Arme otravite in antichitate

Sulița lui Achilles 

Homer a scris în Iliada că o rană provocată de sulița lui Achilles putea fi vindecată doar cu praf de pe acea suliță.

În speță, personajul numit Telephos fusese rănit de lancea lui Achilles. Rana lui nu se vindeca.
Or, un oracol a prezis că Troia nu va putea fi cucerită fără participarea lui Telephos.
Deci Achilles l-a tratat pe Telephos răzuind pe rana lui câteva fragmente fine de pe lancea sa.

Scena este redată într-un basorelief datat din secolul I , găsit între ruinele de la Herculaneum.(Telephos ar fi fost întemeietorul legendar al acelui oraș , care ar fi fost numit așa în onoarea lui Hercules, tatăl lui Telephos)

Se presupune că lancea lui Achilles fusese muiată într-o otravă și o cantitate mică din acea otravă putea tămădui rana. 

Ar fi o primă aplicare a principiului homeopatiei: „Similia similibus curantur” - adică „Ce e asemănător vindecă cele asemenea”

În basorelieful realizat cu mare artă, eroul Achilles ține în mâna stângă lancea , iar cu o sabie scurtă (ori un pumnal) răzuiește puțin la suprafața vârfului lăncii deasupra rănii bolnavului.
(Acesta se sprijină în lancea sa ca să stea ridicat , pe marginea patului) .
Legenda
Telephos era fiul lui Heracles , ce devenise rege în Mysia. Armata aheilor debarcase din greșeală în Mysia (o regiune istorică situată în Asia mică, pe malul , în al doilea an de la răpirea Elenei. 

În scurta înfruntare armată ce avusese loc până ce Telephos a aflat de eroare, Achilles îl rănise pe acesta cu lancea. Î Telephos s-a oferit să le arate aheenilor drumul spre Troia, în schimbul unui leac pentru rana sa, căci aflase de la un oracol că leacul era doar în lancea care îl rănise. 
Tot un oracol le prezisese aheenilor că nu vor putea cuceri Troia fără ajutorul lui Telephos. 

Un autor din secolul V  (istoric din Imperiul Roman de Răsărit) a scris o lucrare intitulată Hronografia (Χρονογραφία), în care pe lângă faptele istorice relatate sunt adăugate și povestirile rămase prin tradiție în legătură cu ele. 

Printre altele, el a povestit că mama lui Telephos, Agni (Αὔγη) ar fi ajunc cu fiul ei până în Italia, unde Telephos ar fi avu un fiu numit Latinus: astfel Telephos s-ar fi numărat printre strămoșii romanilor, ceea ce explică probabil faptul că ei doreau să reprezinte povestirile legate de el prin opere de artă.

Otrăvuri folosite ca arme în antichitate

Cercetătorii contemporani studiază ipoteza ca lancea lui Achilles să fi fost otrăvită.
Ei citează obiceiul sciților de a-și otrăvi săgețile cu o otravă alcătuită din : fecale, materie animală putrezită, sânge uman și venin de viperă. Această otravă provoca gangrena . Urma tetanosul. 
În miturile antice e descrisă o secreție neagră ce se scurgea din rănile produse în fața zidurilor Troiei .

E posibil ca și Achilles să fi folosit o otravă, dar folosind altă rețetă. De aceea remediul putea proveni doar de la el. Dacă ar fi fost amestecul folosit de sciți, probabil n-ar mai fi existat remediu și Telephos n-ar mai fi ajuns în Atica că ceară tratament. 

Otrava folosită în Pakistan și în India

În anul 324 î. Hr, Diodor din Sicilia, Strabon și Quintus Curtius  au relatat că armata lui Alexandru Macedon s-a confruntat cu proiectile otrăvite lansate de locuitorii din Pakistan și India. Apărătorii orașului Harmetelia își înmuiaseră armele într-o otravă derivată din șerpi morți putreziți la soare. 
Diodor  a descris că soldații lui Alexandru răniți astfel amorțeau mai întâi, apoi sufereau dureri înțepătoare , făceau convulsii , vomitau bilă și mureau în chinuri. Detaliile au dus la concluzia că era folosit veninul de la vipera lui Russell. Faptul că pentru otrăvirea armelor celor din Orient se folosea întregul corp al viperei e explicat prin aeea că stomacul șarpelui conține bacterii dăunătoare și în corpul viperelor există cantități surprinzător de mari de fecale, care erau de asemenea surse de bacterii periculoase.

Folosirea de gaz toxic

În timpul războiului Peloponesiac, forțele spartane au atacat orașul fortificat Plataea. istoricul Tucidide povestește că spartanii au îngrămădit lemne de foc lângă zidul orașului, turnând peste ele apoi rășină de pin (sursă de terebentină) . Peste rășină, spartanii au adăugat bucăți de sulf (pe care îl găseau în depozite minerale sau în izvoare termale). Combinația de smoală cu sulf a produs un incendiu de o forță uriașă. Vaporii erau mortali: arderea sulfului dă naștere la dioxid de sulf, care e letal dacă e inhalat în cantități mari. 

Germenii patogeni folosiți contra inamicului, în antichitate

(intenționat  de oameni sau ca pedeapsă a forțelor supranaturale) 

În Iliada, Homer relatează că în timpul asediului Troiei, Agamemnon răpise fiica unui preut al lui Apollo, Chryses. Conflictul a avut loc în jurul anului 1200 î.Hr, în Asia Mică, în zona în care este acum localitatea turcă Hisarlik. Preotul i-a solicitat lui Agamemnon eliberarea fiicei sale, oferind o răscumpărare, dar Agamemnon a refuzat. 
(Cum asediul Troiei a durat aproape 20 de ani, e de presupus că aheii făceau raiduri de „aprovizionare” prin satele din jurul cetății și nu ezitau să răpească și tinere fete, pe care să le păstreze în corturile lor).
A urmat pedeapsa (pusă de autor pe seama zeului Apollo) sub forma unei teribile epidemii de ciumă.
Eroul Achilles îi cheamă pe ahei să decidă ce e de făcut, răspunsul fiind că Agamemnon trebuie să renunțe la tânăra Chryseis și să o returneze tatălui ei.
Agamemnon acceptă doar cu condiția de a o lua pe „îmbujorata Briseis”, tânăra pe care o răpise Achilles pentru el însuși și de care se îndrăgostise, intenționând chiar să o ia de nevastă la întoarcerea în patrie. Cererea declanșează mânia teribilă a lui Achilles, care are un prim impuls de a riposta cu armele contra lui Agamemnon, apoi însă („sfătuit de Atena” ) acceptă să-i fie luată Briseis, dar refuză să mai lupte alături de coaliția aheilor. Este conflictul cu care debutează poemul epic Iliada. 
Nu se știe, desigur dacă molima ce izbucnise pe timpul acela era ciumă, sau altă boală transmisibilă. 

Se pare însă că preoții lui Apollo aveau cunoștințe despre bolile transmisibile .
În antichitate, Apollon era nu doar zeul luminii și artelor, dar era asociat și cu epidemiile. Se spunea că acel zeu  lansa săgeți otrăvite care provocau boli, dar putea și să lecuiască acele boli- și de aceea se construiau sanctuare în care probabil preoții strângeau informații despre vindecarea bolilor. 

Oracolul din Delphi (consacrat lui Apollon) afirma că ciuma e cauzată de greșeli nepedepsite, războaie sau crime, ce erau interpretate ca ofense aduse zeilor.
În templele lui Apollon din Delphi sau din Delos se căutau remedii pentru boli , 
În cartea scrisă de Tucidides : „Războiul din Peloponez” se descrie o epidemie de ciumă („ciuma din Atena”) care a ucis o treime din  populația cetății (zeci de mii de persoane) la începutul secolului IV î.Hr. Epidemia a apărut în timpul războiului între cele două cetăți puternice din lumea elenistică: Atena și Sparta. Spartanii au asediat Atena în anul 431 î.Hr, apoi în anul 430 î.Hr. Pericles, conducătorul Atenei a repliat în spatele zidurilor cetății, unde însă a izbucnit epidemia (ce s-ar fi putut să nu fi fost de fapt ciumă, ci tifos ), care a bântuit între anii 430 și 426 î. Hr. . Atenienii au considerat că zeii i-au pedepsit pentru lașitate. 

Era o credință înrădăcinată din cele mai vechi timpuri , de la primele civilizații mesopotamiene ale vârstei de bronz , trecând prin Egiptul antic și ajungând până în Evul Mediu.

Se poate aminti episodul biblic (din Vechiul Testament) în care se vorbește despre ciuma Filistinilor (sau ciuma lui Asdod) - boala trimisă de Yahve pentru a-i pedepsi pe aceștia pentru că luaseră Arca Alianței Evreilor . 

O epidemie devastatoare, care a avut urmări dramatice asupra întregului Imperiu Roman, contribuind la căderea acestuia a fost ciuma Antonină din anul 165.

Din nou izbucnirea epidemiei a fost pusă în legătură cu un templu al lui Apollon.
Trupele romane care atacaseră actualul teritoriu al Siriei au jefuit unul din templele lui Apollon din Seleucia. Preoții ar fi lansat (sau ar fi apărut atunci) o „ceață galbenă”, după care ar fi început imediat emidemia devastatoare, căreia i-a căzut victimă chiar împăratul Marc-Aurelius.  

În mod simbolic această credință e prezentă și în drama Oedip.
Conform mitului, Oedip a devenit rege al Thebei dezlegând enigma sfinxului. Astfel el a obținut dreptul de a se căsători cu regina Iocasta, al cărei soț-Laios- fusese asasinat cu câțiva ani mai ănainte. 
După o perioadă de timp un flagel se abate asupra cetății : o epidemie, care il determină pe Oedip să consulte un oracol. Oracolul afirmă că epidemia nuu va înceta până ce asasinul lui Laios nu va fi descoperit. Anchetînd împrejurările, Oedip află că el însuși îl ucisese pe Laios fără să știe că el e regele Tebei nici că e propriul său tată. Află prin aceasta că Iocasta (cu care avea acum patru copii) era propria sa mamă  . Drama însă fusese profețită în trecut, dar atât Laios, cât și Oedip încercaseră să „păcălească destinul”, ceea ce adusese și mai multe nenorociri. 

Chiar și în zilele noastre sunt voci care spun că omul modern, prin comportamentul său prea puțin respectuos cu natura, prea întors spre interesul săi imediat este expus unei pedepse din partea forțelor naturii.