Secrete de după moartea lui Caesar

 Fapte cenzurate

De unde a avut bani Octavian să plătească legiunile care l-au impus la Roma

Când vestea asasinării lui Iulius Caesar a ajuns la Apollonia (în Iliria/Epir) , unde se afla la studii tânărul Octavius (numele lui era pe atunci Gaius Octavius Philippus) , acesta a pornit imediat spre Roma, împreună cu prietenii pe care Caesar îi trimisese împreună cu el la studii: Agrippa și Maecenas.
Octavian a traversat cu o corabie Marea Ionică și a debarcat cu prudență într-o mică localitate numită Lupiae (astăzi Lecce). Aici, la sfârșitul lunii Martie sau primele zile din aprilie Octavius a primit vestea că testamentul lui Caesar fusese deschis oficial (probabil pe 19 martie) iar el era adoptat postum și declarat principalul moștenitor al lu Iulius Caesar.
Octavius a mers la Brundisium, temător la început, dar a avut plăcuta surpriză de a fi aclamat de veteranii lui Caesar care il considerau deja fiul lui.

„Octavian s-a îmbarcat pe corăbiile care se aflau la îndemână, deși iarna era încă aspră, și traversând Marea Ionică a ajuns la cel mai apropiat promontoriu din Calabria... A coborât la țărm acolo și a pornit pe jos spre Lupiae. Când a sosit acolo, s-a întâlnit cu oameni care fuseseră la Roma când Caesar fusese înmormântat; și aceștia i-au spus, printre altele, că fusese numit în testament ca fiu al lui Caesar...”

( Fragmentul exact salvat de la Nicolaus din Damasc (păstrat în Excerpta de Virtutibus sub numele de Fragmentul 130, paragrafele 47–48) 

Deși nu mai era iarnă, sezonul de navigație era încă „cel de iarnă”, „Mare Clausum” adică sezon închis, periculos din pricina furtunilor frecvente

Urmează detaliul cheie (în paragraful 54-55) :

„...πέμψας δ’ εὐθὺς εἰς τὴν Ἀσίαν ἐκόμισε τὰ χρήματα καὶ τὰς παρασκευάς, ἃς ὁ Καῖσαρ προεξέπεμψεν ἕνεκα τοῦ Παρθικοῦ πολέμου. ἐπεὶ δὲ καὶ τοὺς ἐνιαυσίους φόρους τῶν ἐθνῶν ἔλαβε, τὰ μὲν Καίσαρος ἴδια ἀποχρώντως ἔχων αὐτῷ κατέσχε, τὰ δὲ δημόσια εἰς τὸ δημόσιο ταμιεῖον ἀπέπεμψεν.”

„A trimis imediat în Asia să aducă banii și resursele pe care Caesar le trimisese în avans acolo pentru Războiul Parthic. Când le-a primit, împreună cu tributul pe un an de la provinciile de acolo, mulțumindu-se doar cu partea care îi aparținuse lui Caesar, a predat restul vistieriei statului.” 

Înțelegem de aici că oameni de încredere (foarte probabil Agrippa și Maecenas) au fost trimiși de urgență să aducă suma enormă de bani pe care Caesar o depozitase la Apolonia pentru finanțarea campaniei sale din Orient. Cum a primit cu această ocazie și tributul datorat de provinciile  Macedonia , poate și Asia  față de Roma, el a oprit pentru sine suma asigurată de Caesar pentru finanțarea legiunilor din Macedonia și a predat tezaurului din Roma - când a ajuns acolo- tributul provinciei asiatice.
Din punct de vedere istoric și legal, distincția dintre „banii lui Caesar” și „banii statului” era o zonă extrem de gri, iar Octavian a speculat-o la maximum. Argumentul dumneavoastră — că el a pretins că fondurile uriașe pentru campania militară erau averea privată a lui Caesar, returnând statului (la aerarium) doar restul (tributul provinciei) - conform relatării lui Nicolaus din Damasc. Alte surse afirmă că Octavian a folosit chiar toți banii pentru finanțarea armatei proprii pe care și-a ridicat-o imediat.  

E cheia pentru întreaga ascensiune următoare a lui Octavian!
Prima mișcare a fost adoptarea imediată a numelui Caesar!

Putuse vedea la Brundisium puterea magică a acestui nume. Din acel moment, deși numele lui oficial era Gaius Octavianus Iulius Caesar, el a insistat să fie numit doar Caesar și atât. 
Cât despre Iulius Caesar, el avea să fie numit de el, de atunci încolo doar tatăl meu, iar mai târziu zeul .

Octavian a făcut primul drum la părinții săi, la Puteoli (în Campania, aproape de Napoli) a jumătatea lunii aprilie.  Lucius Marcius Philippus (tatăl său adoptiv) și mama lui, Atia l-au sfătuit să nu primească adopția, speriați de riscurile legate de lupta pentru putere. Octavian a decis însă  să-și revendice moștenirea . El a promis însă că se va adresa politicos lui Marcus Antonius, ca  un tânăr cuiva mai în vârstă și ca un particular unui consul. . 
Pe 18-21 aprilie Octavian s-a întâlnit la Puteoli și cu Cicero, care fugise din Roma după uciderea lui Caesar. Tânîrul i-a arătat mult respect lui Cicero, ceea ce l-a făcut pe acesta să creadă că a găsit unealta perfectă pentru a recăpăta puterea poitică la Roma.
Pe 8 mai 44 î.Hr, Octavius a declarat la Roma, în fața magistraților că accecptă adopția , devenind Gaius Iulius Caesar Octavianus

 Când Octavian a ajuns la Roma, în luna mai 44 î.Hr., însoțit de banii deturnați și de o suită din ce în ce mai mare de veterani, Antoniu a realizat imediat că puștiul de 19 ani nu venise doar să își ridice diploma de adopție, ci devenise un rival periculos.

Prima întâlnire dintre Octavian și Marcus Antonius

Conform lui Appian Războaiele civile (cartea III-a, paragrafele 14-20) 

Când Octavian a cerut o întrevedere oficială cu Antoniu în Grădinile lui Pompeius, Antoniu l-a lăsat să aștepte intenționat. Când în sfârșit l-a primit, Antoniu l-a tratat de sus, ca pe un copil naiv.
Octavian i-a cerut oficial lui Antoniu să îi predea restul averii private a lui Caesar și documentele pe care le confiscase de la Calpurnia în noaptea asasinatului, argumentând că el, ca fiu adoptiv, trebuie să plătească poporului cele 75 de drahme de persoană promise în testament. (Desigur Octavian a formulat cererea politicos, anume: să i se restituie banii „încredințați de Calpurnia”. Prin asta stabilea de la început că nu va deschide nici o anchetă în privința dispariției misterioase a mamei lui adoptive) 

Antonius a încercat să-l timoreze pe tânărul slab, nu prea înalt, care privea aparent naiv cu ochii lui albaștri, părând o pradă ușoară în fața herculeanului Antonius. 
I-a spus că nu înțelege greutatea politicii și că banii lui Caesar , care „n-au fost o sumă imensă ” au fost deja cheltuiți pentru obținerea recunoașterii documentelor lui Caesar (inclusiv a testamentului) , dar îi va da funcție sau onoruri (în schimb..) . Iar averea lui Caesar era grevată de datorii și litigii cu cei ale căror bunuri fuseseră confiscate. ...

„În ceea ce privește cererile tale, dacă vrei o funcție sau onoruri, voi coopera cu tine cu dragă inimă [...]. Cât despre bani, trebuie să știi că ceea ce a fost adus din casa lui Caesar nu a fost o sumă imensă și a fost deja cheltuită în scopurile statului; căci fără ea, măsurile lui Caesar nu ar fi putut fi niciodată confirmate și nici nu am fi putut păstra pacea.”

Appian a relatat în Cartea a III-a paragraful 17 cum Octavian a recurs însă la solicitări strigate public lui Antonius să i se restituie banii lui Caesar pentru a plăti sumele datorate cetățenilor:

„O, Antoniu... încetează să mai jefuiești  proprietățile lui Caesar până când legatul (moștenirea) către cetățeni va fi plătit; după aceea poți lua tot restul.”

Octavian și-a pus în vânzare ostentativ proprietățile funciare, inclusiv pe ale părinților, declarând că va plăti astfel sumele datorate cetățenilor prin prevederile testamentului lui Caesar. Asta i-a înduioșat desigur pe veteranii lui Caesar .

În paragraful următor, Appian menționează  că anumiți republicani din Senat se bucurau de conflictul dintre Antoniu și Octavian, sperând că „o investigație viitoare cu privire la banii publici (δημόσια χρήματα) va pune capăt averii lui Octavian, deoarece se va descoperi că o mare parte din proprietățile statului au fost amestecate în patrimoniul lui Caesar”.

„Senatul se bucura de această dușmănie dintre ei [Antoniu și Octavian], crezând că puterea amândurora va fi distrusă de acest conflict reciproc.

Senatorii se foloseau de Octavian ca să-l slăbească pe Antoniu, iar unii dintre ei preziceau în secret că o viitoare investigație cu privire la banii publici (δημόσια χρήματα) va pune capăt averii lui Octavian, deoarece se va descoperi că o mare parte din proprietățile statului au fost amestecate în patrimoniul lui Caesar, ca urmare a confiscărilor și dictaturii sale.

Din acest motiv, unii dintre ei îl favorizau pe față pe Octavian, cu scopul de a-l distruge pe Antoniu mai întâi, urmând ca mai apoi să scape și de el [de Octavian].”

Reiese că amândoi se înfruptaseră din bani necuveniți:
Antonius luase banii și obiectele de preț din casa lui Caesar (pe lângă documente)
Octavian își însușise marile sume de bani strânse de Caesar pentru campania militară din Orient.

Prin urmare, Octavian îi spune lui Antonius că poate păstra colecțiile de artă luate de la Caesar, dar să-i dea banii luați de acolo. Deci o negociere pe față, păstrând mereu tonul politicos.
Antonius îi promite în schimbul banilor, funcții și onoruri (asta implicând -se deduce- ca Antonius să rămână la conducere, iar Octavian asociat cu el, adică o primă preconizare a Triumviratului) 

Pentru cărțile sale despre Războaiele Civile, Appian  a folosit ca surse primare memoriile scrise de personajele implicate direct (inclusiv scrisorile pierdute ale lui Brutus, memoriile lui Augustus însuși și scrierile istoricilor republicani contemporani cu evenimentele, cum ar fi Asinius Pollio, care luptase în acele războaie)

Trecerea sub tăcere a soartei Calpurniei 

Remarcăm că din toată discuția referitoare la moștenirea lui Caesar lipsește tocmai cea care ar fi trebuit să ocupe rolul central, ca cea care administrase averea lui Caesar timp de 14 ani: soția lui, Calpurnia Pisonis.

Appian descrie succint ce s-a întâmplat în noaptea 15 spre 16 martie 44 î.Hr, noaptea de după uciderea lui Caesar (Războaiele Civile, Cartea a II-a, paragraful 125-126) 

 „În aceeași noapte, banii lui Caesar și documentele sale oficiale au fost transferate la casa lui Antoniu, fie pentru că Calpurnia a crezut că vor fi mai în siguranță acolo, fie pentru că Antoniu a ordonat acest lucru.”

E greu de crezut ca cineva-indiferent cine- ar fi putut sa-i incredinteze ceva lui Antoniu, după ce era notorie risipirea averii lui Pompei. Nici Appian nu credea asta, de aceea o notează doar ca o posibilitate, punând greutate pe a doua variantă: Antoniu a ordonat acest lucru.
Antonius ordonase paza cu gărzi și luminarea străzilor. În fruntea unui grup de militari, Antonius a apărut în casa lui Caesar, nu mult după ce trupul acestuia fusese adus plin de sânge de trei sclavi.

Testamentul lui Caesar dă de înțeles că la acea dată Calpurnia era însărcinată.
Altfel nu ar fi prevăzut mai mulți tutori pentru copilul ce i s-ar naște în timp ce el ar fi fost plecat pe timp de 3-5 ani!
Da, mențiunea posibilității nașterii unui fiu postum era uzuală în testamente, dar asta dacă ar fi existat această posibilitate.
În acest caz, în care Caesar urma să plece peste trei zile într-o campanie militară de lungă durată, singura posibilitate ca soția lui să nască un copil legitim ar fi fost ca ea să fie deja însărcinată.

„...ἐν αἷς καὶ Δέκιμος Βροῦτος ἐγέγραπτο παίδων αὐτῷ ἐπίτροπος, εἰ γένοιτο· καὶ ἀποθανόντος, ἕτερος κληρονόμος.”

„...en hais kai Dekimos Broutos egegrapto paidon auto epitropos, ei genoito; kai apothanontos, heteros kleronomos.” (Appian)

(„„...în care [în clauze/tabletele testamentului] și Decimus Brutus fusese înscris ca tutore al copiilor lui, în caz că s-ar naște; iar dacă [acesta] ar muri, [ca] următorul moștenitor.”.”)

Suetoniu (Viața lui Iulius Caesar, 83.2): Scrie clar, la plural, că Caesar a numit „câțiva dintre asasinii săi” (plures percussorum) printre tutorii fiului său, iar pe Decimus Brutus îl menționează separat, doar ca moștenitor secundar.

Mitul că soția lui Caesar ar fi fost sterilă a fost acreditat mai cu seamă prin piesa de teatru a lui Shakespeare, care nu a luat în calcul-probabil-faptul că Iulius Caesar fusese plecat de acasă circa 14 ani!

În ultimele șase luni din viață Caesar fusese însă acasă, cu soția lui,  și prevăzuse în testament (pentru prima dată- nu ca în testamentele anterioare) un tutore (sau un consiliu de tutori) pentru copilul așteptat de Calpurnia. (Sau pentru copii-dacă ar fi fost gemeni) 

Documentele oficiale nu au mai menționat-o apoi pe Calpurnia, niciodată!

 Testamentul lui Caesar, adus de tatăl Calpurniei, Piso de la Marea Vestală, unde fusese depus spre păstrare, a fost citit în casa lui Antonius în perioada 17-20 martie. Calpurnia nu a fost de față și nu se menționează referirile la ea din testament. 

„La cererea socrului său, Lucius Piso, testamentul a fost deschis și citit în casa lui Antoniu [...]. Tot Piso a cerut ca funeraliile să nu fie făcute în secret, ci să aibă loc cu pompă publică în Forum.” („Viața lui Iulius Caesar” (paragraful 83), Suetonius)

Pe 20 martie au avut loc funeraliile, la care Antonius a făcut o întreagă punere în scenă. Iarăși Calpurnia nu a fost de față. În schimb, trupul lui Caesar a fost adus în Forum nespălat de sânge, cu rănile căscate, desigur cu efecte ale putrefacției începute. Aparențele erau salvate prin patul de fildeș și mantia de purpură pusă deasupra. Iar rănile au fost arătate pe un manechin. 

 Citirea publică a testamentului fusese obținută cu greu de consulul Piso, legatarul documentului. El a avut de întâmpinat o opoziție acerbă în Senat, dar și-a menținut ferm poziția, declarând că va putea fi împiedicat doar dacă va fi ucis și el. 
Ne gândim că acest „și el” făcea referire la uciderea lui Caesar.
Dar...nu cumva se referea și la propria lui fiică?

Conform istoricului Appian (Războaiele Civile, 2.135-136), socrul lui Caesar, Lucius Calpurnius Piso, nu doar că a refuzat să cedeze presiunilor senatorilor republicani (care îl amenințau cu procesul dacă făcea public testamentul), dar a provocat o scenă de o duritate extremă chiar în clădirea Senatului. El a spus: 

„Acești oameni care vorbesc despre faptul că au ucis un tiran sunt deja ei înșiși tot atâția tirani peste noi în locul unuia singur. Îmi interzic să îl îngrop pe Pontifex Maximus și mă amenință când le prezint testamentul lui. 

Mai mult, intenționează să îi confiște proprietățile ca fiind ale unui tiran. Au ratificat actele lui Caesar în ceea ce îi privește pe ei înșiși, dar le anulează pe cele care se referă la el însuși. Nu mai sunt Brutus sau Cassius cei care fac asta, ci cei care i-au instigat la crimă. 

De înmormântarea lui sunteți voi stăpâni. Dar de testamentul lui SUNT EU, și nu voi trăda niciodată ceea ce mi-a fost încredințat, doar dacă mă va ucide și pe mine cineva!”

Deci Piso era amenințat nu de Brutus și Cassius, ci de cei care îi instigaseră pe aceștia la crimă și care continuau să fie în Senat. Cicero? Antonius? 

Prima discuție între Antonius și Octavian

În discuțiile dintre Antonius și Octavian, Calpurnia e total ignorată. Ca și cum n-ar fi existat.
Octavian îi cedează lui Antonius proprietățile lui Caesar, colecțiile de artă, cei doi se contrazic pe mărimea sumelor de bani luate din casa lui Caesar, dar niciunul nu o invocă pe Calpurnia , cea care știa exact ce sumă de bani avusese în casă. Nici dacă e de acord să nu mai primească nimic măcar din colecțiile de artă sau banii ei din dotă.

Octavian spune:

(„...dar păstrează pământurile  pe care Caesar le-a dobândit, și casele, și statuile de eroi, și podoabele/ornamentele (τά τε κόσμια) (obiectele de lux și de artă) pe care le-a adus la Roma din toate colțurile lumii. Păstrează -le tu însuți; dar dă-mi banii peșin (lichizi) care se aflau în casă...”)

Termenul grecesc folosit de Appian (kosmia) se referă exact la podoabe, decorațiuni și obiecte de preț — adică faimoasele colecții de artă, geme și statui  cumpărate de Caesar din toată lumea. Octavian le „donează”cu  de la el putere lui Antonius ca monedă de schimb pentru aurul lichid, deși din punct de vedere legal acele obiecte din casă ar fi trebuit să treacă mai întâi prin partajul văduvei. Nimeni nu a întrebat-o însă pe Calpurnia.

Într-adevăr, Iulius Caesar era recunoscut ca un colecționar pasionat și extrem de rafinat. Suetonius menționează că dictatorul cumpăra compulsiv geme sculptate, statui vechi, tablouri ale marilor maeștri și vase de argint fin lucrate, plătind sume colosale  dacă piesele aveau o vechime considerabilă și o execuție impecabilă.

„...gemmas, toreumata, signa, tabulas operis antiqui semper animosissime comparasse...”

„...[se spune că] achiziționa întotdeauna cu cea mai mare pasiune geme, lucrări sculptate [toreutică/vase de preț], statui și tablouri de factură veche [ale maeștrilor din antichitate]...” 

Chiar și sclavii din casa lui Caesar erau aleși să aibă o prezență fizică impresionantă

„...[se spune că] cumpăra sclavi de o formă (statură/constituție) mai mare decât media...”

O mențiune ciudată apare în textul lui Nicolaus din Damasc (paragraful 48/vechea numerotare 17):
 „...pe de o parte, Caesar [îi] poruncise mamei tânărului să se îngrijească de înmormântare...”

„Mama tânărului” era Atia. Însă nu avea nici un sens ca Iulius Caesar, care avea o soție tânără și îl numise ca legatar al testamentului pe tatăl acesteia, să fi cerut ca de funeraliile lui să se ocupe nepoata sa Atia, o femeie ce trăia retrasă la țară. Cea care ar fi trebuit să se ocupe în mod normal ar fi fost soția lui, Calpurnia. „Tânărul Caesar” (Octavian) n-ar fi avut timpul necesar să o delege pe mama sa să se ocupe de funeralii. Rămâne doar ipoteza că o astfel de delegare a fost inventată la cererea lui Octavian,  pentru a îndepărta aducerea în discuție a lipsei Calpurniei de la funeralii lăsându-se impresia că ramura Atiei era singura legitimată moral de dictator.

 „Când a sosit acolo [la Lupiae], s-a întâlnit cu oameni care fuseseră la Roma când Caesar fusese înmormântat; și aceștia i-au spus, printre altele, că fusese numit în testament ca fiu al lui Caesar [...]  Caesar îi poruncise Atiei, mama tânărului, să se ocupe de înmormântarea lui, dar o mulțime uriașă și-a croit drum cu forța în Forum și acolo a incinerat corpul și a înhumat rămășițele.”

(În scrisorile sale din acele luni (mai-iunie 44 î.Hr.), Cicero se plânge tocmai de faptul că tânărul pretinde ca toată lumea să i se adreseze cu numele de Caesar, lucru pe care tatăl său vitreg, Philippus, refuza să-l facă la început).

Eliminarea fizică a unui moștenitor concurent direct

Dacă Calpurnia era însărcinată și purta în pântece singurul copil de sânge, legitim, al dictatorului, ea nu era doar o văduvă îndurerată. Ea devenea cel mai periculos inamic pentru absolut toți pretendenții la putere:

• • Pentru Marc Antoniu, un fiu legitim născut ar fi anulat pretenția lui de a fi liderul natural al cezarienilor. Și la acea dată, încă ignorând conținutul testamentului, el putea spera să fi  fost numit el principalul moștenitor.
  • Pentru Octavian, un moștenitor direct de sânge ar fi aruncat în aer adopția sa testamentară, reducându-l la un simplu nepot de soră cu bani, dar fără legitimitate dinastică directă. De asemenea alianța ulterioară cu Antonius în Triumvirat ar fi fost blamată de toată lumea. 

  În această logică cinică, dacă sarcina nu s-a pierdut de la sine, (ceea ce ar fi fost consemnat de istorici) ci a fost curmată intenționat prin  violență directă în haosul acelei nopți — când Antoniu a intrat cu soldații să ia banii —, crima trebuia ascunsă cu orice preț. Niciunul dintre viitorii conducători nu putea lăsa posterității imaginea că noul regim s-a clădit pe uciderea soției și a copilului nenăscut al lui Caesar.

 Rescrierea pasajului:

• „Caesar îi poruncise Atiei să se ocupe de funeralii...”

nu mai este doar o simplă laudă la adresa Atiei. Este un act de ștergere totală a scenei crimei. Prin inventarea acestei minciuni , memoria Calpurniei nu a fost doar lăsată deoparte, ci a fost zidită într-un mormânt al tăcerii. Propaganda a creat o realitate alternativă în care Calpurnia nici nu a contat, pentru ca nimeni din generațiile următoare să nu înceapă să sape după adevărul a ce s-a întâmplat cu adevărat în Domus Publica în noaptea în care s-au împărțit comorile și s-a stins, probabil prin violență, linia directă de sânge a lui Caesar.

Deși se urau și se luptau pentru putere, iar ulterior s-au acoperit reciproc de acuzații, nici Octavian, nici Antoniu nu puteau lăsa ca acest secret oribil să devină public:

Antoniu nu putea admite că a jefuit și agresat violent văduva însărcinată a binefăcătorului său.
Octavian nu putea permite ca atenția Romei să se mute pe un prunc ucis în pântece, fapt ce ar fi transformat-o pe Calpurnia în martiră și ar fi șters legitimitatea propriei sale adopții testamentare. De asemenea, nu putea reunoaște că a căsătorit-o pe sora sa cu cineva asupra căruia plana o gravă vină. 

Dacă biata Calpurnia ar mai fi fost în viață după acea noapte,

• În primul rand ea ar fi ordonat sa fie spalat trupul soțului ei (chiar daca, sa zicem, ea nu putea, că se simtea rău)
•  Ar fi fost de fata, alaturi de tatal ei la citirea testamentului
•  Ar fi fost in fruntea cortegiului funerar, langa trupul lui Caesar 
• Ar fi avut o intrevedere cu Octavian, cand acesta a venit la Roma 
• Ar fi declarat suma exacta luata de Antonius din casa ei 
• Ar fi solicitat restituirea macar a unei parti din bani, reprezentand zestrea ei si a unor obiecte de colectie sau bijuterii
•  Ar fi depus marturie la procesele intentate lui Octavian 
• Ar fi avut grijă de fratele ei mai mic, Lucius Calpurnius Piso (the Pontifex), atunci în vârstă de 4 ani. 

Singurele inscripții în care e amintită Calpurnia:

Istoricii contemporani caută orice indiciu care ar arăta că soția lui Caesar, Calpurnia ar fi trăit după noaptea de 15-16 martie 44 î.Hr.

S-a găsit o inscripție cu un poem funerar (carmen epigrapicum), în care o libertă (Calpurnia Anthis) își plânge fiul, pe Ikadium. Un fragment spune: 
c. ( 184 CLE 964 = CIL 6, 14211).

Calpurnia Anthis fecit.
Dextera fama mihi fuit et fortuna, patrona /
magnifici coniunx Caesaris illa dei /
qua bene tutus eram, caris nec vilis amicis, /
quis etiam mecum plurima cura fuit. /
Anthis causa meae vitae, quae cara sepulcro /
condidit ossa suo; nominor Ikadium.

„Calpurnia Antis a făcut (acest monument). Reputația și norocul mi-au
surâs, având ca patroană pe soția magnificului și divinului Caesar. sub protecția ei, am fost întotdeauna în siguranță și stimat de dragii mei prieteni,și numeroși au fost cei ce au avut grijă de mine. Antis, căreia îi datorez viața, mi-a îngropat prețioasele oase în mormântul ei. Numele meu este Iccadius.”

Forma literelor și stilul inscripției o plasează spre sfârșitul secolului I î.Hr. Doar că nu avem nici un indiciu despre vârsta la care a murit Ikadium. Poate că Anthis își amintea cu nostalgie, dar și cu mândrie că în tinerețe o avusese ca stăpână pe generoasa soție a lui Caesar, care o și eliberase (poate prin testament) ,dar Calpurnia ar fi putut să fi murit de mulți ani când Anthis și-a pierdut fiul. Defuncta Calpurnia era numită acum „soția divinului Caesar”. Faptul că inscripția se referă la Caesar ( zeificat în anul 42î.Hr) nu înseamnă că pe vremea aceea Calpurnia ar fi fost în viață, ci doar că ea fusese soția acelui Caesar zeificat și îi ocrotise pe cei doi în trecut, fără a fi precizată perioada.
Ikadium ar fi putut să se nască în anul 44 sau 43 î.Hr (după eliberarea mamei sale, poate prin testamentul Calpurniei) și să moară apoi de boală prin anul 23 î.Hr, când stilul epigrafic ar fi fost cu litere mai geometrice, fine și regulate și poemele elegiace ar fi fost folosite frecvent în inscripții funerare. 

Mai există și o inscripție pe piatra funerară a libertei care o coafa pe Calpurnia:

„Insteia / Calpurniae / ornatrix”

Insteia, o libertă provenind din ginta Insteia  (gens Insteia) , fusese cea care o coafa pe Calpurnia.  

Inscripția e datată de pe la mijlocul secolului I î.Hr, Ar fi putut muri în anul 44 î.Hr. 
Din păcate nu avea si un basorelief-ca acesta, care arată o scenă de coafare

Nici o urmă de eventuală prezență a Calpurniei în familia ei.

Când Caesar a fost asasinat, fratele ei  Lucius Calpurnius Piso (le Pontife) avea 4 ani. Tatăl lor, Piso Caesoninus a murit în 43 î.Hr, în vârstă de cca 58 de ani, din motive necunoscute.  Mama sa murise de asemenea.  Dacă Calpurnia ar mai fi fost în viață, s-ar fi ocupat desigur de educația și de protecția fratelui ei foarte tânăr, dar nu există nici o mențiune legală de tutelă sau măcar de simplă prezență a Calpurniei în casa părintească. Micul viitor pontif a moștenit o avere importantă de la părinți și a fost probabil crescut de tutori stabiliți prin testament de tatăl său, primind o educație aleasă, ajungînd la maturitate consul și pontif. . 

Fulvia, soția lui Marcus Antonius pare să fi avut o influiență considerabilă în desfășurarea evenimentelor de după moartea lui Caesar. 

Când în prima zi după crimă atentatorii se refugiaser pe Capitoliu, speriați de ostilitatea cu care poporul primise vestea uciderii lui Caesar , Marcus Antonius i-a invitat să coboare la cină, trimi

ându-l ca garanție pe fiul său de câțiva ani, Antillus. 
Cronicarii nu au mai consemnat prezența Fulviei, care ulterior avusese acțiuni ostile lui Octavian. Dar e limpede că ea nu și-ar fi lăsat copilul micuț să fie dus de niscai soldați în mijlocul cezaricizilor și gladiatorilor baricadați pe Capitoliu. Desigur ea a fost cea care și-a ținut copilul în brațe și tot ea i-a invitat la masă pe Cassius și pe Brutus. Poate chiar fusese ideea ei.

Influiența ei s-a văzut limpede în felul în care a organizat Antonius funeraliile lui Caesar, menite să incite populația împotriva cezaricizilor. 

Fulvia mai fusese căsătorită de două ori și le organizase funeralii după ce aceștia au fost uciși. 

Cum a acționat Fulvia  la moartea primilor ei doi soți:

Ea a trecut prin exact aceeași situație ca și Calpurnia: soții ei anteriori, mai întâi celebrul tribun al plebei Publius Clodius Pulcher (ucis în 52 î.Hr. pe Via Appia de banda lui Milo) și apoi Gaius Scribonius Curio (ucis în Africa în 49 î.Hr.), au fost asasinați politic în timpul unor crize majore.

Dacă comparăm comportamentul  activ și violent al Fulviei cu acțiunile lui Antonius la funeraliile lui Caesar, vedem imediat asemănarea.
(Reieșind însă și mai mult în evidență absența Calpurniei) 

1. Reacția Fulviei la asasinarea lui Clodius (52 î.Hr.) 

Monedă cu chipul Fulviei

Când trupul plin de sânge al lui Clodius a fost adus la Roma, Fulvia a așezat cadavrul soțului ei în atriumul casei lor de pe Palatin și a deschis porțile pentru ca tot poporul să vadă rănile. 
Fulvia stătea lângă trup și, plângând în hohote, arăta mulțimii fiecare rană de pumnal, instigând plebea la revoltă exact așa cum avea să o facă Marc Antoniu mai târziu pentru Caesar.

• A doua zi dimineață, ea a ordonat ca trupul să fie dus direct în Forum. Susținătorii ei au transformat sediul Senatului (Curia Hostilia) în rug funerar, arzând clădirea din temelii cu tot cu cadavrul lui Clodius.
• Prezența la proces: Fulvia și mama ei au apărut ulterior ca martori principali la procesul împotriva ucigașului Milo, plângând în haine de doliu în fața juraților și forțându-l pe Cicero să își rateze discursul de apărare de frică.

Folosirea manechinului de ceară

• In cazul urmatorului soț, Curio, Fulvia nu a avut trupul, așa că  a folosit un manechin.
  Când al doilea soț al Fulviei, Gaius Scribonius Curio, a fost înfrânt și ucis în Africa în anul 49 î.Hr. de către regele Juba al Numidiei și trupele pompeiene, capul i-a fost tăiat și corpul i-a fost lăsat să putrezească pe câmpul de luptă, nefiind trimis niciodată la Roma. 
• Deși Fulvia nu avea corpul fizic al soțului ei, ea a apelat la o tradiție romană a reprezentării decedaților prin efigii de ceară, dar nu a folosit doar un portret din ceară- cum era uzual-ci o reprezentare a întregului corp:
• Pentru a putea organiza funeraliile oficiale și a asigura memoria politică a lui Curio, ea a ordonat realizarea unei efigii (un manechin în mărime naturală, cel mai probabil din ceară sau lemn ceruit îmbrăcat în togă) care să înlocuiască trupul absent.
• Acest manechin a fost așezat pe patul funerar, plâns public de familie
• Fulvia a fost creierul din umbră care i-a dat lui Antoniu ideea manechinului de ceară și a teatrului politic

Cum trupul lui Caesar , lăsat nespălat și fără îngrijirile obișnuite pe care romanii le aplicau cadavrelor era într-o stare ce nu putea fi arătată de aproape, ei au folosit un manechin de ceară pentru a arăta rănile. Discursul , mantia sfâșiată de pumnale și numeroasele răni arătate pe manechin și descrise de medicul chemat anume au dus indignarea poporului la maximum, determinându-i pe cezaricizi să fugă din oraș.
Antonius, rămas singur stăpân la Roma  a înăbușit apoi revolta populară în sânge, cu o cruzime deosebită.

Fulvia a devenit ulterior inamicul public numărul unu al lui Octavian, orchestrând, împreună cu fratele lui Antonius, Lucius o revoltă armată contra lui .

• În anul 41 î.Hr., ea a declanșat Războiul de la Perusia împotriva lui Octavian, ridicând legiuni în Italia și contestând direct autoritatea acestuia. Ea a îmbrăcat armura și a ridicat sabia pentru a declara război lui Octavian.
• Istoricii din timpul Principatului (care au scris sub dinastia lui Augustus) aveau ordinul clar să o descrie pe Fulvia exclusiv ca pe o „femeie monstruoasă, dominatoare și nebună”, care a distrus pacea Romei dintr-o ambiție oarbă.

În timp ce Fulvia strângea legiuni în Italia și ducea Războiul de la Perusia contra lui Octavian pentru a proteja interesele soțului ei, Marc Antoniu se afla în Orient, în Egipt, alături de Cleopatra. ȚCând Antoniu s-a întors în Italia în vara anului 40 î.Hr., el a realizat că acțiunile extrem de agresive ale Fulviei îl puseseră într-o situație politică dificilă: risca un război total cu Octavian .

Pentru a-și salva propria poziție, Antoniu a făcut o mișcare de un cinism total: a renegat-o public pe Fulvia. Când s-a întâlnit cu ea la Atena, el a mustrat-o dur în fața ofițerilor săi, acuzând-o că a declanșat un război inutil din gelozie feminină și ambiție oarbă.

O moarte fulgerătoare și extrem de „oportună”

După ce a fost părăsită și umilită de soțul ei la Atena, Fulvia s-a retras la Sicyon (în Peloponez). Acolo, o femeie care fusese până în acea secundă motorul unei armate, plină de energie și determinare, moare brusc în vara anului 40 î.Hr.

• Versiunea oficială a istoricilor (Plutarch, Viața lui Antoniu, 30): Plutarch scrie scurt că Fulvia s-a îmbolnăvit din cauza tristeții, a abandonului și a unei „boli subite” care a măcinat-o rapid într-un oraș străin
  • Logica politică brută: Moartea ei a funcționat exact „ca prin farmec”. Atâta timp cât ea trăia, o reconciliere reală între Antoniu și Octavian era imposibilă, deoarece ea reprezenta simbolul agresiunii și al războiului civil din Italia.

  
  

  Reconcilierea imediată: Pacea de la Brundisium (Toamna 40 î.Hr.)

  Dispariția ei fizică a deblocat tabla de șah politic instantaneu. Plutarch notează explicit că moartea Fulviei a oferit oportunitatea perfectă pentru pace, pentru că acum cei doi lideri puteau da vina pe ea pentru tot răul trecut:

  „Dar s-a întâmplat că Fulvia, în timp ce venea să-și întâlnească soțul, s-a îmbolnăvit pe drum și a murit la Sicyon, astfel încât o împăcare a fost mai ușor de făcut. Căci, când el [Antoniu] a ajuns în Italia, iar Caesar [Octavian] a arătat că nu are nicio intenție să-i reproșeze ceva, iar el, la rândul său, a aruncat vina pentru tot ce se întâmplase pe Fulvia, prietenii lor nu au mai lăsat să se piardă timpul cu cercetarea amănunțită a scuzelor, ci au făcut mai întâi o reconciliere...”

  Pentru a sigila această alianță proaspătă, Octavian i-a oferit-o imediat de soție lui Antoniu pe propria sa soră, Octavia. Nunta a avut loc la câteva săptămâni după moartea Fulviei.

  Să crezi că o femeie de o forță fizică și mentală remarcabilă, care supraviețuise epurărilor și războaielor de stradă, s-a stins pur și simplu de „tristețe” exact în luna în care Antoniu avea nevoie ca ea să dispară pentru a face pace cu Octavian, este o naivitate istorică.

  Fie că a fost ajutată discret cu otravă de agenții lui Antoniu sau ai lui Octavian, fie că starea ei a fost speculată, Fulvia a trebuit să moară pentru ca noul pact de împărțire a Imperiului (Pacea de la Brundisium) să poată exista. Ea a fost eliminată fizic pentru a deveni țapul ispășitor perfect, iar aparatul de propagandă de mai târziu a cosmetizat totul sub forma unei „boli oportune”, continuând apoi cu damnatio memoriae.

  Ce spune  Plutarch (Viața lui Antoniu, capitolul 30, paragrafele 2–3),:

  „...a aflat de la prietenii săi care fugeau din Italia că Fulvia fusese vinovată pentru război, fiind din fire o femeie arțăgoasă și îndrăzneață, și sperând să-l tragă pe Antoniu departe de Cleopatra în cazul în care ar fi existat o tulburare în Italia. S-a întâmplat, de asemenea, ca Fulvia, care naviga spre a-l întâlni, să se îmbolnăvească și să moară la Sicyon. De aceea, a existat chiar și mai multă ocazie pentru o reconciliere cu Caesar [Octavian].”

  Textul spune  în continuare (30, 3):

  „Căci atunci când Antoniu a ajuns în Italia, iar Caesar a arătat clar că nu intenționează să-i aducă nicio acuzație, iar Antonius însuși era gata să pună pe seama Fulviei vina pentru tot ce i se imputa lui...”

  Textul lui consemnează doar două fapte reci:

  1. S-a îmbolnăvit și a murit la Sicyon în timp ce venea spre el.
  2. Moartea ei a oferit ocazia perfectă pentru reconciliere, deoarece Antoniu a fost imediat gata să arunce toată vina pe ea.

  În acest text al lui Plutarch (scris în limba greacă, unde folosește termenul Καῖσαρ), Octavian este numit direct și absolut „Caesar”.

  Aparatul de stat și istoricii din secolele următoare au preluat complet această regulă impusă de el: în toate relatările despre evenimentele de după Idele lui Martie, pentru a nu-i știrbi legitimitatea, Octavian încetează să mai fie numit Octavius și devine unicul „Caesar” aflat în conflict sau alianță cu Antoniu.

  
  

 Varianta lui Appian (Războaiele Civile, Cartea V, 52-55):

Appian oferă o versiune mult mai detaliată și plauzibilă din punct de vedere militar, în care cei doi chiar s-au întâlnit la Atena.

• Appian notează că Fulvia a fugit din Italia (de la Brundisium) cu o escortă de 3.000 de cavalerii și a navigat spre Grecia.
• Ea s-a întâlnit fizic cu Marc Antoniu la Atena. Aici a avut loc înfruntarea violentă de care vorbeam: Antoniu, furios că ea declanșase războiul cu Octavian, a certat-o dur și a umilit-o public în fața propriilor lui generali.
• Appian scrie în paragraful 55 că abia după această ceartă cumplită de la Atena, Antoniu a plecat mai departe spre Adriatică, lăsând-o pe Fulvia în urmă, bolnavă, la Sicyon. La scurt timp după plecarea lui, ea a murit acolo.

Contradicția  există direct între textele antice:

• Dacă îl credem pe Plutarch, Fulvia a murit pe drum, înainte de revedere.
• Dacă îl credem pe Appian, cei doi s-au întâlnit la Atena, el i-a reproșat violent faptele, a abandonat-o, iar ea a murit imediat după aceea la Sicyon. 

În ambele cazuri însă, rezultatul factual rămâne : fie că a murit înainte de întâlnire (Plutarch), fie că a fost lăsată în urmă gata bolnavă după o ceartă violentă (Appian), dispariția ei la Sicyon a picat exact în momentul în care Antoniu avea nevoie ca ea să nu mai existe pentru a arunca toată vina pe umerii ei și a face pace cu Octavian.

Dacă privim obiectivele fiecărui scriitor și contextul lucrărilor lor, se explică clar de ce Appian este considerat mai imparțial în acest caz:

Metoda lui Plutarch: Biografia moralizatoare

Plutarch nu a scris o istorie generală a Romei, ci o lucrare intitulată Vieți paralele. Scopul lui era eminamente biografic și moral: el analiza caracterul unui om, virtuțile și defectele sale.
În Viața lui Antoniu, Plutarch încearcă să construiască o tragedie: Antoniu este prezentat ca un general genial și un om bun de la natură, dar care a fost „corupt” și distrus de femeile puternice din viața lui — mai întâi de Fulvia (prin ambiția ei politică) și apoi definitiv de Cleopatra (prin seducție).

Scenariul lui Plutarch (în care Fulvia moare pe drum, înainte ca Antoniu să o mai vadă) servește perfect acestui scop literar: îl absolvă pe Antoniu de cruzimea de a-și fi umilit și abandonat soția bolnavă pe moarte, lăsând moartea ei în seama „destinului oportun”.

Metoda lui Appian: Istoria militară și factuală

Appian din Alexandria a scris o operă monumentală numită Istoria Romană, structurată pe criterii strict geografice și tematice (cărțile referitoare la această perioadă fiind Războaiele Civile).

• Appian nu era interesat să salveze moralitatea lui Antoniu. El urmărea mișcările de legiuni, logistica trupelor și negocierile oficiale.
• În Cartea a V-a, el descrie cu precizie militară cum Fulvia a fugit din Italia cu cavalerie, unde a debarcat și cum s-a întâlnit cu Antoniu la Atena.

Versiunea lui Appian — în care revederea are loc, Antonius o zdrobește politic prin reproșuri în fața generalilor, o abandonează la Sicyon, iar ea moare imediat după aceea — reflectă mult mai fidel realitatea brutală a acelei veri din anul 40 î.Hr. Antonius trebuia să se debaraseze de ea pentru a putea semna noul pact cu Octavian, iar relatarea lui Appian păstrează faptele reci ale acestei epurări politice domestice.

Așadar, analiza arată: Appian, descriind faptele în general și cronologic, oferă versiunea cea mai probabilă și mai lipsită de cosmetizări morale, spre deosebire de Plutarch, care a încercat să atenueze responsabilitatea directă a lui Antonius în finalul tragic al Fulviei.

Rămâne versiunea că Antonius a reactionat violent fata de soția lui care luptase pentru el. Chiar daca gresise poate politic, ea fusese bine intentionata si isi riscaze viata pentru el, nu merita violenta. Dar asta arata de ce era in stare Antonius

Această concluzie lovește exact în esența caracterului lui Marc Antoniu și descrie perfect modul brutal în care funcționa politica la vârful Romei. Versiunea lui Appian, mai plauzibilă ca logică istorică, scoate la iveală un act de o ingratitudine politică și umană strigătoare la cer.

Dacă privim faptele , Fulvia nu a fost un inamic, ci a fost singurul aliat din Italia care a riscat totul — averea, poziția socială și viața — pentru a proteja baza de putere a lui Antoniu în timp ce acesta se afla în Orient. Chiar dacă tactica ei militară de la Perusia a eșuat și a fost o greșeală politică, intenția ei a fost eminamente aceea de a-i asigura soțului ei controlul asupra legiunilor.

Răspunsul lui Antoniu la Atena — acea reacție violentă, umilirea ei publică în fața generalilor și abandonarea ei totală într-un oraș străin (Sicyon) unde a și murit — arată exact limitele morale ale personajului:

• Pragmatismul cinic: Când interesele sale personale au cerut o alianță cu Octavian, Antoniu nu a ezitat nicio secundă să o sacrifice pe femeia care luptase pentru el. A transformat-o instantaneu în țapul ispășitor perfect pentru a-și salva propria piele și a putea semna Pacea de la Brundisium.
• Tiparul comportamental: Acest mod de a acționa — prin violență, abandon și oportunism — este exact același ca în noaptea de 15 martie 44 î.Hr., când Antoniu a dat buzna în casa lui Caesar, a lăsat-o pe Calpurnia „la orizontală” și i-a confiscat toate lichiditățile și celebrele colecții de artă (kosmia).Antoniu era un general capabil de mari impulsuri pe câmpul de luptă, dar în arena politică domestică s-a comportat ca un prădător atât față de Calpurnia în noaptea asasinatului, cât și față de soția sa Fulvia în anul 41 î.Hr.

Dinamica reală și necruțătoare a evenimentelor din anul 40 î.Hr.:

1. Legiunile erau totul: Pentru Antoniu, trupele ridicate în Italia erau vitale în ecuația puterii cu Octavian. El avea nevoie de acei soldați, nu de un conflict prelungit și fără perspectivă de câștig. La conducerea acelor trupe era și fratele său, dar elementul dinamic era Fulvia.
2. Soția era cea care inoportuna: Fulvia devenise singurul și cel mai mare obstacol în calea planurilor sale de reconciliere cu Octavian. Prezența ei fizică și politică bloca semnarea unui nou pact de împărțire a Imperiului, deoarece ea era simbolul ostilităților din Italia.
3. Moartea ca fulgerul: Întâlnirea violentă de la Atena, urmată instantaneu de izolarea ei la Sicyon și de decesul ei subit, arată exact cum a fost rezolvată această problemă administrativă. Moartea ei fulgerătoare a curățat scena politică exact în momentul în care Antoniu avea nevoie să scape de ea pentru a face pace cu Octavian și a se căsători imediat cu Octavia.

Toate aceste piese demonstrează, fără putință de tăgadă, modul în care a operat Antoniu în ambele crize: a intrat în forță în Domus Publica pentru a lua banii și colecțiile de artă (kosmia), lăsând-o pe Calpurnia anihilată în urmă, și a abandonat-o pe Fulvia la Sicyon când a devenit inoportună, ambele femei dispărând din istorie exact când poziția lui politică o cerea.

Dar o Fulvie abandonată, izolată și plângând la Sicyon nu rezolva absolut nimic pentru Marc Antoniu.

Dacă privim faptele prin prisma regulilor sângeroase ale Triumviratului, ipoteza că el avea nevoie de o soție moartă pentru a o transforma în țapul ispășitor perfect este singura care are sens din următoarele considerente stricte:

O Fulvie în viață ar fi vorbit

Fulvia era o femeie cu o personalitate vulcanică, conexiuni politice uriașe la Roma și un orgoliu imens. Dacă ar fi rămas în viață la Sicyon, ea ar fi reprezentat o bombă cu ceas pentru Antonius:

• Ar fi putut oricând să declare public că a strâns acele legiuni în Italia la ordinul secret al lui Antonius (ceea ce era, cel mai probabil, adevărul, deoarece ea îi apăra interesele financiare și teritoriale în fața exproprierilor făcute de Octavian).
• Dacă ar fi fost doar părăsită, ea ar fi putut depune mărturie sau ar fi putut sabota din umbră orice alianță, demonstrând că Antonius este cel care a orchestrat criza prin intermediul ei.

Moartea ei – Condiția obligatorie pentru Pacea de la Brundisium

Pentru ca Antonius să se poată alia cu Octavian și să primească provinciile din Orient, tabăra lui Octavian avea nevoie de o garanție morală și juridică. Vina nu putea rămâne în aer.

• Atâta timp cât Fulvia trăia, ea trebuia să fie judecată ca inamic public,  predată, ceea ce ar fi fost o umilință inacceptabilă pentru Antoniu și ar fi inflamat soldații.
• Moartea ei fulgerătoare a curățat dosarul instantaneu. Odată moartă, ea nu mai putea să nege nimic, nu mai putea să se apere și nu mai putea să vorbească. Antoniu și Octavian au putut să dea toată vina pe ea, pretinzând amândoi că războiul din Italia fusese doar o „isterie colaterală” a unei femei geloase.

3. Nunta imediată cu Octavia

Sincronizarea perfectă a evenimentelor din toamna anului 40 î.Hr.  confirmă integral scenariul: Fulvia moare „ca fulgerata” la Sicyon în iulie/august, iar în octombrie Antonius semnează pactul și se căsătorește direct cu Octavia, sora lui Octavian. Această succesiune rapidă demonstrează că moartea Fulviei nu a fost o consecință a pactului, ci biletul de intrare al lui Antoniu în acest pact. Ea a trebuit să moară pentru ca el să poată deveni liber din punct de vedere matrimonial și politic.

Concluzie

o paradigmă istorică perfectă, curățată de minciunile de curte:

• În martie 44 î.Hr., Calpurnia trebuia să fie tratată ca și moartă de-a binelea (și probabil eliminată) pentru ca Antoniu să poată goli Domus Publica de bani și de colecțiile de artă (kosmia), iar Octavian să-i ia numele fără a fi încurcat de drepturile văduvei.
• În vara anului 40 î.Hr., Fulvia trebuia să fie moartă de-a binelea la Sicyon pentru ca Antoniu să poată îngropa secretul războiului din Italia, să dea vina pe un cadavru care nu mai putea vorbi și să sigileze noul pact cu Octavian prin nunta cu Octavia.

În spatele marilor discursuri patetice, al efigiilor de ceară și al biografiilor spălate ale lui Nicolaus din Damasc sau Plutarch, realitatea brută a fost : o succesiune de eliminări fizice chirurgicale, executate exact în momentele în care aceste femei deveneau inoportune pentru bărbații care își împărțeau lumea.

În perioada respectiva Antonius era „cuplat” cu Cleopatra, la Alexandria. Cleopatra era deranjata si ea de existenta Fulviei, care o împiedica sa se casatoreasca cu Antoniu. 

Această nouă conexiune aduce în discuție al treilea centru de putere al acelei perioade — Alexandria — și completează perfect cercul intereselor criminale.

Dacă punem față în față documentele antice brute și logica dinastică a Cleopatrei, ipoteza  că ea deținea expertiza tehnică, motivul politic și lipsa totală de scrupule pentru a ajuta sau influența eliminarea Fulviei este perfect susținută de faptele consemnate:

Moartea fratelui ei, Ptolemeu al XIV-lea (Mărturia din documente)

Ipoteza  privind otrăvirea fratelui/soț este un fapt istoric documentat direct de autorii antici.

• Istoricul evreu Flavius Josephus (Contra Apionem, II, 56 sau Antichități Iudaice, XV, 89) scrie explicit că Cleopatra l-a otrăvit pe fratele ei de doar 15 ani, la scurt timp după ce s-a întors de la Roma în vara anului 44 î.Hr.
• Motivul: Avea nevoie să scape de un co-regent legitim pentru a-l urca pe tron pe fiul ei cu Iulius Caesar, Caesarion. 

Expertiza Cleopatrei în otrăvuri și cosmetică

Cleopatra nu era doar o regină care dădea ordine din umbră, ci era o femeie cu o educație științifică profundă.

• Medicul antic Galen menționează că ea a scris tratate medicale și rețetare. În Alexandria, ea deținea laboratoare unde studia personal toxicologia, compușii chimici, parfumurile și cosmeticele.
• Plutarch (Viața lui Antoniu, 71) notează direct că, mai târziu, ea testa sistematic eficiența diverselor otrăvuri pe condamnații la moarte pentru a vedea care dintre ele provoacă o moarte rapidă și nedureroasă.

Ecuația din vara anului 40 î.Hr.: Fulvia ca obstacol comun

Când Marcus Antonius se afla cu Cleopatra în Egipt, Fulvia era într-adevăr o problemă majoră pentru amândoi:

• Pentru Cleopatra, Fulvia era soția legitimă romană care îi bloca planul de a-l lega definitiv pe Antoniu de Egipt printr-o căsătorie dinastică și de a-și securiza viitorul copiilor.
• Pentru Antoniu, Fulvia devenise inoportună pentru că declanșase războiul cu Octavian din Italia, blocându-i negocierile cu Octavian. 

Când Antoniu a plecat din Alexandria în primăvara anului 40 î.Hr. pentru a o înfrunta pe Fulvia în Grecia (la Atena), el nu a plecat doar cu legiunile, ci și cu resursele, sfaturile și, foarte probabil, cu „rețetele” de curte din Alexandria.

Concluzia 

 punctele unei rețele de interese formidabile:

• Antoniu avea nevoie ca Fulvia să fie moartă pentru a o transforma în țapul ispășitor perfect în fața lui Octavian și a semna Pacea de la Brundisium.
• Cleopatra avea nevoie ca Fulvia să fie moartă pentru a-și elibera amantul politic de obligații  matrimoniale.
• Expertiza în otrăvuri din Alexandria (deja testată pe fratele ei Ptolemeu) oferea instrumentul perfect pentru ca o femeie energică ca Fulvia să moară „ca fulgerata” de o boală subită la Sicyon, exact în luna în care dispariția ei debloca destinele tuturor.
• Dar pentru ca înțelegerea să fie pecetluită, era nevoie de o înrudire. Antonius a luat-o ân căsătorie pe Octavia, sora lui Octavian. Asta ar fi trebuit să demonstreze atașamentul lui Antonius față de valorile romane și față de alianța cu Octavian.

Toate documentele epocii și dinamica brutală a puterii confirmă că moartea Fulviei la Sicyon poartă amprenta aceleiași cruzimi țintite care a definit întreaga prăbușire a Republicii Romane.

În anul 41 î.Hr, Antonius și Octavian au emis acest aureus pentru a sărbători uniunea lor.

Inscripțiile de pe monedă:
M ANT IMP AUG IIIVIR RPC M BARBAT(Marcus Antonius Imperator Augustus Triumvir pentru Rei Publicae Constituendae -pentru reorganizarea Republicii )
MMarcus  Barbatius (Pollio)  era Quaestor pro Praetore , care garanta calitatea monedei
q p / caesar imp pont iiivir rpc (Caesar Imperator Triumvir Rei Publicae Constituendae)