Eforturile lui Caesar de a evita razboiul civil

Caesar a încercat până în ultimul moment să se ințeleagă cu Pompei

Ofertele dinaintea trecerii Rubiconului (50–49 î.Hr.)

Înainte ca războiul să înceapă efectiv, Caesar a trimis mai multe propuneri Senatului și lui Pompei pentru a evita conflictul:

Propunerea de dezarmare simultană: Caesar a oferit să își dizolve legiunile din Galia și să renunțe la comanda sa militară, cu o singură condiție: ca și Pompei să facă exact același lucru în același timp.

Rezultatul: Facțiunea dură din Senat (condusă de Lentulus și Cato) și Pompei au refuzat. Ei au cerut ca doar Caesar să dezarmeze necondiționat, declarându-l „inamic al statului” dacă nu se supunea până la o anumită dată. Acest refuz a dus direct la trecerea Rubiconului.

 Încercările de negociere din timpul marșului în Italia (49 î.Hr.)

Chiar și după ce a intrat cu armata în Italia, Caesar a continuat să trimită soli. 

• Solia lui Lucius Caesar: Caesar l-a folosit pe o rudă a sa, Lucius Caesar, pentru a-i transmite lui Pompei că este încă dispus să discute. El propunea o întâlnire personală pentru a rezolva toate disputele și accepta orice loc de întâlnire ar fi fost dorit de Pompei. .
• Condițiile lui Pompei: Pompei a răspuns că va negocia doar dacă Caesar se retrage din orașele ocupate în Italia și se întoarce în Galia. Caesar a considerat aceste condiții nedrepte (deoarece Pompei continua să strângă trupe în acest timp și nu pleca nici un moment în provinciile pe care le guverna) ) și tratativele s-au blocat.
• Episodul Brundisium: Când Pompei s-a retras spre sud, în portul Brundisium (pentru a fugi în Grecia), Caesar a încercat din nou să ceară o întrevedere directă, dar Pompei a refuzat, afirmând că, în absența consulilor (care fugiseră deja), nu avea autoritatea legală de a încheia un tratat.

Soliile din Grecia (48 î.Hr.)

Așa cum ai citit deja în carte, înainte de Pharsalos, Caesar a continuat această tactică:

• L-a trimis pe Vibullius Rufus (un oficial pompian pe care Caesar îl capturase și îl eliberase) cu o ofertă de pace direct la Pompei. Pompei a refuzat să o asculte, declarând că nu vrea să datoreze viața sau întoarcerea sa în Italia bunăvoinței lui Caesar. (Deci din orgoliu, el fiind considerat până la ascensiunea lui Caesar ca cel mai mare general al Romei) 
• L-a trimis pe Aulus Clodius la Scipio , propunându-i să-și folosească prestigiul pentru a realiza o înțelegere și a încheiea confruntarea armată. 

Desigur Caesar nu putea accepta o pace care să îi distrugă statutul politic și demnitatea personală (dignitas).Caesar a propus mereu pacea, dar doar în condiții care să îi garanteze propria siguranță politică și personală.  De cealaltă parte, Pompei și Senatul au refuzat orice compromis. 

Capcana politică a Senatului (Facțiunea Optimată)

Pe lângă mândria proprie, Pompei devenise, de voie sau de nevoie, instrumentul militar al republicanilor radicali (conduși de Cato, Lentulus și Scipio).

• Acești senatori îl urau pe Caesar și doreau distrugerea lui politică totală. Ei l-au atras pe Pompei de partea lor, oferindu-i comanda supremă și titlul de „consul unic” în anul 52 î.Hr.
• Din acel moment, Pompei nu mai reprezenta doar propria persoană, ci întreaga autoritate legală a Senatului. Dacă Pompei ar fi acceptat pacea cu Caesar fără acordul senatorilor, ar fi fost considerat el însuși un trădător al Republicii. Senatorii extremiști exercitau o presiune constantă asupra lui, izolându-l de orice tentativă de compromis. Cicero avea să spună mai târziu că făcuse tot posibilul ca Pompei să nu se înțeleagă cu Caesar. 

Prin urmare, refuzul lui Pompei a fost un amestec: pe de o parte, mândria militară de a nu ceda în fața unui rival mai tânăr și, pe de altă parte, obligația politică de a apăra tabăra senatorială.

Pe tot parcursul ostilităților, până la Pharsalos, Caesar a evitat cât a putut să verse sângele romanilor în conflictul civil. A interzis soldaților săi să ia prăzi, a sprijinit orice înțelegere între soldații din cele două tabere și ia iertat imediat pe cei care i se predau. Și nu a încetat să încerce o reconciliere cu Pompei.

În tabăra lui Pompei din Grecia, cu doar câteva zile înainte de Bătălia de la Pharsalus,

Optimates (marii nobili din Senat) erau atât de siguri de victorie încât se comportau ca și cum Caesar fusese deja distrus. Disputele din corturile lor deveniseră violente, nu din rațiuni militare, ci din cauza împărțirii prăzii politice de la Roma.

Iată faptele exacte consemnate în surse:

Disputa pentru funcția de Pontifex Maximus (Marele Pontif)

Cea mai înaltă funcție religioasă din Roma era deținută de Caesar. Trei dintre cei mai importanți oameni ai lui Pompei s-au certat public pentru a-i lua locul:

• Cine se certa: Quintus Metellus Scipio (socrul lui Pompei), Lucius Domitius Ahenobarbus
  și Publius Cornelius Lentulus Spinther.
• Cum decurgea cearta: Caesar notează cu ironie că acești oameni maturi se jigneau reciproc în fiecare zi în public. Lentulus își aroga funcția pe baza vârstei și a prestigiului său, Domitius se baza pe influența sa în Roma, iar Scipio se falea cu rudenia sa cu Pompei.
Împărțirea consulatelor și a caselor inamicilor
Nobilii au început să închirieze de dinainte case și proprietăți în Roma, în apropierea Forului, pentru a fi gata de alegeri, deși ei se aflau în tabere militare în Grecia.
• Au stabilit de dinainte cine vor fi consulii pentru următorii ani.
• Lucius Domitius Ahenobarbus a propus o măsură radicală: după victorie, toți cetățenii de rang senatorial care rămăseseră neutri în Italia sau care nu luptaseră activ pentru Pompei să fie judecați și executați, iar averile lor să fie confiscate și împărțite între învingători.
acest fenomen de o aroganță extremă este documentat în detaliu chiar de Iulius Caesar în De Bello Civili (Cartea a III-a, Capitolele 82 și 83), dar și de alți istorici precum Plutarh și Suetoniu.
Fuga după bani și condamnarea dinainte a lui Caesar
Lentulus Spinther și alții începuseră deja să își dispute bunurile personale ale lui Caesar. Ei își împărțeau dinainte palatele acestuia, grădinile și sclavii. De asemenea, se certau pe sumele de bani pe care le vor pretinde drept despăgubiri de la orașele grecești care îl ajutaseră pe Caesar.
Efectul asupra armatei lui Pompei
Acest comportament a avut un efect dezastruos asupra trupelor, aspect subliniat de istorici:
• Presiunea asupra lui Pompei: Acești senatori îl presau zilnic pe Pompei să dea bătălia decisivă odată, numindu-l „Agamemnon” sau „regele regilor”, acuzându-l că prelungește războiul doar ca să rămână la comandă. Pompei, deși știa că armata lui Caesar este mai experimentată și ar fi vrut să mai aștepte, știind că armata lui Caesar nu are suficiente alimente, deci timpul ar fi lucrat în favoarea lui, dar a cedat sub această presiune politică.
• Moralul soldaților: În timp ce soldații lui Caesar erau strânși în jurul comandantului lor, pregătiți de o luptă pe viață și pe moarte, liderii lui Pompei se gândeau doar la funcții, lux și răzbunări politice.
După victoria de la Pharsalos, 
În fața mulțimii de victime , Caesar a spus (conform lui Asinius Pollio, care era de față):

„Hoc voluerunt; tantis rebus gestis Gaius Caesar condemnatus essem, nisi ab exercitu auxilium petissem.” 

„Asta au vrut; în ciuda unor realizări atât de însemnate, eu, Gaius Caesar, aș fi fost condamnat, dacă nu aș fi cerut sprijinul armatei.” 

Adică: Din cauza lor s-a ajuns aici. N-am avut altă soluție decât victoria militară , altfel, în pofida tuturor victoriilor repurtate pentru Roma, m-ar fi condamnat.