Băile si casele romane

Termele și casele romane 

Romanii au construit mari edificii publice destinate marelui publc, între care erau marile complexe termale (alimentate de apa adusă prin apeducte). (Erau de asemenea și mari bazilici și amfiteatre și teatre, dar și temple).

Meseria de arhitect

Profesiunea de arhitect era foarte respectată, cei mai mari arhitecți aflându-se în anturajul împăraților și deseori având cu aceștia relații de colaborare apropiată. Dar numele lor nu ne-au parvenit de multe ori. Putem cita însă pe Hermodor din Salamina , pe Apollodor din Damasc , Vitruvius, Severus și Celer, Rabirius, Frontinus, Gaius Julius Lacer  , Hyginus. 
Mulți dintre ei erau de origine greacă .

Vitruviu a scris (în sec. I î.Hr) :
„Arhitectura e o știință de îmbrățișează o mare varietate de studii și de cunoștințe; ea cunoaște și judecă toate producțiile celorlalte arte. Ea este fructul practicii și al teoriei. Practiva e crearea chiar continuă și lucrată prin exercițiu, care se realizează prin actul de a da materialului destinat oricărei lucrări forma prezentată de un desen. Teoria, dimpotrivă, constă în demonstrarea, explicarea exactității și adecvării proporțiilor obiectelor la care se lucrează” -Vitruviu- De arhitectura

Arhitecții romani studiau numeroase domenii în mod foarte riguros. Ei făceau planurile tehnice pentru edificii și supervizau lucrările de construcții, cunoșteau geometria și chiar ingineria hidraulică. Planurile construcțiilor țineau cont de perspectivă , de jocuri de lumină, dar și de gestiunea finanțelor alocate. 
Arhitecii supervizau și marile lucrări de urbanism comandate de împărați și conduceau echipe multidisciplinare de specialiști (ingineri, arhitecți, secretari administrativi, scribi) dar și de meseriași sau personal mai puțin calificat. 

Pe o arcadă sculptată de pe fațada bazilicii San Marco din Veneția e reprezentat „arhitectul necunoscut” al acesteia. 

Termele

Dacă la început termele erau mari edificii private, din secolul I î.Hr. ele au fost deschise marelui public .

Toate orașele romane aveau băi publice, unde toți cetățenii se puteau scălda, puteau face exerciții fizice și se puteau întâlni cu prietenii. 

Vilele mari, locuințe private ale cetățenilor avuți aflate în afara orașelor, dar și clădirile mari private din orașe (domus) sau forturile militare puteau avea de asemenea echipamente termale, aprovizionate de izvoare învecinate sau de apa adusă prin apeducte. 

Termele lui Traian

Terme construite la puțini ani după incendiul de la Domus Aurea (104) și terminate în anul 109. Ar fi fost precedate de termele lui Agrippa , ale lui Nero și ale lui Titus.
Știm de la istoricii antici Pausanius și Dio Cassius că termele comandate deTraian  au fost proiectate de arhitectul Apollodor din Damasc . Acolo a fost găsit celebrul grup statuar Laocoon și fii săi

Termele lui Caracalla
La Roma au fost construite băi monumentale, între care au rămas vestigiile termelor construite de împăratul Caracalla (ce a domnit între anii 211-217). Placajele din marmură nu s-au păstrat, marmura fiind probabil folosită la alte clădiri sau monumente, dar se păstrează pardoseala din mozaic.
Termele din Roma au încetat să funcționeze după războiul cu goții (535-553) , când regele goților a tăiat apeductele. 
Au fost treptat demontate piesele de artă din construcții și refolosite la alte clădiri: domul din Pisa și basilica Santa Maria in Transtevere conțin structuri arhitectonice prelevate din aria termelor. 

(22 de coloane de granit cu capiteluri ionice și corintice au fost luate din termele lui Caracalla și se află în acea basilică).

 Ba chiar placajele de marmură au fost folosite pentru obținerea de var. 
Lângă biserica Santa Maria in Transtrevere se află o fântână considerată a fi cea mai veche din Roma: pe un plan din 1471 era trecută acolo ca fântână publică. Se spun că ea ar fi datat chiar din timpul împăratului Augustus.

În sec. XVI unele sculpturi ce se mai păstraseră au intrat în colecția Farnese sau au ajuns la Napoli., unde pot fi văzute azi la muzeu. 

Două cuve din granit au fost folosite pentru cele două fântâni din piața Farnese.

 Ultima coloană dintr-un singur bloc de granit a fost donată în 1563 de papa Pius IV (Giovanni Angelo de' Medici) ducelui Toscanei Cosimo I de' Medici , care a amplasat-o în centrul pieței Santa Trinita din Florența, denumind-o „coloana Justiției”. Coloana făcuse parte din natatio, monumentalul bazin de înot ce făcea parte din Termele lui Caracalla.
Transportarea acestei coloane lungă de 11m și grea de 50t de la Roma la Florența a fost o sarcină dificilă în acea perioadă (1565), mai ales că ambarcațiunea a fost atacată în largul coastelor Florenței de turci. .

Pe coloană a fost aplasată statuia Justiției, sculptată din porfir purpuriu după modelul făcut de   Bartolomeo Ammannati. Artistul a folosit trei fragmente (cinci sau șase fragmente după alți autori) din piese de porfir imperial  din alte sculpturi antice găsite poate tot la Domus Aurea (unde a fost găsită și imensa cuvă de porfir ce poate fi admirată acum la Vatican)  . Cum porfirul este una dintre cele mai dure roci și sculptarea ei e foarte dificilă, Ammannati a recurs la doi cioplitori în piatră , (Francesco del Tadda și fiul său Romolo) care au lucrat aproape 11 ani ca să finiseze acea statuie înaltă de peste 4m.. 

Coloana  realizată pe timpul împăratului Caracalla (în anul 216) dintr-un bloc de granit egiptean  a fost transportată în 1565 de la Roma la Pisa , în car tras de boi, apoi pe barjă special construită , transportul durând mai mult de un an.	Statuia din porfir proiectată de Ammannati a folosit piatra dură din alte sculpturi romane găsite în ruinele antice- poate printre ruinele palatului Domus Aurea, unde era și cuva din aceeași piatră dură adusă de romani din Egipt. Finisarea statuii a durat aproape 11 ani.

Cosimo I de'Medici dorea inițial să celebreze victoria sa din 1537 asupra Sienei.
Transportarea coloanei de la Roma la Florența a fost supravegheată de arhitecții Giorgio Vasari și Bartolomeo Ammannati și s-a desfășurat între 1562 și 1563. Pe 2 iulie 1565 , între orele 13 și 15 coloana a fost ridicată și pusă pe soclul pregătit. O inscripție datată 1570 specifică dedicarea statuii  Justiției. Inițial a fost amplasată acolo o statuie din lemn și teracotă , aceasta fiind înlocuită apoi cu statuia din porfir roșu antic lucrată de Francesco del Tadda și de fiul său după modelul făcut de Ammannati.
Au fost asamblate 6 blocuri de porfir (ce alcătuiau probabil o coloană romană antică) , iar statuia a fost ridicată în vârful coloanei în 1581. După instalarea lucrării s-a creat și montat și mantia de bronz ce acoperă umerii personajului, tot la indicația lui Ammannati..  

Acest complex termal (Termele lui Caracalla) a fost construit în sec. III (între anii 212-217) și a constituit una dintre cele mai luxoase băi publice din acea vreme.

Complexul oferea facilități pentru baie, sport și relaxare pentru până la 1600 de persoane simultan. Se desfășura pe 11 hectare. Sistemul de alimentare cu apă era asigurat de o ramură specializată a apeductului Aqua Marcia numită Aqua Antoniana. Apa ajungea mai întâi la o rețea de 64 de încăperi comunicante între ele și situate pe două niveluri de subsol, constituindu-se astfel o enormă cisternă cu o capacitate maximă de 80 000 l . 
În fața cisternei era un amplu teren rectangular mărginit de gradene unde se desfășurau activități sportive sau teatrale. Dintre cele două biblioteci s-au păstrat vestigiile uneia. 
Activități sportive se puteau desfășura și la interior, în două mari palestre  prevăzute cu vestiare , sau în zone deschise dar acoperite cu portice.

Erau acolo : sala pentru băi fierbinți, sala pentru băi calde, sala pentru băi reci, piscine, sauna (laconicum) săli de masaj, vestiare, recepții, biblioteci și un templu dedicat zeului Mithra.

Baia cuprindea trei secțiuni principale : Caldarium,Tepidarium, Frigidarium , realizându-se o trecere de la sălile cele mai calde la cele cu apă rece. Înainte de baie, cetățenii se puteau încălzi în palestre, unde se practicau exerciții fizice ca: lupte, ridicarea de greutăți, jocuri cu mingea sau alergări.

În timpurile moderne partea centrală a termelor lui Caracalla a fost folosită pentru concerte și reprezentații (din 1937) . Spectacolele au fost reluate după război

Termele lui Diocletian

Termele lui Diocletian (Thermae Diocletianae) au fost cele mai mari și mai luxoase terme din Roma Antică. Începute în anul 298 de împăratul Maximilian și terminate în 306 în timpul împăratului Diocletian (născut în Dalmatia într-o familie modestă, numit inițial Diocles). Termele puteau primi până la 3000 de persoane simultan . Situate într-o incintă de 380x365m, termele numărau încă, în secolul al V-lea 2400 de bazinete (conform lui Olympiodor din Theba) . Clădirea centrală măsura 250 x 180m . Erau alimentate cu apă prin apeductul Aqua Marcia , care aducea apa și la un imens rezervor de 91 x 16m , botte di Termini (pe locul căruia a fost construită actuala gară Termini a orașului).

Ferestrele semicirculare ale clădirii termelor au inspirat lucrările multor arhitecți ce au lucrat în Renaștere sau în epocile ulterioare până în zilele noastre.

În timpul Renașterii Andreea Palladio a realizat numeroase desene ale ruinelor acestor terme, desenele fiind cuprinse într-o carte: "Le terme dei romani disegnate da Andrea Palladio". Elemente arhitecturale inspirate din acele clădiri antice se regăsesc în proiectele realizate de Palladio, dar și de alți arhitecți din secolul XVIII  sau chiar din secolul XX. .

Au suferit în decursul secolelor acelaș gen de distrugeri pentru reutilizarea materialelor la alte construcții. Deosebit de gravă a fost acțiunea papei Sixtus V (papă între 1585-1590) care a demolat chiar folosind explozivi zona caldariumului, pentru a obține circa 100 000 m3 de materiale pentru vila sa de pe colina Esquilin.

În 1560 sala frigidarium a fost transformată de Michelangelo (la ordinul papei Pius IV) în biserică: e acum basilica Santa Maria degli Angeli e dei Martiri. Tot Michelangelo a proiectat acolo și mănăstirea Certosini, care a devenit din 1889 primul sediu al Muzeului Național al antichității romane. La ordinul papei Pius IV Michelangelo a construit și Villa Pia (Casina Pio IV) în Grădinile Vaticanului . Acum clădirea e sediul Academiei Pontificale de Științe. Biserica a fost apoi modificată în 1749 de Vanvitelli, care a extins-o și peste un nivel din caldarium. Papa Pius V a pus să se demoleze cam a șasea parte din zidăria rămasă pentru a folosi materialele pentru vila sorei lui Camilla.

Termele din orașele mici, cum erau Pompei și Herculanum

Cetățenii bogați puteau veni cu câte un sclav ce le aducea băuturi răcoritoare, avea grijă de îmbrăcăminte , aducea prosoape și aplica ulei de măsline pe corpul stăpânului , curățindu-l apoi cu strigiliu.

Cele mai mari terme aveau și clădiri pentru activități culturale: biblioteci și auditorii)

La Pompei , când a erupt vulcanul - în anul 79- era în construcție o nouă baie centrală, pentru care se demolaseră o serie de construcții mai mici.

La Herculaneum s-au dezgropat din cenușa vulcanică ruinele unei băi romane 
Era acolo și o curte pentru exerciții sprtive în aer liber,(palestra)  înconjurată de portice unde privitorii veniți la baie puteau privi de la umbră exercițiile  , stând și de vorbă cu concitadinii veniți să se bucure de baia zilnică .

Termele funcționau folosind principiul Hipocaustium . Se  folosea încălzirea prin pardoseala supraînălțată pe stâlpișori din cărămidă sau din beton (suspensura) . Aerul care circula prin acest spațiu era încălzit de un cuptor mare (praefurnium) situat adiacent, în exterior. Prin pereți erau amenajate canale prin care circulau- și se eliminau apoi- aerul cald, dar și fumul. Se asigura astfel o bună ventilație a spațiilor încălzite. 

Băi în vile

S-a găsit  un cazan ce servea la încălzirea apei. 

Cazanul e din bronz, tubulatura e din plumb . S-au găsit și toate robinetele și valvele. 

În alt loc a fost găsită o ramificație a rețelei de apă subterane .Din secolul I.

În palatele romane, dar și în vilele (casele de vacanță) ce aparțineau aristocrației romane 

Probabil cel mai luxos palat roman a fost Domus Aurea, construit pentru împăratul Nero între anii  64- 68. Un complex uriaș de construcții construit pe ruinele orașului devastat de incendiu Se întindea pe colinele Palatin, Oppian și Caelian , cuprindea un lac artificial  și grădini, un templu și un nimfeum, în care căderi de apă decorative , înconjurate de colonade și statui formau un cadru feeric.
O statuie colosală din bronz (de 30-35m) îl reprezenta pe împăratul Nero în chip de zeu al soarelui (Colossus Neronis).
Au fost construite cupole din beton , decorate cu mozaic (până atunci mozaicul fusese folosit doar pentru pardoseli . Acele mozaicuri intercalau și pietre semiprețioase sau piese din fildeș .
Fresce pline de farmec împodobeau pereții. 
Din păcate acest palat a fost distrus tot de un incendiu, în 104 iar urmașii lui Nero l-au demolat parțial pentru edificarea altor construcții, urmărindu-se ștergerea memoriei tiranului Nero.  Construcția a fost umplută cu pământ ca să devină fundație pentri Colosseum ,( care a fost denumit astfel după statuia colosală plasată în vecinătatea sa) pentru termele lui Traian și pentru templul lui Venus și al Romei.

 
Redescoperit în Renaștere, Rafael și Michelangelo, Ghirlandaio sau Filippino Lippi  coborau în subterane pe scări din frânghie ca să studieze frumoasele fresce antice de pe pereții acelei construcții. 

Porfirul imperial 

Porfirul acesta era numit „imperial” pentru că avea culoarea purpurei -culoarea obținută prin prelucrarea unei mari cantități de moluște și de aceea rezervată doar împăraților . Blocul de porfir, foarte dur și cu textură foarte fină,  fusese adus din Egipt și prelucrat  cu o precizie uimitoare .
Putem admira acum o cadă (bazin) dintr-un singur bloc de porfir imperial , ce este expusă în muzeul Vatican. 

. Bazinul are diametrul de 13m . Prin mijlocul bazinului probabil țâșnea o fântână arteziană. 

Toate statuile, colooanele și celelalte artefacte de porfir de la Roma provin dintr-o singură mină din Egipt,  Mons Porphyrites.
Porfirul era tăiat cu un oțel foarte dur, udat cu apă . Tehnologia a fost pierdută în Evul Mediu. De aceea relicvele romane din porfir au fost „vânate” pentru a fi refolosite, pentru că porfirul se mai găsea doar din artefacte comandate de împărați romani.
La Veneția, în colțul bisericii San Marco se poate vedea grupul statuar al Tetrarhilor (Grupul de doi auguști  și doi cezari ce au condus Imperiul Roman între anii 293 și 305. Sistemul de tetrarhi a continuat până în anul 313, din 324 Constantin conducând singur imperiul).
Statuia e sculptată în porfir .și a fost furată din palatul bizantin Philadelphion în 1204, în timpul Cruciadei a patra) Porfirul era rar și rezervat pentru uzul imperial. Statuia a fost spartă într-un colț - probabil în timpul luptelor de atunci. Bucata lipsă a fost găsită de arheologi între ruinele fostului Constantinopol , în apropiere de mosceea Bodrum, construită ulterior. Fragmentul e expus acum la Muzeul de Arheologie din Istanbul. 

S-au făcut altare din sarcofaguri vechi din porfir, s-au luat coloane de la Panteon pentru a împodbi alte clădiri. Pentru pardoseala bazilicii Sf. Petru s-au adus plăci de porfir din cădiri romane. La biserica San Marco din Veneția s-au adus amvoane și o parte din altarul principal de la Constantinopol (când a fost jefuit). Chiar la Versailles s-au adus busturi și vaze din porfir aduse din clădiri romane. 

La Florența se află un bazin mai mic din porfir, cu corp semicilindric susținut de trapezofori cu labe de leu și protome de grifoni. despre care se crede că ar fi fost inițial în mausoleul lui Hadrian (sau în mausoleul lui Augustus).  A fost transformat în fântână decorativă în Villa Pinciana.

Dar cea mai impozantă fântână din porfir e cea aflată acum la muzeul Vatican și care provine din palatulul lui Nero. 

Pardoselile de mozaic deasupra cărora e expus bazinul la Vatican sunt de asemenea antice și au fost găsite în vile romane. Încăperea recrează ambianța din camera octogonală cu cupolă din Domus Aurea. Statuile sunt de asemenea antice.

Romanii erau maeștri în prelucrarea pietrelor dure.
Putem arăta aici un inel sculptat în piatră de safir ce a aparținut împăratului Caligula (37-41) -și în care fusese sculptat portretul soției lui Caesonia. Safirul are o duritate apropiată de a diamantului. Deci cum or fi sculptat acest inel? Probabil cu scule cu diamant. Safirul a fost de o mărime ieșită din comun, ca să poată rezulta acest inel monolit după tăiere și șlefuire. 

În 2009 au fost decopertate rămășițele sălii de banchet rotative și ale mecanismului ce asigura rotația sălii.  (S-au găsit de asemenea și cele 50 de toalete ce erau probabil folosite de sclavii și de servitorii din palat). 

Cu atât mai prețioasă ne apare statuia de nobil dac sculptată în antichitatea romană și care se află acum la Florența, în grădina Boboli, în spatele palatului Pitti.

Dace capillatus o comatus

 Îmbrăcămintea nobilului dac , înaltă de 2,46m a fost sculptată din prețiosul porfir, la începutul secolului II.
Figura și mâinile personajului au fost sculptate din marmură albă- pentru a respecta culorile originale ale modelului. Înțelegem că nobilul dac purta straie colorate cu prețioasa purpură imperială.
Purta o tunică lungă peste pantaloni de lână (braccae), numiți astăzi în franceză „braies” asemănător cu „brâiele” de la noi. În latină o parte din Gallia era numită Gallia Braccata (Galia în pantaloni- asemănător cu cuvântul românesc „îmbrăcată”). Dacul purta și o mantie amplă, prinsă pe umărul drept cu o fibulă rotundă,  și avea capul acoperit cu pileus, semn al nobilimii din Dacia (tarabostes) .
Romanii au dorit să-l onoreze astfel pe marele lor adversar, Decebalus?
Figura nobilului dac e cea pe care o vedem și pe Columna lui Traian, în scenele în care apare regele dac Decebal.

Noile cercetări privind originea statuilor de porfir ce reprezintă daci conduc la ideea că Antonio da Sangallo cel tânăr a descoperit aceste lucrări în Forulul lui Traian, în jurul anului 1507.

Statuia a făcut parte din colecția cardinalului roman Andreea della Valle, în sec. XVI. -fapt certificat de un desen din acea epocă. A fost apoi achiziionată de Ferdinando de' Medici în 1570 și transferată în 1809 împreună cu a doua statuie din porfir în grădinile Boboli. Cele două statui sunt plasate pe socluri de asemenea romane, fragmente dintr-un arc de triumf (Arcus Novus) Statuia face parte dintr-o lungă serie de statui de daci nobili (purtând pileus) sau de rând (comati) ce au decorat un grandios complex ( Porticus Purpuretica) de lângă forul lui Traian, inaugurat în 112. Sculpturile au fost făcute din materiale prețioase (porfir, serpentina sau marmură albă) . Cercetătorul Leonard Velcescu a găsit peste 200 de statui (sau fragmente) de statui de daci  sau traci , ce se află acum în muzee din întreaga lume. Cele din porfir erau inițial amplasate în Forul lui Traian, unde în literatura antică se menționează un portic din porfir, care acum nu se mai găsește (probabil porfirul a fost folosit în Renaștere pentru alte statui sau vase). Au fost găsite în arhive mărturii despre felul în care porfirul și marmura colorată din monumentele antice erau cărate cu căruțe pentru vile și palate. Chiar și statuile erau sparte pentru a se refolosi materialul. 
(Și la noi, în zona cetății Ulpia Traiana Sarmisegetuza s-a scos piatra pentru a fi refolosită de localnici(. 
Tot în Forul lui Traian au fost amplasate și alte serii de statui de daci,unele  înalte de 3m și sculptate din marmură colorată (Pavonazzetto) și altele din marmură albă de Carrarra, primele fiind amplasate pe basilică și altele în curtea interioară a basilicii. 
Cercetătorul a constatat că dacii nu sunt reprezentați în lanțuri , legați, și în posturi meditative. Straiele din purpură, dimmensiunile mari ale statuilor- mai mari sau egale cu statuile lui Traian, nu par să fie reprezentări ale unor prizonieri. Statuile au fost realizate în anii 106-112, după victoria lui Traian în Dacia .Se pare că au fost și statui de copii daci. 
În anul 315 împăratul Constantin a luat statui de daci din For pentru Arcul său de Triumf, pe care au fost puse și două mari metope luate din friza sculptată pentru Forul lui Traian.
Există ipoteza că trupele auxiliare formate din daci au avut un rol decisiv în bătălia contra lui Maxentiu 

Altă statuie de dac din aceeași serie se află acum la Louvre, împreună cu alte două găsite tot în Forul lui Traian

Din aceeași înșiruire de statui din porfir e și această reprezentare a unui tânăr dac comatus

În înșiruirea de statui de daci  care au făcut parte din ansamblul din Forul lui Traian s-a găsit și statuia unei femei dace

La Baptisteriul din Florența s-au montat două coloane de porfir de culoare roșu închis cu rol strict decorativ, ca element prețios , chiar dacă acele coloane sunt fisurate și a fost necesar să fie consolidate.
Prețioasele coloane au fost donate de cetatea Pisa, ca mulțumire pentru ajutorul primit din partea Florenței în 1115. O legendă populară explică de ce acele coloane apar înnegrite: ele ar fi putut reflecta imaginea trădătorilor, iar cei din Pisa le-ar fi afumat ca să le întunece luciul. Legenda e malițioasă, dar locul de cinste rezervat acelor coloane arată cât de mult era prețuit porfirul în acel timp.

 

Casele romane

Săpăturile efectuate la cele două orășele de viligiatură îngropate de cenușa și lava vulcanului Vezuviu au adus la lumină nu doar case și străzi, ci și echipamentele interioare. 
La  Villa della Pisanella, la Pompei a fost găsit de pildă un cazan pentru încălzirea apei pentru încăzirea din pardoseală a băii proprii. 

Ân această schemă de casă romană (domus italica) întocmită de Tobias Langhammer se vede compartimentarea obișnuită a unei case romane de cetățeni cu condiție materială medie- mici meșteșugari de exemplu. .
Intrarea se făcuea printr-un vestibul mic (fauces) , care conducea spre curtea interioară (atrium) ce avea în centru un impluvium (bazin în care se colecta apa de ploaie scursă de pe acoperișul galeriei acoperite) 
Pe laturile vestibulului erau încăperi deschise spre stradă(tabernae) , din care proprietarul vindea produse proprii sau aduse pentru comercializare.

În acest basorelief se arată comercializarea de fructe , legume și păsări tăiate și vânat, dar și- probabil- vin.  Cuplul vinde produse , în timp ce pe tejghea se joacă și două maimuțe- animale exotice vândute poate ca animale de companie.

Se intra apoi în atrium, frumoasă curte interioară umbrită de jur împrejur și cu o deschidere în centru, pentru aerisire și colectare de apă meteorică. Curtea era împodobită cu plante și mici sculpturi, după posibilitațile proprietarului. 
Atriumul era înconjurat de încăperi închise (cubiculum) sau deschise spre acel spațiu central (alae, tablinum). 
Tablinum ocupa locul central în șirul de camere și acolo erau adăpostiți zeii lari (strămoșii familiei) , erau păstrate arhivele și documentele familiei (tabulae) . 

Blocuri de locuințe . Cu timpul, în perioada imperială casele cetățenilor de rând încep să fie construite în blcuri de locuințe (insulae) desfășurate pe mai multe etaje. La parter erau tabernae (încăperi pentru negoț) . Uneori tot parterul era destinat comerțului. Din spațiul pentru vânzare o scară interioară ducea spre un mic spațiu de depozitare situat la etaj și luminat doar cu o fereastră mică. Scara avea câteva trepte din piatră și se continua cu o scară de lemn, ce putea fi îndepărtată de proprietar - dacă spațiul micului magazin era închiriat. Dacă acel chiriaș nu plătea la timp chiria, proprietarul recurgea la „percludere inquilinum” închiderea accesului la depozit- deci confiscarea mărfurilor drept compensare..  

Planul tradițional al casei romane , ce poate fi regăsit din sec IV î.Hr, a evoluat în secolul II î.Hr. în cazul caselor de patricieni. Schema unei case romane (domus) făcută de Ohto Kokko:  

După modelul caselor grecești, se adaugă casei un peristil , atriumul fiind legat de peristil prin tablinum, devenit un coridor spre partea a doua a casei. Uneori o  fereastră situată în peretele din spate al atriumului dădea vizitatorilor o priveliște asupra grădinii din spatele casei. Sau chiar peretele despărțitor a fost desființat, grădina fiind vizibilă vizitatorilor. 

În încăperile principale se realizau de obicei opere de artă pictate în frescă (pe pereți) sau alcătuite din pietricele mici de mozaic (pe pardoseală)
Unele dintre subiectele abordate erau inspirate din lucrările literare celebre cunoscute în cecolele I și II, așa cum e această scenă cu două femei ce apelează la o ghicitoare . Mozaicul, semnat de Dioscoride din Samos redă o scenă dintr-o comedie a lui Aristofan. 

Personajele sunt prezentate în manieră sarcastică: bătrâna ghicitoare  , urâtă , cu o expresie răutăcioasă prezice probabil nenorociri viitoare unor femei  trecute de prima tinerețe care privesc înspăimântate. Femeile sunt grase, probabil bogate , căci sunt înconjurate de mobilier luxos , au cupă și sfeșnic de argint și sunt așezate pe perne și tapiserii bogat împodobite. Desigur stăpânul „vilei lui Cicero” din Pompei nu credea în devinații.

În vila San Marco din Stabie se mai păstrează fragmente dintr-o frescă ce ilustrează sferaa cerească , cu personificările anotimpurilor.

Într-o vilă romană găsită la Chedworth, în Marea Britanie (construită acum 1800 de ani) s-a găsit sala de baie cadă (tepidarium), încălzită cu aer cald prin pardoseală și prin pereți și decorată cu mozaicuri elaborate. 

Tapiseria de la Bayeux

 Broderia de la Bayeux

În anul 1066 a avut loc în Anglia celebra bătălie de la Hastings prin care armata ultimului rege anglo-saxon  Harold Godwinson a fost infrântă de armata ducelui Normandiei Wilhelm Cuceritorul, care a fost uns apoi rege al Angliei și a instituit o perioadă de ocupație normandă a țării, cu consecințe profunde pentru istoria acelei țări, care a cunoscut o perioadă anglo-normandă. 

Se spune că în timp ce bărbații erau plecați la luptă, femeile normande, în frunte cu regina Mathilde, soția lui Willelm (Guillaume) ar fi început să brodeze pe pânză de in derularea faptelor istorice ce se desfășurau (sau se desfășuraseră de curând).
Există și ipoteza că broderia ar fi fost comandată de episcopul Odon de Bayeux, fratele vitreg al lui Guillaume  și brodată de doamnele de la curtea reginei Mathide sau de călugărițele din Bayeux  .
Pe o pânză de in lată de 50 cm, femeile au brodat cu fire de lână colorate cu culori vegetale , pe lungimea de 68,30m , povestea invaziei normande , demonstrând legitimitatea acesteia . 
Timp de aproximativ doi ani, se pare că între anii 1067-1069 , femeile au brodat 623 de personaje, 994 animale, (202 cai și catâri și 55 de câini) 438 de plante, 37 de fortărețe și clădiri , 41 de nave și mici ambarcațiuni. Toate acestea se constituie într-un neprețuit document istoric 

Durata de execuție a fost estimată după ce între anii 1885 și 1887 s-a realizat o copie a acestei broderii comandată de Leek Society. Pentru realizarea copiei (după fotografiile originalului) au lucrat 40 de brodeuze experimentate timp de 18 luni. 

Tapiseria prezintă evenimentele care au precedat invazia: faptul că Harold a jurat că va respecta voința lui Edouard Confesorul de a-l sprijini pe i Guillaume să acceadă pe tronul  Angliei , el urmând să devină vasalul acestuia. 
Harold în schimb s-a înscăunat ca rege al Angliei .

E reprezentată și apariția pe cer a unei comete (cometa Halley a apărut într-adevăr pe cerul Angliei în 1066) , după care Guillaume a făcut pregătiri pentru a traversa Canalul Mânecii cu armata sa. 

A urmat marea bătălie de la Hastings , pe 14 octombrie 1066, în cursul căreia a fost ucis Harold.

Se crede că a existat și scena încoronării lui Wilhelm Cuceritorul, dar aceasta a dispărut. 

Scenele desenate sunt însoțite de inscripții explicative în limba latină populară (folosită pe timpul acela) , folosindu-se litere majuscule, dar uneori și un gen de scriere cursivă (onciale) , dar și exemple de grafie anglo-saxonă (inspirată la rândul ei de grafia latină). 
Sunt brodate cu mare precizie detalii de corăbii , fortificații, interioare de clădiri , inclusiv din abația de la Westminster , ce fusese terminată în 1065. 
Se poate vedea echipamentul militar al combatanților (o protecție din solzi metalici suprapuși ce apăra toracele ), semnele distinctive de pe scuturi, . Chiar și tunderea părului era diferită la cele două naționalități: englezii aveau părul scurt și purtau mustăți, în timp ce normanzii aveau ceafa și partea de jos a craniului rase . 
Printre arme se remarcă toporul cu mîner lung , cu o lamă lată, concavă, făcut pentru a fi mânuit cu două mâini de către călăreți. Pe bordurile imaginilor principale sunt figurate unele scene de munci agricole, cu folosirea de căruțe, rarițe, jug pentru caii folosiți la arat. 
Se poate observa că navele erau de tradiție scandinavă , cu formă alungită și pescaj redus, ornate cu diferite figuro la proră și la pupa. Ambarcațiunile erau alcătuite din scînduri parțial suprapuse și erau propulsate cu rame, dar și cu o velă pătrată. Pilotul manevra corabia cu o cârmă laterală. Când ambarcațiunea ajungea la mal, catargul și figurile ornamentale de la prora și de la pupa erau demontate. 

Sunt figurate și scene de construcție de drumuri, în care se pot vedea îmbrăcămintea civililor și uneltele medievale folosite de aceștia 

Tapiseria este acum expusă la Muzeul Tapiseriei din Bayeux , în Normandia.

Ea este înscrisă din anul 2007 în Registrul Memoria Lumii de UNESCO

Schimb cultural

Dar cu ocazia vizitei președintelui Macron în Marea Britanie se va face anunțul oficial al acordului pentru împrumutarea tapiseriei (cu mare valoare istorică ce privește direct istoria Angliei) pentru a fi expusă temporar la British Museum  între septembrie 2026 și iulie 2027. 
În acest timp, muzeul din Normandia va găzdui comorile de la Sutton Hoo (provenind dintr-un mormânt anglo-saxon de pe o navă funerară din sec. VII. 

Vicus Caprarius sub Fontana di Trevi

Fontana di Trevi- dedesupturi 

Sub cartierul în care se găsește celebra fântână Trevi, din Roma, au fost găsite clădiri ce datează din epoca romană. Acum ele se află la nouă metri sub nivelul actual al solului, pentru că în timp , în mii de ani, particulele de praf și aluviunile antrenate de ploi au format un strat de 9m peste nivelul existent pe timpul romanilor. Zona se numea în antichitate Vicus caprarius (satul caprelor- era probabil o suburbie pe timpul acela). 

Încă se păstrează acolo o porțiune din apeductul Aqua Virgo (Apa fecioarei/Apa pură) . Acest apeduct e încă în funcțiune și aduce apă de la izvorul situat la 22 km de Roma la Fântâna Trevi, dar și la Fântâna celor Patru Fluvii din Piața Navona și la Fântâna Barcaccia, din Piața Spaniei.
  Aqua Virgo era unul dintre cele 11 apeducte din Roma antică . 
Situl arheologic a fost descoperit în 1999, cu prilejul lucrărilor de restaurare a cinematografului „Cineteca Nazionale”, aflat în apropierea fântânii Trevi. 
În subteran se vede astăzi firul de apă adus de apeduct din munți , dar se mai găsesc și resturile unui cartier al săracilor din vechea Roma. Au fost găsite acolo diferite artefacte ca: monede, vase de ceramică, mozaicuri, figurine.  Și de asemenea se poate imagina cum era viața săracilor din acest oraș acum 2000 de ani. 

Istoric

În anul 19 î.Hr, generalul roman Marcus Vipsanius Agrippa a construit apeductul subteran Aqua Virgo, pentru alimentarea primelor băi publice din oraș. Atunci s-a construit și o fântână simplă în zona actualei Piețe Trevi, pentru aprovizionarea cu apă a cetățenilor din cartier. 

Marcus Vipsanius Agrippa a fost unul dintre cei mai mari romani care au trăit vreodată. Un om al onoarei constante, prieten devotat al lui Augustus , general de geniu,  a fost și responsabil pentru multe dintre capodoperele de marmură ale arhitecturii pentru care Roma antică este cunoscută astăzi. A fost consul, general, arhitect și om de stat și și-a trăit viața conform unui cod de conduită strict.

Agrippa e considerat cel ce a sistematizat sistemul de alimentare cu apă roman. A construit trei apeducte, le-a îmbunătățit și extins pe celelalte trei existente pe atunci .Există și teoria că ar fi fost fiu nelegitim al lui Caius Iulius Caesar , teorie susținută de faptul că, deși provenit dintr-o familie modestă,  el a fost educat împreună cu Octavius (devenit Octavianus Augustus) prin grija lui Caesar, la Apollonia.

(La Apollonia atât Octavius cât și Agrippa au luat lecții private cu filozoful Athenodor Cananitul, ce fusese elevul filozofului și savantului Poseidonius din Apameus, de la care învățase astronomie, matematică, geografie, istorie, filologie și meteorologie și care fusese profesorul lui Cicero și al ui Pompei)  

Și de asemenea ambii tineri au fost convocați de Caesar să-l însoțească în expediția sa din Spania.

Agrippa renunța de obicei la al doilea prenume (care indica familia), iar când Irod și-a numit nepotul după el l-a numit pe nepot: „Marcus Iulius Agrippa”, ceea ce ar indica faptul că apropiații știau că e fiu nelegitim al lui Caesar.

A avut merite incontestabile în victoriile obținute de armata lui Octavianus Augustus împotriva lui Marcus Antonius, în special la Actium, a înființat o marină romană permanentă, a înființat baza navală Portus Iulius la Cumae și a pus capăt bandelor de pirați din Mediterana. A avut un rol major  în construcțiile realizate la Roma: Două apeducte noi au fost construite aparent pe cheltuiala sa. (conform lui Dio Cassius). A construit băi publice la Campus Martius, a construit Panteonul (reconstruit apoi de Hadrian) și a pus bazele administrării imperiale a sistemului de apeducte al Romei, care nu a fost niciodată complet înlocuit. Frontinus îi atribuie inventarea unui sistem de măsurare a cantităților de apă, quinaria. Sistemul a fost folosit câteva sute de ani.

Când a murit Agrippa, Octavianus Augustus a dat dispoziție să fie îngropat în propriul său mausoleu, pregătit din vreme.  

 În anul 1453 arhitectul Leon Battista Alberti construise în Piazza Trevi o altă fântână relativ simplă (comandată de papa Nicolae al V-lea). Gian Lorenzo Bernini plănuise remodelarea pieței și construirea unei fântâni monumentale acolo, dar proiectul nu s-a realizat, fiind considerat prea costisitor. Papa Urban al VIII-lea nu a vrut să renunțe însă la realizarea acelui proiect și a mărit taxa pe vin ca să strângă banii necesari. În plus, i-a dat llui Bernini aprobarea scrisă de a demonta marmura de pe mormântul Ceciliei Metella pentru a o folosi pentru fântână. Protestele romanilor au dus la oprirea proiectului lui Bernini. Atât Gian Lorenzo Bernini, cât și papa Urban VIII au murit înainte ca fântâna sî fie terminată. 

Abia în 1732 papa Clement al XII-lea a sponsorizat un concurs pentru construirea unei noi fântâni. Arhitectul Nicola Salvi a primit comanda cu un proiect ce continua viziunea lui Bernini. Proiectul a fost foarte complex și s-a reaizat în 30 de ani, între 1732 și 1762, lucrarea fiind continuată de alt arhitect (Giuseppe Pannini) după moartea lui Salvi. Pentru scupturi au lucrat zece sculptori. Fontana di Trevi a fost inaugurată oficial pe 22 mai 1762. Astăzi Fântâna Trevi acoperă latura mai mică a palatului Poli, desfășurându-se pe înălțimea de 26m și având ățimea de 20m. 

Fântâna ilustrează începuturile realizării apeductului Aqua Virgo.

Potrivit tradiției transmise oral, o tânără fată fecioară le-a arătat inginerilor lui Agrippa izvorul ascuns cu apă cristalină , apă ce a fost captată și adusă printr-un apeduct la Roma. înn partea superioară a actualei fântâni Trevi, un basorelief ilustrează această întâmplare- transmisă prin tradiție: tânăra arătându-le lui Agrippa si inginerilor săi izvorul .

 În alt basorelief e figuraț arhitectul ce îi prezintă lui Agrippa planurile apeductului.

 Fântâna este o celebrare a binefacerilor apei curate 

Elementul central al fântânii e statuia zeului Oceanus, o lucrare a sculptorului Pietro Bracci. Oceanus, având ca fundal o nișă monumentală cu plafon casetat și cu coloane corintice, e purtat într-o trăsură în formă de scoică, trasă de doi cai de mare înaripați conduși de doi tritoni. 

Nișa zeului Oceanus e flancată de două nișe mai mici, în care au fost plasate statuile Abundenței  (în stânga) și a Salubrității (în dreapta), ambele sculptate de Filippo della Valle. Deasupra celor două statui sunt basoreliefurile ce figurează  prezentarea planurilor lui Agrippa și arătarea izvorului de către fecioară (sculptate de Grossi) 

Patru coloane corintice monumentale dau întregului ansamblu alura unui arc de triumf. La partea superioară este un atic decorat cu patru figuri alegorice mai mici, ce reprezintă: „Abundența de fructe”(sculptor: Agostino Corsini) , „Fertilitatea câmpiilor”(de Bernardo Ludovisi), „Bogățiile toamnei” (de Francesco Queirolo)  și „Amenajarea grădinilor”(de Bartolomeo Pincelotti). 
Deasupra aticului tronează blazonul uriaș al papei Clement al XII-lea, susținut de doi îngerași . Sub blazon se află inscripția inaugurală: 

CLEMENS XII PONT MAX
AQVAM virginem
COPIE ET SALVBRITATE COMMENDATAM
CVLTV MAGNIFIQUE ORNAVIT
Anno Domini MDCCXXXV pontife VI

Adică: Clemens al XII-lea Pontifex Maximus a decorat Apeductul Fecioarei și l-a încredințat cu abundență și salubritate cultului magnific în Anul Domnului 1735, al 6-lea an al pontificatului său.

Dedesupt a fost adăugată inscripția:

 PERFECIT BENEDICTUS XIV PONT. MAX. 
Benedict XIV Pontifex Maximus a perfecționat. 

Superstiții legate de fântâna Trevi

Superstiția răspândită printre turiști e aruncarea unei monede peste umăr în bazinul fântânii. Nu oricum: moneda se aruncă peste umărul stâng cu mâna dreaptă și cu ochii închiși! 😀 Apoi , cu o întoarcere rapidă, se caută cu privirea clipa în care moneda atinge apa. Cam complicat, nu? Cică așa persoana cu pricina va revedea Roma. 
majoritatea turiștilor nu cunosc toate amănuntele și aruncă pur și simplu o monedă în apă. 

Mai era și tradiția cu paharul cu apă (mai puțin cunoscută azi).
Pe timpuri, când tinerii plecau în armată , logodnicele lor le cereau să bea apă din fântână cu un pahar nou, pe care ele îl spărgeau apoi. Actul simboliza un pact de fidelitate eternă.

Acum există altă versiune: doi îndrăgostiți ar trebui să bea împreună apă din „fontanina degli innamorati” (mica fântână a îndrăgostiților) ce se găsește la dreapta monumentului. Asta i-ar ajuta să rămână mereu fideli unul altuia. (Sunt două jeturi de apă, deci pot bea două persoane în acelaș timp 😀)

De fapt aproape în oricare loc al orașului dacă se fac săpături se descoperă vestigii ale vechii Rome . 
Motivul pentru care metroul din Roma nu a fost extins cu noi trasee este acela că la fiecare săpătură se descoperă vestigii de peste 2000 de ani, care ar fi distruse prin lucrările noi.

Odiseea

 Tăbliță de lut cu un fragment din Odiseea găsită în Grecia

În apropiere de ruinele templului lui Zeus din Olimpia a fost găsită o tăbliță cu 13 versuri din poemul Odiseea . Din păcate tăblița nu a fost scrisă pe timpul lui Homer (se estimează că el a scris în secolul VIII î.Hr. ) Tăblița găsită a fost scrisă se pare în timpul romanilor - nu s-a stabilit încă perioada. Poate fi un exercițiu al unui elev ce studia literatura greacă. 
Totuși descoperirea e considerată foarte importantă, fiind se pare cel mai vechi  exemplar scris găsit de contemporani din acest faimos poem epic antic. 
Fragmentul descoperit relatează întâlnirea lui Odisseus (Ulisse) cu Eumaeus.
Un fragment din lunga epopee a întoarcerii eroului grec în insula sa natală, Itaca, după terminarea războiului troian. 

Începuturile realizărilor hidraulice romane

 Primele realizări hidraulice romane

Cercetate de Universitatea din Strasbourg

Primele două lucrări hidraulice din istoria Romei, consemnate în textele istoricului Titus-Livius și confirmate de cercetările recente : 

1. Cloaca Maximă
2. Emisarul Albanum

Gestiunea integrată a apei i-a preocupat pe romani , și a devenit sursă de inspirație pentru Vitruviu și Frontin, fiind menționată și în Istoria naturală de Pliniu.
Titus Livius, autorul istoriei monumentale a Romei: Ab Vrbe condita libri a scris în Cartea 1 despre drenarea zonelor inundabile din oraș , începută de Tarquinius cel Bătrân și continuată de Tarquinius Superbus, cel care a construit Cloaca Maxima. 

În Cartea 5 se descrie emisarul Alban, construit după ridicarea nivelului apelor lacului Alban în anul 398 î.Hr. 

1.Cloaca Maxima

E vorba despre drenarea mlaștinilor din zonele joase ale Romei . Lucrarea a fost făcută în două etape: Tarquinius cel Bătrân (616-579 î.Hr.) a făcut drenarea spațiilor mlăștinoase printr-un sistem de canale subterane ce duceau apa spre Tibru. Denis din Halicarnas le descrie drept conducte subterane .
În timpul lui Tarquinius Superbus (534-510 î.Hr.) , ultimul rege etrusc a construit pe lângă templul lui Jupiter Capitolinus și Marele Circ și Cloaca Maxima.
Cloaca Maxima era o mare conductă de scurgere prin care se evacuau toate apele murdare din oraș (receptaculum omnium purgamentorum urbis).
Munca a fost efectuată de plebei și avea și scopul de a -i ține ocupați pe locuitorii ce n-aveau de lucru.

Munca era grea și chinuitoare, unii dintre muncitori ajungând să se spânzure pentru a scăpa de chin, Reacția regelui a fost aceea de a dispune punerea corpurilor decedaților pe cruci - ca represalii.

Pe terenurile asanate de la poalele colinelor s-a construit Forumul .

Apele excedentare și apele uzate au fost dirijate la început prin canale descoperite, colectate în etapa ulterioară într-un mare canal subteran dublu, acoperit cu „bolte false”, ale cărui resturi au fost găsite prin cercetările arheologice contemporane.Vestigii ale acestor canale de scurgere pot fi văzute în Forul din Roma. 

Această realizare a fost prima dintr-o serie lungă de lucrări hidraulice construite la început la Roma, apoi în Italia și în întregul Imperiu.
La sfârșitul secolului al IV-lea a fost construit apeductul Aqua Appia.

2. Emisarul Albanum (398-396 î.Hr.) 

Titus Livius  a scris despre revărsarea lacului Albanum (Albano) survenită în ultimul dintre cei zece ani ai războiului purtat de Roma contra orașului Veies (398 î.Hr):
Lacul a debordat inundând împrejurimile cu efecte devastatoare.

Romanii au căutat  sfaturi divine de la Oracolul din Delfi dar și de la un bătrân ghicitor etrusc.
Conform scrierii lui Titus Livius, bătrânul ghicitor etrusc le-a spus romanilor  că „știința etruscă” indică faptul că apa lacului ar trebui „scursă după regulă”, atunci când crește. Și a descris apoi care ar fi modul de scurgere.

De la Delfi a venit răspunsul că apa lacului ar trebui să fie răspândită pe câmpuri, prin canale de irigație. 
Există mențiunea că în anul 396 î.Hr. apa lacului Albanum (aqua emissa) era derivată spre câmpii. Se menționează și existența unui sistem de ecluze ce permiteau locuitorilor să facă rezerve de apă.

Cercetările moderne au stabilit că apa lacului a fost evacuată în antichitate printr-un tunel săpat sub înălțimile Castelului Gandolfo , mai sus de vila Barberini și care ieșea în La Mola, de unde apa curge spre Castellucia sub forma unui pârâu, Râul Albano, ce se varsă în Tibru, după un parcurs de 22 km, la Tor di Valle.

https://www.researchgate.net/figure/Path-of-the-Albano-drainage-tunnel-on-topographic-map-from-the-Italian-Geographical_fig5_277308045

Tunelul săpat în antichitate pentru drenarea lacului Albano a fost cercetat în prezent de scafandri specializați. Anticul emisar traversează conul vulcanis în care se află lacul. Se presupune că în antichitate s-a trecut la executarea proiectului doar după măsurători preliminare precise și chiar studii geotehnice.

Unul dintre motivele executării lucrării a fost și asediul îndelungat exercitat de romani (de 8 ani) asupra anticei cetăți etrusce, Veio. Creșterea inexplicabilă a nivelului lacului Albano a fost interpretat de romani ca fiind o manifestare a mâniei zeilor. Pentru edificare, romanii au recurs la oracolele cunoscute.

Există și interpretarea (modernă) că romanii deciseseră de fapt să facă acea lucrare tehnică  și au prezentat poporului decizia de efectuare a acestei lucrări (ce necesita multă muncă neremunerată- se pare că au muncit circa 300 de oameni) ca fiind recomandată de zei și benefică populației pentru prevenirea inundațiilor și irigarea culturilor.
Se știe că etruscii erau meșteri în realizarea de lucrări de acest gen (poate nu atât de mari) și ghicitorul etrusc (haruspex) ce a recomandat soluția tehnică era probabil un etrusc „meșter”, care le-a recomandat romanilor să folosească expertiza etruscă . Decizia a fost susținută apoi , în mod oportun , de aceeași recomandare făcută și de  oracolul  din Delfi, în care poporul avea mare încredere. 

Coborârea nivelului apelor lacului alpin a coborât probabil și nivelul apei freatice și cetatea e posibil să fi rămas fără sursa internă de apă , efect secundar al dificilei lucrări tehnice executate. Oricum, tunelul a fost folosit și pentru trecerea armatei romane fără a fi observată . 
Fapt este că romanii, folosindu-se și de expertiza meșterilor etrusci au reușit să realizeze tunelul prin muntele vulcanic,  săpând cu precizie din cele două capete ale lucrării în acelaș timp , cele două tuneluri fiind perfect aliniate pentru a se întâlni cu precizie la mijlocul lucrării.

Romanii au folosit un fascicul de lumină solară ca ghidaj pentru asigurarea direcției dorite . Se păstrează încă urmele sculelor originale folosite acum 2422 de ani. Porțiunile de la capetele tunelului au un traseu sinuos , ce lasă să treacă doar un fascicul subțire de lumină ce a fost folosit apoi pentru ghidarea direcției săpăturilor. În pereții cu traseu sinuos au fost practicate și golurile de filtrare.

În anul 396 î.Hr a fost cucerită cetatea Veio, iar tunelul emisar din lac evacuează apa în exces până în zilele noastre, protejând de inundații și marea cetate Roma, aflată la numai 20km NE..

Intrarea în tunel e o impresionantă structură din piatră echipată cu filtre duble -grătare din piatră ce împiedică resturile vegetale să pătrundă în canalul subteran . Tunelul era mai mult decât o simplă soluție practică, era o celebrare a reușitei umane .

Foarte interesant și prea puțin cunoscut până în perioada modernă e faptul că au fost făcute în antichitate mai multe tuneluri de drenaj a apei ce se aduna în craterele vulcanilor din Lazio aflate între dealurile Albanum și Marea Tireniană . În 1990 fuseseră identificate 20 de structuri subterane antice , dintre care 12 doar în regiunea Lazio. 
Lacurile Albanum (Albano) și Nemi nu aveau ieșire naturală spre mare și amenințau cu deversări catastrofale în cazul creșterii nivelului apelor. Aceste lacuri mari nu au fost complet drenate , păstrându-se rezerva de apă pentru irigații și morile de apă. (Lacurile fiind foarte adânci: 170m lacul Albano, 33 m lacul Nemi) . În cazul altor cratere mai mici, acestea au fost drenate și secate complet prin lucrări subterane, apa fiind folosită pentru irigații. În acele cazuri începutul tunelului de drenare era situat la cota inferioară a craterului vulcanic .

Tunelurile emisare din lacurile Alban și Nemi regularizează nivelul apei printr-un sistem complex de filtre și porți, astfel că lacurile din craterele vulcanilor au devenit surse majore de apă, perfect regularizată.  

În tunel s-au acumulat sedimente în miile de ani de la construirea sa , dar poate fi recunoscută secțiunea rectangulară originară . Fluxul de apă e controlat astăzi de ecluze construite în epoca modernă.
Studiile făcute în decursul timpului au menționat lungimea tunelului de 1450m, o lățime medie de 1,20m și o înălțime maximă de 2,50m. Panta e de aproximativ 0,14 la mie. Proiectarea tunelului s-a făcut folosindu-se metoda „coltellatio”, prin care se determina altitudinea celor două capete și direcția externă transferată în interior prin intermediul unor puțuri deschise aproape de cele două capete. În cazul acestui tunel există două puțuri aproape de ieșire , unul la 70m de capăt, pentru verificarea direcției de săpare și unul spre interior, la 420m. 

În interiorul tunelului se pot distinge urmele lăsate de instrumentele cu care romanii au săpat în stâncă și s-a putut trage concluzia că au înaintat dinspre poale spre partea superioară.

Prin infiltrarea apelor meteorice între stâncile calcaroase de origine vulcanică și combinarea anhidridei carbonice din atmosferă cu incluziunile calcaroase dizolvate în apă bicarbonatul de calciu se precipită sub formă de carbonat de calciu ce formează pe alocuri stalactite și stalagmite.

În interior s-au observat pe o mică porțiune un traseu sinuos, ce a redresat direcția lucrării.

Cercetătorii contemporani au observat că pe traseul tunelului se află la suprafața terenului un turn antic de observația situat pe parcusul apeductului Via Appia Antica. Lângă turn există un puț adânc de 50m și o coborâre escavată în proximitatea lui, indicând o posibilă trecere secretă , poate cu scop militar. 
Pentru executarea tunelului și-au propus să stabilizeze nivelul apei lacului la câțiva metri sub cota minimă înregistrată prin observații anuale.  
Puțul intermediar, adânc de 35m se racordează perfect cu galeria și a fost folosit probabil pentru a aduce mai repede materialele de escavare, pentru a controla direcția . Elementele tehnice examinate au arătat perfecta stăpânire a lucrărilor de artă hidraulică în antichitate. 
O lucrare similară a fost construită de romani și la lacul Nemi.

Aducțiunile de apă în orașele romane

Apeductele construite de romani- nu doar în peninsula italică, dar și în prvinciile mari cucerite de ei- impresionează și astăzi .

Apeductul din Segovia - aici fotografiat de Beaudroit- a fost construit în provincia iberică în sec. I.

Apeductele aduceau apă uneori de la izvoare îndepărtate. Apa necesară pentru băi publice sau private, pentru latrine, spălătorii sau diferite instalații hidraulice , unele private. 
Apele uzate erau evacuate printr-o rețea complexă de canale de scurgere , în cursurile de apă.
Apeductele aduceau de asemenea apă pentru exploatarea minelor , pentru mori de apă și pentru întreținerea grădinilor și fermelor. 
Apeductul Traiano-Paola

Cantitățile mari de aur luate de trupele lui Traian din Dacia au servit și pentru dezvoltarea aducțiunilor de apă la Roma. Apeductul lui Traian era folosit pentru aducerea apei în Transtevere și Vatican .
Marea conductă a fost menită să supimenteze conducta de apă potabilă Transtiberim , construită pe timpul lui Augustus și care aducea apă din lacul Martignano.Apeductul a fost inaugurat pe 24 iunie 109, dată fiind amintită și pe o monedă emisă de Traian. Apeductul are lungimea de 57 km și aduce apă de la cota 320m față de nivelul mării la 74 m față de nivelul mării. Diferența mare de nivel a permis furnizarea de energie pentru mori de apă șidiferite ateliere . Se aduceau aproximativ 118200 m³ pe zi.
Acum aducțiunea de apă arată cam așa: 

Porțiunea supraterană a apeductului, cu arcadele de susținere a fost parțial îngropată în lucrările contemporane de drumuri- cum se vede pe via Aurelia Antica 

În oraș, apa se distribuia prin conducte forțate sau sifoane chiar și în zone mai înalte. Se traversa Tibrul (Trevere) pentru a furniza apă pe malul stâng al acestuia și pentru a alimenta termele lui Traian de pe colina Oppio 

Unele apeducte erau plasate pe poduri înalte, alcătuite din șiruri de arcade - dacă era nevoie să traverseze văi. Cele mai multe canale erau îngropate în pământ , uneori fiind practicate tuneluri . Se păstra mereu panta lină calculată prin proiect, astfel ca apa să curgă natural dar fără a exercita presiuni care ar fi deteriorat conductele. 
Exista și tehnica de a folosi principiul sifonului inversat. Pe parcurs se construiau și rezervoare de decantare, ecluze și rezervoare de distribuție pentru regularizarea cursului apei în funcție de cerere. Apeductul se termina la o cisternă mare, din care apa se distribuia la consumatori. 

La mijlocul secolului al III-lea Roma dispunea de 11 apeducte, care alimentau populația estimată între 400 000 și 1 000 000 de locuitori. 

Imense terme imperiale și numeroase alte băi publice asigurau condiții ca întreaga populație să se poată îmbăia în condiții optime. 

Se pot observa în Pompei- un orășel ale cărui vestigii au fost păstrate în urma nenorocirii produse de erupția vulcanului Vesuviu- fântânile realizate la fiecare intersecție de străzi . Fântânile cu ghizduri de piatră permiteau alimentarea cu apă a cetățenilor care nu aveau canalizare în case, dar și adăparea cailor sau altor animale . Vilele cetățenilor bogați erau de mari dimensiuni, cu etaj (domus) și aveau curți interioare descoperite, cu bazine cu apă în centru (impluvium) . În acest bazin se colecta apa de ploaie de pe acoperiș . Apa avea întrebuințări casnice, dar mai ales contribuia la răcorirea atmosferei pe timpul verii. În acest caz, în apropierea bazinului era amplasată probabil o statuie- a rămas doar soclul.
Una dintre încăperie principale ale unei vile era triclinium- sala de mese.
Stăpânii casei și oaspeții lor mâncau întinși pe paturi luxoase ( letto tricliniare) , așa cum este acesta ce a fost găsit la Pompei (părțile din lemn au fost reconstituite, dar structura din bronz, argint și cupru a rămas). Datează din anul 79 (când a erupt vulcanul Vezuviu) 
(Fotografie de Carlo Raso) 

Locuințele săracilor era mici, desfășurate doar pe parter. 
La Pompei apa era adusă prin apeductul Serinum , care aducea apa de la izvoarele de la Aquaro. Apa era adusă într-un castel de apă (castellum aquae) , amplasat în punctul cel mai înalt al orașului, la aproximativ 43m deasupra nivelului mării. Era un bazin circular , de unde apa era distribuită prin trei conducte cu supape. Un sistem de vane cu glisiere regla debitul apei în funcție de nivelul disponibil și distribuia apa în diferitele cartiere ale orașului printr-o rețea de fistulae- conducte de plumb . 

Vitruviu a scris cum se distribuia apa. Apa din castellum aproviziona prin trei conducte identice trei rezervoare , dispuse astfel ca apa din ele să nu ajungă în rezervorul central decât după ce umpluse pe celelalte două. Unul dintre rezervoare alimenta bazinele (laces) și fântânile publice (salientes) .
Altul dintre rezervoarele laterale aproviziona termele (băile publice), iar al treilea alimenta clădirile private, contra unei taxe. 

Cele trei conducte principale alimentau la rândul lor castella plumbata, castele de apă secundare, coloane de apă verticale cu diametrul de 1m și înălțimea de 6m . De acolo apa ajungea la ultimele puncte de distribuție , prin tuburi de bronz (calices) de diferite diametre, calculate conform volumului de apă necesar pentru fiecare. Erau ramificații de aceeași înălțime , plasate în interiorul rezervorului astfel ca presiunea să fie aceeași în toate , pentru ca fiecare să plătească în funcție de volumul real consumat.

Fântânile publice, deseori plasate în piețe, dar și la intersecții, erau construite după acelaș model.
Un tub înalt, din zidărie de piatră primea un racord la conducta principală ce aducea apă din rezervorul superior. Conducta era arcuită la terminație .

 Bazinul era făcut din blocuri de bazalt asamblate cu  scoabe de fier. Una dintre fântânile găsite e din travertin. Fântânile erau decorate cu figuri sculptate : un cap de câine, o gură de leu, un cap de bou sau chiar gura unei femei (zeițe). 

Bazinul avea un prea plin ce deversa apa la rigola stradală , de unde ajungea în canalele de scurgere îngropate sub străzi sau sub trotuare.