operă, Giuseppe Verdi transmitea un mesaj.

De data aceasta, mesajul e transmis prin intermediul personajului bătrânului nobil ruinat, abrutizat de vicii și de beție, dar păstrând încă în maniere ceva urme din fosta lui mărire. În spatele comediei spumoase se petrece, nevăzută, o dramă a decăderii implacabile , a decrepitudinii datorate în primul rând vârstei, dar și schimbărilor sociale la care personajul nu s-a putut adapta.

Pe alte scene contemporane, cam asta e atmosfera ce se degajă, fie că personajele poartă costume de epocă, fie că sunt îmbrăcate contemporan. Acolo, fie că personajele poartă haine de epocă fie că au haine contemporane, atmosfera este una de relativ lux , fiind vorba despre un nobil ce își permite încă să aibă doi servitori, dar și de un anturaj de burghezi bogați.

Falstaff la Scala, în 2013 foto Catherine Ashmore	Falstaff la Metropolitan, în 2013

Ce vedem la noi, când se ridică acea cortină jerpelită ?

 (Observăm că deși s-au cheltuit sume enorme pentru reabilitarea clădirii cortina e tot ponosită iar avanpostul scenei îmbrăcat tot cu o cârpă ruptă -vedeți poza mai jos).

Un decor alcătuit din panouri de reclame puse strâmb, o„toaletă ecologică” cu ușa deschisă, plasată în prim plan și mormane de gunoaie trântite prin tot locul, printre care își interpretează rolurile personajele operei.

S-a considerat probabil că în felul acesta vom simți personajele mai aproape de noi, dacă ele vor evolua în peisajul ce ne este familiar (și considerat de regie ca fiind specific ) nouă, românilor. 

E de înțeles că asta e imaginea care îi frapează pe străini când vin la noi: un oraș în mizerie, haotic, cu enorme reclame supărătoare trântite oriunde, gunoaie pe care nimeni nu le strânge, oribile „toalete ecologice” care nu pot suplini lipsa grupurilor sanitare civilizate , cu boschetari dar și cu posesori de mașini luxoase aflate în contradicție cu mizeria generală.

Nobilul scăpătat a devenit în această nouă regie un boschetar care locuiește pe o bancă din parc, devenind greu de înțeles cum de are totuși doi servitori și aspiră la rolul de seducător.

Nobilul scăpătat a ajuns la noi în postura de boschetar cu domiciliul pe o bancă , înconjurat de gunoaie  și de cabine  numite eufemistic „toalete”

Panoul luminos  ne împiedică să îi vedem bine pe interpreți

Regia a indicat chiar ca personajul principal să mimeze că urinează în cabina cu pricina, ca lucrurile să ne fie cât mai clare.

Personajul principal e „căptușit” cu perne pe toate părțile pentru a avea proporții într-adevăr exagerate. Nu mă puteam împiedica să  mă gândesc tot timpul la supliciul la care era supus interpretul principal.

Dar iată că, în mijlocul acestui peisaj sordid, îmbrăcat cu costumul acela inconfortabil, baritonul Ştefan Ignat , interpretul lui Falstaff începe să cânte.

Și atunci ne dăm seama că suntem totuși la operă și anume în fața unui mare cântăreț. 

Da, în mijlocul mizeriei de pe scenă, are loc un act artistic și încă unul de cea mai bună calitate! 

Da, face să mergeți să vedeți acest spectacol chiar și numai pentru a-l asculta pe acest mare bariton care cântă la Opera noastră din București.

Însă alături de Ștefan Ignat cântă și alți interpreți de mare valoare:

• ·         soprana Iulia Isaev,  cu o voce minunat stăpânită și cu un fizic perfect adecvat rolului, conturând foarte bine rolul Alice Ford
• ·         mezzosoprana Andreea Iftimescu, cu o voce bună, care acoperă și registrul de contralto cerut de rol  și al cărei fizic îi permite un joc de scenă seducător, în spiritul operei bufe - în rolul Quickly
• ·         tânăra soprană Ana Cebotari, și ea bine distribuită în rolul puștoaicei fâșnețe Nannetta, regia mizând puternic pe atuurile fizice ale acesteia evidențiate prin costumul sumar, dar având și calitățile vocale cerute
• ·         baritonul Cătălin Ţoropoc, o altă surpriză plăcută din toate punctele de vedere, cu o voce puternică și bine impostată și cu un fizic plăcut, interpretând foarte bine rolul burghezului Ford. (Inspirați de numele personajului probabil, regizorul și scenograful au plasat pe scenă și o limuzină-e drept că BMW , considerată mai aproape de specificul proaspeților îmbogățiți de la noi). Limuzina șade pe un postament rotativ, ca la expozițiile auto, iar personajele urcă și coboară din ea ca să pară că are un rol în acțiune)
• ·         basul Iustinian Zetea în rolul secundar al lui Pistola, interpretează corect, (ceea ce aș spune că e mai puțin adevărat pentru  Valentin Racoveanu în rolul lui Bardolfo, pe care l-a interpretat mai apropiat de un rol de operetă sau de vodevil)
• ·         Sorana Negrea corectă în rolul secundar al lui Meg Page.
• ·         mai slabă mișcarea pe partea tenorilor: Liviu Indricău –tenor liric neproeminent și invitatul   Ştefan von Korch, cu o bună condiție fizică dar.. cam atât.

Din păcate se impune ca personaj principal și decorul, care devine chiar supărător în destule situații când estompează prin strălucirea panourilor publicitare desfășurarea acțiunii de pe scenă.

În alte situații, mobilierul îi pune la încercări neplanificate pe interpreți. Patul escamotabil a coborât  accidental la ridicarea interpretului de pe canapea, din fericire tânărul bariton a avut reflexul necesar de a para cu mâna lovitura , aranjând apoi mobilierul și pernele.

În final un element de decor a căzut de sus, cu zgomot,  în preajma interpretului principal – un alt element de „sporire a dificultății” ...

Elementul de decor considerat primordial de către regie, haznaua mobilă ne-a urmărit ca ul leit-motiv de-a lungul întregii desfășurări a operei.
Iar în final și-a făcut apariția ca element dominant al decorului un imens porc , ce emană apoteotic „vânturi” de confetti pentru a marca finalul comédiei. (!)

Tonul acesta extrem de vulgar nu cred că servește mesajului operei, care este mai subtil de atât.
Înțelegem însă că acesta ar fi specificul nostru, conform viziunii regizorului (aprobată desigur de conducerea Operei de la noi) .

Sigur, în final ni se spune că suntem cu toții victimele unor astfel de farse, chiar fără să ne dăm seama.
De fapt, în origial textul este:

Tutto nel mondo è burla.  L'uom è nato burlone,  a fede in cor gli ciurla, gli ciurla la ragione. Tutti gabbati! Irride l'un l'altro ogni mortal. Ma ride ben chi ride la risata final.

Totul în lume este o glumă.  Omul se naște glumeț, are încredere în inima lui, își pierde mințile. Toată lumea a fost păcălită! Fiecare muritor își bate joc unul de altul. Dar cel care râde la urmă râde cel mai bine.

 Deci puțin altfel, nu ar fi vorba de a fi noi înșine bătaie de joc. 

Speram să nu fim chiar în halul acesta!

Aplauzele de la final, după „vântul” tras de porcul uriaș

Din păcate sala era doar pe trei sferturi plină – sigur, spectacolul era concurat în această săptămână de concertul de excepție de la Ateneu, cu actul al III-lea din Parsifal într-o distribuție de zile mari!

Sigur, nu putem „aspira” la un astfel de Parsifal pe scena Operei din București. Cel puțin, nu acum.

Să sperăm că mai târziu se va putea și acolo.