Scrisoare imaginată de Publius Ovidius Naso
Scrisoarea ce citești e de la Briseis, ce-ți fu răpită.
O mână barbară ce abia știe să scrie grecește.
Petele ce le vezi sunt făcute de ale mele lacrimi, dar lacrimile cât cuvintele cântăresc .
Dacă-i e permis unei sclave și unei soții să se plângă puțin de tine, trebuie să mă plâng și eu puțin, stăpânul și soțul meu.
Căci fost-am livrată pe loc regelui ce mă cerea, nu-ți găsesc vină, deși nu ești chiar fără pată pentru graba cu care am fost dată în mâinile lui Eurybates și Taltybius îndată ce ei m-au cerut.
Privind unul la altul, ei se întrebau în tăcere unde e dragostea noastră.
Se mai putea amâna. Răgazul mi-ar fi fost de folos în durerea mea. Am plecat, vai, fără să te sărut, dar vărsând lacrimi și smulgându-mi părul.
Biata de mine! Mi s-a părut că eram luată iar în robie. Mereu am vrut , profitând de neatenția paznicilor, să vin înapoi, dar dușmanul era acolo, gata să prindă o femeie timidă.
Mă temeam, dacă aș fi îndrăznit, să fiu prinsă apoi noaptea și dusă ca sclavă la vreo noră a lui Priam.
Dar eram predată. Fără îndoială, trebuia.
Tu aștepți și mânia ta izbucnește greu.
Chiar fiul lui Menoete însuși , martor la plecarea mea, mi-a șoptit:
„De ce plângi? curând te vei întoarce”
E puțin lucru că nu m-ai cerut. Tu te opui să fiu predată, Achille.
Hai, poartă acum numele de amant pasionat.
Fiii lui Telamon și Amyntor au venit la tine. Cu unul ești rudă de sânge, celălalt âți e însoțitor. Cu ei venise și fiul lui Laerte. Ei trebuiau să mă-nsoțească la întoarcere. Dulci rugăminți au ridicat prețul magnificelor daruri: douăzeci de castroane de aramă frumos finisate și șapte trepiede a căror artă valorează cât și materialul. S-au adăugat zece talanți de aur, doisprezece cai învățați să câștige și, ceea ce era în plus, tinere din Lesbos de mare frumusețe , căzute în captivitate după ruinarea patriei lor.
Cu toate aceste daruri ți se oferă ca soție- dar ai tu nevoie de o soție?- una dintre cele trei fiice ale lui Agamemnon.
Dacă tu ai fi vrut să mă răscumperi cu bani de la fiii lui Atreu, ce ar fi trebuit să dai și refuzi să primești?
Cu ce-am greșit să merit disprețul tău; unde fugi așa departe de tine amorul tău nestatornic?
Contrariul norocului îi urmărește fără pas pe nefericiți? Un vânt mai prielnic nu va sufla și pentru mine?
Am văzut năruindu-se sub armele tale meterezele Lyrnessei-și totuși eram o parte a patriei mele.
Am văzut căzând trei războinici, asemănători în naștere și în moarte.
Mama lor era și a mea.
L-am văzut pe viteazul meu soț acoperind cu trupul său pământul însângerat și aruncând valuri de sânge din piept.
Totuși, între atâtea pierderi , tu ai fost singura mea compensare.
Tu erai stăpânul meu, soțul meu, fratele meu.
Jurând pe zeiasca ta mamă, cu sălașul în unde, tu îmi spuneai că robia mea îmi va fi fericirea.
Trebuia fără îndoială să te văd respingându-mă, în pofida dotei ce-o aduc și să mă alungi ca și bogățiile ce ți se arată.
Se spune chiar că mâine, în zorii zilei, îți ridici velele în bătaia vântului.
Îndată ce această veste funestă a izbit urechile mele speriate, sângele mi-a înghețat în piept și simțirea m-a părăsit. Vei pleca, dar în grija cui cui o vei lăsa, nemilosule pe nefericita ta iubită? Cine o va consola pe părăsita Briseis?
Da, pământul să se deschidă pe dată și să mă înghită, fulgerul căzând pe mine să mă ardă cu focu-i splendid, înainte ca marea să se-mspumeze sub ramele Phtiei și să văd navele plecând și părăsindu-mă.
De vrei să reîntorci la căminul părintesc, nu sunt o sarcină grea pentru flota ta.
Aș fi sclava ce-l urmează pe învingător, și nu soția ce-și urmează soțul. Mâinile mele vor ști să toarcă lâna.
Aleasă dintre cele mai frumoase femei acheene, soția ta va intra în așternutul nupțial- și poate să intre!
Mireasa e demnă de socru, de nepotul lui Jupiter și a Enginei, demnă de a fi rudă cu bătrânul Nereu.
Eu, servitoare umilă și supusă, voi face ceea ce mi se va spune. Fusul gros se va subția când mâna mea va ține furca.
Cer doar ca soția ta să nu mă persecute. Mă tem, nu știu de ce, că ea nu mi-ar fi deloc favorabilă.
Să nu aprobi să mă radă pe cap în fața ta și să nu spui pe ton nepăsător:
„Și ea a fost a mea”
Sau mai bine să aprobi asta, decât să mă părăsești cu dispreț.
Vai! nefericită teamă care îmi bântuie corpul.
Ce așteți tu, totuși? Agamemnon își regretă pornirea și Grecia slăbită e la gengii tăi.
Învingător pretutindeni, învață să-ți învingi mânia și rancuna.
De ce neobositul Hector ciuntește puterea Grecilor?
Ia-ți armele, fiu al lui Eac, dar mai întâi să mă întorc la tine.
Condus de zeul Marte, urmărește-i pe războinicii deja risipiți.
Aprinsă pentru mine, doar prin mine să se liniștească mânia ta!
Să fiu eu cauza , dar și încetarea resentimentelor tale!
Să nu crezi că ar fi umilitor pentru tine să cedezi insistențelor mele. Fiul lui Eneus a luat armele la rugămintea unei soții. Am auzit asta și știi și tu.
lipsită de doi frați, o mamă -și blesteamă viitorul și zilele fiului ei.
Războiul se declarase. Ast fiu, în furia lui, a lăsat armele și s-a retras.
El îi refuză patriei ajutprul brațului său. Doar soția lui îl poate îndupleca. Ea a fost mai fericită!
Dar eu am cuvintele fără putere, ce cad inutile.
Totuși nu mă indignez. Eu nu sunt privită ca soția ta, ci am fost chemată ca sclavă să âmpart de cele mai multe ori așternutul stăpânului meu.
O femeie înrobită, mi-amintesc, m-a numit metresă.
„La servitute, i-am spus, adaugi greutatea unui nume”.
Și totuși, prin osemintele unui soț pe care abia le acoperă un mormânt ridicat în grabă, prin aceste oseminte încă venerabile în ochii mei, prin sufletele curajoase ale celor trei frați ai mei, pe care îi ador ca pe zei și care au pierit pentru patria lor și au pierit cu ea, pe capul tău și pe al meu, pe care dragostea le-a apropiat, pe sabia ta, armă cunoscută de-ai mei, nici un Micecian, jur, nu mi-a intrat în așternut. Dacă te înșel, să mă părăsești!. De ți-aș spune acum:
„Jură și tu , războinic neînfricat, că n-ai gustat fără mine nici o plăcere!” tu n-ai putea s-o spui.
Dar Grecii cred că tu îmi plângi lipsa. Urechile tale se-ncântă în sunet de liră. O dulce prietenă te-ncălzește la sân, și dacă cineva vrea să știe de ce refuzi să lupți:
„E că războiul e dușmanul țiterei, că noaptea și dragostea au mii de-ncântări, că e mai sigur să stai întins pe pat, să ții în brațe o fată tânără , să faci să -ți sune sub degete o liră din Tracia, decât să ții pe braț scutul și lancea oțelită iar pe cap o cască grea”
Dar tu preferai curajul și onoarea zilelor liniștite și sigure, și te-arătai gelos pe gloria dobândită în luptă.
Nu ca să mă capturezi îți plăcea războiul ucigaș? Iar gloria ta a rămas îngropată în ruinele patriei mele? Să te ferească zeii! Ah! Mai bine lancea ta de pe muntele Pelias, mânuită de un braț tare, să-i străpungă coasta lui Hector!
Greci, trimiteți-mă la el. Disputată de voi, l-aș ruga pe stăpânul meu, aș amesteca vorbele cu sărutări nenumărate, aș face mai mult ca Phenix, mai mult ca elocentul Ulise, mai mult și decât ratele lui Teucer, credeți-mă. Brațele ce înconjoară un gât obișnuit cu strângerea lor nu sunt neputincioase, nici sânul ce l-aș oferi atunci cu ochi fermecați. Chiar barbar și mai crud decât undele mamei tale, ai fi, și fără să vorbesc, înduioșat de lacrimile mele.
Acum chiar, și să poată cu acest preț Peleu, tatăl tău să-și mărească numărul anilor, iar Pyrrus să-și înceapă sub ocrotirea ta cariera armelor!
Privește-o pe Briseis în lacrimi, vajnice Ahile, și nu lăsa o nefericită să se piardă într-o eternă așteptare.
Sau dacă dragostea ta a lăsat locul disprețului, constrânge-o să moară pe cea pe care o constrângi să trăiască fără tine.
Continuă, și o vei constrânge.
Grația mea, culorile din fața mea au pierit. Totuși, doar speranța de a te avea mai susține restul de viață ce mi-a rămas. Dacă trebuie să renunț la ea, voi merge să-i întâlnesc pe frații mei și pe soțul meu, și nu va fi glorios pentru tine să fi vrut moartea unnei femei.
Dar de ce să o vrei? Înfinge-mi în piept sabia ta. Sângele meu va țâșni din piept. Deschide-l cu acea spadă care, de-ar fi permis zeița, ar fi trebuit să-l străpungă pe ucigașul Atride.
Dar mai degrabă păstrează-m viața, ce una dintre binefacerile tale. Ceea ce ,ca învingător, ai acordat unei dușmance, ți-o cer ca prietenă.
Pergam, operă a lui Neptun, oferă mâniei tale victime mai demne de a o satisface. Învingerea unui inamic va potoli mai bine setea ta de măcel. Dar fie că te pregătești să-ți dai flota efortului vâslirii, fie că rămâi, cheamă-mă la tine, ca un stăpân pe sclava lui.
