Pescarie antica

 Piscina romană din secolul I î.Hr

Piscina maritima de la Punta della Vipera era o un ansamblu de bazine cu apă de mare destinate acvaculturii.

În partea stângă e imagine din zilele noastre , iar în dreapta o reconstituire ipotetică.
Observăm că denumirea din limba latină-piscina- se păstrează și în românește, doar că acum nu se mai reveră la iazuri de pești, ci la bazine de agrement. (La plural: piscinae) .
În latina vulgară, cuvântul era piscaria, ce a ajuns la noi pescărie. 
Dar în secolul I bazinele acelea aveau și rol utilitar (de creștere a peștilor apreciați pentru mesele proprietarului vilei), dar și de agrement -fapt dovedit de grija pentru aspectul bazinelor . 
Bazinul rectangular lung are 48m lungime și 30m lățime și e protejat de o structură din beton cu trei brațe ortogonale  de aproximativ 3m grosime. 
în centru e un bazin circular cu diametrul de 20m , înconjurat de mai multe bazine mai mici, rectangulare. 
Dispozitive hidraulice asigurau împrospătarea apei și reglarea debitului acesteia. (Se păstrează urmele lor).

Nivelul mării a crescut în ultimii 2000 de ani cu aproximativ 60m față de epoca romană (s-a constatat asta studiind vestigiile amenajărilor hidraulice). 
Se creșteau acolo pești apreciați de romani, cum erau plătica de mare, chefalul și bibanul , dar iazurile constituiau și amenajări peisagistice căutate. 
Amenajarea piscicolă se află pe litoralul tyrenian, la Santa Marinella, în provincia Roma , la circa o oră spre nord de capitală. 

Pe coasta Mării Mediterane, în special de-a lungul litoralului regiunii Lazio s-au păstrat numeroase astfel de crescătorii d epește (piscinae sau peschiere) , care erau simboluri ale luxului vilelor maritime deținute de aristocrația romană.

În aceeași zonă, la distanța de 2 km erau bazine piscicole romane cu rol industrial, destinate aprovizionării piețelor din Roma cu pește proaspăt. -la Castrum Novum.

Puțin mai la nord era un complex cu canale lungi, tăiate direct în stânca de gresie . Canalele erau dispuse în formă de evantai pentru a distribui fluxul optim de apă adusă din mare în bazinele crescătoriei de pește. (Azi strada della Torre Validaliga) 

La Pirgi, un site istoric etrusc de valoare excepțională, era și un cartier de vile de lux dotate cu bazine proprii.

Împărații romani și-au oferit desigur vile spectaculoase, din care nu lipseau bazinele decorative. 
La Grotele lui Pilat era un complex spectaculos de piscinae săpate în stînca vulcanică a insulei Ponza.
(Denumirea de „Grote ale lui Pilat” e legată de o tradiție legată de Pilat din Pont, care ar fi înăbușit acolo o revoltă, dar probabil e doar o legendă) 

Erau cinci grote artificiale săpate în stâncă și legate prin canale submarine , care se uneau într-un bazin mare, exterior. Canalele serveau pentru împrospătarea apei și pentru transferarea peștilor între bazine. 
Grotele erau împodobite cu decorațiuni și nișe în care se găseau statui cu personaje mitologice. 

La origine se creșteau acolo murene 
Un alt exemplu de vilă imperială d elux e Villa lui Tiberiu

Aflat pe Via Flacca

Un vivier imperial faimos, cu bazine rectangulare și circulare care înconjurau o grotă naturală în care împăratul Tiberiu organiza banchete. Totul era agrementat cu sculpturi de mari dimensiuni c eilustrau scene din Odiseea. 

De pildă acest grup statuar unde ciclopul Polyfem era înconjurat d eoamenii lui Ulise.

(Statuile au fost aduse acum în muzeu, pentru că grota inițială a fost avariată d eun cutremur).

Sistemele de ecluze și canale din crescătoriile de pește romane (piscinae) erau adevărate capodopere de inginerie hidraulică bazate pe ) erau adevărate capodopere de inginerie hidraulică. Funcționarea lor nu se baza pe pompe electrice sau mecanisme moderne, ci pe stăpânirea perfectă a legilor fizicii, a mișcării valurilor și a fluxului/refluxului

.Canalele care făceau legătura între mare și bazine erau blocate cu paratii metalice (din bronz sau plumb) sau din lemn masiv îmbrăcat în plumb, ghidate pe șanțuri verticale tăiate direct în piatră

Ecluzele perforate: Multe dintre aceste porți aveau mii de găuri mici sau grătare fine. Ele funcționau ca o sită: permiteau apei proaspete să intre și să iasă, dar împiedicau peștii să evadeze în mare.

Controlul manual: Porțile culisau pe verticală și erau ridicate sau coborâte manual de sclavi cu ajutorul unor scripeți sau pârghii, în funcție de necesități (curățare, recoltarea peștelui, furtuni).

Sincronizarea cu mareea și valurile

Romanii foloseau energia naturală a mării pentru a circula apa fără efort:

• Canale de admisie și evacuare: Bazinele aveau canale orientate diferit. Canalele de admisie erau îndreptate spre direcția principală din care veneau valurile. Valurile împingeau natural apa curată în bazin.
• Efectul de sifon și reflux: Canalele de evacuare erau plasate în zone mai adăpostite. Când valul se retrăgea, se crea o diferență de presiune care „aspira” apa uzată din bazin și o scotea înapoi în mare.

Protecția împotriva nisipului (Sistemul de decantare)

Cea mai mare problemă a acestor bazine era colmatarea (umplerea cu nisip adus de furtuni). Pentru a preveni asta, inginerii romani au creat un sistem ingenios: 

• Înainte ca apa de mare să ajungă la pești, ea trecea printr-un bazin exterior de decantare.
• Acest prim bazin oprea valul puternic; nisipul greu se depunea pe fundul lui, iar apa curată de la suprafață trecea mai departe, prin ecluze, spre bazinele interioare unde se aflau peștii.

Circulația internă (Arhitectura bazinelor)

Așa cum se vede și la Punta della Vipera, bazinele aveau forme geometrice precise (adesea un cerc central înconjurat de pătrate). Canalele interne comunicau între ele prin porți mai mici de bronz. Această formă nu era aleasă doar pe criterii estetice, ci din motive hidraulice: ea forța apa să creeze un curent continuu, circular, eliminând „zonele moarte” unde apa ar fi putut stagna și își pierdea oxigenul.

Controlul temperaturii și al salinității

Unele dintre aceste crescătorii de pește, aflate la gura de vărsare a unor pârâuri, aveau o ecluză suplimentară conectată la o sursă de apă dulce. Romanii deschideau această ecluză în zilele caniculare de vară: apa dulce fiind mai rece, răcorea bazinul și regla salinitatea, creând mediul ideal pentru specii pretențioase, cum ar fi luvrul (bibanul de mare) sau murenele, care erau extrem de scumpe și apreciate de elite.

Cercetările efectuate la Pompei au scos la iveală valve metalice și robinete d ebronz prin care se controla debitul apei.

În interiorul unei valve, un cilindru rotativ avea o deschidere . Prin rotirea cilindrului, apa era lăsată să treacă, sau era blocată . 
Cercetători italieni au studiat numeroase structuri marine din epoca romană de-a lungul coastelor mediteraneene: porturi, debarcadere, rampe de acostare și bazine piscicole. 
În special pescăriile au furnizat informații despre modificările de nivel ale mării. Au fost constatate schimbări ale nivelului apei mării de la +7,5m până la -5m. De-a lungul coastei tireniene s-a estimat o creștere de nivel al apei mării de 1,22 ±0,20m.

Prin secolul I î.Hr Sergio Orata a construit vivarii pentru cultivarea stridiilor la Baia (conform lui Pliniu cel Bătrân NH,IX,168). În următoarele secole piscicultura a luat amploare, dar s-a încheiat prin secolul II, din pricina costurilor ridicate. 
 Pentru a rezista eroziunii mecanice și dizolvării chimice tipice mediilor marine, romanii au folosit mortarul hidraulic ca material de construcție pentru aceste structuri maritime, precum și pentru porturi. Acesta consta dintr-un amestec de liant (calcar și roci vulcanice) și un agregat (pozzolană, o cenușă vulcanică din orașul Puteoli).lângă Napoli, acum Pozzuoli), care, odată scufundate în apa mării, au dobândit proprietăți mecanice și chimice mult mai rezistente decât betonul convențional utilizat pentru construcția clădirilor terestre. 6 Mortarul hidraulic, care a fost utilizat începând cu secolul I î.Hr., ne permite, așadar, să oferim o limită inferioară a vârstei de construcție a iazurilor piscicole.