Michelangelo di Buonarroti, fiul lui Lodovico di Leonardo Buonarroti Simoni şi al Francescăi di Neri del Miniato del Siena
A fost botezat pe 8 martie 1475 la biserica San Giovanni de Caprese
Familia Buonarroti din Florența aparținea patriciatului florentin. Cu două sute de ani mai devreme un strămoș, Simone di Buonarrota a ocupat funcții importante ca membru în Consiliul Celor o sută de Înțelepți. De mai multe generații ei erau mici bancheri , dar banca lor a dat faliment în perioada în care se năștea Michelangelo. Familia avea o capelă în bazilica Santa Croce din Florența. Tradiția familiei spunea că erau urmași ai contesei Matilde di Canossa.
Mama lui, Francesca di Neri de Miniato del Sera provenea dintr-o ramură a familiei Rucellai, una dintre familiile cele mai puternice din Florența.
După terminarea serviciului său de primar la Caprese, tatăl lui Michelangelo s-a întors cu familia sa la Florența, locuind de fapt în casa lor din Settignano, din apropierea orașului (unde avea o fermă și o carieră de marmură) . Settignano e o așezare de tăietori în piatră. Micul Michelangelo a fost încredințat unei doici ce era soția unui pietrar și a spus mai târziu că a băut „lapte cu praf de marmură”. Fapt este că din fragedă pruncie a deprins meșteșugul de pietrar. Mama lui a născut cinci fii, în anii: 1473, 1475, 1477, 1479și 1481 , în acel an găsindu-și sfârșitul (se spune că a avut un accident cu calul ), la doar 23 de ani.
Tatăl său, Lodovico (1444-1534) a trăit 90 de ani. Cei cinci frați au fost :
Lionardo (1473-1510)- a devenit călugăr (a intrat în ordinul dominican în 1491, fiind convins de predicile lui Fra Savonarola). A fost trimis la Pisa, în mănăstirea Sfânta Catherina. Deseori bolnav, victimă și a unei tâlhării, se crede că a murit de tânăr.
Michelangelo (1475-1564) - a trăit 88 de ani
Buonarroto (1477-1528)
Giovansimone (1479-1548)
Giovansimone (1479-1548)
Sigismondo (1481-1555)
Micul Michelangelo manifesta de timpuriu pasiune pentru artă, opunându-se tatălui său care l-ar fi sortit unei cariere eclesiastice sau militare.
La 12 ani a intrat ca ucenic în atelierul lui Domenico Ghirlandaio, (artist recunoscut, ce avea cel mai mare atelier din Florența și a lucrat la picturile de la basilica Santa Maria Novella, dar și pe pereții Capelei Sixtine). De la 14 ani a frecventat activitățile academiei artistice organizate de Lorenzo de'Medici , care l-a găzduit la palatul familiei sale. Valoarea sa evidentă , recunoscută de Lorenzo de'Medici i-a atras invidia unui coleg, care i-a zdrobit nasul cu un pumn. Faptul că era considerat apoi urât l-a marcat pe viață pe Michelangelo, în epoca în care aspectul fizic era un element important în societate.
Autorul acestei urâte fapte a fost Pietro di Torrigiano d'Antonio, cu trei ani mai mare ca el și care a ajuns sculptor apreciat la rândul său. În 1491 Michelangelo avea 16 ani iar Torrigiani 19.
Dar sluțirea nasului asta nu l-a oprit pe Michelangelo să continue să studieze, cu orice prilej, din lucrările înaintașilor săi.
Acesta este „torsul Gaddi”, un fragment dintr-o sculptură antică romană din secolul II î.Hr. E posibil să fi fost o copie după un original elenistic- romanii învățau și ei de la înaintași...
Era în grădinile Medici de la Florența și Michelangelo l-a studiat atât de mult, încât a spus -mai în glumă mai în serios- că e elevul lui...(Sculptura se găsește acum la Galeriile Uffizi)
Între timp Bramante a demarat proiectul de renovare a basilicei Sfântu Petru , iar papa a fost convins că e de rău augur să-și facă deja mormântul. Materialele și munca de până atunci a lui Michelangelo rămâneau neplătite...nu a fost nici măcar primit de papă și- simțindu-se umilit și amenințat- a plecat în Toscana. Acolo l-au ajuns mesajele papei, care îl chema înapoi, pe un ton autoritar. Artistul a fost constrâns și de gonfalonierul Florenței, Pier Soderini să se supună papei, pentru a nu pune în pericol Florența.
În primul proiect erau planificate peste 40 de statui , însă după numeroase modificări construcția a fost realizată așa:
Vasari ne-a lăsat o descriere a siluetei sale: „un bărbat de talie mijlocie, cu umeri lați, dar bine proporționați față de restul corpului”. El a precizat că acesta era „de condiție foarte bună, fin și musculos”.
După moartea lui s-au găsit în locuința lui niște încălțări, dar nu se știe de fapt dacă fuseseră purtate de el sau de altcineva din anturajul său.
Pictarea acestui plafon a fost considerat o tortură de Michelangelo. Încercase să refuze, dar papa a fost categoric. Michelangelo a lucrat într-o poziție extrem de incomodă: în picioare pe platformă, cu capul aplecat și spatele încovoiat, multe ore în șir. Timp de 5 ani!.
În 1509 i-a scris unui prieten, Giovanni da Pistoia:
„Deja am o gușă din cauza acestei torturi, îndoit aici ca o pisică în Lombardia (sau oriunde altundeva unde apa stagnantă e otrăvită). Stomacul mi-e zdrobit sub bărbie, barba îmi este îndreptată spre cer, creierul mi-e zdrobit ca într-un sicriu, pieptul mi se răsucește ca al unei harpii. Pensula mea, deasupra mea tot timpul, picură vopsea, așa că fața mea devine o podea frumoasă pentru picături! Șoldurile îmi macină măruntaiele, bietul meu fund se încordează ca să servească drept contragreutate, fiecare gest pe care îl fac e orb și fără țintă. Pielea îmi atârnă sub mine, coloana vertebrală mi-e toată înnodată de la aplecarea asupra ei înseși. Sunt încordat ca un arc sirian. Pentru că sunt blocat așa, gândurile mele sunt niște prostii nebunești, perfide: oricine poate trage prost cu o sarbacană răsucită. Pictura mea e moartă. Apăr-o pentru mine, Giovanni, protejează-mi onoarea. Sunt nelalocul meu - nu sunt pictor.”.
Dar problemele erau abia la început. Iarna a venit nu doar cu frig, ci și cu umezeală ce deteriora pictura. Michelangelo a întrerupt lucrul pe timpul iernii, dar l-a reluat cu pasiune sporită, ca și cum propria sa suferință s-ar fi transformat în artă. Lucrarea a fost terminată , deși a fost o enormă încercare fizică și spirituală, un adevărat supliciu.
Munca incredibil de grea , până la epuizare, făcea ca uneori artistul să nu mai aibă puterea nici să-și schimbe hainele înainte de a se culca. Se prăbușea pur și simplu de epuizare, pentru ca a doua zi să reia aceeași muncă.
Desigur a fost plătit pentru acea muncă- ba chiar a știut să-și impună tariful la un nivel ridicat.
A primit 3200 de florini pentru lucrările de la Capela Sixtină. Florinul cântărea la început 58 g aur. Dar în timp au fost emise mai multe tipuri de florini. În anii 1400 valora 3,5 lire, în anii 1500 cam 7 lire (lira era o monedă de argint ce avea ca subdiviziuni 20 soldi, divizați în 12 denari. )Dar nu avea timp să se bucure de acei bani. A avut grijă să plătească cheltuielile celor apropiați , în special ale fraților săi (există documente) . A cumpărat proprietăți pe care le foloseau familiile fraților săi.
Apărarea Florenței
Acea sculptură alegorică ce încarna însăşi dorinţa de libertate şi hotărârea de a o apăra împotriva oricui, acel eroic David devenise simbolul luptei pentru libertate a Florenţei.
Papa Clement VII a ordonat în 1530 - când artistul avea 55 de ani- condamnarea lui Michelangelo la moarte, așa că sculptorul s-a ascuns două luni într-o cameră subterană - un „depozit de cărbuni” de 10m x 3m, aflat sub Noua Sacristie a familiei Medici. Trupele papei l-au căutat cu înverșunare două luni și nu s-a știut unde a fost în acest timp nici sute de ani după aceea. De curând au fost descoperite pe pereții acelei pivnițe desene făcute de Michelangelo , care nu putea rămâne inactiv atâta timp.
În încăperea aceea se intră printr-o trapă cu acces din Sacristie. Pivnița are o lucarnă prin care artistul putea urmări mișcarea de pe stradă. Acum poate fi vizitată.
. Ce ar fi putut face dacă ar fi fost căsătorit? Și-ar fi ascuns și familia în pivniță?
După două luni papa l-a iertat- ca să-l pună la lucru, desigur.
Cum de a știut Michelangelo de acest adăpost secret? Simplu: el a proiectat clădirea!
La 400 de ani de la naştere, oraşul Florenţa a dorit să-i ridice un monument pe terasa (proiectată chiar de Michelangelo) de pe colina apărată altadată de marele artist cu arma în mână.
Monumentul reuneşte copii ale celebrelor statui realizate de Michelangelo pentru Signorie şi pentru mormintele ocrotitorilor artelor, Lorenzo si Giuliano de Medici şi poarta o inscripţie care spune:
Cu patru zile înainte de a muri, la 89 de ani, încă lucra la Pieta Rondanini, lucrare care vădeşte o cu totul altă concepţie artistică decat cea din celebra Pieta de la San Pietro di Roma, pe care o făcuse când nu avea încă 25 de ani.
Fără îndoială, principala pasiune a lui Michelangelo a fost arta sa.
Dar cum știm, mulți sunt încântați să colporteze zvonuri- fondate sau nu- în special despre personalități față de care ei se simt nesemnificativi. În trecut nu era altfel.
Vittoria Colonna, marchiză de Pescara, născută în jurul anului 1491, era nepoata ducelui de Urbino .A avut de timpuriu dovada dragostei pentru literatură , a făcut parte din cercuri literare și a scris poezie.
S-a căsătorit cu Fernando d'Avalos în 1509, continuând să fie înconjurată de artiști , între care Michelangelo, Ariosto , Tasso și alții. Soțul ei era mereu plecat în campanii militare (fiind căpital al lui Carol Quintul) . Rămasă văduvă în 1525, Vittoria s-a retras la mănăstire. Însă papa Clement VII i-a refuzat consacrarea de călugăriță , astfel că ea s-a întors la Ischia, unde s-a consacrat literaturii. A refuzat mai multe cereri în căsătorie . La 46 de ani, în 1536 ea s-a întors la Roma și a început o prietenie pasionată cu Michelangelo. Artistul i-a dedicat unele dintre cele mai frumoase sonete scrise de el , i-a oferit desene și a petrecut multe ore în compania ei. Ea a creat pentru el un manuscris de poezie spirituală .Chiar când ea a fost nevoită să se mute la Orvieto și apoi la Viterbe în 1541, prietenia cu Michelangelo a continuat. Sănătatea ei s-a deteriorat însă și ea a murit în 1547.
Dragostea lor, deși împărtășită, a rămas platonică, probabil din pricina convingerilor religioase ale celor doi. .
Ascanio Condivi a relatat spusele lui Michelangelo când sa aflat în fața corpului ei neînsuflețit. El a regretat că i-a sărutat mâna, dar nu și fruntea sau obrazul.
În madrigalul 235 Michelangelo a scris:
Relația cu Tommaso de' Cavalieri
Semnificația desenelor e asociată cu teme moralizatoare și -posibil -idei despre dragostea neoplatonică. .
Aici: „Căderea lui Phaeton”- temă mitologică ce ilustrează prăbușirea fiului zeului-soare (Helios) după ce furase carul solar al tatălui său, dar pierduse controlul și fusese trăsnit de Zeus. Simbol al pedepsirii celor prea infatuați.
Giorgio Vasari (contemporan și primul biograf al lui Michelangelo) a scris că Michelangelo i-a dăruit aceste desene lui Tommaso pentru a-l învăța să deseneze. Urmarea a fost că Tommaso a devenit un pasionat colecționar de artă, achiziționând după aceea numeroase opere de Giotto, Donatello, Rafael și Leonardo da Vinci.
Celor care- în zilele noastre - ar vedea în aceste desene o senzualitate vinovată, ar trebui să li se amintească faptul că el și-a exprimat public aversiunea față de actul sexual și i-a sfătuit pe ceilalți „să nu se dedea la asta, sau cel puțin minim posibil”.
Daniele da Volterra a fost el însuși un pictor talentat, decorator de stuc și fresce, portretist și sculptor , precum și director de șantiere importante.
Monumentul funerar a fost realizat în 1570. A fost proiectat de Giorgio Vasari. Bustul lui Michelangelo a fost realizat de Battista Lorenzi, Valerio Cioli a sculptat figura alegorică a „sculpturii”, iar Giovanni dell'Opera pe cea a „arhitecturii”. 
Casa memorială Buonarroti
Micul Michelangelo manifesta de timpuriu pasiune pentru artă, opunându-se tatălui său care l-ar fi sortit unei cariere eclesiastice sau militare.
La 12 ani a intrat ca ucenic în atelierul lui Domenico Ghirlandaio, (artist recunoscut, ce avea cel mai mare atelier din Florența și a lucrat la picturile de la basilica Santa Maria Novella, dar și pe pereții Capelei Sixtine). De la 14 ani a frecventat activitățile academiei artistice organizate de Lorenzo de'Medici , care l-a găzduit la palatul familiei sale. Valoarea sa evidentă , recunoscută de Lorenzo de'Medici i-a atras invidia unui coleg, care i-a zdrobit nasul cu un pumn. Faptul că era considerat apoi urât l-a marcat pe viață pe Michelangelo, în epoca în care aspectul fizic era un element important în societate.
Autorul acestei urâte fapte a fost Pietro di Torrigiano d'Antonio, cu trei ani mai mare ca el și care a ajuns sculptor apreciat la rândul său. În 1491 Michelangelo avea 16 ani iar Torrigiani 19.
Dar sluțirea nasului asta nu l-a oprit pe Michelangelo să continue să studieze, cu orice prilej, din lucrările înaintașilor săi.
Era în grădinile Medici de la Florența și Michelangelo l-a studiat atât de mult, încât a spus -mai în glumă mai în serios- că e elevul lui...(Sculptura se găsește acum la Galeriile Uffizi)
După moartea lui Lorenzo de'Medici , Michelangelo a fost silit să fugă din Florența pe când avea 17 ani, continuând să studieze operele înaintașilor săi și lucrând pentru diverși beneficiari, fără a avea o situație materială stabilă.
Pentru a căpăta notorietate, la 20 de ani a recurs la o „farsă artistică” , sculptând un Cupidon adormit , sculptură pe care a antichizat-o apoi ca să pară antică și a vândut-o printr-un intermediar unui cardinal nepot al papei.
Probabil a făcut apoi să se afle că el e adevăratul autor al sculpturii respective, astfel că un trimis al cardinalului l-a chemat la Roma, unde a sculptat celebra statuie Bacchus. Dar locuia provizoriu în casa unui salariat al cardinalului și nu a primit alte comenzi de la cardinal..Totuși el a continuat să lucreze în ritm foarte susținut realizând sculpturi și picturi pentru diferite biserici.
Pieta
Interesant că celebra sa capodoperă, Pieta ce se află acum la basilica San Pietro de la Roma i-a fost comandată de ambasadorul Franței și era destinată sanctuarului regilor Franței. Lucrarea a însemnat o muncă titanică: deplasare la Carrara pentru blocul de marmură, lucrul la sculptura de mari dimensiuni extrem de finisată ..
Contractul a prevăzut o plată de 450 de ducați de aur în monedă pontificală , dar și un termen foarte scurt de execuție. Artistul a fost nevoit să lucreze 20 de ore pe zi , scuptând cu dalta și apoi șlefuind cu piatra ponce . E singura lucrare pe care a semnat-o, sub forma unei inscripții vizibile pe bandoul purtat de Fecioară în diagonală: MICHAEL A(N) GELUS BONAROTUS FLOREN(TINUS) FACIEBA(T) .
Probabil a făcut apoi să se afle că el e adevăratul autor al sculpturii respective, astfel că un trimis al cardinalului l-a chemat la Roma, unde a sculptat celebra statuie Bacchus. Dar locuia provizoriu în casa unui salariat al cardinalului și nu a primit alte comenzi de la cardinal..Totuși el a continuat să lucreze în ritm foarte susținut realizând sculpturi și picturi pentru diferite biserici.
Pieta
Interesant că celebra sa capodoperă, Pieta ce se află acum la basilica San Pietro de la Roma i-a fost comandată de ambasadorul Franței și era destinată sanctuarului regilor Franței. Lucrarea a însemnat o muncă titanică: deplasare la Carrara pentru blocul de marmură, lucrul la sculptura de mari dimensiuni extrem de finisată ..
Contractul a prevăzut o plată de 450 de ducați de aur în monedă pontificală , dar și un termen foarte scurt de execuție. Artistul a fost nevoit să lucreze 20 de ore pe zi , scuptând cu dalta și apoi șlefuind cu piatra ponce . E singura lucrare pe care a semnat-o, sub forma unei inscripții vizibile pe bandoul purtat de Fecioară în diagonală: MICHAEL A(N) GELUS BONAROTUS FLOREN(TINUS) FACIEBA(T) .
(Un ducat cântărea 3,5g , ceea ce ar echivala cu 138 $ de astăzi. Dar considerând puterea de cumpărare din timpul respectiv, un ducat ar echivala cu 26$ de azi- aproximativ.)
A investit banii câștigați în alte blocuri de marmură de Carrara, din care urma să sculpteze lucrări pentru care să găseacă ulterior cumpărători. Asta arată că în pofida renumelui său crescând, Michelangelo ducea lipsă de comenzi.
La 26 de ani a fost obligat să se întoarcă la Florența de „probleme familiale”
David
La Florența a primit într-adevăr (în 1501) comanda importantă pentru „David”, dar asta a însemnat trei ani de muncă teribilă pentru realizarea acestei statui înalte de 5,17m, dintr-un bloc de marmură ce fusese deja „atacat” de alt sculptor.
Da, înainte de a împlini 30 de ani crease două dintre cele mai celebre sculpturi din istoria artei. Dar probabil nu mai avea timp pentru viața personală. Mai ales că în paralel lucra la alte comenzi de sculpturi și picturi.
Într-acestea au apărut și diverse evenimente politice, războaie , de care el nu putea fi ocolit.
A investit banii câștigați în alte blocuri de marmură de Carrara, din care urma să sculpteze lucrări pentru care să găseacă ulterior cumpărători. Asta arată că în pofida renumelui său crescând, Michelangelo ducea lipsă de comenzi.
La 26 de ani a fost obligat să se întoarcă la Florența de „probleme familiale”
David
La Florența a primit într-adevăr (în 1501) comanda importantă pentru „David”, dar asta a însemnat trei ani de muncă teribilă pentru realizarea acestei statui înalte de 5,17m, dintr-un bloc de marmură ce fusese deja „atacat” de alt sculptor.
Da, înainte de a împlini 30 de ani crease două dintre cele mai celebre sculpturi din istoria artei. Dar probabil nu mai avea timp pentru viața personală. Mai ales că în paralel lucra la alte comenzi de sculpturi și picturi.
Într-acestea au apărut și diverse evenimente politice, războaie , de care el nu putea fi ocolit.
Monument funerar Iuliu II
În 1505- când avea 30 de ani, Michelangelo a primit comanda din partea papei Iulius II să-i sculpteze un fastuos monument funerar. Michelangelo a spus că această comandă a fost „tragedia vieții lui”. Trimis de Florența la Roma (ca să facă pe placul papei), Michelangelo a fost nevoit să părăsească alte proiecte importante începute deja (statuile celor 12 apostoli pentru Dom, fresca monumentală cu bătălia de la Cascina pentru Palazzo Veccio) . Mormântul grandios urma să fie amplasat în catedrala Sfântul Petru. Dar catedrala era încă cea veche- noua bazilică era în fază de proiect.
Michelangelo a plecat (opt luni) la Carrara să aleagă personal blocurile de marmură.
În 1505- când avea 30 de ani, Michelangelo a primit comanda din partea papei Iulius II să-i sculpteze un fastuos monument funerar. Michelangelo a spus că această comandă a fost „tragedia vieții lui”. Trimis de Florența la Roma (ca să facă pe placul papei), Michelangelo a fost nevoit să părăsească alte proiecte importante începute deja (statuile celor 12 apostoli pentru Dom, fresca monumentală cu bătălia de la Cascina pentru Palazzo Veccio) . Mormântul grandios urma să fie amplasat în catedrala Sfântul Petru. Dar catedrala era încă cea veche- noua bazilică era în fază de proiect.
Michelangelo a plecat (opt luni) la Carrara să aleagă personal blocurile de marmură.
Între timp Bramante a demarat proiectul de renovare a basilicei Sfântu Petru , iar papa a fost convins că e de rău augur să-și facă deja mormântul. Materialele și munca de până atunci a lui Michelangelo rămâneau neplătite...nu a fost nici măcar primit de papă și- simțindu-se umilit și amenințat- a plecat în Toscana. Acolo l-au ajuns mesajele papei, care îl chema înapoi, pe un ton autoritar. Artistul a fost constrâns și de gonfalonierul Florenței, Pier Soderini să se supună papei, pentru a nu pune în pericol Florența.
În primul proiect erau planificate peste 40 de statui , însă după numeroase modificări construcția a fost realizată așa:
Michelangelo a fost portretizat de Rafael întruchipându-l pe filozoful Heraclitus (în pictura monumentală Scoala din Atena, ce poate fi admirată în Stanzele lui Rafael- la Vatican) Pictura a fost concepută de Rafael după 1508, când Michelangelo avea ceva peste 33 de ani.
Putem vedea că era un bărbat robust, puternic , profund adâncit în considerații filozofice.
Putem vedea că era un bărbat robust, puternic , profund adâncit în considerații filozofice.
“În fiecare zi, ceea ce alegi, ceea ce gândești și ceea ce faci este ceea ce devii. ”, așa a scris Heraclit
Vasari ne-a lăsat o descriere a siluetei sale: „un bărbat de talie mijlocie, cu umeri lați, dar bine proporționați față de restul corpului”. El a precizat că acesta era „de condiție foarte bună, fin și musculos”.
După moartea lui s-au găsit în locuința lui niște încălțări, dar nu se știe de fapt dacă fuseseră purtate de el sau de altcineva din anturajul său.
Deci: Michelangelo chemat iar la Roma, a fost obligat să picteze
plafonul Capelei Sixtine!
A pictat acele fresce , fără nici un ajutor, din anul 1508 până în 1512. (Avea între 33 și 37 de ani) (țși luase inițial ajutoare, dar nu a fost mulțumit de prestația lor. A păstrat ajutoare doar pentru amestecarea culorilor și pentru deplasarea schelelor sau realizarea compoziției de tencuială).E vorba despre o suprafață de plafon cu dimensiuni de cca 40,9mx14m, dar care are suprafața curbată , cu raze de curbură diferite în dreptul ferestrelor față de curbura generală a tavanului. Asta i-a impus lui Michelangelo să aplice corecții optice figurilor pictate, astfel încât văzute de jos să nu apară deformate . De asemenea el a ținut cont de distanța față de intrarea în capelă, figurile pictate la distanță mai mare de vechea intrare fiind mai mari, pentru a compensa reducerea din perspectivă.
Michelangelo a proiectat el însuși eșafodajul pe care să stea în timpul pictării, o platformă de lemn ce se putea deplasa pe suporturile sprijinite deasupra ferestrelor.
Tehnica folosită era fresca. Michelangelo a reaizat un amestec special pentru tencuială, care să constituie un suport adecvat pentru pictura ce urma să fie realizată pe suprafața udă .
plafonul Capelei Sixtine!
A pictat acele fresce , fără nici un ajutor, din anul 1508 până în 1512. (Avea între 33 și 37 de ani) (țși luase inițial ajutoare, dar nu a fost mulțumit de prestația lor. A păstrat ajutoare doar pentru amestecarea culorilor și pentru deplasarea schelelor sau realizarea compoziției de tencuială).E vorba despre o suprafață de plafon cu dimensiuni de cca 40,9mx14m, dar care are suprafața curbată , cu raze de curbură diferite în dreptul ferestrelor față de curbura generală a tavanului. Asta i-a impus lui Michelangelo să aplice corecții optice figurilor pictate, astfel încât văzute de jos să nu apară deformate . De asemenea el a ținut cont de distanța față de intrarea în capelă, figurile pictate la distanță mai mare de vechea intrare fiind mai mari, pentru a compensa reducerea din perspectivă.
Michelangelo a proiectat el însuși eșafodajul pe care să stea în timpul pictării, o platformă de lemn ce se putea deplasa pe suporturile sprijinite deasupra ferestrelor.
Tehnica folosită era fresca. Michelangelo a reaizat un amestec special pentru tencuială, care să constituie un suport adecvat pentru pictura ce urma să fie realizată pe suprafața udă .
Pictarea acestui plafon a fost considerat o tortură de Michelangelo. Încercase să refuze, dar papa a fost categoric. Michelangelo a lucrat într-o poziție extrem de incomodă: în picioare pe platformă, cu capul aplecat și spatele încovoiat, multe ore în șir. Timp de 5 ani!.
În 1509 i-a scris unui prieten, Giovanni da Pistoia:
„Deja am o gușă din cauza acestei torturi, îndoit aici ca o pisică în Lombardia (sau oriunde altundeva unde apa stagnantă e otrăvită). Stomacul mi-e zdrobit sub bărbie, barba îmi este îndreptată spre cer, creierul mi-e zdrobit ca într-un sicriu, pieptul mi se răsucește ca al unei harpii. Pensula mea, deasupra mea tot timpul, picură vopsea, așa că fața mea devine o podea frumoasă pentru picături! Șoldurile îmi macină măruntaiele, bietul meu fund se încordează ca să servească drept contragreutate, fiecare gest pe care îl fac e orb și fără țintă. Pielea îmi atârnă sub mine, coloana vertebrală mi-e toată înnodată de la aplecarea asupra ei înseși. Sunt încordat ca un arc sirian. Pentru că sunt blocat așa, gândurile mele sunt niște prostii nebunești, perfide: oricine poate trage prost cu o sarbacană răsucită. Pictura mea e moartă. Apăr-o pentru mine, Giovanni, protejează-mi onoarea. Sunt nelalocul meu - nu sunt pictor.”.
Dar problemele erau abia la început. Iarna a venit nu doar cu frig, ci și cu umezeală ce deteriora pictura. Michelangelo a întrerupt lucrul pe timpul iernii, dar l-a reluat cu pasiune sporită, ca și cum propria sa suferință s-ar fi transformat în artă. Lucrarea a fost terminată , deși a fost o enormă încercare fizică și spirituală, un adevărat supliciu.
Munca incredibil de grea , până la epuizare, făcea ca uneori artistul să nu mai aibă puterea nici să-și schimbe hainele înainte de a se culca. Se prăbușea pur și simplu de epuizare, pentru ca a doua zi să reia aceeași muncă.
Desigur a fost plătit pentru acea muncă- ba chiar a știut să-și impună tariful la un nivel ridicat.
A primit 3200 de florini pentru lucrările de la Capela Sixtină. Florinul cântărea la început 58 g aur. Dar în timp au fost emise mai multe tipuri de florini. În anii 1400 valora 3,5 lire, în anii 1500 cam 7 lire (lira era o monedă de argint ce avea ca subdiviziuni 20 soldi, divizați în 12 denari. )Dar nu avea timp să se bucure de acei bani. A avut grijă să plătească cheltuielile celor apropiați , în special ale fraților săi (există documente) . A cumpărat proprietăți pe care le foloseau familiile fraților săi.
Apărarea Florenței
Când iubita sa Florenta era în pericol de a fi invadată de armata Papei Clement VII (din familia Medici) Michelangelo a proiectat fortificaţiile de apărare, a supravegheat realizarea lor la fața locului , dar a şi alergat să lupte el însuşi cu arma în mână alături de ceilaţi florentini pentru apărarea oraşului. Între anii 1527 și 1530 a fost marcat de instabilitatea politică-războaiele în care era implicată Florența. Pe 22 august 1528 el se pusese în serviciul guvernului republican al Florenței . Pe 10 ianuarie 1529 a fost numit membru în Nove di Milizia, urmând să se ocupe de planurile defensive ale cetății, în special pentru colina basilicii San Miniato al Monte. Pe 6 aprilie în acelaș an e numit Guvernator general al fortificațiilor, prevăzându-se asedierea Florenței. A vizitat special Pisa , Livorno și Ferrara pentru a le studia fortificațiile , a făcut desene de dispozitive cu care se putea bombarda inamicul de pe colina San Miniato și în acelaș timp schema de protejare contra proiectilelor trase de inamic cu saltele vătuite.
Acea sculptură alegorică ce încarna însăşi dorinţa de libertate şi hotărârea de a o apăra împotriva oricui, acel eroic David devenise simbolul luptei pentru libertate a Florenţei.
Papa Clement VII a ordonat în 1530 - când artistul avea 55 de ani- condamnarea lui Michelangelo la moarte, așa că sculptorul s-a ascuns două luni într-o cameră subterană - un „depozit de cărbuni” de 10m x 3m, aflat sub Noua Sacristie a familiei Medici. Trupele papei l-au căutat cu înverșunare două luni și nu s-a știut unde a fost în acest timp nici sute de ani după aceea. De curând au fost descoperite pe pereții acelei pivnițe desene făcute de Michelangelo , care nu putea rămâne inactiv atâta timp.
. Ce ar fi putut face dacă ar fi fost căsătorit? Și-ar fi ascuns și familia în pivniță?
După două luni papa l-a iertat- ca să-l pună la lucru, desigur.
Cum de a știut Michelangelo de acest adăpost secret? Simplu: el a proiectat clădirea!
Noua sacristie
Michelangelo a primit comanda pentru o nouă sacristie care să adăpostească mormintele familiei Medici în 1519 , dar lucrările s-au prelungit până în 1534. (Între timp având loc jefuirea Romei de trupele imperiale ale lui Carol V de Habsburd , apoi răzvrătirea cetății Florența împotriva papei, ale cărui trupe au asediat această cetate între anii 1529 și 1530. )
De fapt în sacristii sunt amplasate cenotafuri (monumente funerare dedicate personalităților respective), în timp ce rămășițele pământești ale acestora sunt îngropate în cripta aflată cu un nivel mai jos, alături de cele ale membrilor familiilor lor.
Papa Leon X și apoi cardinalul Giulio de' Medici (viitorul papă Clement VII) i-au cerut lui Michelangelo un monument somptuos pentru patru dintre membrii familiei Medici. Dar Cardinalul Giulio i-a cerut lui Michelangelo să schimbe proiectului inițial și să lase loc liber în centru pentru propriul său monument funerar. Așa că Michelangelo a sculptat trei monumente funerare adosate de trei dintre pereții Sacristiei: Mormântul lui Lorenzo de' Medici duce de Urbino , (nepotul lui Lorenzo Magnificul ), cu celebra statuie „Il Pensieroso” și două statui alegorice: Crepusculul și Aurora, a fost realizat între anii 1531 și 1534. Mormântul dedicat lui Giuliano de' Medici duce de Nemours,(fiul lui Lorenzo Magnificul) cuprinde o statuie dedicată lui Giuliano și două statui alegorice: Ziua și Noaptea, a fost realizat în 1533, finisarea fiind lăsată apoi elevului său Giovanni Angelo Montorsoli. Michelangelo nu a dorit să-i portretizeze pe cei doi duci, preferând să realizeze statui simbolice care să le reflecte personalitatea. Fiind întrebat de ce nu a sculptat trăsăturile reale ale celor doi, el a răspuns că peste secole amintirea figurilor lor va fi pierdută , dar toți își vor aminti trăsăturile statuilor.
Michelangelo a primit comanda pentru o nouă sacristie care să adăpostească mormintele familiei Medici în 1519 , dar lucrările s-au prelungit până în 1534. (Între timp având loc jefuirea Romei de trupele imperiale ale lui Carol V de Habsburd , apoi răzvrătirea cetății Florența împotriva papei, ale cărui trupe au asediat această cetate între anii 1529 și 1530. )
De fapt în sacristii sunt amplasate cenotafuri (monumente funerare dedicate personalităților respective), în timp ce rămășițele pământești ale acestora sunt îngropate în cripta aflată cu un nivel mai jos, alături de cele ale membrilor familiilor lor.
Papa Leon X și apoi cardinalul Giulio de' Medici (viitorul papă Clement VII) i-au cerut lui Michelangelo un monument somptuos pentru patru dintre membrii familiei Medici. Dar Cardinalul Giulio i-a cerut lui Michelangelo să schimbe proiectului inițial și să lase loc liber în centru pentru propriul său monument funerar. Așa că Michelangelo a sculptat trei monumente funerare adosate de trei dintre pereții Sacristiei: Mormântul lui Lorenzo de' Medici duce de Urbino , (nepotul lui Lorenzo Magnificul ), cu celebra statuie „Il Pensieroso” și două statui alegorice: Crepusculul și Aurora, a fost realizat între anii 1531 și 1534. Mormântul dedicat lui Giuliano de' Medici duce de Nemours,(fiul lui Lorenzo Magnificul) cuprinde o statuie dedicată lui Giuliano și două statui alegorice: Ziua și Noaptea, a fost realizat în 1533, finisarea fiind lăsată apoi elevului său Giovanni Angelo Montorsoli. Michelangelo nu a dorit să-i portretizeze pe cei doi duci, preferând să realizeze statui simbolice care să le reflecte personalitatea. Fiind întrebat de ce nu a sculptat trăsăturile reale ale celor doi, el a răspuns că peste secole amintirea figurilor lor va fi pierdută , dar toți își vor aminti trăsăturile statuilor.
Michelangelo prevăzuse un monument funerar asemănător și pentru Lorenzo Magnificul, care urma să fie încadrat de alte două statui alegorice, Cerul și Pământul . Dar climatul politic din Florența devenise neprielnic, așa încât artistul a părăsit Florența în 1534. Nu a uitat însă de monumentul lui Lorenzo Magnificul, pentru care începuse să sculpteze o „Pieta” în 1526 și încredințase altor doi colaboratori două alte sculpturi, înfățișându-i pe sfinții Cosma și Damian. Statuile erau realizate în 1534, dar nu erau încă montate pe pozițiile preconizate căci nu fuseseră terminate lucrările la Capelă.
Biblioteca Laurentiană
Biblioteca Laurentiană
Concomitent Michelangelo lucra și la arhitectura unei Biblioteci monumentale (Biblioteca Laurențiană- bibliotecă publică de stat în incinta mănăstirii San Lorenzo din Florența- ale cărei lucrări de construcție le-a urmărit personal între anii 1524 și 1534) ) dar și la statuile pentru mormântul papei Iuliu II , pentru care a sculptat doi sclavi. Construcția Bibliotecii a necesitat soluții constructive deosebite, fiind vorba de o clădire încastrată și suprapusă peste construcțiile existente ale mănăstirii , dar care trebuia să capete un caracter monumental.
Plecând din Florența, Michelangelo a lăsat instrucțiuni precise pentru continuarea lucrărilor la Bibliotecă, lăsând chiar o machetă din argilă a scării monumentale , precum și detalii ale profilaturilor ce urmau a fi realizate în interior: ancadramente desenate și pictate cu laviuri, capiteluri, profile ce urmau a fi sculptate de tăietorii în piatră. Sala de lectură și mobilierul ei au fost desenate în detaliu de către artist. Giorgio Vasari a lăudat în cartea sa „admirabila distribuție a ferestrelor, construcția plafonului și a frumoasei intrări în vestibul n-am ști cum să le lăudăm de ajuns. Curajul și grația sunt la fel de vizibile în ansamblul operei, ca și în fiecare parte; în cornișe, console, nișele pentru statui, scara cea mare și împărțirea ei fantezistă, în întregul edificiu, care e atât de diferit de felul obișnuit de a trata, că toată lumea e mirată la vederea sa.”
Plecând din Florența, Michelangelo a lăsat instrucțiuni precise pentru continuarea lucrărilor la Bibliotecă, lăsând chiar o machetă din argilă a scării monumentale , precum și detalii ale profilaturilor ce urmau a fi realizate în interior: ancadramente desenate și pictate cu laviuri, capiteluri, profile ce urmau a fi sculptate de tăietorii în piatră. Sala de lectură și mobilierul ei au fost desenate în detaliu de către artist. Giorgio Vasari a lăudat în cartea sa „admirabila distribuție a ferestrelor, construcția plafonului și a frumoasei intrări în vestibul n-am ști cum să le lăudăm de ajuns. Curajul și grația sunt la fel de vizibile în ansamblul operei, ca și în fiecare parte; în cornișe, console, nișele pentru statui, scara cea mare și împărțirea ei fantezistă, în întregul edificiu, care e atât de diferit de felul obișnuit de a trata, că toată lumea e mirată la vederea sa.”
Aici e scara principală despre care se vorbește. Decorația sălii anticipează stilul baroc, ce avea să invadeze Europa de la mijlocul secolului XVI până la mijlocul secolului XVIII. Încă odată Michelangelo era cu un pas înaintea vremii sale.
La 400 de ani de la naştere, oraşul Florenţa a dorit să-i ridice un monument pe terasa (proiectată chiar de Michelangelo) de pe colina apărată altadată de marele artist cu arma în mână.
Monumentul reuneşte copii ale celebrelor statui realizate de Michelangelo pentru Signorie şi pentru mormintele ocrotitorilor artelor, Lorenzo si Giuliano de Medici şi poarta o inscripţie care spune:
A
MICHELANGELO BUONARROTI
COMPIENDO IL QUARTO SECOLO
DALLA SUA NASCITA
IL MUNICIPIO DI FIRENZE
DEDICAVA
PERCHE
ANIMO GRANDE CON GRANDE INGEGNO
PAR COSA DIVINA
AL CITTADINO E ALL’ARTEFICE
INCHINATEVI
ITALIANI E STRANIERI
QUI
DOVE A DIFEZA DELLA LIBERTA
STETTO MICHELANGELO
GLI ERESSE CON OPERE DELLA SUA MANO
MONUMENTO DEGNO
LA PATRIA
CONTEMPLANDO QUESTI SIMULACRI
SE TI CONDUCA IL PENSIERO
DAL PALAZZO DEI SIGNORI
AI SEPOLCRI MEDICI
VI LIDOCERAI O CITTADINO SCOLPITA
QI TUA PAGINA DELLA STORIA
DI FIRENZE REPUBBLICA
========================================================================
LUI
MICHELANGELO BUONARROTI
LA ÎMPLINIREA A PATRU SECOLE
DE LA NAȘTEREA SA
MUNICIPIUL FLORENŢEI
I-A DEDICAT
PENTRU
SUFLETUL SĂU MARE ŞI GENIUL SĂU CREATOR
DE NATURĂ DIVINĂ
CETĂȚEANULUI ȘI ARHITECTULUI
ÎNCHINAŢI-VĂ
ITALIENI ŞI STRĂINI
AICI
AICI
UNDE ÎN APARĂREA LIBERTĂŢII
STĂTU MICHELANGELO
I -A RIDICAT, CU OPERE FĂCUTE DE MÂNA SA
UN MONUMENT DEMN,
PATRIA
CONTEMPLÂND ACESTE COPII
SĂ TE DUCĂ GÂNDUL
LA PALATUL SIGNORIEI
ŞI LA MORMÂNTUL FAMILIEI MEDICI
UNDE VEI AFLA SCULPTATĂ
PAGINA TA DIN ISTORIA
REPUBLICII FLORENŢA
__________________________________________________________________________În 1534 Michelangelo a plecat din Florența (unde noul duce Alexandru de'Medicis nu sprijinea arta) , pentru a continua pictura din Capela Sixtină cu marea frescă Judecata de Apoi.
A urmat și un incendiu în această capelă, o altă boală a artistului în 1546, dar în martie 1550 terminase încă o mare frescă : Crucificarea sfântului Petru.
A pus condiția să aibă mână liberă să termine proiectul prin toate mijloacele pe care le va considera utile.
În 1562, deci când avea 87 de ani Michelangelo a primit comanda din partea papei Pius IV să amenazeze o basilică în construcția antică a termelor lui Diocletian. Michelangelo a restaurat sala trepidariumului , urmărind să păstreze cât mai mult din construcția antică. Lucrările au continuat și după moartea artistului, astăzi fiind acolo Basilica di Santi Maria degli Angeli e dei Martiri. E biserica în care se oficiază ceremoniile oficiale ale Republicii Italiene.
__________________________________________________________________________În 1534 Michelangelo a plecat din Florența (unde noul duce Alexandru de'Medicis nu sprijinea arta) , pentru a continua pictura din Capela Sixtină cu marea frescă Judecata de Apoi.
Noul papă, Paul III a preluat proiectul inițiat de Clement VII și în 1535 l-a numit pe Michelangelo arhitect, pictor și sculptor al Vaticanului.
Piața Campidoglio
În 1538 lui Michelangelo i s-a solicitat un proiect pentru reamplasarea statuii ecvestre romane a lui Marcus Aurelius pe dealul Capitoliului.
Rezultatul a fost o reproiectare urbanistică a zonei, cu crearea pieței Campidoglio având în centru statuia ecvestră, cu o scară monumentală de acces străjuită de statuile antice ale lui Castor și Pollux, cu un palat nou (Palazzo dei Conservatori) pandant al palatului vechi (Palazzo Senatorio) și cu un al treilea palat- Palazzo Nuovo- care să formeze fundalul.
Rezultatul a fost o reproiectare urbanistică a zonei, cu crearea pieței Campidoglio având în centru statuia ecvestră, cu o scară monumentală de acces străjuită de statuile antice ale lui Castor și Pollux, cu un palat nou (Palazzo dei Conservatori) pandant al palatului vechi (Palazzo Senatorio) și cu un al treilea palat- Palazzo Nuovo- care să formeze fundalul.
Lucrările la palazzo dei Conservatori au fost începute după desenele făcute de Michelangelo cu un an înainte de moartea acestuia.
Judecata de Apoi
Michelangelo a ales ca fundalul frescei să fie pictat cu lapis lazuli, piatră semiprețioasă scumpă din care se prepara culoarea albastră pe vremea aceea.
Michelangelo a ales ca fundalul frescei să fie pictat cu lapis lazuli, piatră semiprețioasă scumpă din care se prepara culoarea albastră pe vremea aceea.
Fresca a fost lucrată de Michelangelo între anii 1541
și 1541 (când avea 61-66 de ani)
Lucrarea a stârnit puternice dispute din pricina reprezentării personajelor goale.
Personajul pictat ca Minos, un judecător din infern ar fi Pier- Luigi Farnese , un fiu nelegitim al papei Paul III , care era cunoscut la Roma ca sodomit violent (abuzase sexual de un tânăr ecleziastic până l-a omorât)
Michelangelo s-a înfățișat și pe el însuși sub forma unei piei jupuite a sfântului Bartolomeu, dar și- după unele păreri- și sub forma unuia dintre damnați- aluzie la chinurile îndurate.
Monument Iuliu II
Michelangelo s-a dedicat apoi terminării monumentului funerar al papei Iulius II, care fusese modificat de mai multe ori la cererea beneficiarilor (moștenitorii papei) și pentru că a fost obligat să se ocupe de alte proiecte. Între 1541 și 1545 cel de al șaselea proiect este finalizat , monumentul având în centru figura lui Moise . Michelangelo a sculptat de ase,menea și figurile biblice ale Rachelei și Leei, celelalte elemete ale monumentului fiind realizate de colaboratori ai săi. după desenele sale.
Alte statui ce fuseseră pregătite pentru acest monument dar în altă variantă se găsesc acum în alte locuri:
Personajul pictat ca Minos, un judecător din infern ar fi Pier- Luigi Farnese , un fiu nelegitim al papei Paul III , care era cunoscut la Roma ca sodomit violent (abuzase sexual de un tânăr ecleziastic până l-a omorât)
Michelangelo s-a înfățișat și pe el însuși sub forma unei piei jupuite a sfântului Bartolomeu, dar și- după unele păreri- și sub forma unuia dintre damnați- aluzie la chinurile îndurate.
Michelangelo s-a dedicat apoi terminării monumentului funerar al papei Iulius II, care fusese modificat de mai multe ori la cererea beneficiarilor (moștenitorii papei) și pentru că a fost obligat să se ocupe de alte proiecte. Între 1541 și 1545 cel de al șaselea proiect este finalizat , monumentul având în centru figura lui Moise . Michelangelo a sculptat de ase,menea și figurile biblice ale Rachelei și Leei, celelalte elemete ale monumentului fiind realizate de colaboratori ai săi. după desenele sale.
Alte statui ce fuseseră pregătite pentru acest monument dar în altă variantă se găsesc acum în alte locuri:
- Doi sclavi la Muzeul Louvre,
- Alți 4 sclavi la Galleria dell'Accademia de Florence
- „Victoria” la Palazzo Vecchio.
În aceeași perioadă Michelangelo lucra și la fresca pentru Capela Paulină de la Vatican: „Convertirea sfântului Paul” , dar lucrul mergea mai încet dat fiind că artistul a avut și probleme grave de sănătate. Era atins de boli oculare (din pricina lucrului din poziții contorsionate) și articulare (după eforturile neîncetate de multe ori în frig). A terminat totuși fresca în iulie 1545. Suferea și de calculi renali și de colici nefritice . S-a tratat cu apă minerală de la Viterbo. De asemenea solvenții pentru culori i-ar fi produs o intoxicație.
Cercetătorii au concluzionat că suferea și de artrită degenerativă la articulațiile mâinilor, agravate probabil de loviturile repetate cu ciocanul și dalta.
În 1552 maestrul declara într-o scrisoare că „scrisul îmi provoacă un mare disconfort”.
Cercetătorii au concluzionat că suferea și de artrită degenerativă la articulațiile mâinilor, agravate probabil de loviturile repetate cu ciocanul și dalta.
În 1552 maestrul declara într-o scrisoare că „scrisul îmi provoacă un mare disconfort”.
A urmat și un incendiu în această capelă, o altă boală a artistului în 1546, dar în martie 1550 terminase încă o mare frescă : Crucificarea sfântului Petru.
Cu acele ocazii a folosit nu doar tehnica picturală „a fresco”, dar și „mezzo fresco” (în care peste tencuiala de bază se aplică încă un strat de tencuială subțire, astfel că pigmenții nu pătrund decât superficial în tencuială) sau „a secco”- pictură aplicată pe tencuiala uscată .
Pieta Bandini
În pofida suferințelor fizice, Michelangelo a continuat să lucreze. Între 1547 și 1555 a lucrat grupul statuar „Pieta Bandini”-„Depunerea în mormânt”, sculptură aflată acum la muzeul Opera del Duomo din Florența. E o perioadă de disperare a artistului după moartea prietenei sale Vittoria Colonna. Se gândea deja la propriul său mormânt, pe care și l-ar fi dorit la bazilica Santa Maria Maggiore și există părerea că această sculptură, realizată pentru sine (fără comandă) și în care și-a inclus propriul portret ar fi fost pregătită pentru mormântul său. Blocul de marmură îi rămăsese dintre cele escavate pentru mormântul lui Iuliu II și era extrem de dur și plin de imperfecțiuni. Michelangelo era pradă unei adânci depresii.
Lucra mereu, chiar și noaptea - cu o lumânare pusă pe o cască din carton, decupând cu precizie bucăți mari din blocul de marmură (după cum a scris Vasari)
Lucrarea neterminată a fost vândută în 1561 , fiind „terminată” de un elev al lui Michelangelo Tibero Calcagni, care a făcut figura prea mică a Maddalenei.
Lucra mereu, chiar și noaptea - cu o lumânare pusă pe o cască din carton, decupând cu precizie bucăți mari din blocul de marmură (după cum a scris Vasari)
Lucrarea neterminată a fost vândută în 1561 , fiind „terminată” de un elev al lui Michelangelo Tibero Calcagni, care a făcut figura prea mică a Maddalenei.
Basilica Sfântul Petru
De la 1 ianuarie 1547 , în timpul papei Paul III, Michelangelo (atunci în vârstă de 72 de ani) a fost numit capomaestro (supraintendent) al construirii noii basilici Sfântu Petru, pentru care prezentaseră proiecte până atunci (începând din 1506) : Bramante, Rafael, Giuliano de Sangallo și Giovani Giocondo, Baldassare Peruzzi, Antonio da Sangallo cel Tânăr.
Se consideră azi că el a fost principalul autor al clădirilor așa cum se prezintă astăzi și că el a fost arhitectul datorită căruia a fost terminat proiectul.
El a scris:
El a scris:
„Mulți cred- și eu cred- cî am fost pus în acest post de către Dumnezeu. Așa bătrân cum sunt, nu vreau să-l părăsesc; căci servesc din dragoste pentru Dumnezeu și în pun în El toate speranțele”
„Nu întreprind această însărcinare decât pentru dragostea de Dumnezeu și în onoarea Apostolului.”
„Nu întreprind această însărcinare decât pentru dragostea de Dumnezeu și în onoarea Apostolului.”
El nu a primit nici o plată pentru această însărcinare sfântă.
A întâlnit ostilitatea a numeroși dușmani: „secta lui San Gallo” cum îi numea Vasari, precum și toți administratorii, furnizorii, antreprenorii acestei construcții, cărora le descoperea fraudele, la care San Gallo închisese ochii .
Vasari a scris că Michelangelo a eliberat Sfântul Petru de hoți și de bandiți.
Vasari a scris că Michelangelo a eliberat Sfântul Petru de hoți și de bandiți.
A pus condiția să aibă mână liberă să termine proiectul prin toate mijloacele pe care le va considera utile.
Michelangelo nu a respins din start ideile arhitecților precedenți- unii dintre cei mai străluciți arhitecți și ingineri din secolul XVI- ci a căutat să le includă într-o viziune globală a lucrării. Dacă basilica a fost prelungită mai târziu cu o navă proiectată de Carlo Maderna, concepția domului imens care domină centrul basilicii este opera exclusivă a lui Michelangelo.
Cupola
Cupola se ridică la înălțimea totală de 136,57m de la sol și are diametrul interior de 41,47m .
Soluția constructivă e inspirată din cupola basilicii Santa Maria del Fiore ridicată la Florența de Bramante. Două cupole suprapuse , cea exterioară din piatră, cu 16 nervuri principale legate între ele cu nervuri secundare și arce de susținere.
Michelangelo a murit în 1564, , când lucrările ajunseseră la tamburul domului, dar construcția a continuat sub supravegherea asistentului său Vignola și a lui Giorgio Vasari, pe care papa Pius V îl însărcinase să vegheze la respectarea strictă a planurilor lui Michelangelo. Michelangelo lăsase planuri, desene de detaliu și o machetă mare din lemn a cupolei. Cupola a fost ridicată în 22 de luni, de către 600 d eoameni care au lucrat în fiecare zi și deseori noaptea.
Pe conturul interior al cupolei e scris cu litere înalte de 2m:
Basilica di Santi Maria degli Angeli e dei Martiri
Cupola
Cupola se ridică la înălțimea totală de 136,57m de la sol și are diametrul interior de 41,47m .
Soluția constructivă e inspirată din cupola basilicii Santa Maria del Fiore ridicată la Florența de Bramante. Două cupole suprapuse , cea exterioară din piatră, cu 16 nervuri principale legate între ele cu nervuri secundare și arce de susținere.
Michelangelo a murit în 1564, , când lucrările ajunseseră la tamburul domului, dar construcția a continuat sub supravegherea asistentului său Vignola și a lui Giorgio Vasari, pe care papa Pius V îl însărcinase să vegheze la respectarea strictă a planurilor lui Michelangelo. Michelangelo lăsase planuri, desene de detaliu și o machetă mare din lemn a cupolei. Cupola a fost ridicată în 22 de luni, de către 600 d eoameni care au lucrat în fiecare zi și deseori noaptea.
Pe conturul interior al cupolei e scris cu litere înalte de 2m:
TV ES PETRVS ET SVPER HANC PETRAM AEDIFICABO ECCLESIAM MEAM ET TIBI DABO CLAVES REGNI CAELORVM.
(Tu ești Petru și pe această piatră îmi voi construi Biserica Mea și îți voi da cheile regatului cerurilor)
Basilica di Santi Maria degli Angeli e dei Martiri
Ultimele lucrări ale lui Michelangelo
Unele opere ale sale sunt considerate a fi rămas neterminate, dar din abordarea modernă a artei proprie zilelor noastre ele reprezintă de fapt o tratare înnoitoare a sculpturii, care nu are nevoie de şlefuire a tuturor detaliilor pentru a exprima adevărul artistic, ci tocmai contrastul dintre zonele finisate şi cele lăsate brute este în măsura să le măreasca expresivitatea şi să le sublinieze mesajul inexprimabil în cuvinte.
Sculptura "sclav captiv" este reprezentarea concepţiei artistului că sufletul uman este un prizonier ce se străduieste să se elibereze din constrângerile formei sale trupesti.
Pieta Rondarini
Sculptată în prima etapă între anii 1552-1553 și reluată în 1555 și 1556 . Acum e la castelul Forza din Milano.
Sculptată în prima etapă între anii 1552-1553 și reluată în 1555 și 1556 . Acum e la castelul Forza din Milano.
E posibil să fi fost în realitate trei versiuni diferite, între care aceasta ar fi ultima.Printr-un act notarial din 1561, Michelangelo i-a lăsat această statuie servitorului său Antonio del Franzese.
Cu patru zile înainte de a muri, la 89 de ani, încă lucra la Pieta Rondanini, lucrare care vădeşte o cu totul altă concepţie artistică decat cea din celebra Pieta de la San Pietro di Roma, pe care o făcuse când nu avea încă 25 de ani.
Aici volumele sunt simplificate, reduse la esenţă şi chiar numai schiţate, pentru a sugera natura transcedentala şi spiritualizată a subiectului. Corpul lui Cristos pare să se înalţe într-o mişcare ca a păsării lui Brancuşi, dar nu ridicat de Fecioara Maria, ce îl strange doar la piept cu mâna-i firavă, ci de un braţ misterios, enorm, venit din înalt, care imprimă mişcarea ascendentă a întregului ansamblu. Brațul imprimă mișcarea ascendentă prin simpla lui alăturare
Coborârea de pe cruce devine o înălțare.
Partea de sus a lucrării e doar schițată, ca și cum personajele ar fi învăluite de ceață.
S-a considerat că lucrarea ar fi rămas neterminată.
Faptul că artistul ar fi ales, la aceste ultime lucrări să adopte o altă abordare artistică , total diferită de tot ce făcuse până atunci părea de neconceput. Și totuși Michelangelo a mai folosit tehnica aspectului brut, rugos al marmurei atunci când a considerat că subiectul o cere, cum a fost cazul portretului lui Brutus.
În cazul acesta, însă, e vorba de mai mult. E vorba de un nou limbaj artistic, neaxat pe reprezentarea amănunțită a subiectului, ci pe exprimarea conceptului, într-o manieră neconformistă și inovatoare.
Ea exprimă ideea că Dumnezeu s-a întrupat în om și a triumfat nu prin măreție și putere, ci prin acceptarea suferinței și a sacrificiului.
Michelangelo a inventat aici o nouă estetică .
Coborârea de pe cruce devine o înălțare.
Partea de sus a lucrării e doar schițată, ca și cum personajele ar fi învăluite de ceață.
S-a considerat că lucrarea ar fi rămas neterminată.
Faptul că artistul ar fi ales, la aceste ultime lucrări să adopte o altă abordare artistică , total diferită de tot ce făcuse până atunci părea de neconceput. Și totuși Michelangelo a mai folosit tehnica aspectului brut, rugos al marmurei atunci când a considerat că subiectul o cere, cum a fost cazul portretului lui Brutus.
În cazul acesta, însă, e vorba de mai mult. E vorba de un nou limbaj artistic, neaxat pe reprezentarea amănunțită a subiectului, ci pe exprimarea conceptului, într-o manieră neconformistă și inovatoare.
Ea exprimă ideea că Dumnezeu s-a întrupat în om și a triumfat nu prin măreție și putere, ci prin acceptarea suferinței și a sacrificiului.
Michelangelo a inventat aici o nouă estetică .
În ultimii săi ani, Michelangelo dorea « să renunţe complet la lume şi să-şi îndrepte toate gândurile către Dumnezeu»
Unii privitori au crezut că lucrarea nu a fost terminată şi de aceea avea aceste elemente de neînţeles. Asta, pentru că nu concepeau că Michelangelo trecuse dincolo de sculptura strict figurativă pentru a reprezenta, într-o lucrare perfect compusă, trecerea din moarte la viaţa veşnică, însăşi ÎNVIEREA!
_____________________________________________________________________________
Pasiunile lui Michelangelo
Dar cum știm, mulți sunt încântați să colporteze zvonuri- fondate sau nu- în special despre personalități față de care ei se simt nesemnificativi. În trecut nu era altfel.
Traiul lui de celibatar a părut unora ciudat.
Deși- dacă ne gândim bine- viața lui zbuciumată nu i-ar fi permis să-și ia răspunderea întemeierii unei familii.
A fost îndrăgostit de Vittoria Colonna.
Deși- dacă ne gândim bine- viața lui zbuciumată nu i-ar fi permis să-și ia răspunderea întemeierii unei familii.
A fost îndrăgostit de Vittoria Colonna.
Vittoria Colonna, marchiză de Pescara, născută în jurul anului 1491, era nepoata ducelui de Urbino .A avut de timpuriu dovada dragostei pentru literatură , a făcut parte din cercuri literare și a scris poezie.
S-a căsătorit cu Fernando d'Avalos în 1509, continuând să fie înconjurată de artiști , între care Michelangelo, Ariosto , Tasso și alții. Soțul ei era mereu plecat în campanii militare (fiind căpital al lui Carol Quintul) . Rămasă văduvă în 1525, Vittoria s-a retras la mănăstire. Însă papa Clement VII i-a refuzat consacrarea de călugăriță , astfel că ea s-a întors la Ischia, unde s-a consacrat literaturii. A refuzat mai multe cereri în căsătorie . La 46 de ani, în 1536 ea s-a întors la Roma și a început o prietenie pasionată cu Michelangelo. Artistul i-a dedicat unele dintre cele mai frumoase sonete scrise de el , i-a oferit desene și a petrecut multe ore în compania ei. Ea a creat pentru el un manuscris de poezie spirituală .Chiar când ea a fost nevoită să se mute la Orvieto și apoi la Viterbe în 1541, prietenia cu Michelangelo a continuat. Sănătatea ei s-a deteriorat însă și ea a murit în 1547.
Dragostea lor, deși împărtășită, a rămas platonică, probabil din pricina convingerilor religioase ale celor doi. .
Ascanio Condivi a relatat spusele lui Michelangelo când sa aflat în fața corpului ei neînsuflețit. El a regretat că i-a sărutat mâna, dar nu și fruntea sau obrazul.
În madrigalul 235 Michelangelo a scris:
„Un bărbat într-o femeie , sau mai degrabă un zeu
prin gura ei vorbește,
așa că eu, ascultând-o,
așa sunt făcut, să nu mai fiu al meu niciodată”
Aici e un portret al ei pictat de Sebastiano del Piombo Relația cu Tommaso de' Cavalieri
În a doua parte a vieții Michelangelo renunțase de multă vreme la gândul întemeierii unei familii. Tot ce îl interesa era reprezentat de Artă- sub diferitele ei forme, căci excela și în sculptură, și în pictură, și în arhitectură, dar și în urbanism și inginerie.
Arta și credința în Dumnezeu îi umpleau viața cu prisosință. Viața lui era castă, dar asta nu însemna că renunțase la dragoste. Era dragostea pentru frumos, văzut ca manifestare a măreției Divinității.
La 58 de ani a fost impresionat de frumusețea și personalitatea unui tânăr din famile nobilă, Tommaso de'Cavalieri (care avea în 1533 cam 18-20 de ani. (PĂrinții lui se căsătoriseră în noiembrie 1509, fratele său mai mare putuse să se nască în 1510, iar Tommaso cel mai devreme în 1512, dar probabil mai târziu, în anii următori) ). Tânărul nu era doar frumos (după criteriile estetice ale epocii), dar mai ales era foarte inteligent , bun desenator și talentat scriitor. Desenele lui au format baza unui ciclu de fresce pictate la oratoriul Santissimo Crocifisso, de la Roma. Michelangelo l-a admirat în asemenea măsură, încât i-a dedicat circa 30 de sonete și madrigale (dintre cele aproximativ 300 pe care le-a scris în diferite perioade din viață). Deși unora acest lucru li s-a părut un indiciu de homosexualitate, cercetătorii sunt de acord că a fost vorba despre o prietenie platonică. Tommaso s-a căsătorit în 1544 cu Lavinia della Valle, cu care a avut doi fii. Cavalieri a fost responsabil (în virtutea poziției sale printre Conservatori) să supervizeze construcția ansamblului din piața Campidoglio proiectat de Michelangelo , fiind și responsabil pentru realizarea desenelor lui Michelangelo pentru proiect. Prietenia dintre cei doi creatori a continuat până la moartea lui Michelangelo, în 1564.
Fenton consideră că Michelangelo „ar fi fost oripilat” de insinuaările despre presupusa relație cu Tommaso, „mai ales prin seninătatea cu care spunem acest gen de lucruri”.
Fenton, poet și critic, estimează că acel caracter public al prieteniei dintre cei doi bărbați exclude posibilitatea unei componente fizice.
Michelangelo i-a trimis lui Cavalieri patru desene , numite de Johannes Wilde desene de prezentare. Erau desene îngrijite, dăruite de Michelangelo și foarte apreciate de Cavalieri, care a regretat că a împrumutat unele dintre ele unor membri ai curiei papale. (Dacă a regretat de ce a făcut-o? Am putea să ne întrebăm. De fapt s-ar înțelege că era vorba de „atenții” pentru întreținerea bunelor relații profesionale.
Arta și credința în Dumnezeu îi umpleau viața cu prisosință. Viața lui era castă, dar asta nu însemna că renunțase la dragoste. Era dragostea pentru frumos, văzut ca manifestare a măreției Divinității.
La 58 de ani a fost impresionat de frumusețea și personalitatea unui tânăr din famile nobilă, Tommaso de'Cavalieri (care avea în 1533 cam 18-20 de ani. (PĂrinții lui se căsătoriseră în noiembrie 1509, fratele său mai mare putuse să se nască în 1510, iar Tommaso cel mai devreme în 1512, dar probabil mai târziu, în anii următori) ). Tânărul nu era doar frumos (după criteriile estetice ale epocii), dar mai ales era foarte inteligent , bun desenator și talentat scriitor. Desenele lui au format baza unui ciclu de fresce pictate la oratoriul Santissimo Crocifisso, de la Roma. Michelangelo l-a admirat în asemenea măsură, încât i-a dedicat circa 30 de sonete și madrigale (dintre cele aproximativ 300 pe care le-a scris în diferite perioade din viață). Deși unora acest lucru li s-a părut un indiciu de homosexualitate, cercetătorii sunt de acord că a fost vorba despre o prietenie platonică. Tommaso s-a căsătorit în 1544 cu Lavinia della Valle, cu care a avut doi fii. Cavalieri a fost responsabil (în virtutea poziției sale printre Conservatori) să supervizeze construcția ansamblului din piața Campidoglio proiectat de Michelangelo , fiind și responsabil pentru realizarea desenelor lui Michelangelo pentru proiect. Prietenia dintre cei doi creatori a continuat până la moartea lui Michelangelo, în 1564.
Fenton consideră că Michelangelo „ar fi fost oripilat” de insinuaările despre presupusa relație cu Tommaso, „mai ales prin seninătatea cu care spunem acest gen de lucruri”.
Fenton, poet și critic, estimează că acel caracter public al prieteniei dintre cei doi bărbați exclude posibilitatea unei componente fizice.
Michelangelo i-a trimis lui Cavalieri patru desene , numite de Johannes Wilde desene de prezentare. Erau desene îngrijite, dăruite de Michelangelo și foarte apreciate de Cavalieri, care a regretat că a împrumutat unele dintre ele unor membri ai curiei papale. (Dacă a regretat de ce a făcut-o? Am putea să ne întrebăm. De fapt s-ar înțelege că era vorba de „atenții” pentru întreținerea bunelor relații profesionale.
Semnificația desenelor e asociată cu teme moralizatoare și -posibil -idei despre dragostea neoplatonică. .
Aici: „Căderea lui Phaeton”- temă mitologică ce ilustrează prăbușirea fiului zeului-soare (Helios) după ce furase carul solar al tatălui său, dar pierduse controlul și fusese trăsnit de Zeus. Simbol al pedepsirii celor prea infatuați.
Giorgio Vasari (contemporan și primul biograf al lui Michelangelo) a scris că Michelangelo i-a dăruit aceste desene lui Tommaso pentru a-l învăța să deseneze. Urmarea a fost că Tommaso a devenit un pasionat colecționar de artă, achiziționând după aceea numeroase opere de Giotto, Donatello, Rafael și Leonardo da Vinci.
Celor care- în zilele noastre - ar vedea în aceste desene o senzualitate vinovată, ar trebui să li se amintească faptul că el și-a exprimat public aversiunea față de actul sexual și i-a sfătuit pe ceilalți „să nu se dedea la asta, sau cel puțin minim posibil”.
Tema a fost imaginată - în altă variantă- și de Jan van Eyck, prin anul 1637.
Cea mai veche scrisoare care a supraviețuit de la Cavalieri către Michelangelo este datată 1 ianuarie 1533.
Scrisoarea oferă indicii despre relația dintre ei , începută printr-o conversație despre artă.
Potrivit lui Cavalieri, ei erau uniți de dragostea amâdorura pentru artă , iar scrisoarea se referă la „Acele opere ale mele pe care le-ai văzut cu ochii tăi și care te-au făcut să-mi arăți o afecțiune deloc mică”
Potrivit lui Gayford, „Indiferent de intensitatea sentimentelor sale, relația lui Michelangelo cu Tommasso de' Cavalieri era puțin probabil să fi fost o aventură fizică, sexuală. În primul rând a fost pusă în scenă prin poezii și imagini care erau departe de a fi secrete. Chiar dacă nu alegem să credem protestele lui Michelangelo cu privire la castitatea comportamentului său, poziția înaltă a lui Tommaso și natura relativ publică a relației lor fac improbabil ca aceasta să nu fi fost platonică”.
Scrisoarea oferă indicii despre relația dintre ei , începută printr-o conversație despre artă.
Potrivit lui Cavalieri, ei erau uniți de dragostea amâdorura pentru artă , iar scrisoarea se referă la „Acele opere ale mele pe care le-ai văzut cu ochii tăi și care te-au făcut să-mi arăți o afecțiune deloc mică”
Potrivit lui Gayford, „Indiferent de intensitatea sentimentelor sale, relația lui Michelangelo cu Tommasso de' Cavalieri era puțin probabil să fi fost o aventură fizică, sexuală. În primul rând a fost pusă în scenă prin poezii și imagini care erau departe de a fi secrete. Chiar dacă nu alegem să credem protestele lui Michelangelo cu privire la castitatea comportamentului său, poziția înaltă a lui Tommaso și natura relativ publică a relației lor fac improbabil ca aceasta să nu fi fost platonică”.
Prietenia cu Daniele da Volterra
Portretul lui Daniele da Volterra desenat de Giorgio Vasari în 1568
Daniele Ricciarelli, mai cunoscut sub numele de Daniele da Volterra sau il Braghetone (1509-1566) a rămas în istorie ca prieten și colaborator al lui Michelangelo.
Portretul pe care i l-a făcut Daniele da Volterra
E un portret suprinzător de modern, în care ies în evidență doar figura și mâna marelui artist,
silueta acestuia rămânând doar sugerată, alături de o coloană cu care pare să fie corp comun.
Figura lui Michelangelo apare cu o expresie de bunătate și de melancolie, dar de mare profunzime și demnitate
Figura lui Michelangelo apare cu o expresie de bunătate și de melancolie, dar de mare profunzime și demnitate
„...Sunt cu adevărat îndurerat că am fost privat de un asemenea sfat și bunătate. Desigur, am crezut că ar trebui să mă întristez profund la moartea unui astfel de maestru și tată, dar niciodată atât de mult pe cât mă întristează...”
Acestea au fost cuvintele pe care i le-a spus Daniele da Volterra lui Giorgio Vasari a doua zi după moartea lui Michelangelo și ele arată o legătură profundă cu Maestrul care i-a fost ca un tată.
Devotamentul său avea să rămână neschimbat chiar și după trecerea în neființă a părintelui său spiritual. Nu este o coincidență faptul că Lionardo Buonarroti, nepotul și moștenitorul său preferat, i-a încredințat lui Daniele sarcina de a crea un „portret metalic” din masca mortuară a lui Michelangelo;
în urma deciziei Conciliului de la Trento, lui Daniele i s-a încredințat o sarcină ingrată în 1565, la doar un an după moartea lui Michelangelo: aceea de a pune „pantaloni” nudurilor considerate obscene în Judecata de Apoi a Capelei Sixtine. Lucrarea riscase distrugerea totală, dar faima acum supraomenească a lui Michelangelo a făcut ca pagubele să se limiteze la acoperirea nudității și la distrugerea și reconstrucția câtorva figuri. Intervenția lui Daniele da Volterra, ironizată puternic de contemporani, a contribuit de fapt la salvarea capodoperei. Daniele a rămas cu porecla: il Braghettone (pantalonarul)
în urma deciziei Conciliului de la Trento, lui Daniele i s-a încredințat o sarcină ingrată în 1565, la doar un an după moartea lui Michelangelo: aceea de a pune „pantaloni” nudurilor considerate obscene în Judecata de Apoi a Capelei Sixtine. Lucrarea riscase distrugerea totală, dar faima acum supraomenească a lui Michelangelo a făcut ca pagubele să se limiteze la acoperirea nudității și la distrugerea și reconstrucția câtorva figuri. Intervenția lui Daniele da Volterra, ironizată puternic de contemporani, a contribuit de fapt la salvarea capodoperei. Daniele a rămas cu porecla: il Braghettone (pantalonarul)
Daniele da Volterra a fost el însuși un pictor talentat, decorator de stuc și fresce, portretist și sculptor , precum și director de șantiere importante.
Pe la mijlocul deceniului al șaselea, Michelangelo i-a furnizat lui Daniele câteva desene imaginative, destinate unei serii de picturi pentru Monseniorul Giovanni Della Casa, autorul celebrului Galateo .
Daniele a pictat o pânză de mari dimensiuni din Galeria Capitolină cu Sfântul Ioan Botezătorul , după desenul lui Michelangelo din Casa Buonarroti.
Colaborarea dintre cei doi artiști la monumentul ecvestru în memoria lui Henric al II-lea al Franței, comandat în 1559 de văduva regelui, Caterina de Medici, lui Michelangelo, dar încredințat de acesta din urmă lui Daniele, nu s-a dovedit a fi un succes. Daniele a reușit să finalizeze doar turnarea calului, iar eșecurile și dificultățile neașteptate ale proiectului i-au cauzat atâta neplăcere și greutăți încât, în cele din urmă, a murit.
De ce i-a încredințat Michelangelo execuția acestei lucrări? Evident pentru că el avea la acea dată 84 de ani, iar Daniele era cu 34 de ani mai tânăr și era un colaborator apropiat.
S-au păstrat doar o gravură din secolul al XVI-lea care înfățișează calul de bronz, bustul de marmură al lui Orazio Piatesi, păstrat în biserica San Gaetano din Florența, și două mulaje ale portretului lui Michelangelo, din colecțiile Casei Buonarroti și ale Muzeului Jacquemart-André.
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Aflăm dintr-o scrisoare scrisă de Michelangelo pe 2 mai 1548 că papa Paul III Farnese îi trimisese 86 de pere, dintre care acesta i-a trimis nepotului său Lionardo 33, dat fiind că erau frumoase și foarte bune....
"Lionardo, io ebbi il caratello delle pere, che furono octanta sei; manda'ne trenta tre al Papa parvo'gli belle e ebele molto care..."
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
Relațiile cu familia sa
Michelangelo a suferit mult la pierderea fraților și și-a transferat afecțiunea asupra nepoților:
Buonarroto, fratele său cel mai iubit avea doi copii: o fată Cecca (Francesca) și un băiat, Lionardo (Leonardo Buonarroti 1522-1599) .
Cecca a fost dusă spre educare la o mănăstire, Michelangelo i-a făcut trusou, a plătit pensiunnea , mergea să o vadă; când ea s-a măritat, i-a dat zestre din bunurile lui.
S-a ocupat personal de educația lui Lionardo, care avea 9 ani la moartea tatălui său.
Lionardo punea deseori la încercare răbdarea unchiului său, printre altele prin stângăcia sa la scris. Dar și prin graba pe care părea că o arată să moștenească averea unchiului.
Când Michelangelo era grav bolnav, Lionardo alergase la Roma să se intereseze de moștenire.
Buonarroto, fratele său cel mai iubit avea doi copii: o fată Cecca (Francesca) și un băiat, Lionardo (Leonardo Buonarroti 1522-1599) .
Cecca a fost dusă spre educare la o mănăstire, Michelangelo i-a făcut trusou, a plătit pensiunnea , mergea să o vadă; când ea s-a măritat, i-a dat zestre din bunurile lui.
S-a ocupat personal de educația lui Lionardo, care avea 9 ani la moartea tatălui său.
Lionardo punea deseori la încercare răbdarea unchiului său, printre altele prin stângăcia sa la scris. Dar și prin graba pe care părea că o arată să moștenească averea unchiului.
Când Michelangelo era grav bolnav, Lionardo alergase la Roma să se intereseze de moștenire.
Michelangelo i-a scris:
„Lionardo! Am fost bolnav, iar tu ai alergat la Ser Giovan Francesco să vezi dacă nu-i las nimic. Nu ai destui bani de la mine la Florența? Nu poți să-ți dezminți stirpea și să nu semeni cu tatăl tău, care m-a izgonit , la Florența, din propria mea casă! Să știi că am făcut un testament în așa fel încât tu să nu mai ai nimic de așteptat de la mine. Deci du-te cu Dumnezeu, și nu te arăta în fața ochilor mei și să nu-mi mai scrii niciodată”
Lionardo nu se îngrijora prea mult, căci după astfel de scrisori furioase urmau de obicei scrisori afectuase și cadouri.
După un an, el se grăbea din nou la Roma, sperând să primească un cadou de 3000 de scuzi.
Michelangelo i-a scris:
„Ai venit la Roma într-o grabă furioasă. Nu știu dacă ai fi venit la fel de repede dacă aș fi fost în mizerie și n-aș fi avut nici pâine!...Tu spui că era de datoria ta să vii, din dragoste pentru mine,-Da! Dragostea unei viespi !
Că dacă ai fi ținut la mine, mi-ai fi scris: „Michelangelo, păstrează-ți cei 3000 de scuzi și cheltuiește-i pentru dumneata: căci mi-ai dat atât de mult, că avem de ajuns; viața dumitale ne e mai scumpă decât averea..” - Dar , de patruzeci de ani, voi ați trăit pe spinarea mea; și niciodată n-am primit de la voi măcar un cuvânt bun..”
Michelangelo l-a sfătuit pe Lionardo și în privința căsătoriei:
„E o decizie importantă: amintește-ți că între un bărbat și o femeie trebuie să fie mereu o diferență de vârstă de zece ani; și să fii atent la cea pe care o alegi, să nu fie doar bună, ci și sănătoasă...Mi s-a vorbit de mai multe persoane: una mi-a plăcut, alta nu. Dacă tu crezi, scrie-mi, dacă ai mai multă plăcere la una decât la alta: îți voi spune părerea mea...Tu ești liber să o iei pe una sau pe alta, dar să fie nobilă și bine crescută, și mai degrabă fără zestre, decât cu zestre mare, - ca să trăiești în pace....Un Florentin mi-a spus că ți s-a vorbit de o fată din Casa Ginori și că ea îți place. Mie nu-mi place să iei de nevastă o fată pe care tatăl ei nu ți-ar da-o dacă ar avea destui bani să-i facă o zestre convenabilă. Doresc ca cel ce vrea să-ți dea o fată de nevastă să ți-o dea ție și nu averii tale...Tu trebuie doar să ții cont de sănătatea sufletului și a corpului, de calitatea sângelui și a moravurilor și în plus de cine sunt părinții ei: căci asta are mare importanță... Dă-ți silința să găsești o femeie care să nu se rușineze să spele vasele, la nevoie și să se ocupe de treburile casei...Cât despre frumusețe, cum tu sigur nu ești cel mai frumos tânăr din Florența, nu -ți face griji, vezi doar ca ea să nu fie infirmă sau respingătoare...”
Michelangelo îi explică de ce se interesează atât de mult de căsătoria lui Lionardo:
„E adevărat, o doresc: e ceva bun, pentru ca neamul nostru să nu se termine cu noi. Știu că asta n-ar fi sfârșitul lumii; dar în fine fiecare animal se străduiește să-și păstreze specia. De asta doresc să te însori.”
Aflând că nepotul s-a logodit cu Cassandra Ridolfi, Michelangelo s-a bucurat, l-a felicitat și i-a promis o dotă de 1500 de ducați. Când Lionardo s-a căsătorit, Michelangelo le-a trimis felicitări și i-a promis Cassandrei un colier de perle. Apoi i-a trimis două inele: unul cu diamant și altul cu rubin. Cassandra i-a trimis drept mulțumire opt cămăși.
Michelangelo a răspuns:
„Sunt frumoase, mai ales pânza și îmi plac mult. Dar sunt mâhnit că ați făcut această cheltuială; căci nu-mi lipsește nimic. Mulțumește-i Cassandrei din partea mea și spune-i că sunt la dispoziția ei, să-i trimit tot ce aș putea găsi aici, mărfuri romane sau altele. De data asta îți trimit doar ceva mic; altă dată, vom face mai bine, cu câteva obiecte care să-i facă plăcere. Doar dă-mi de știre.”
Tânărul cuplu a avut în curând copii. Primul, botezat Buonarroto, la dorința lui Michelangelo, al doilea numit Michelangelo, născut în 1568. Bătrânul unchi a invitat tânărul cuplu să vină la el, la Roma, în 1556 și a luat parte fără răgaz , cu multă dragoste la bucuriile sau la durerile lor, dar nu le-a permis să se ocupe de treburile lui, nici chiar de sănătatea lui.
Michelangelo i-a scris lui Giorgio Vasari care îl felicitase pentru nașterea strănepotului Buonarroto:
Strănepotul Michelangelo Bunarroti cel Tânăr a început construirea unei case memoriale , Casa Buonarroti, din 1612, pe Via Ghibellina nr 70.
 |
Però mi pare che Lionardo abbi molto poco giudicio, e massimo per far tanta festa d’uno che nasce, con quella allegrezza che s’à a serbare a la morte di chi è ben vissuto. Altro non m’achade. Vi ringratio sommamente dell’amor che mi portate, benché io no ne sia degnio. Le cose di qua stanno pur così. |
Totuși, mi se pare că Leonardo are foarte puțină judecată, mai ales pentru a face o astfel de sărbătoare pentru o nouă naștere, cu bucuria pe care ar trebui să o rezervăm pentru moartea cuiva care a trăit bine. Nu mi se întâmplă nimic altceva. Vă mulțumesc sincer pentru dragostea pe care mi-o purtați, deși nu sunt vrednic de ea. Lucrurile stau așa. În a nu știu câta zi din aprilie 1554. Al dumneavoastră, Michelangelo Buonarroti la Roma. Dragului meu prieten Sir Giorgio Vasari la Florența. |
Relațiile sociale
În afară de relațiile de familie, Michelangelo nu ducea lipsă de prietenii ilustre sau distinse. În pofida umorului său tăios, nu ar trebui să ni-l închipuim ca pe un țăran . El a fost un aristocrat italian, cu cultură înaltă și rasă fină.
Din adolescența petrecută în grădinile de la San Marco, pe lângă Lorenzo Magnificul, el a rămas în legătură cu tot ce avea Italia mai nobil printre marii seniori, prinți, prelați, scriitori și artiști.
El schimba vorbe de spirit cu poetul Francesco Berni; coresponda cu Benedetto Varchi; schimba poeme cu Luigi del Riccio și cu Donato Giannotti. Conversația lui era apreciată , înțelegerea sa profundă asupra artei, remarcile sale despre Dante, nimeni nu era mai priceput ca el. O doamnă romană scria că el era, când voia, „un gentilom cu maniere fine și seducătoare, că abia dacă ar mai avea seamăn în Europa”. Dialogurile lui cu Giannotti și cu François al Olandei arată politețea sa distinsă și obișnuința pe care o avea cu oamenii de lume. Asta se vede și din unele scrisori adresate de el prinților, arătând că i-ar fi fost ușor să fie un perfect om de curte. Lumea nu l-a alungat niciodată: el e cel care s-a ținut la distanță; nu ar fi depins decât de el să ducă o viață triumfală. El era pentru Italia încarnarea geniului. La sfârșitul carierei lui , ultimul supraviețuitor al marii Renașteri, el o personifica, el era singur un secol de glorie.
Nu doar artiștii îl priveau ca pe o ființă supranaturală. Prinții se înclinau în fața regalității lui. Francisc I și Caterina de Medicis îi aduceau omagii. Cosimo de Medicis a vrut să-l numească senator; și când avenit la Roma, el l-a tratat ca pe un egal, l-a invitat să se așeze lângă el, a vorbit cu el în mod confidențial. Fiul lui Cosimo, Francesco de Medicis l-a primit cu bereta în mână, „arătând un respect fără margini pentru un om atât de rar”. Nu mai puțin decât geniul său era onorată „marea sa virtute”.
Nu doar artiștii îl priveau ca pe o ființă supranaturală. Prinții se înclinau în fața regalității lui. Francisc I și Caterina de Medicis îi aduceau omagii. Cosimo de Medicis a vrut să-l numească senator; și când avenit la Roma, el l-a tratat ca pe un egal, l-a invitat să se așeze lângă el, a vorbit cu el în mod confidențial. Fiul lui Cosimo, Francesco de Medicis l-a primit cu bereta în mână, „arătând un respect fără margini pentru un om atât de rar”. Nu mai puțin decât geniul său era onorată „marea sa virtute”.
Bătrânețea lui a fost înconjurată de tot atâta glorie ca cele ale lui Goethe sau Hugo.
Dar el era făcut altfel. El nu era dornic de popularitate sau de respect burghez, atât de liber a fost față d elume și de ordinea stabilită. El disprețuia gloria, el disprețuia lumea; și dacă îi servea pe papi, „era prin constrângere”. Chiar nu ascundea că „ papii îl plictiseau și uneori îl supărau discutând cu el și punând să fie chemat” și că „ în pofida ordinelor lor, el nu se grăbea să vină, dacă n-avea chef”.
Dar el era făcut altfel. El nu era dornic de popularitate sau de respect burghez, atât de liber a fost față d elume și de ordinea stabilită. El disprețuia gloria, el disprețuia lumea; și dacă îi servea pe papi, „era prin constrângere”. Chiar nu ascundea că „ papii îl plictiseau și uneori îl supărau discutând cu el și punând să fie chemat” și că „ în pofida ordinelor lor, el nu se grăbea să vină, dacă n-avea chef”.
Nu avea cu lumea decât relații indispensabile, sau legături pur intelectuale. Nu-i lăsa acces la intimitatea sa; și papii, prinții, oamenii de litere și artiștii ocupau puțin loc în viața lui. Chiar dacă erau unii pentru care avea o reaă simpatie, rareori stabilea o prietenie durabilă. Își iubea prietenii, era generos cu ei; dar violența lui, orgoliul lui, bănuielile lui făceau deseori ca cei care îi erau foarte obligați să devină dușmanii săi de moarte.
El a scris odată:
„Bietul ingrat așa e făcut de la natură, că dacă îl ajuți când e în suferință, el spune că el ți-a dat ceea ce îi dăruiești. Dacă îi dai de lucru ca să-i arăți interes, el pretinde că ai fost nevoit să-i dai acea lucrare, că nu te pricepi. Toate binefacerile pe care le primește, el spune că binefăcătorul a fost obligat să i le dea. Și dacă binefacerile sunt atât de evidente că e imposibil să fie negate, atunci ingratul așteaptă suficient d emult ca cel de la care a primit binele să facă o greșeală evidentă; atunci el are un pretext să-l vorbească de rău și să se elibereze de orice recunoștință.- Așa s-a acționat mereu față de mine; și totuși nici un artist nu mi s-a adresat fără ca să-l ajut și din toată inima. Și apoi ei pretextează că am umor bizar, sau nebunesc, ceea ce i-ar fi atins și că nu e decât vina mea dacă ei mă vorbesc de rău; și ei mă jignesc: - așa sunt ei, care sunt buni.”
„Bietul ingrat așa e făcut de la natură, că dacă îl ajuți când e în suferință, el spune că el ți-a dat ceea ce îi dăruiești. Dacă îi dai de lucru ca să-i arăți interes, el pretinde că ai fost nevoit să-i dai acea lucrare, că nu te pricepi. Toate binefacerile pe care le primește, el spune că binefăcătorul a fost obligat să i le dea. Și dacă binefacerile sunt atât de evidente că e imposibil să fie negate, atunci ingratul așteaptă suficient d emult ca cel de la care a primit binele să facă o greșeală evidentă; atunci el are un pretext să-l vorbească de rău și să se elibereze de orice recunoștință.- Așa s-a acționat mereu față de mine; și totuși nici un artist nu mi s-a adresat fără ca să-l ajut și din toată inima. Și apoi ei pretextează că am umor bizar, sau nebunesc, ceea ce i-ar fi atins și că nu e decât vina mea dacă ei mă vorbesc de rău; și ei mă jignesc: - așa sunt ei, care sunt buni.”
Cercetătorii moderni caută indicii despre relațiile lui Michelangelo cu cei aflați în serviciul său sau în anturajul său. .
Un exemplu este Urbino (Francesco di Bernardino d'Amadore, de Casteldurante, aproape de Urbino) , un servitor credincios care a murit în 1555. Cu nouă zile înainte de a muri, acest servitor a redactat un testament (putem ghici că la sfatul lui Michelangelo) prin care îl numea pe acesta tutorele copiilor săi și executorul său testamentar. Michelangelo a pus la bancă banii lăsați de Urbino (și care proveneau de fapt din sumele mari de bani pe care el i le dăruise) i-a administrat de comun acord cu celălalt tutore desemnat , veghind mereu la interesele copiilor lui Urbino. După moartea lui Michelangelo, văduva lui Urbino continua să-i ceară bani nepotului lui Michelangelo.
Pentru a aprecia valoarea banilor de atunci, putem compara cu plata făcută în 1456 de pictorul Neri di Bicci către brutarul său, pentru un an de aprovizionare cu pâine a familiei sale compusă din șapte persoane: 2,5 lire.
În 1465 valoarea contractului trecuse de 5 lire, adică aproximativ un florin.
În 1444 Francesco di Matteo Castellani a plătit 4 lire și jumătate (cam un florin) ca să fie îngrijit de un maestru doctor. În 1500 un florin valora cam 7 lire.
Michelangelo i-a dăruit servitorului său credicios, Urbino 2000 de scuzi odată, pentru ca acela să fie la adăpost de griji materiale la bătrânețe. (Îl îmbogățise cu această sumă) .Dar Urbino a murit înaintea lui Michelangelo, fiind regretat profund de acesta.
Din altă scrisoare, ce i-a fost adresată lui Michelangelo de Orlando Dei, vedem că el era rugat să-l sfătuiască pe „Giovambattista, sculptor” , ce primise o comandă din partea prințesei de Orange , Philiberte de Luxembourg, . Michelangelo era rugat să-i arate bunătatea sa în toate privințele, cum are obiceiul, ca acela să poată dobândi onoare și glorie.
Deducem de aici că era cunoscută bunăvoința cu care Michelangelo îi sfătuia și îi ajuta profesional pe confrați, chiar dacă abia îi cunoștea. Și că în acest caz i se solicita un aviz favorabil asupra proiectului acelui Giovanbattista, ca acela să capete comanda .
Prietenii cu oameni simpli
Michelangelo privea cu simpatie oamenii simpli dar cinstiți, trecându-le cu vederea naivitățile.
Topolino- tăietor de piatră din Carrara își imagina că e și el sculptor și de câte ori trimitea un bloc de marmură , adăuga și două-trei figuri sculptate d eel, care îi provocau râsul artistului. Dar nu-l jignea niciodată.
Menighella- pictor din Valdarno, venea din timp în timp la Michelangelo cerându-i acestuia să-i deseneze câte o figură de sfânt, desene pe care el le colora apoi și le vindea țăranilor. Iar Michelangelo lăsa alte treburi pentru a îndeplini rugămintea lui Menighella, dăruindu-i desene admirabile.
Un bărbier a primit cadou un Sfânt Francisc
Giuliano Bugiardini s-a străduit să-i facă un portret, iar Michelangelo a pozat cuminte, deși rezultatul era evident caraghios.
Michelangelo și regii Franței
A fost găsită și scrisoarea prin care Jean de Villers de La Groslaye , abate la Saint-Denis, episcop de Lombez , cardinal de Sainte-Sabine, zis: „cardinalul de la Saint -Denys” i-a comandat, pe 28 august 1498 „maestrului Michel-Ange , sculptor florentin” o Pieta de marmură, care să fie terminată în termen de un an, pentru prețul de 450 ducați de aur și care va împodobi mai întâi , la Sfîntul Petru, capela Sfintei Petronilla, deci capela regilor Franței.
Au fost mai multe tentative de a-l decide pe Michelangelo să părăsească Italia și să meagă la curtea regelui Franței.
În 1544, după ce Michelangelo se îmbolnăvise grav după munca grea depusă pentru lucrarea Judecata de Apoi, se pare că el a avut ideea - relatată de amicul său Del Riccio- de a - propune regelui Franței să elibereze Florența , făgăduind că îi va ridica pe cheltuiala sa o statuie ecvestră în Piața Segnoriei - cu condiția ca statuia să rămână pe veci la Florența.
Nu se știe dacă propunerea a ajuns la Francisc I. Roberto Strozzi a căutat să obțină bunăvoința lui Francisc I dăruindu-i mai multe statui de sclavi sculptate de Michelangelo (pentru mormântul lui Iuliu II)- și care acum se găsesc la Luvru.
O urmare a fost totuși:
pe 7 februarie 1546 regele Francisc I i-a scris lui Michelangelo propunându-i să-i trimită (contra cost) „lucrurile excelente” pe care le-ar putea avea gata făcute prin atelier și să permită unui trimis al său să facă mulaje după lucrările Christ de la Minerva și Pieta de la Sfântul Petru , ca să-și împodobească una dintre capele .
Michelangelo i-a răspuns regelui pe 26 aprilie 1546 printr-o scrisoare ușor ironică, mulțumindu-i că a catadicsit să scrie unui om ca el, și mai ales să-i solicite opere prea puțin demne de gloria unui suveran. Apoi amintea că ar fi dorit să-l servească pe rege de mai mult timp, și regretă că n-a putut s-o facă. Acum e bătrân și e ocupat pentru câteva luni de papa Paul III; dar dacă îi va mai rămâne apoi „ceva timp de trăit”, el se va strădui să realizeze ceea ce dorea să facă mai demult pentru prinț, adică o lucrare de marmură, una de bronz și o pictură. „Și dacă moartea va întrerupe dorința mea și dacă nu voi putea încă să mai sculptez sau să pictez în această viață, fără îndoială că mă voi gândi la Majestatea voastră de acolo unde nu mai îmbătrânim”😉
Micheangelo a mai trăit mult , căci i-a supraviețuit cu peste 16 ani lui Francisc I. Dar picturile pentru capela Paulină și lucrările la Sfântul Petru i-au absorbit toată activitatea, până în ziua morții (pe 18 februarie 1564).
Catherine de Medicis, urmașa lui Lorenzo Magnificul i-a scris de la Blois o frumoasă scrisoare pe 14 noiembrie 1559 pentru a-i comanda un cal de bronz. Michelangelo l-a însărcinat pe Daniele Ricciarelli de Volterra să executa calul după desenele sale, calul a fost turnat în bronz puțin după moartea lui Michelangelo și a fost trimis în Franța, unde a fost folosit pentru statuia ridicată în 1630 lui Ludovic XIII în Place Royale, dar lucrarea a fost distrusă în 1793.
Moartea
Cu cinci zile înainte de moartea sa, cineva a văzut pe stradă un bătrânel - în care l-a recunoscut pe Michelangelo Buonarroti. El mergea drept, prin ploaie, fără pălărie. Era cu o zi înainte de carnavalul din anul 1564. Au vorbit cu unul dintre asistenții săi, Tiberio Calcani. Pictorul Daniele Da Volterra la condus acasă. Michelangelo și-a petrecut următoarele două zile așezat într-un fotoliu lângă foc, S-a străduit să mai lucreze la Pieta Rondarini. Apoi a stat trei zile în pat. (Probabil răcise rău, probabil făcuse și o pneumonie). În vinerea care a urmat, înconjurat de Tomaso Cavalieri, Daniele da Volterra și Diomede Leoni, medicul Federigo Donati, Jacopo del Duca și Jacopo Rocchetti a închis ochii pentru totdeauna.
El locuia într-un cartier popular (Macello dei Corvi), du departe de Colosseum. Un cartier la limita centrului urban, nu departe de zona forumurilor. Era o rețea densă de străduțe și căsuțe modeste. Michelangelo trăia acolo din 1510- papa Julius II îi dăduse acolo o căsuță.
Ducea acolo o viață modestă, deși ar fi avut bani să o ducă în lux. E foarte posibil să fi făcut asta din dorința de a duce o viață demnă de un creștin. Predicile lui Savonarola nu avuseseră probabil răsunet doar asupra fratelui său Lionardo, (care se călugărise), ci și asupra sa.
A urmat o bătălie pentru bunurile lăsate de el și chiar pentru rămășițele lui pământești.
Roma a trimis oameni care să facă inventarul bunurilor rămase.
Nepotul său Lionardo a venit în grabă de la Florența, dar a găsit acolo gărzile pontificale. Nepotul a aflat că putea păstra caseta cu bani găsită acolo, dar nu și desenele și machetele artistului. Nepotul a rămas câteva săptămâni la Roma pentru a organiza averea și bunurile unchiului său.
Trupul artistului fusese depus la biserica Santissimi Apostoli, una dintre cele mai vechi biserici din Roma, ce se găsea la mai puțin de 100m de locuința lui Michelangelo. S-a făcut o înmormântare modestă , organizată de Arhifraternitate a Misericordiei (confreria sfântul Ioan cel decapitat-San Giovanni Decollato) în care fusese membru se crede de circa 50 de ani Michelangelo se îmbrăca doar în negru, așa cum obișnuiau membrii Confreriei. Printre regulile Confreriei erau: să ducă o viață conformă întrutotul perceptelor creștine, modestă și să rămână celibatari (dacă nu erau deja căsătoriți) Cei căsătoriți se angajau să respecte perioade lungi de abstinență. Ei posteau mult, de asemenea. În timpul epidemiilor, ei se ocupau de înhumarea cadavrelor. . Mulți dintre artiștii florentini ce locuiau la Roma erau membri.
Pe 17 februarie 1600 membrii arhiconfreriei romane a Misericordiei l-au însoțit pe Giordano Bruno până la rug.
Fraternitatea construise în 1504 Oratoriul San Giovanni Decollato , ce era destinat a-i asista pe condamnații la moarte. În fiecare an, pe 29 august fundația avea privilegiul de a elibera un condamnat (pe 29 august se comemora găsirea capului sfântului Ioan Botezătorul, în Siria) . Fraternitatea îi însoțea pe condamnați în ultimele ore și se ocupa de înmormântarea lor.
Urma să fie înmormântat în basilica Sfîntul Petru, cum decisese papa.
Lionardo i-a furat corpul! L-a înfășurat într-un covor și l-a cărat cu o șaretă pentru mărfuri (sau chiar pe spatele unui măgar- după alte versiuni) .
După mai multe zile de mers pe drumuri lăturalnice, Lionardo a ajuns la Florența pe 10 martie (!) cu trupul neînsuflețit, pe care l-a depus într-o capelă.
Treizeci și doi de artiști din recent înființata Accademia del Disegno, împreună cu Vincenzo Borghini (supraveghetorul judiciar al Academiei) au dus trupul lui Michelangelo la sacristia bisericii Santa Croce, cu un convoi cu torțe.
Era o iarnă aspră, cea mai rece din secolul acela.
Tot orașul a venit în procesiune , în straie cernite, să-și ia rămas bun de la artistul iubit, considerat aproape divin. Chipul artistului se păstrase senin, ca și cum ar fi fost adormit, fără nici un semn de descompunere ceea ce a fost considerat un semn de sfințenie, dat fiind că trecuseră 22 de zile de când murise.
Corpul lui Leonardo a fost pus în coșciug în capela lui Cavalcanti.
Slujba de înmormântare s-a oficiat la basilica San Lorenzo, pe 14 iulie! Funeralii grandioase, urmate de înmormântarea în capela privată a familiei Medici. Un catafalc lung de 15m sub crucea transeptului. . Au fost pictate scene ce aminteau viața artistului. Garda a defilat, clopotele au sunat, toate notabilitățile toscane și toți artiștii au fost prezenți.
Discursul funebru a fost rostit de Benedetto Varchi. El a evidențiat personalitatea de poet și de filozof a lui Michelangelo, pe lângă calitățile lui de pictor, sculptor și arhitect.
Ducele Cosimo I i-a asigurat apoi un loc definitiv în biserica Santa Croce, furnizând și marmura pentru monumentul funerar, ce a fost realizat de trei artiști. Santa Croce era biserica parohială a lui Michelangelo, casa familiei sale fiind în apropiere, pe via Bentaccordi.
Buchete d eflori proaspete sunt mereu puse la cenotaful său.
Alături se găsesc monumentele funerare ale lui Galileo Galilei, Dante Aligieri , Gioachino Rossini, Lorenzo Ghiberti , Niccolo Machiavelli,
Alături se găsesc monumentele funerare ale lui Galileo Galilei, Dante Aligieri , Gioachino Rossini, Lorenzo Ghiberti , Niccolo Machiavelli,
Michelangelo ar fi dorit ca pe mormântul său să fie pusă sculptura Pieta Bandini
Leonardo propusese să fie pusă statuia Victoriei, sculptată de Michelangelo între anii 1532-1534 pentru mormântul lui Iuliu II.
Leonardo propusese să fie pusă statuia Victoriei, sculptată de Michelangelo între anii 1532-1534 pentru mormântul lui Iuliu II.
Nepotul și moștenitorul lui Michelangelo a fost Leonardo Buonarroti , a cări notorietate e legată mai ales de construirea casei memoriale Buonarroti, de la Florența. El a donat lui Cosimo I de ' Medici lucrările sculptate de Michelangelo și care îi rămăseseră : Bătălia centaurilor , Madonna della scala, un mare număr de desene și diferite documente - scrisori, versuri, contracte, cărți de conturi.
Apoi gestiunea Casei Buonarroti a rămas în mâinile fiului său, Michelangelo cel Tânăr.
Michelangelo dăruise prietenilor săi unele dintre cele mai frumoase desene.
Tommaso de'Cavalieri a donat casei memoriale un carton ce înfățișa pe Cristos și Fecioara. Leonardo a urmărit să recupereze diferite desene dăruite lui Daniele da Volterra și lui Vasari, pentru a le dărui ducelui Cosimo (după cum reiese dintr-o scrisoare din 4 martie 1564) .
Cum printre persoanele ce i-au fost alături lui Michelangelo până în ultimele clipe de viață a fost vechiul său prieten Tommaso de'Cavalieri, persoană aflată în prim planul vieții politice și culturale din Roma, el a fost cel care, împreună ci Diomede Leoni au sigilat (cu sigiliul propriu) casa cu lucrurile artistului , a păstrat cheile și a asistat la deschiderea casei în prezența Guvernatorului.
Apoi gestiunea Casei Buonarroti a rămas în mâinile fiului său, Michelangelo cel Tânăr.
Michelangelo dăruise prietenilor săi unele dintre cele mai frumoase desene.
Tommaso de'Cavalieri a donat casei memoriale un carton ce înfățișa pe Cristos și Fecioara. Leonardo a urmărit să recupereze diferite desene dăruite lui Daniele da Volterra și lui Vasari, pentru a le dărui ducelui Cosimo (după cum reiese dintr-o scrisoare din 4 martie 1564) .
Cum printre persoanele ce i-au fost alături lui Michelangelo până în ultimele clipe de viață a fost vechiul său prieten Tommaso de'Cavalieri, persoană aflată în prim planul vieții politice și culturale din Roma, el a fost cel care, împreună ci Diomede Leoni au sigilat (cu sigiliul propriu) casa cu lucrurile artistului , a păstrat cheile și a asistat la deschiderea casei în prezența Guvernatorului.
Michelangelo cel Tânăr (4 noiembrie 1568-11 ianuarie 1646)
Strănepotul lui Michelangelo, supranumit Michelangelo Buonarroti cel Tânăr, a fost un poet și scriitor dramatic talentat. Pasionat de literatură de mic, a fost admis la Academia florentină , a fost apoi la Accademia della Crusca . Și-a luat supranumele l'Impastato. A lucrat la un mare Vocabular, a scris două
comedii considerate printre capodoperele teatrului baroc.
A pus să se construiască în casa lui o galerie consacrată unchiului său. Reunea la el o academie compusă din literații cei mai distinși , se ocupa de cercetări legate de familiile nobile - între care și a sa.
Se spune că avea o sănătate fragilă. A murit la 77 de ani.
A pus să se construiască în casa lui o galerie consacrată unchiului său. Reunea la el o academie compusă din literații cei mai distinși , se ocupa de cercetări legate de familiile nobile - între care și a sa.
Se spune că avea o sănătate fragilă. A murit la 77 de ani.
