Agricultura in antichitatea romana

 Cum lucrau pământul romanii

Arare- un plug simplu, tras de boi , de cele mai multe ori din lemn, cu o lamă de fier, uneori cu coarne- pentru arătură mai adâncă. (De unde verbul românesc a ara ) 
Aratrum- 

Fier de plug(arare) 

Fier de plug asimetric 

Cele mai multe munci agricole se făceau manual, cu furci, sape și lopeți, folosite pentru afânarea solului , plivirea și pregătirea solului, în special în grădini (hortus).
Se lucra pământul agricol- ogorul (ager) 

Animale: Animale vite (boi) pentru a trage plugurile și a transporta gunoiul de grajd.
Asolamentele culturilor: Rotația culturilor cu perioade de repaus (pârloagă verde) pentru a permite solului să-și recapete fertilitatea. Îngrășământ: Gunoiul de grajd era esențial, dar lipsa îngrășământului reprezenta o provocare, forțând uneori lăsarea câmpurilor în pprloagă pentru perioade lungi de timp. Organizarea terenurilor: Ager: Teren arabil fertil dedicat cerealelor și pârlocului. Hortus: Grădină de legume lângă casă. Villae: Ferme mari care combină culturile și creșterea animalelor, variind de la autosuficiență la producție comercială.

Agricultura era ocupație de bază în perioada Romei antice, fapt ce se poate constata și din multiplele sărbători legate de lucrările agricole prezente în calendarul roman. 

Existau numeroase divinități agrare: Liber- pentru vie, Pomona- pentru arbori fructiferi, Terminus- pentru bornele ce delimitau ogoarele...

Cum regiunea Latium era formate din platouri semi-aride , întrerupte de râpe adânci și bătute de vânturile marine, au fost necesare lucrări de irigare încă din perioada preistorică . 
Romanii au inventat morile cu apă. 
Di provincii au venit unele noi utilaje, cum era faucille- secerătoarea din Gallia. 

Faucille (secera)  era cunoscute din perioada neolitică , fiind folosită la nevoie și ca armă; ulterior apărând și coasa.

Au apărut și mașini agricole de secerat- cum se văd în acest basorelief (truncheat) roman și în acesta-mai complet
. 

Plugurile au permis o arare mai eficientă, în special în regiunile umede. Romanii au defrișat suprafețe vaste pentru a crește terenul arabil, ceea ce a avut uneori efecte negative asupra eroziunii solului.
Se cultivau cele mai multe plante ce se cultivă și acum pe malurile Mediteranei: cereale, leguminoase și rădăcinoase care cresc de obicei în climatul temperat din Europa de vest. Cerealele cutivate erau grâul, spelta, orzul, , meiul. Leguminoasele erau: fasole lată, mazăre, măzăriche, năut, lucernă, lupin..Erau cunoscuți napii și rapița. Se plantau în mod obișnuit măslini, vie, arbori fructiferi și esețe forestiere.
Scriitorii romani — Caton cel Bătrân, Varron, Virgilu, Plinius, Columelle et Palladius — au abordat acest subiect în scrierile lor.
Fiecare casă, chiar în perimetrul Romei avea o grădină de legume unde se cultivau varza, napi, fasole lată, linte. 
Creșterea animalelor era o activitate importantă, cuvântul pecunia semnificând atât vite, cât și bogăție.

Din secolul IV î.Hr, Senatul roman a desemnat edili și apoi un Prefect al anonei, pentru organizarea aprovizionării Romei. 

Au fost stabilite legi pentru ca surplusul producției agricole din Italia și din provincii să fie livrat Romei , în natură. Vânzarea grâului era monopol de stat. 

În timpul împăratului Tiberius, producția agricolă din economia romană era compusă din:

• 15% cereale
• 6% vin
• 6% ulei d emăsline
• 13% alte activități rurale

Estimările contemporane presupun că surplusul de cereale era de circa 30-50% pe unitatea de suprafață. O fermă medie era de aproximativ o centuria- adică cca 50 ha , pe care lucrau 6 muncitori și 2 auxiliari. Ea putea produce cam 0,433 m3/ha, deci cam 833m3 în total, din care se foloseau 104 m3 ca sămânță. Restul recoltei era vândut și o mică parte stocată . 

Totuși romanii erau nevoiți să aducă grâu din regiunile sudice ale peninsulei , dar și din Egipt.
Egiptul era obligat să livreze cantități de grâu în natură . Africa livra de asemenea grâu și ulei, Hispania și Corsica-Sardinia-grâu. În caz de aprovizionare insuficientă se soșicita grâu și din Gallia sau Germania. 

Doi autori romani au întocmit un catalog cu materialele și utilajele necesare pentru o exploatare de o anumită mărime .

Ei estimau că într-o fermă ar trebui să se producă în principal ulei și vin, atât pentru consumul familiei cât și pentru profit din vânzarea pe piață, în timp ce cerealele (mai ales orzul și legumele uscate ar fi cultivate doar pentru hrana sclavilor și a animalelor domestice. În Italia, cultura grâului și a orzului pentru vânzare la piață erau deja în scădere în timpul lui Cato și lucrările acestuia vorbesc în special de producția de ulei și de vin. Între măslini se ara pământul pentru a face loc culturilor alimentare.

Conform cu estimările lui Cato, o mică livadă de măslini de 240 jugera -60 de hectare (o jujera=25 ari) implica folosirea a trei căruțe mari, șase pluguri de fier, o grapă irpicem cu dinți, opt lopeți grele, opt sape mari cu doi dinți, patru lopeți, , două unelte cu patru dinți (un fel de sape), opt coase pentru tăiat iarba , cinci seceri, cinci unelte de scobit , trei topoare, trei pene pentru despicat lemne: plus trei perechi de boi, cu juguri fixate cu curele împletite și șase animale ce pot fi înhămate; trei măgari echipați cu șei și coșuri pentru transportul gunoiului de grajd, un altul pentru lucrul la moară și aproximativ 100 de oi (probabil pentru lâna, laptele și carnea lor). Ni se spune că gunoiul de grajd era transportat în patru coșuri de răchită și trei coșuri de stuf.

Sapă

Pliniu povestește că acolo unde se defrișa un teren nou, semințele erau semănate pe primul câmp arat și acoperite cu o grapă dințată. Se împrăștia de asemenea gunoi de grajd ca și cum s-ar fi semănat semințele. Acest îngrășământ putea fi ușor grăpat , imediat după semănatul cerealelor, pentru a se amesteca cu semințele.

La începutul perioadei imperiale , în secolul I Italia dispunea de aproximativ 5 milioane de hectare de teren cultivabil , pe care erau circa 600 000 de ferme. Dintr-o populație estimată la 6,5 milioane, 2,5 milioane lucrau în agricultură, dintre care un milion de fermieri.
15% dintre persoane lucrau în producția de cereale , dar randamentul era scăzut . Marii proprietari de latifundii au preferat să dea pământul în arendă, în loturi mici. Acest sistem a condus la sistemul folosit mai târziu, în Evul Mediu. Mulți proprietari au preferat să exploateze pământurile din colonii, unde se găsea și mână de lucru ieftină . 

Cultivarea măslinilor
Presarea măslinelor se făcea în mori sau prese de diferite tipuri . Pentru păstrarea uleiului se foloseau ulcioare mari din ceramică (amfore) .
Mâna de lucru necesară pentru o astfel de exploatare cuprindea un intendent și pe soția lui, cinci lucrători, trei conducători de boi , un conducător de măgar, un porcar, un păstor, în total 13 persoane, toate făcând parte din categoria servitori /sclavi.
Porcul nu era menționat printre animalele de fermă , dar se menționa un post de porcar. Probabil că porcii erau crescuți în „stabulație liberă”.

 
În cazul unei vii de 100 jugera (25 ha) era nevoie de mai multă mână de lucru, mai multe instrumente de mână, dar mai puține animale și material agricol.

Un intendent și soția lui erau însărcinați să supravegheze 10 lucrători, un conducător de boi, un conducător de măgar, un om însărcinat cu întreținerea coșurilor și un porcar, în total 16 perechi de brațe. Animalele de muncă se limitau la doi boi, doi măgari (pentru șarete) și alți măgari pentru presă. Materialul agricol era alcătuit din două căruțe și două șarete, cu jugurile și hamurile necesare, șeile de povară, șeile de călărie și coșurile.
Ca unelte d emână se citau cinci secere pentru tăierea papurei, trei cosoare pentru frunziș și trei pentru livadă, cinci topoare, patru pene de lemn, două pluguri cu lamă de fier, zece lopeți grele de fier, șase lopeți, patru sape, două unelte cu patru dinți (greble), patru alte unelte, un coș d epapură pentru gunoi de grajd, patruzeci de cuțite pentru tăierea ciorchinilor de struguri și zece pentru mătura de măcelar. În plus existau butoaie și borcane pentru depozitarea vinului și desigur un teasc. Erau prevăzute și coșuri și tăvi pentru struguri.

Patru secole mai târziu, Varro a considerat că prevederile lui Cato au fost prea ample.
Pliniu cel Bătrân a scris despre soiurile de vin.
„Vinurile cele mai stimate sunt cele ale Italiei”- zicea el.
Stima depindea de vechimea vinului. Vinul Falernian „ar putea chiar să se aprindă când este expus la flacără”, deci era o băutură foarte tare, cu conținut mare de alcool.
Culoarea vinului varia și ea în funcție de vechime.
Vinurile străvechi puteau fi palid și dulce, sau întunecate și grele. Vinurile albe dulci erau prețuite de muli, vinurile negre puteau fi admirate sau evitate, în funcție de context.
În lumea greacă, vinul era amestecat cu apă în semn de civilizație. La simpozion vinul se aducea în Krater, un castron mare în care vinul era diluat și de unde era turnat apoi în cupe.
Băutul vinului neamestecat era asociat cu excesul, cu nebunia sau cu necunoașterea uzanțelor de către străini. Băutul vinului fără apă era considerat barbar. La petrecerile romane poate vinul era mai puțin diluat, dar tot era amestecat conform cu regulile sociale.

Vinul nu era doar băut, el era admirat în vase prețioase, cupe metalice frumos cizelate, sau potire din sticlă lucrată cu artă . Amforele erau marcate pentru a se cunoaște originea vinului . Vasele în care se aducea vinul la masă erau semne de rafinament , bogăție și cultură.
Scriitorii comparau vinurile, lăudau învechirea vinului, dar batjocoreau excesul vulgar.
Oamenii obișnuiți beau însă vinuri mai simple, uneori diluate din nou în posca sau amestecate cu coji de struguri rămase de la tescuire.