înaltimea romanilor

 Ce înălțime aveau romanii antici

În armata romană antică, înălțimea minimă standard pentru recrutare era de aproximativ 1,65 m – 1,72 m (echivalentul a 5 picioare și 10 uncii romane), însă această cerință varia în funcție de unitate și de perioada istorică. O unitate de măsură romană (pes sau piciorul roman) avea circa 29,6 cm, fiind mai scurtă decât piciorul modern

Cerințe în funcție de unitate și epocă

Flexibilitatea regulilor de recrutare

Unitate / Perioadă	Măsurătoare romană	Echivalent modern	Observații
Infanteria standard (Legiuni)	5 picioare și 10 uncii	~1,72 m (sau 1,68–1,70 m)	Standardul menționat de autorul militar Vegetius pentru majoritatea cohortelor.
Prima cohortă și Cavaleria	6 picioare romane	~1,77 m	Unitățile de elită și călăreții (equites) aveau cele mai stricte criterii de statură.
Legiunea I Italica (Nero)	6 picioare romane	~1,77 m	Înființată în anul 66 d.Hr. exclusiv din recruți italici foarte înalți.
Imperiul Târziu (sec. IV–V)	5 picioare și 7 uncii	~1,65 m	Codul lui Teodosian a redus pragul minim din cauza lipsei de recruți.
Trupele auxiliare	Fără prag strict	~1,55 – 1,65 m	Soldații fără cetățenie romană puteau fi mai scunzi dacă aveau o constituție robustă.

Forța prima în fața înălțimii. În tratatul său De Re Militari, Vegetius sublinia că un recrut mai scund putea fi acceptat fără probleme dacă avea ochii ageri, pieptul lat, umerii musculoși și brațe puternice
Adaptarea în timp de criză. În perioadele cu pierderi mari de vieți omenești sau în timpul războaielor civile, ofițerii de recrutare ignorau pragul de înălțime pentru a completa rapid efectivele legiunilor
Media reală a soldaților. Analizele scheletelor descoperite în siturile arheologice arată că înălțimea medie a unui legionar roman se situa în jurul valorii de 1,65 m – 1,70 m

Înălțimea legionarilor lui Caesar

• Nu era un prag minim strict. În epoca republicană nu exista încă o lege imperială rigidă precum cele consemnate mai târziu de Vegetius. Selecția punea accent pe rezistența fizică, agilitate și capacitatea de a îndura marșuri forțate cu echipament greu. 
• Originea geografică a trupelor. Soldații lui Caesar proveneau preponderent din Italia și din Gallia Cisalpină (nordul Italiei de astăzi). Populațiile mediteraneene aveau o statură medie mai scundă (în jur de 1,64 – 1,67 m pentru bărbații civili) comparativ cu populațiile celtice sau germanice pe care le înfruntau. 
• Contrastul cu adversarii. În scrierile sale (De Bello Gallico), Caesar însuși notează că galii și germanii îi priveau adesea cu dispreț pe soldații romani din cauza staturii lor mici (brevitas). Războinicii celți și germanici aveau o medie de aproximativ 1,73 m – 1,75 m, fiind vizibil mai înalți decât legionarii. 
• Statura lui Iulius Caesar. Spre deosebire de majoritatea soldaților săi, Caesar era considerat un bărbat înalt pentru standardele romane ale epocii, istoricii estimând că avea între 1,73 m și 1,75 m

Nu s-au găsit schelete aparținând perioadei republicane târzii romane, din pricina obiceiului de incinerare a morților. Dar rămășițele umane găsite la Pompei și Herculaneum după erupția Vezuviului din anul 79 au arătat o medie masculină de 1,66 m la Pompei și 1,69 m la Herculaneum. Secvențierea genomului unor victime descoperite în Casa del Fabbro (Casa Meșteșugarului) din Pompei a indicat legături genetice strânse cu populațiile din Sardinia și Italia imperială. Raporturile izotopilor de stronțiu și oxigen din smalțul dinților (care păstrează amprenta chimică a apei și hranei consumate în copilărie) au confirmat că o parte semnificativă a locuitorilor din Pompei și Herculaneum nu s-a născut în regiunea Campania. Această mobilitate geografică ridicată era alimentată de comerțul maritim intens din Golful Napoli și de aducerea unui număr mare de sclavi din provinciile estice ale Imperiului Roman, mulți dintre aceștia devenind ulterior cetățeni liberi și integrându-se în populația permanentă a celor două orașe.

Analizele ADN și studiile izotopice au arătat că victimele din Pompei și Herculaneum formau o populație extrem de cosmopolită, având predominant rădăcini în estul Mediteranei. Studiile genomice efectuate de cercetători de la Universitatea Harvard, Institutul Max Planck și Universitatea din Florența asupra mulajelor din Pompei au arătat că majoritatea persoanelor analizate descindeau din imigranți proveniți din estul Mediteranei (zone precum Levantul, Grecia, Anatolia și Egiptul)

În multe case din Pompei și Herculaneum lipseau caii și căruțele din grajduri, seifurile de metal erau golite de bani și bijuterii, iar obiectele de valoare fuseseră luate în grabă. Prima fază a erupției (căderea de piatră ponce și cenușă) a durat aproximativ 18 ore, oferindu-le multor locuitori o fereastră de timp pentru evacuare înainte de sosirea fluxurilor piroclastice letale. Cercetările arată că, dintr-o populație totală estimată la peste 30.000–40.000 de locuitori, numărul rămășițelor umane găsite în situri este de doar aproximativ 1.500–2.000, ceea ce indică faptul că mii de oameni au reușit de fapt să fugă înainte de faza letală a erupției. E posibil ca cei rămași în urmă, neevacuați să fi fost preponderent sclavi sau liberți care nu au avut mijloace de transport , ceea ce ar explica și ADN ul specific est -mediteranean. Dar s-au găsit și multe rămășițe de persoane înstărite, ce purtau bijuterii masive din aur și cheile caselor. De asemenea dantura bună a victimelor indica un statut social ridicat. 

Descoperiri rare de soldați romani (sec. III d.Hr.). În situri mai târzii unde s-a revenit la înhumare — precum groapa comună descoperită la Mursa (Croația) — scheletele a șapte soldați romani au avut o medie de 1,725 m, care e posibil să fi fost ușor peste media populației civile, având în vedere alimentația mai bună.

Armurile găsite pot furniza indicii

Coifurile romane (galea sau cassis-precum modelele Montefortino, Coolus sau Imperial Gallic) oferă unele dintre cele mai exacte indicii, deoarece metalul nu se deformează ușor în sol.

• Circumferința interioară: Majoritatea coifurilor romane descoperite au o circumferință interioară de 58 – 61 cm. Ținând cont că pe sub coif soldații purtau obligatoriu o căciulă groasă de lână sau pâslă (subarmalis / pileus) pentru a amortiza loviturile, circumferința reală a capului unui legionar era de aproximativ 55 – 58 cm.
• Comparație cu omul modern: Astăzi, circumferința medie a capului unui bărbat adult este de 57 – 60 cm (măsura M/L). Mulți pasionați de reconstituiri istorice (reenactment) din zilele noastre constată că replicile realizate la scara exactă a coifurilor antice le sunt prea mici sau prea puțin adânci.

Armurile de corp (Toracele și lungimea trunchiului)

• Armura segmentată (Lorica Segmentata): Cele mai celebre exemplare întregi (cum sunt cele din tezaurul de la Corbridge) au o circumferință a pieptului cuprinsă între 95 și 105 cm (echivalentul măsurii S sau M la hainele bărbătești moderne). Dacă scădem grosimea tunicii de lână și a vestei matlasate purtate pe dedesubt (subarmalis, de circa 1–2 cm grosime), circumferința reală a toracelui unui legionar era de 90 – 98 cm.
• Lungimea trunchiului: Plăcile de fier ale armurii segmentate acoperă trunchiul de la umeri până la talie pe o lungime verticală de doar 42 – 46 cm, ceea ce corespunde perfect unui bărbat cu o înălțime totală cuprinsă între 1,65 m și 1,70 m.
• Cămășile de zale (Lorica Hamata): Exemplarele descoperite arată o croială compactă, dar cu o deschidere largă la umeri, confirmând că soldații aveau o constituție îndesată, cu toracele bine dezvoltat datorită antrenamentelor cu sulița (pilum) și săpatului zilnic al tranșeelor.
•  Alte piese de echipament cu dimensiuni revelatoare
  • Mânerele săbiilor (Gladius): Mânerul de lemn sau os al sabiei romane are o lungime medie de doar 8,5 – 9,5 cm între gardă și măciulie. Pentru mulți bărbați moderni, acest mâner este strâmt, indicând faptul că romanii aveau palmele și degetele mai scurte, proporționale cu o statură de circa 1,67 m.
  • Centurile militare (Cingulum militare): Cataramele și plăcuțele metalice găsite în poziție anatomică arată o talie medie de 75 – 85 cm (foarte suplă, fără grăsime abdominală).
  • Încălțămintea (Caligae): Tălpile de piele bătute cu cuie descoperite în forturi precum Vindolanda (Britania) corespund cel mai frecvent mărimilor europene 39 – 41 (lungimea tălpii de 25 – 26,5 cm).
  În ansamblu, echipamentul arheologic conturează un profil fizic foarte clar: legionarul roman era mai scund și avea picioarele și capul mai mici decât un bărbat modern, dar vea umerii lați, talia îngustă și o musculatură foarte densă

Existau însă și excepții, așa cum o dovedesc aceste exemplare de încălțăminte romană găsite în fortul roman Magna (Carvoran) de la zidul lui Hadrian. (în nordul Angliei) și măsoară 32,6 cm lungime, echivalentul mărimii 48–49 în sistemul european modern.

Omul care le purta avea probabil aproximativ 1,90- 2m înălțime.

Din mulțimea de încălțări uzate găsite la Vindolanda, majoritatea aveau mărime echivalentă cu 39-41 modern. Dar în fortul Magna s-au găsit 32 de pantofi , între care 8 depășesc 30 cm lungime (corespunzând mărimilor 46-49). 

Se crede că era ăncălțămintea unor soldați din trupele auxiliare, recrutați din zone cu populație înaltă. 
Autorii romani au relatat despre un împărat cu înălțime foarte mare: Maximin Tracul, care ar fi avut 2,00-2,40m. 

Înălțimea dacilor

.Dacii aveau o înălțime medie de aproximativ 1,68 m – 1,72 m pentru bărbați, fiind astfel cu câțiva centimetri mai înalți decât legionarii romani din Italia, dar încadrându-se în același tipar antropologic cu restul ramurilor tracice. Din punct de vedere istoric și genetic, dacii și geții formau ramura nordică a marelui neam al tracilor, împărtășind aceleași caracteristici fizice descrise de autorii antici. 

Ce ne spun izvoarele scrise și sculpturile romane

• Descrierile autorilor antici. Scriitorii greci și romani (precum Xenofan, Galen sau Ovidiu) îi descriau pe traci și pe geți ca fiind oameni înalți, robuști, cu pielea deschisă la culoare, ochi albaștri sau verzi și păr adesea blond sau roșcat. Pentru un observator mediteranean obișnuit cu o medie de 1,64 m, un războinic dac de peste 1,70 m părea impunător.
• Reprezentările de pe Columna lui Traian și Tropaeum Traiani. Pe Columna lui Traian de la Roma și pe monumentul de la Adamclisi, sculptorii romani îi înfățișează pe luptătorii daci cu o constituție masivă, lați în umeri și adesea la fel de înalți sau ușor mai 
• înalți decât legionarii romani din epoca lui Traian.

• Soldații daci din armata romană. După cucerirea Daciei, romanii au recrutat mii de tineri daci în unități auxiliare (Cohors I Aelia Dacorum), trimițându-i inclusiv la Zidul lui Hadrian (în Britania), tocmai pentru că statura și forța lor fizică îi făceau excelenți luptători de graniță.
De ce avem puține schelete dacice pentru măsurători exacte
Spre deosebire de alte popoare antice, antropologii au un eșantion limitat de schelete dacice din epoca clasică (sec. I î.Hr. – I d.Hr.) din două motive clare:
• Ritualul incinerației. La fel ca romanii din timpul lui Caesar, dacii își ardeau morții pe ruguri funerare, depunând cenușa în urne. Acest obicei distrugea oasele lungi necesare calculării exacte a înălțimii.
• Scheletele descoperite prin excepție. Puținele schelete întregi din epoca La Tène (epoca fierului, contemporană dacilor) și din cimitirele daco-romane (secolele II–III d.Hr., când s-a revenit la înhumare) confirmă o medie masculină în jur de 1,68 – 1,72 m și o osatură foarte densă, specifică unei populații de munte și podiș cu o alimentație bogată în lactate, carne și cereale.

Dacii nu erau uriași mitologici, dar erau vizibil mai înalți și mai masivi decât romanii mediteraneeni, având o constituție fizică foarte apropiată de cea a celților și a populațiilor balcanice din Antichitate.

Imaginea prezintă celebra frescă a unei tinere nobile trace roșcate, pictată pe tavanul camerei funerare din Mormântul tracic Ostrusha (situat lângă orașele Șipka și Kazanlâk, în centrul Bulgariei)

sec. IV î.Hr

Câteva morminte tracice sau pietre funerare au numele Rufus înscris pe ele, însemnând „roșcată” – un nume comun dat persoanelor cu părul roșu. Operele de artă grecești antice descriu adesea traci ca roșcate. Rhesus din Tracia, un rege trac mitologic, și-a derivat numele datorită părului său roșu și este descris pe ceramica grecească ca având părul roșu și barbă. Scriitorii greci antici i-au descris de asemenea pe traci ca fiind roșu. Un fragment al poetului grec Xenofan îi descrie pe traci ca fiind cu ochi albaștri și cu părul roșu:

„Oamenii își fac dumnezei după chipul lor; cei ai etiopienilor sunt negri și cu nasul încruntat, cei ai tracilor au ochi albaștri și părul roșu”

Bacchylides described Theseus as wearing a hat with red hair, which classicists believe was Thracian in origin.Other ancient writers who described the hair of the Thracians as red include Hecataeus of Miletus, Galen, Clement of Alexandria and Julius Firmicus Maternus.

Cu toate acestea, studiile academice au concluzionat că popoarele aveau caracteristici fizice diferite decât cele descrise de sursele primare. Autorii antici descriși ca fiind varietăți roșcate de popoare, ei susțin că toți slavii aveau părul roșcat, descriau și sciții, ceea ce este diminuat ca fiind incorect. Potrivit dr. Beth Cohen, tracii aveau „același păr negru și aceleași trăsături faciale ca grecii antici. Pe de altă parte, Dr. Aris N. Poulianos afirmă că tracii, ca și bulgarii moderni, aparțin în principal tipului antropologic din Marea Egee