Meda, printesa getă

 Meda, fiica regelui get Cothelas (cunoscut și ca: Gudila/Gothila) 

Cam în anul 341 î.Hr, Meda s-a căsătorit cu regele Filip al II-lea al Macedoniei.

Se știe acum că tatăl ei, Cothelas stăpânea asupra geților din apropiere de Marea Neagră, ce locuiau pe ambele maluri ale Dunării  , stăpânind și importantul port Odessos .(Actualmente Varna, să nu confundăm cu portul actual Odesa).
Geții erau o ramură a tracilor (înrudiți cu dacii) și intraseră în conflict cu macedonenii, pacea fiind pecetluită prin căsătoria prințesei Meda cu regele Filip al II-lea al Macedoniei și prin plata unui tribut mcedonenilor..

Conform istoricului N.G.L.Hammond, după asasinarea lui Filip (în 336 î.Hr) Meda s-a sinucis, dorind să-și urmeze soțul în imperiul lui Hades. Au fost înmormântați în același Mare Tumul din Vergina în camere separate. Trupurile fuseseră incinerate și depuse în casete numite larnax, dar prințesa a rămas celebră pentru prețioasa coroană de aur lucrată în formă de crenguțe de  mirt (plantă considerată sacră , dedicată zeiței Afrodita, simbol al dragostei)
Semnificativ e simbolul „nodului lui Herakles”, care a fost plasat în centrul coroanei. 
Coroana e alcătuită din 112 flori și 80 de frunze din foiță de aur  și din tuburi fine din aur ce reprezintă tulpinile și vrejurile plantei. Mici pietre ornamentale din sticlă albastră ornamentau coroana delicată. 
Întreaga coroană simbolizează dragostea și unirea pe veci a cuplului. 

Nodul lui Herakles

În Grecia Antică acest nod era un simbol al nunții și era folosit de asemenea ca amuletă de protecție. 

Reconstituire imaginară

Joan Francesc Oliveras Pallerois și-a imaginat-o pe Meda din Odessos (mama vitregă a lui Alexandru cel Mare) ca purtând o armură din solzi (așa cum este armura găsită în alt tumul din Bulgaria) , cu un coif de aur ca cel din mormântul regelui odrisian Seuthes III. ) . Autorul și-a imaginat că Meda purta și tatuaje (ce au fost consemnate de Herodot ca fiind un semn de statut). Autorul a dotat-o pe prințesă și cu un topor dublu și cu un pumnal tracic . Nu știm însă dacă prințesa avea o fire războinică 😀

Regele Gothila

De unde până unde numele regelui get ajunsese să fie cunoscut ca „Gothila”? Pentru că Jordanes (istoric de limbă latină din secolul VI) a „încurcat puțin numele”. Probabil citind la rândul său surse istorice mai vechi , copiate după altele și mai vechi, unele denumiri au fost transcrise greșit.
În acest mod simplu, Jordanes i-a confundat pe goți cu geții și cu sciții! 
Așa încât el a scris în anul 551 o lucrare intitulată „De origine actibusque Getarum ” sau „Getica” ce a fost tradusă ca „Istoria goților”!

În lucrarea respectivă goții ar proveni din Scandinavia , de unde ar fi migrat pe teritoriul actual al Poloniei . Dar ...acest popor îl venera pe Zalmoxis , de unde se vede că de fapt e vorba despre geți. 

(Cum de altfel se și intitulează lucrarea în limba latină, traducerea corectă fiind „Despre originea și faptele Geților”, - Getica, deh!

Jordanes povestește apoi că acel popor a prădat cetatea Troia / Ilion, după ce se războiseră și cu Agamemnon.  (Or de fapt traco-geții se implicaseră în războiul troian , așa cum a scris Homer) .

Desigur aceste evenimente foarte îndepărtate au fost descrise cu oarecare aproximație.
Evenimentele mai apropiate de perioada scrierii lucrării au fost relatate cu mai multă exactitate..
Se scrie că goții s-au luptat cu armatele romane în secolul III, ei fiind înfrânți de generalul bizantin Flavius Belisarios.

Generalul Belisarios reprezentat în mozaicul din Ravenna alături de împăratul Iustinian. 

Remarcăm motivul ornamental de pe cămașa generalului născut în Tracia. 

Generalul se născuse în anul 500 în zona de graniță dintre Iliria și Tracia, pe teritoriul de azi al Macedoniei. El e considerat ultimul mare general roman , dat fiind că a întreprins campanii victorioase pentru susținerea domniei împăratului Iustinian dar și pentru apărarea Romei , ce era amenințată de goți. El a condus campania militară a armatei bizantine împotriva ostrogoților, care reușiseră să ocupe Italia. 

În anul 535 armata bizantină a cucerit mai întâi Sicilia, apoi restul teritoriilor din Italia, ducând lupte grele pentru Roma. În 540 ostrogoții erau învinși , însă după plecarea generalului Belisarius luptele au fost reluate și au continuat până în 552, când imperiul bizantin a avut o victorie decisivă asupra ostrogoților, eliberând teritoriile primordiale ale statului roman. Italia era însă devastată de războaie, aristocrația romană dispăruse și Roma era în ruine. În 560 a urmat invazia Lombarzilor.. 

Bran

 De unde vine numele castelului Bran

Scurt istoric

Există documentul emis în 1377 de regele Ludovic I al Ungariei prin care li se confirma comunității sașilor din Brașov (totaque communitas Saxorum sedis Brassouiensis) dreptul de a ridica, pe cheltuiala și cu meșterii lor, o nouă cetate de piatră la Bran , după cum le fusese promis (promiserunt novum castrum in lapide Tydrici edificare) . Exista și promisiunea că vama va fi mutată de la Rucăr la Bran. 

Observăm că documentul e scris în limba latină și se folosește termenul de „castru” pentru cetate. 

Reiese că cetatea de piatră fusese precedată de o altă fortificație, mai veche. 
Această primă cetate fusese ridicată între anii 1211-1225 de cavalerii teutoni conduși de magistrul Theodorikus.

Cetatea a fost folosită ca bază de incursiuni împotriva Țării Românești, dar a fost apoi dăruită de Sigismund de Luxemburg lui Mircea cel Bătrân- în 1407. Din 1419 cetatea a fost iar a sașilor brașoveni, până când în 1427 regalitatea ungară a luat-o în proprietate, a efectuat lucrări de extindere apoi a închiriat-o către ...Scaunul Brașovului (în 1498). 

În 1920 , Brașovul a dăruit castelul reginei Maria , care l-a lăsat moștenire fiicei sale Ileana, căsătorită cu arhiducele Anton, membru al fostei familii imperiale de Habsburg. 
După 1948 castelul a fost naționalizat și a intrat în proprietatea statului român, devenind muzeu . A fost restaurat între anii 1987-1993, păstrându-și destinația de muzeu.

În 2006 castelul a fost retrocedat familiei de Habsburg. Actualul proprietar, Dominic de Habsburg a redeschis castelul pentru public în 2009, în timp ce colecțiile medievale ce aparțineau statului român au fost mutate la Vama Medievală-în sat.

Denumirea

Aflăm că în limba germană, Branul e numit  Törzburg. Adică cetatea tribului (satului).

 
Dar „Bran”? 

Un nume asemănător , dar de pe alte meleaguri era al căpeteniei galilor, Brennus. El ar fi provenit dintre Senoni- un trib de gali  care ar fi migrat din Galia în peninsula Italică către anul 400 î.Hr. Ei au asediat în Toscana orașul etrusc Clusium (actualul Chiusi) și după ce ar fi înfrânt armata romană ar fi atacat apoi chiar Roma. Senatorii romani adunați în Curia au fost masacrați, galii au prădat orașul și au încercat să atace și colina Capitoliului, unde se refugiase populația , care a fost avertizată de strigătele gâștelor (crescute în templul lui Jupiter) , și a reușit să se apere . Romanii au fost siliți să plătească tribut galilor. 

Istoricii moderni au observat asemănarea numelui căpeteniei Brennus ce a atacat Roma în anii 400 î.Hr. cu numele căpeteniei celților Brennos, care a făcut o incursiune cu trupele sale de celți în Tracia și Macedonia,  prin anii 280-279,î.Hr.  

 Astfel că specialiștii încep să considere că că numele Brennos /Brennus ar proveni din cuvântul brano, care însemna corb în limba celtică. În limba veche celtică continentală (galeză) , branos însemna corb. 

Denumirea se regăsește în etnonime și toponime ca:
Brannovici (un trib din Galia celtică. Denumire regăsită în „De Bello Gallico” de Caesar sub forma: Aulercis Brannoulcibus ) Se regăsesc cuvintele branno- corb , vico-luptă, Deci Brannovici ar fi „învingători cu corbul”

Brandobrici (alt trib de celți, din zona actualului Narbonne) , Delamarre a propus să se descompună numele în „brando-bricco”- „corbii pătați” , brando/branno însemnând corbi

Branodunum (oraș briton , actualul Brancaster din Marea Britanie)

Branderix- divinitate celtică al cărei nume ar proveni din „branno-rix”- „regele corbilor”.

În limba irlandeză veche se regăsește cuvântul bran, cu sensul de corb.
Același înțeles îl avea cuvântul bran în limbile galică și bretonă. În aceste limbi, bran însemna de asemenea și șef, conducător de armată. 

În mitologia britonică, mai alez galeză, în Mabinogion se regăsește un erou ce poartă numele Bran le Beni, asociat cu simbolul corbului. 

http://www.encyclopedie.arbre-celtique.com/encyclopedie.php

Exemplele sunt mult mai numeroase și atestă prezența numelui Bran în limba celților. 

Dacii au coexistat cu celții în antichitate

Arheologul Ion Motzoi-Chicideanu afirmă că elementele arheologice găsite în munții Orăștiei îi arată pe daci apropiați de populațiile atestate arheologic nu doar în Transilvania, ci și în Europa Centrală : de celți! 
Se presupune că triburile de celți, populație indo-europeană vorbitori ai unei limbi kentum , blonzi, roșcați, înalți și cu pielea albă , despre care a amintit Hecateu din Milet , au migrat de-a lungul întregii Europe, dinspre est spre vest, începând din secolul VI î.Hr. Pe parcursul câtorva secole ei  au înființat așezări în actuala Cehie, Slovacia, sudul Germaniei, Elveția, Franța, Belgia și Insulele Britanice, unde au dezvoltat o cultură aparte. Ei au ajuns și pe teritoriul de azi al României, în secolul IV î.Hr. coexistând cu dacii în Transilvania și Banat, față de care s-au impus prin agresivitatea militară.  Într-un mormânt celtic găsit la noi, aproape de Carei, a fost descoperit un coif de fier împodobit cu un corb din bronz! Pasărea are aripile desfăcute și articulate, astfel că ele se mișcau când cel care purta coiful făcea mișcări bruște, în timpul luptelor. Era un semn ce simboliza probabil protecția din partea divinității protectoare, dar în acelaș timo o metodă de a distrage atenția adversarului în momentele decisive ale luptelor. Coiful celtic de la Ciumești atestă prezența celților pe teritoriul țării noastre . Numeroase alte dovezi arheologice arată că dacii au conviețuit cu celții, preluând unii de la alții diferite tehnici de prelucrare a metalelor sau de olărit, dar și - probabil- croieli de îmbrăcăminte.
Gacii maramureșeni ar avea legătură cu pantalonii largi ai celților. 

În secolul I î.Hr. Burebista, marea căpetenie a dacilor a unit triburile de daci și a pornit război împotriva triburilor străine care se înstăpâniseră prin partea locului - după cum a scris Strabon.

PRIN URMARE:

Vedem persistența simbolului corbului în cultura celtică și avem dovezi că celții au conviețuit o perioadă cu dacii și au existat influiențe reciproce.
Am aflat că în limba celtică, bran/branno înseamnă corb.

Nu ar fi de mirare ca denumirea localității Bran și a castelului Bran de la noi să provină din limba celtică .

Ar însemna: Cetatea Corbului.

S.P.Q.R.

 Ce înseamnă aceste inițiale?

Cine călătorește la Roma și se plimbă prin oraș, privind monumentele din Roma Antică, întâlnește deseori inscripția: S P Q R. Ce înseamnă?

Originea ei datează din timpul Republicii Romane, când conducerea aparținea Senatului . Clasa conducătoare erau patricienii, iar oamenii de rând erau numiți plebei.

Abrevierea S.P.Q.R. ar fi avut semnificația inițială:

  Senatus Populus Quirites Romani

 Quirites erau cetățenii romani care se bucurau de drepturile depline de cetățenie romană. 

Inscripția se traducea deci: Senatul  cetățenilor romani. 

Mai tîrziu abrevierea a fost înțeleasă ca: 

Senatus Populusque Romanus (Senatul și Poporul Roman) 

Formula e folosită în inscripțiile pe monumente, pe monedele Senatului roman din acea perioadă.

Inscripția de pe Arcul lui Titus cu formula neprescurtată.

Era simbolul uniunii dintre Senatul roman, alcătuit din descendenții fondatorilor orașului, împreună cu Romulus și poporul roman, ansamblul cetățenilor romani. 

Era emblema Republicii romane și ulterior a Imperiului roman, reprezentând puterea politică romană. Ele au rămas până astăzi simbolul orașului Roma. 

Altă interpretare găsită în dicționare este: 

„Senatus Populusque Quiritium Romanum”, adică Senatul și poporul de cetățeni romani. 

Abrevierea poate fi găsită în zilele noastre nu doar pe monumentalul Trofeu al lui Augustus, în Palatul Senatorial, între Palatul Capitolin și Palatul Conservatorilor din Piața Dealului Capitolin, sau pe Arcul lui Titus, ci și pe clădirile contemporane, pe gurile de incendiu sau pe lucrări publice din oraș, capacele de cămine din oraș. 
Unii au dat semnificații mai noi acestei inscripții:

 „Sapiens Populus Quaerit Romam”- „un popor înțelept caută Roma” sau:

„Sanctus Petrus Quiescit Romae”- „Sfântul Petru se odihnește la Roma”. 

Lupul, lupul!

 Ce facem dacă ne întâlnim cu un lup?

Teama ancestrală

Lupul a fost considerat în trecut foarte periculor, nu doar pentru animalele domestice , ci chiar pentru om- mai ales iarna, când haite de lupi înfometați puteau ataca săniile trase de cai .
Povești și legende le insuflau copiilor teama de acest animal. Scufița Roșie, Capra cu trei iezi erau exemple de pericol letal constituit de lup.

Totuși, dacă vedem acum niște fotografii ale lupilor ce trăiesc pe la noi sau în alte țări din Europa, constatăm că sunt animale de talia unui câine de dimensiuni medii care nu știu cum să se ferească mai mult din calea oamenilor.

De unde atunci legendele  fioroase și simbolurile de luptător vajnic din antichitate?
Dacă mergem la Muzeul Antipa din capitală, vedem o dioramă cu un grup de lupi care atacă un cerb.
Dioramele au fost realizate cu mulți ani în urmă, înainte de război.
Lupii aceia au dimensiuni impresionante, într-adevăr. Așa erau lupii pe vremea aceea! 
Doar că între timp au fost campanii de vânare cu intenția de eradicare a acestei specii de pe teritoriul nostru, considerându-se că -în general- animalele de pradă sunt dăunătoare și trebuie să fie stârpite.
Era pe timpul când copiii învățau la școală despre cum este „supusă natura” .Vânătorii erau răsplătiți dacă aduceau dovezi că au împușcat un număr (cât mai mare) de lupi. 

Iar vânătorii urmăreau să vâneze exemplarele cele mai mari, care să constituie un trofeu cinegetic. 
Campaniile au avut efect. Lupii au fost (aproape) stârpiți, rămânând câteva exemplare mai pipernicite, care reușiseră să pară că sunt câini (probabil). Unii dintre ei s-au împerecheat cu câini vagabonzi, din lipsă de parteneri din propria specie. 

S-a constatat după aceea că atitudinea agresivă față de natură are efecte destructive ce amenință însăși casa noastră comună, a omenirii.
În cazul concret al lupilor, s-a constatat că lipsa acestei specii  are efecte negative asupra ecosistemului.

Reintroducerea lupului în Yellowstone a avut numeroase efecte pozitive, dintre care amintesc: micșorarea populației de coioți (care ocupaseră locul liber lăsat de lupii uciși) . Coioții, fiind mai mici , vânau cu precădere pui de animale, ceea ce avea efecte negative asupra cervidelor și a altor animale. Lupii fiind mai mari, urmăresc vânarea animalelor adulte, dar atacă exemplarele mai ușor de doborât: exemplarele bătrâne sau bolnave, ori cele tarate, care nu aleargă la fel de repede sau nu se pot apăra la fel de bine. Secția aceasta contribuie la asigurarea unor populații de ierbivore mai sănătoase.
De asemenea alertarea continuă a ierbivorelor le determină pe acestea să-și schimbe locul de pășunat, evitându-se astfel pășunatul excesiv pe unele zone. Efectele pozitive sunt mai numeroase, dar să ne limităm la atât.

Atitudinea statelor europene

În mai multe state europene s-au luat măsuri pentru reintroducerea lupilor în mediul lor natural.
De pildă în Franța, unde fusese vânat până la dispariție, lupii au fost reintroduși din anii 1990, cu efecte pozitive asupra biodiversității.

În 2023 erau înregistrați în Franța 1344 de lupi - observăm precizia numărătorii. 

Desigur crescătorii de animale își exprimă „preocupări”, sunt dezbateri în sectorul agricol.

Pierderile de animale domestice sunt compensate de stat.

Dar ce să facem noi, oamenii, dacă dăm nas în nas cu un lup?

Deși în zilele noastre atacurile unor lupi sunt considerate „rarisime” în Franța, n-am auzit nici la noi să fi fost cazuri, totuși câteva sfaturi ar fi utile.

Dacă în cursul unei plimbări pe munte sau când mergem la cules de ciuperci în pădure ne întâlnim cu un lup, principalul ar fi să ne păstrăm calmul.

În nici un caz nu o luăm la fugă- pentru că asta ar declanșa instinctul de prădător al lupului și nu putem rivaliza cu el la alergare.

Ar trebui să ne uităm calm la el și să avansăm încet, fără să-i întoarcem spatele nici un moment. (ne sfătuiesc specialiștii de la Huffington Post). 
Dacă suntem însoțiți de un animal de companie (de obicei un câine), e bine să fie în lesă, ca să nu o ia la fugă sau să atragă atenția lupului.

Ni se spune că uneori lupi răniți sau dezorientați se aventurează aproape de locuințe. În acest caz se impun prudența și respectul.

Sfaturile sunt cu atât mai utile la noi, unde populația de lupi ar fi mai mare (nu se știe exact câți ar fi, dar se estimează că ar fi 2500-2900) 

Cică la noi  ar fi 6,93 milioane de hectare de păduri. În Franța în 2020 erau 17,4 milioane de hectare de păduri. Deci un sfat ar fi să refacem și la noi suprafețele de păduri defrișate, ca să nu silim animalele pădurii să-și caute hrană în zonele locuite. 

Un studiu efectuat asupra populației de lupi de la noi a relevat faptul că printre lupi se găsesc și exemplare hibride, de lup-câine, hibridarea fiind atestată prin analize genetice.
În cadrul studiului efectuat s-au plasat camere de monitorizare a animalelor sălbatice și la trei apariții ale unor lupi , apare și o detecție de câini fără stăpân.
Reiese că din acel număr- estimat- de lupi, un sfert ar putea fi de fapt câini , mulți dintre aceștia fiind părăsiți de stăpâni în pădure și sălbăticiți, alții provenind din câini astfel sălbăticiți.
Chiar și în această fotografie considerată reprezentativă pentru un lup din Apuseni se observă unmele unei hibridări cu câine: culoarea blănii e roșcată, nu cenușie, esistă și zone de blană albă. . 

Lupul în tradiția antică

Știm că stindardul de luptă al dacilor era un cap de lup ce se continua cu panglici colorate.
Lupul era deci simbolul curajului în luptă.
Cunoaștem cu toții legenda că cei doi gemeni, Romulus și Remus au fost aăptați de o lupoaică ce i-a salvat astfel, copiii fiind apoi găsiți de un păstor. 
Unii cred că acestă legendă e de orgine etruscă .
Șii iată că s-a găsit un coif ritual etrusc în formă de cap de lup!

Probabil acest cap din bronz era folosit la serbări ț
Romanii aveau sărbătoarea LUPERCALIA

Parfumul lui Caesar

 

Parfumul lui Caesar

În această perioadă se face reclamă unui parfum care , realizat de industria turcă de parfumuri, ar recrea parfumul preferat de Julius Caesar.  
Ce se știe de fapt?

Parfumurile în antichitate

Se știe că în antichitate parfumurile erau folosite frecvent și erau foarte prețuite, cu timpul fiind și comercializate pe scară largă.
Prima referire cunoscută la folosirea unui parfum datează de la sfârșitul mileniului patru înainte de Hristos, din Mesopotamia. S-au găsit referiri scrise cu privire la un vast schimb comercial de substanțe aromatice , în număr de peste 200, șapte fiind însă preferate: cedrul (considerat arbore sacru), calamus, mirt, galbanum, chiparos, laudanum și storax.
În Egipt parfumurile erau folosite mereu în cadrul ritualurilor religioase, când substanțele aromate erau arse . De acolo derivă chiar denumirea latină „per fumus” , adică „prin fum”, ajungându-se la cuvântul parfum. 
A apărut o adevărată industrie a parfumurilor. Se știe că regina Hatshepsut (1501-1482 î.Hr) organiza incursiuni în „Țara Pontului” , de unde aduceau printre altele smirna, laudanum, tămâie, rășină de terebinthus și opoponax, călătorii ilustrate în basoreliefurile templului din Deir-El-Bahari din Teba. Se citează parfumul „Kyfi”, compus din peste 60 de esențe aduse (unele) din țări foarte îndepărtate.  

În epoca elenistiă și apoi în epoca romană se făcea comerț de parfumuri cu Arabia, India , pentru completarea gamei largi de arome provenind din Corint sau din Egipt.

Marcus Antonius i-a dăruit Cleopatrei o fabrică de parfumuri situată aproape de Ein Gedi , unde au fost descoperite vase cu reziduuri de parfumuri antice . Cleopatra era pasionată de parfumuri și compunea ea însăși diferite rețete de parfumuri, despre care a schis chiar o carte: „Cleopatra Gyneciarum libri”, carte în care trecuse rețetele sale de uleiuri parfumate și de unguente cosmetice. Din păcate, cartea s-a pierdut. 
Unele dintre aceste parfumuri erau celebre în antichitate  și au fost notate de Pliniu cel Bătrân și de Dioscoride. 
Flacoane prețioase, din ceramică pictată artistic sau din sticlă suflată în forme variate închideau parfumuri destinate nu doar zeilor (la ceremonii) sau nobilimii, ci și simplilor cetățeni ce se delectau la băile romane, după exercițiile sportive din palestre. Parfumurile erau folosite atât de femei cât și de bărbați și cei ce administrau gimnaziile sau palestrele aveau și grija de a asigura uleiurile parfumate .
Ritualurile funerare includeau de asemenea parfumuri pentru ungerea corpului defunctului sau pentru parfumarea cenușii acestuia după incinerare. Flacoane de ulei parfumat- unguentaria- erau așezate și în morminte. Unele uleiuri parfumate erau folosite în scopuri medicale.
Dioscoride a indicat în lucrarea sa De materia medica nu doar materiile prime folosite pentru parfumuri, dar și cantitățile exacte din diversele componente și originea acestora și modul de preparare.

 

 În acestă pictură antică e reprezentată o femeie care prepară un parfum combinând mai multe ingrediente aromate.Ceea ce e interesant în mod deosebit pentru noi e că acestă femeie ce trăia la Pompei pare să fi fost de origine dacă. Era încălțată cu opinci și purta pe cap un văl asemănător cu maramele românești. Părul blond roșcat e pieptănat simplu.  Îmbrăcămintea femeii este romană .Poate să fi fost o sclavă eliberată, care își exercita meseria de parfumier. 

O echipă de cercetători de la Centrul Național de Cercetare italian condusă de Giuseppe  Donato -Directorul Laboratorului de Arheologie Experimentală al CNR a reconstituit unele parfumuri antice urmând indicațiile din lucrările scrise de Dioscoride și de Plinius. 

Ei au reconstituit șapte parfumuri: oleum omphacium (din măsline verzi culese în luna august) Regale Unguientum (parfum regal) , Metopium (parfum egiptean cu cardamom), Rhodinum (cu trandafiri) , Myrtum Laurum (cu măghiran), Cyprinum ( cu Cyperus esculentus, chufa)  , Susinum (cu crin) și Telinum (cu Schinduf- „fîn grecesc- fenugrec”). Unele dintre aceste ingrediente erau folosite pentru parfumarea unor vinuri sau altor băuturi, având și proprietăți medicinale. 
După rețetele lui Dioscoride au fost reconstituite  de asemenea: Irinon (cu iris), Krocinon (cu șofran) și lasmelaion (cu iasomie).

Folosindu-se resturile de parfum găsite în recipientele din fabrica antică din Ein Gedi  și cu ajutorul metodelor descrise în cartea lui Pliniu cel Bătrân , s-a reconstituit Regale Unquentum- unguentul parfumat ce a fost folosit în anul 3000 î.Hr într-un mormânt din Ur, pentru care se folosiseră: Calamus, smirnă, lemn de trandafir, balsam, măghiran, condimente și esențe de flori din țări foarte îndepărtate, precum China, India și Malaezia.  

Cyprinum , poate unul dintre cele mai cunoscute, pe bază de ulei de măsline verzi , Cardamon, Calamus (crin galben) aromat, Henna, Aspalato (lemn de aloe) și Rășină. S-au păstrat trei rețete pentru acest parfum: una d ela Teofrast, una de la Pliniu și una de la Dioscoride. Un parfum de culoare verde, ce își păstra aroma nealterată timp de patru ani. A fost considerat unul dintre ingredientele principale , alături de Megaleion, Cinamonium (scorțișoară), Myrtinum (mirt), Rodinon (trandafir) și salvie pentru crearea parfumurilor personalizate.
Rodinium, uleiul de trandafiri , ce părea să aibă origini persane era de asemenea unul dintre parfumurile foarte răspândite pe vremea Cleopatrei. 
Elegipcum- un parfum egiptean ce se vindea la Atena în secolul V î.Hr. era de asemenea foarte apreciat. Era incolor, cu aromă de mirt și scorțișoară, care devenea mai prețios dacă era învechit timp de zece ani. 
Elmendesianum- un parfum originar din Egipt , din orașul Mendes , din delta Nilului , era făcut din ulei de barnacle, smirnă, casia, rășină cu o tentă de scorțișoară.

Metopium era un parfum de Galbanum cu aromă intensă, obținut de obicei cu ulei de migdale amare ce era foarte îndrăgit de fenicieni. 

Irinum, un ulei de măsline în care se macerau flori de iris, era colorat în roșu cu semințe de henna era lăsat să se odihnească douăzeci de ani pentru a ajunge optim.

În Grecia antică mirosurile frumoase- „euodia”-erau considerate instrumente d ecercetare a divinului. 
În perioada rafinată a lui Pericle, se foloseau: 
Susinon- pe bază de crin, sau

Kipros- pe bază de mentă și bergamotă. 

Tot în acea perioadă Teofrast a scris „Tratatul de mirosuri”, care a devenit textul de bază al parfumeriei antice. 
În insula Cipru , insula consacrată frumuseții feminine, e patria celui mai vechi cosmetic cunoscut, „cipria”. Au fost descoperite acolo vestigiile unei mari fabrici industriale , o construcție cu suprafața de 4000m2, care datează din secolul XXî.Hr. Clădirea a fost distrusă de un cutremur violent în anul 1850 î.Hr, urmând apoi un incendiu ce a fost întreținut de cantitatea mare de petrol ce se găsea acolo. 

Onfaium- Oleum ex albis ulivis- era un amestec din flori și lemn parfumat sau esențe ce se lăsau să fuzioneze câteva zile la căldură.

Aceste parfumuri erau realizate din amestecuri precis dozate de diferite arome naturale , distilate . De pildă lasmelaion era preparat din Iasomie (Jasminum grandiflorum L.), ulei de susan ( Sesamum indicum L.) , cardamom(Elettaria cardamomum L.Maton), scorțișoară (Cinnamomum verum Presl.), șofran (Crocus sativus L.) și smirna (Commiphora myrrha Engler.) chrome-extension://efaidnbmnnnibpcajpcglclefindmkaj/https://new.societechimiquedefrance.fr/wp-content/uploads/2019/12/2012-359-janvier-p42-Fernandez-HD.pdf
Parfumul rezultat a fost considerat că aduce cu contemporanul Opium de la Yves Saint-Laurent. 
Cât despre parfumul preferat în realitate de Caesar, , se pot face mai degrabă presupuneri. 

În timpul Romei imperiale, parfumurile au fost folosite tot mai mult. Petronius povestește în Satyricon că banchetele deveniseră adevărate „orgii olfactive”. De pildă în timpul banchetelor din Domus Aurea a lui Nero, petale de trandafir impregnate cu esențe prețioase erau presărate deasupra oaspeților dintr-un tavan din fildeș perforat.

Totul era impregnat cu parfumuri: corpul, părul, caii, toate femeile, inclusiv sclavele, scaunele , corturile, chiar și pânzele corăbiilor. 

Dar nu, nu se parfumau cu sudoare de gladiator!
Pliniu cel Bătrân a scris undeva că lui i-ar repugna să se ungă pe corp cu secrețiile altei persoane, amintind cu acest prilej că grecii foloseau sudoarea gladiatorilor (care își ungeau corpurile cu ulei de măsline înainte  lupte) ca unguent emolient și chiar pentru tratarea unor afecțiuni ale pielii. 
Cei care și-au închipuit că unguentul cu sudoare era folosit ca parfum nu știau că ureea se folosește și în zilele noastre în dermatologie , pentru a combate uscăciunea pielii, mâncărimile , pentru exfolierea celulelor moarte și ca ajutor în cazul infecțiilor fungice. Ureea e conținută de urină, dar și de transpirație. În zilele noastre ea e produsă sintetic pentru a intra în compoziția diferitelor produse medicamentoase, cosmetice, sau a uleiurilor parfumate. Pe atunci se folosea transpirația. 
De menționat că transpirația începe să miroasă urât când stagnează pe piele și începe să fie alterată de microorganisme , care o fac să capete un miros respingător.  Ungerea cu ulei de măsline împiedica probabil acțiunea microorganismelor- cel puțin pe termen scurt. 

Folosirea alcoolului- mai târziu. 

Arabii au fost cei care au inventat alambicul, care au distilat alcool pentru prima dată . Alambicul a servit mult pentru distilarea aromelor din plante, obținându-se noi arome . Arabii dețineau monopolul comercial asupra acelor arome, dar mai târziu  cruciații au făcut la rândul lor comerț cu arome. .  

https://clumeton.blogspot.com/2014/06/lorigine-dei-profumi-dallegitto-al.html

Dar să nu ne îndepărtăm de timpurile antichității.

Parfumuri moderne inspirate din antichitate

Cercetătorii moderni au făcut presupuneri asupra parfumului purtat probabil de Caius Julius Caesar. 
Da, nu există documente care să ateste ce arome prefera acea uluitoare personalitate a antichității romane, dar cercetătorii au presupus că , de vreme ce se știe că Julius Caesar dădea mare atenție ținutei sale, probabil că alegea și parfumuri rafinate, care să-i sublinieze eleganța. 
(O mică observație pentru autorii de articole de pe la noi: Iulius Caesar nu a fost Împărat- așa cum cred unii dintre ei. El a fost ucis tocmai din teama senatorilor ca el să nu se proclame rege. A fost dictator, adică o persoană investită cu puteri depline în statul roman). 

Scent Culture and Tourism Association a colaborat cu departamentul de arheologie al universității Cumhuryet din Sivas (Turcia) și cu profesorul asociat dr. Cenker Atila.  În plus, ei au apelat la parfumieri din Milano , dar și la creatoarea turcoaică de parfumuri Bihter Türkan Ergül. Rodul acestei colaborări este parfumul numit de ei « Telinum », probabil în amintirea acelui parfum antic ce era pe bază de schinduf. 
Ce arome au folosit cercetătorii pentru parfumul ce ar fi putut fi purtat de Caesar?
Ei au considerat, în mod judicios, că o personalitate de prim rang nu s-ar fi mulțumit doar cu aromele populare în timpul său: menta, trandafir, lămâie, bergamotă, lavandă sau iasomie, ci ar fi dorit un parfum sofisticat și exotic. 
În parfumul compus de parfumierii moderni au fost incluse și mirosuri de iris și de cistus (trandafir sălbatic/trandafir de stâncă) , dar și note orientale de rășină .
Conform altor ziariști, în compoziția parfumului Telinum s-ar regăsi : trandafiri, violetă, iasomie, nufăr, citrice, lemn de cedru, oud, paciuli si ambră.

Desigur , în lipsa unor documente antice care să ateste ce parfum prefera Caesar, acest parfum modern rămâne o reconstituire ipotetică.

Pliniu cel bătrân a scris  în Naturalis historia despre parfumurile din timpul său: 

«Ratio faciendi duplex, sucus et corpus: ille olei generibus fere constat, hoc odorum....   E vilissimis quidem hodieque est - ob id creditum et id e vetustissimis esse - quod constat oleo myrteo, calamo, cupresso, cypro, lentisco, mali granati cortice....   Telinum fit ex oleo recenti, cypiro, calamo, meliloto, faeno Graeco, melle, maro, amaraco. Hoc multo erat celeberrimum Menandri poetae comici aetate. »

Unguentele sunt făcute din două componente: sucul și partea solidă. Prima constă în general din tipuri variate de ulei, a doua din materialele parfumate…   Printre unguentele de toată ziua, mai răspândite și din acest motiv crezute a fi cele mai vechi e cel făcut din ulei de mirt, calamus, chiparos, masti și coajă de rodie….  Telinum se face cu ulei de măsline proaspăt presat, chiparos, calamus, trifoi dulce, schinduf, miere,  măghiran și portocală amară. Era cel mai la modă parfum pe vremea poetului comic Meneandru.

Cam în acelaș fel în care , în 2019, cercetători de la Universitatea din Hawaï au declarat că au reconstituit parfumul Cleopatrei. 
Parfumul « Telinum » (sau « Telium »- după alți autori) va fi comercializat pentru început în Turcia, Franța și Italia, începând din octombrie. 

Misenum

De observat că există încă din anul 2020 parfumul « Telinum de la Misenum» , parfumul creat de cunoscutul parfumier  italian  Paolo Romano , fondatorul mărcii de parfumuri Misenum cu note de vârf de bergamotă, mentă, lavandă, iasomie, lămâie și trandafir, note centrale de cistus, cedru, paciuli, lemn de santal, balsam de copaïba și scorțișoară, notele de fond fiind ambra gri și mosc. 

Top Notes

Bergamot

Mint

Lavender

Jasmine

Lemon

Rose

Middle Notes

Labdanum

Cedar

Patchouli

Sandalwood

Copaiba balm

Cinnamon

Base Notes

Ambergris

Musk

În cadrul firmei Misenum, Paolo Romano a creat mai multe parfumuri unisex inspirate din parfumurile antichității: Catullus, Mitridate, Octavianus, Maximus, Plinius și Telinum, dar și parfumuri pentru femei, de asemenea după rețete antice: Rectina și Myrtum Laurum 
Acesta din urmă ar fi fost preferat (poate) de Cleopatra 

Top Notes

Orange Blossom

Myrtle

Bergamot

Thyme

Lemon

Orange

Middle Notes

Heliotrope

Lily-of-the-Valley

Cinnamon

Bay Leaf

Jasmine

Musk

Base Notes

Tonka Bean

Patchouli

Vanilla

Sandalwood

Leonardo da Vinci principii de viata

 Dieta lui Leonardo

Unii i-au spus „testamentul său cultural”, dar nu sunt de acord cu asta, pentru că testamentul său cultural e mult mai complex, incluzând numeroase opere de artă uluitoare, dar și continua căutare a progresului tehnologic.

Printre preocupările științifice ale lui  Leonardo da Vinci au fost și studiile de medicină. Nu doar de anatomie, ci și preocupări legate de funcționarea corpului uman .În paralel cu proiectele de arhitectură , Leonardo medita și asupra principiilor unei vieți sănătoase.

Printre însemnările sale legate în volumul Codex Atlantic,(aflat la Biblioteca Ambrosiană)  pe verso ul paginii  213 , unde Leonardo a desenat un plan pentru vila Belvedere pe care i-o comandase papa Inocențiu al VIII-lea, au fost găsite următoarele principii de viață: 

Dacă vrei să rămâi sănătos, respectă această regulă:
nu mânca fără dorință și ia o cină ușoară, 

 mestecă bine și orice primești

să fie bine gătit și simplu în formă.
Cel care ia medicamente este prost informat.
Ferește-te de furie și nu face față tristă;

stai drept când te ridici de la masă;

la amiază, nu te lăsa să dormi.
Vinul  să fie temperat, puțin și des, nu înainte de mese sau pe stomacul gol.
Nu așteptați și nu amânați la toaletă.
Dacă faceți exerciții fizice, faceți acest lucru cu mișcări mici.
Nu vă culcați pe burtă cu capul în jos

și rămâneți bine acoperit noaptea.
Odihnește-ți capul și îți menține-ți  mintea fericită.
Fugi de poftă și ține-te de dieta ta.

Indicațiile au fost scrise în perioada anilor 1515-1516, când avea 63-64 de ani. 

Se vuoi star sano, osserva questa norma:
non mangiare senza voglia, e cena lieve;
mastica bene e quel che in te ricevi
sia ben cotto e di semplice forma

Chi medicina piglia, mal s'informa.

 Guardi dall'ira e foggi l'aria grieve;

Su dritto sta, quando da mensa leve;

di mezzogiorno fa che tu non dorma.

E il vino sia temprato, poco e spesso,
non for di pasto, nè a stomaco vuoto.
Non aspettare nè indugiare il cesso;
se fai esercizio si di piccolo moto.

Col ventre resuppino e col capo depresso

non star, e sta coperto ben di notte.

El capo ti posa e tien la mente lieta.
Fuggi lussuria e attenti alla dieta.  

Perceptele de viață sunt scrise sub forma unor versuri , ideile pe care le conțin fiind încă valabile după mai mult de o jumătate de mileniu.

Leagănul civilizației

Daco-geții în vechime

Marija Gimbutas, arheolog de origine lituaniană şi profesoară la Universitatea Californiei din Los Angeles:

„România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între anii 6.500 – 3.500 î.Hr., axată pe o societate matriarhală, teocratică, pașnică, iubitoare și creatoare de artă, care a precedat societățile indo-europene patriarhale de luptători din epocile bronzului și fierului”

Zona geografică în care se află astăzi România, a fost în urmă cu peste 10.000 de ani, vatra lumii, locul unde a început cu adevărat civilizația umană?

În zona Olteniei se înregistrează cea mai veche locuire în bordeie din lume (18,000 ani înainte de Christos), cea mai veche activitate de minerit, cel mai vechi târnăcop de miner descoperit vreo dată, cea mai veche activitate de prelucrare  a aramei din lume (8,000 ani înainte de Christos), cea mai veche scriere din lume (tăblițele de la Tărtăria, județul Alba 5500-6.000 înainte de Christos). Tot aici s-a inventat arcul, au apărut primele furnale din Europa, și tot de aici au plecat și s-au format celelalte popoare indo-europene și nu numai cum ar fi: iranienii, carienii, italicii, frygienii, sciții, cimmerienii, triburile iberice, bascii, sarmații, elenii(ahei și dorieni), fenicienii..etc.

Traco-dacii au avut o civilizație timpurie de mare importanță

O civilizație anterioară civilizației Sumeriene, foarte numeroasă (180 - 200 de triburi). Ei s-au extins  în întreaga Europă (Balcani, Ucraina, Ungaria, Austria, Germania, Cehoslovacia, Polonia, Italia, Franța, Spania, Turcia europeana, Asia Mica, Africa....Chiar și Burii din Africa de Sud ar fi provenit dintr-un  trib Dac, din care făcea parte însuși Burebista.

Scrisul și odată cu el istoria, au apărut mai întâi în spațiul tracic și abia mai târziu in spațiul greco-roman. S-au găsit plăcuțe de aur cu scriere foarte veche .  Pe teritoriul Bulgariei de astăzi a fost găsită o carte cu file de aur a cărei vechime estimată e de 2500 de ani. Scrierea de pe aceste cîteva file legate ca un caiet nu a fost descifrată încă. S-a emis ipoteza că ar fi scriere etruscă, fără dovezi concludente. În România, la Sinaia au fost descoperite mult mai multe plăcuțe de aur inscripționate cu o scriere ce nu necunoscută la acea dată . Din păcate plăcuțele au fost topite din ordinul regelui Carol I , după ce fuseseră copiate grosolan în plumb, în atelierul unui meșter local. Cercetători mai noi afirmă că au reușit să descifreze scrierea de pe puținele plăcuțe ce se mai păstrează în copii de plumb și că ele cuprind relatări din istoria dacilor și poeme (ce erau probabil cântate ) cu subiecte eroice. 
Traco-dacii au avut cea mai veche agricultură din Europa, (neolitic) si printre cele mai vechi din lume. La vremea lor erau singurul popor din lume care foloseau cercul la dispozitivele de măsurare a timpului.

Tracii, întemeietorii Troiei

De remarcat că istoricul Vasile Pârvan a descris în lucrarea „Dacii la Troia” faptul că o ramură a dacilor ar fi ajuns în Asia Mică și ar fi fondat pe ruinele Troiei homerice așezarea (denumită de arheologi Troia VII, pe care ar fi stăpânit-o trei secole.

Dovezi arheologice: spadă făurită în Transilvania în epoca de bronz și găsită la Troia VII, precum și 7 săbii de tip „micenian” din epoca de bronz, găsite în Transilvania. 

În al doilea nivel al săpăturii Troiei, identificat ca Troia II datată în jurul anului 2450-2200 î.Hr., s-au găsit patru artefacte magnifice, lustruite, din piatră verzuie (nefrit)și albastră (lapis lazuli)care ar proveni din Basarabia, teritoriu ce făcea parte din pământul tracilor.

Există numeroase denumiri comune în Troia (descrisă de Homer) și în Tracia. Poarta Scheiană (Schei- după numele unui trib trac) , trib trac numit Xanthii și un râu Xantos  la Troia, râul Arisbus în Tracia și un râu Arisbus la Troia, un râu Rhesus în Troia și un rege al tracilor cu același nume și altele, menționate de Strabon. Homer descrie sosirea regelui trac Rhesus, aliat al troienilor, ce folosea un car de luptă împodobit magnific cu ornamente de aur și argint, și purta o armură de aur, demnă de un zeu.

„Carienii se află înspre mare aşezaţi, de asemeni şi paionii cu arcuri rotunjite, lelegii, cauconii şi slăviţii pelasgi. Către Thymbre, sorţul rândui lycienii, pe mysienii semeţi, pe phrygienii strunitori de cai şi pe maionii cei cu frumoase care. Dar de ce mă întrebi şi vrei totul să ştii? Vreţi oare s-ajungeţi în tabăra troiană? Sosiră de departe războinicii traci şi ei se află acum la marginea taberei. În fruntea lor e Rhesus (Ρήσος), vlăstarul lui Eioneus. Cei mai frumoşi cai ce i-am văzut vreodată sunt sirepii lui Rhesus, mai albi decât zăpada, mai sprinteni la fugă decât suflarea vântului. Din aur şi argint e carul ferecat şi-mpodobit frumos. Rhesus e-nveşmântat cu totul în aur, armele-i sunt minuni, şi nu-s deopotrivă cu ale muritorilor, mai degrabă par pe măsura zeilor celor fără de moarte. Duceţi-mă, acum, aproape de corăbii sau lăsaţi-mă aici fedeleş legat, până ce vă întoarceţi. Atunci veţi şti, abia, dacă eu v-am minţit ori de-am spus adevărul.”

 

Pe un vas antic grec (cca 360 î.Chr)e descrisă scena în care aheii Odisseus (Ulise)  și Diomedes au furat faimoșii cai albi ai regelui trac Rhesus,fiul lui Eioneu,  ucigând mai mulți războinici traci. Se remarcă straiele împodobite și cămășile de zale purtate de traci. (și în scrieriele lui Euripide se vorbește despre echipamentul „de lumină” al tracilor - cămășile strălucitoare de zale. )

În Iliada sunt menționați mai mulți conducători traci ce veniseră să lupte (cu războinicii lor) alături de troieni: Acamas, fiul lui Eussorus, descris ca foarte înalt și viteaz,  Peiros, Eufem (fiul regelui Troezen, fiul lui Ceas), Asius (venit din orașul Sestus, aproape de Hellespont), Euphemus al Ciconilor venit din orașul Ismara (Ismarus) și Lycurgus al Edonilor , trib din zona râurilor Nestus și Strymon din sudul Traciei. Tracii foloseau săbii mai lungi decât ale aheilor. Aheii erau în admirația cailor albi, „ca razele de lumină” ai cavalerilor traci- cum nu mai văzuseră.

Cercetătorii  constată pe măsură ce avansează cercetările că evenimentele descrise de Homer nu sunt simple legende, ci reflectă cu exactitate realitatea istorică. După ce amplasamentul cetății Troiei a fost găsit după descrierea din Iliada, acum astronomii au calculat anul întoarcerii lui Ulise în Itaca după indiciile astronomice cuprinse în poemele lui Homer. Conform descrierilor din Iliada, cu 29 de zile înainte de asaltul final asupra Troiei două constelații, Pleiadele și Lebăda erau vizibile simultan la apusul soarelui, iar cu 33 de zile înainte de căderea Troiei, planeta Mercur era pe cer la apus. Cu șase zile înainte de atac planeta Venus era vizibilă în timpul zilei. A fost descrisă și o eclipsă de soare.  Astronomii au calculat data evenimentului, precum și data la care s-a întors Ulise în Itaca, după peregrinări: pe 16 aprilie 1178 î. Chr. ! (Conform săpăturilor arheologice, Troia VII, ce e în legătură cu războiul povestit în Iliada a fost datată între anii 1300-1190 î. Chr.)
 Deci în perioada aceea, tracii aveau armuri din zale , care cel puțin în cazul regelui erau din  aur.

Începând cu anul 1995, după studii îndelungate, însă intenționat ținute la subsol, o serie de savanți americani de prestigiu au ajuns la concluzia că Potopul descris în Biblie a avut loc pe malul vestic al Marii Negre, unde locuia o populație neașteptat de dezvoltată, (oare cine?).

De altfel Olimpul, legendarul munte din mitologia greacă (ULIMP- Lumină sau Splendoare, în limba traco-dacă), nu era altceva decât muntele Bucegi pe care nu întâmplător dăinuie al doilea Sfinx de pe Pământ.
Homer spunea că numai tracii știau să lupte călare și cu arcul începând cu mileniul cinci înainte de Christos.

Traco-dacii se remarcau printr-o corectitudine desăvârșită, toate convențiile fiind încheiate verbal și apoi păstrate cu sfințenie. Lipsa de acasă era semnalată printr-un băț lăsat la poartă, fiind mai mult decât suficient.

Traco-dacii erau singura civilizație din lume care nu a folosit sclavagismul sub nici o formă a sa.

În jurul anului 1400 Î.C, se construiește în Tracia nord-Dunăreană, cea dintâi școală cu local de sine stătător de pe Terra, numită Androniconul, unde preoţii Zamolxieni predau toate disciplinele universitare începând cu teologia (cultul Zeului Soare și al celor 12 constelații).

Conform mărturiilor rămase posterității ale lui Platon și Socrate, însuși Pitagora și-a completat studiile la școala Zamolxiană, și tot ei afirmau că în acea vreme în Dacia existau cei mai de seamă medici ai timpului.

Istoricul Herodot, îi considera pe Cimerieni originari de pe versantul Nord-Estic al Carpaților,(Moldova de astăzi). Apoi o parte din ei s-au deplasat spre Sud, în Anatolia, unde au fost cunoscuți ca Cimiry. Migrând ulterior către Italia, Spania, Anglia și Irlanda au fost cunoscuți sub denumirea de celți.

Zona Nord -Dunăreană (România de astăzi), a fost considerată din vechime drept un paradis terestru.

Un teren bogat în aproape toate bogățiile pământului, cu terenuri agricole (Grânarul Europei de mai târziu), pășuni întinse, toate formele de relief, un incredibil sistem hidrografic natural, o zona bine apărată contra majorității dezastrelor naturale...etc. Ca un miracol unic al istoriei, locuitorii acestei zone n-au putut fi alungați din vatra strămoșească și nici deznaționalizaţi.

Românii păstrează în continuare limba, portul, obiceiurile, tradițiile strămoșilor de acum 7.000 de ani. Analizele minuțioase de sânge, demonstrează un alt miracol : în ciuda numeroaselor invazii, ne-am păstrat puritatea genetică, specifică strămoșilor noștri.

România rămâne un miracol.

Bibliografie:

- Augustin Deac - Istoria Adevărului Istoric

- P.L.Tonciulescu - Ramania, paradisul regăsit

- Nicolae Densuşianu - Dacia Preistorică , Vol.1, 2, 3, 4, 5