Calul lui Caesar

 

Suetonius a scris că Iulius Caesar călărea un cal remarcabil, ale cărui copite despicate aminteau forma unor degete.
Calul acesta se născuse pe domeniul său și Caesar a fost primul și singurul care l-a încălecat, singurul care a îmblânzit mândria rebelă a acestui armăsar.

Haruspicii (prezicătorii etrusci) au afirmat că cel ce va urca pe sinarea acestui cal va stăpâni lumea. 
Caesar a călărit acest cal în războiul din Galia, apoi a trecut Rubiconul călare pe el și l-a călărit de multe ori în bătălii, când se avânta în mijlocul încleștărilor celor mai periculoase.
De cele mai multe ori însă, când Caesar se avânta în luptă în fruntea trupelor, el trimetea calul în spate, spunând că va avea nevoie de el doar la sfârșitul luptei, când îi vor urmări pe adversarii înfrânți.
În schimb. Caesar a folosit intens calul pentru a străbate rîndurile inamice și a ajunge la trupele sale încercuite în timpul războiului din Galia. În martie 54 î.Hr, el a realizat marșuri fulgerătoare pentru a se alătura legiunilor izolate sau asediate de triburile galice (cum au fost situațiile critice în zona aeduilor sau în taberele amenințate de Nervi și Ambiorix. 

Adolphe Yvon around 1875

Mai târziu, Caesar i-a ridicat calului o statuie în fața templului dedicat zeiței Venus Genetrix, templu pe care nu a apucat să-l termine. Templul era dedicat mamei legendare a lui Aeneas, strămoșul gintei Iulia, familia lui Caesar. De remarcat că nu comandase o statuie ecvestră (el călare pe cal), ci doar statuia calului. Octavianus se pare că a comandat după moartealui Caesar  o statuie a lui, ce să fie pusă pe cal, dar statuile  bronz au fost distruse aproape toate în epocile ulterioare, pentru refolosirea bronzului.
Suetoniu a menționat că statuia calului era o operă de artă impresionantă. 
Pliniu cel bătrân a scris:

„Iuliano Caesari dictatori equus insignis fuisse traditur, qui nisi ipsum nullum ferre assessorem passus est, pèdibusque anterioribus humano similis, conuulsis ita unguis, ut in effigie eius, quae ante Veneris Genetricis aedem est, demonstratur.”

Traducere :
„Se povestește că dictatorul Iulius Caesar a avut un cal remarcabil, care nu lăsa pe nimeni altcineva să îl încalece în afară de el, și ale cărui picioare din față erau asemănătoare cu cele ale unui om, având copitele astfel despicate, așa cum este înfățișat în statuia sa, care se află în fața templului zeiței Venus Genetrix.”

Deci Pliniu confirmă că statuia a fost realizată cu exact această caracteristică a calului: polidactilia.

Julius Caesar on Horseback, by Matthaus Merian the Elder, 1610-50, via the MET Museum

Pliniu cel Bătrân a menționat de asemenea că Iulius Caesar avea un cal care nu se lăsa încălecat de nimeni altcineva și ale cărui picioare le aminteau pe cele umane. 

Picior de cal preistoric cu copita cu degete.

Butles și Cary au comentat că polidactilia se întâlnește uneori la cai și au fost întâlnite exemplare cu două degete.

Caesar luptând la Munda, în fruntea legiunii a X-a (reconstituire artistică) 

Velleius Paterculus a scris că bătălia de la Munda a fost cea mai înverșunată și mai periculoasă. S-a ajuns în situația că, pe când victoria era nesigură, el a coborât de pe cal, a stat drept în fața trupelor care cedau și, după ce a reproșat sorții că l-a păstrat pentru un asemenea sfârșit, le-a spus soldaților că el nu va mai da înapoi nici un pas: „Uitau ei că el era generalul lor și l-ar părăsi în astfel de împrejurări?” Rușinea mai mult decât curajul a restabilit lupta și șeful a arătat mai mult curaj decât soldații săi”. După această bătălie în care Caesar și-a riscat viața poate mai mult ca niciodată, Caesar a spus că dacă altă dată a luptat pentru victorie, de data asta a luptat pentru viața lui. 
Tot Velleius Paterculus a scris că după bătălie Caesar  i-a iertat pe toți cei care purtaseră arme împotriva lui, deci fără să mai țină cont dacă mai fuseseră iertați de el sau nu. 
(El anunțase cu câțiva ani înainte că îi va ierta pe cei ce au luptat o singură dată împotriva lui și se predau) 
Suetonius a scris că în acestă bătălie Caesar a fost atât de aproape de înfrângere, încât s-a gândit să-și ia viața (dacă ar fi în pericol să fie luat prizonier) .

„.Ipse prosperrime semper ac ne ancipiti quidem umquam fortuna praeterquam bis dimicavit: semel ad Dyrrachium, ubi pulsus non instante Pompeio negavit eum vincere scire...... in Hispania ultimo proelio, cum desperatis rebus etiam de morte consciscenda cogitavit.”” 

  „.[El însuși a luptat întotdeauna cu cel mai mare succes și nu s-a confruntat niciodată cu un deznodământ incert, cu excepția a două situații: o dată la Dyrrachium, unde — după ce fusese respins — a remarcat, întrucât Pompei nu a fructificat avantajul obținut, că adversarul său nu știa să câștige....iar în Spania, în ultima bătălie [la Munda], când situația părea complet disperată, s-a gândit chiar să își curme singur viața .” 

În  drumului de la Roma spre Spania, Caesar a scris un poem lung, intitulat „Călătoria”. 

Păcat că Octavian a interzis publicarea scrierilor lui Caesar, care astfel s-au pierdut. 

Putem remarca diferența de abordare a situațiilor critice din bătălii între Pompei și Caesar. 
Pompei nu îndrăznise să urmărească armata lui Caesar care fusese înfrântă la Dyrrachium și pierduse astfel prilejul de a repurta o victorie decisivă. În doar câteva săptămâni după acest dezastru (singurul din cariera lui militară), Caesar și-a refăcut armata și a repurtat în fața lui Pompei victoria decisivă de la Pharssala. 

În fața înfrângerii evidente pe câmpul de luptă, Pompei nu a mai așteptat sfârșitul bătăliei, ci a fugit pe mare spre Egipt, unde a fost asasinat de egipteni. 
Caesar însă, când situația bătăliei devenise gravă s-a aruncat în mijlocul luptei și se pregătea să-și ia viața dacă ar fi fost în pericol să fie luat prizonier. Nu a fost nici un caz în care Caesar să fi fugit d epe câmpul de luptă, dimpotrivă.

 în Galia a străbătut liniile galilor călare, îmbrăcat în țăran gal, ca să ajungă la armata sa ce era încercuita

Caesar a străbătut Galia călare, iarna, prin teritoriul ocupat de triburile răsculate de gali, pentru a ajunge la trupele lui.

În iarna dintre anii 53 și 52 î.Hr, (prin lunile ianuarie-februarie), armata romană era în tabere de iarnă în Galia, în nordul și în centrul Galiei, iar Caesar era în Galia Cisalpină (nordul Italiei), exercitându-și atribuțiile de proconsul al acelei provincii.

În anul 56 Caesar îi chemase la Luca (lângă granița sudică a provinciei sale) pe partenerii săi de trumvirat, Pompei și Crassus, pentru a-și reînnoi alianța și a obține prelungirea mandatului din Galia cu încă 5 ani. 

În iarna 53-52 î.Hr Vercingetorix urmărise tocmai blocarea lui Caesar în sud  
În perioada aceea, el era proconsul (guvernator) al provinciilor Galia Cisalpină, Illyricum și Galia Transalpină.
Pe timp de iarnă, când campaniile militare active erau suspendate din pricina vermii, el prezida adunările preovinciale (conventus) , împărțea dreptatea , strângea taxe ți recruta noi soldați pentru primăvară. În acelaș timp păstra legătura cu evenimentele din Roma. 
Acolo a aflat că galii s-au reunit într-o armată foarte mare. 

Ca să ajungă la trupele sale, Caesar a ales o rută aproape impracticabilă, prin munții Ceveni (mons Cevenna) , prin zăpadă înaltă de 2m , drumurile obișnuite fiind blocate de rebelii lui Vercingetorix.
Caesar a traversat munții cu trupa lui și a obținut o victorie surpriză în fața trupelor lui Vercingetorix.
Coborând din munți, Caesar a pătruns direct în inima teritoriului Arvenilor (tribul lui Vercingetorix). Liderul gal și-a părăsit pozițiile din nord pentru a-și apăra regiunea natală. 

 Apoi Caesar a lăsat comanda trupelor de acolo lui Decimus Brutus Albinus , iar el a părăsit tabăra în secret, cu o escortă restrânsă de cavalerie, străbătând în mare viteză, galopând zi și noapte, teritoriile proaspăt revoltate ale galilor (linkedoni și eduili) . Caesar a ajuns la Vienne, iar de acolo la legiunile sale din nord (la lingoni, Langres de astăzi), unificându-și armata înainte ca Vercingetorix să afle măcar că el părăsise sudul.

Drumul parcurs în galop de Caesar cu o mică trupă de cavalerie, prin teritoriile galilor răsculați

În De Bello Gallico Caesar a explicat de ce s-a dus mai întâi la Narbonne: provincia era în pericol iminent. Triburile rebele (tuteni și lucteri) se îndreptau spre Galia Narbonensis. A instalat garnizoane militare în puntele cheie din jurul orașului, a adunat forțe proaspete și apoi  a urcat spre nord-vest, prin țara Helvilor, traversând munții Cevennes. 

Legiunile erau împărțite în 10 tabere de iarnă (hiberna), ca să nu epuizeze resursele unei singure regiuni. Erau sub comanda legaților ca : T.Labienus , Quintus Tullius Cicero (fratele mai mic al oratorului) și Marcus Licinius Crassus (fiul triumvirului Crassus). Caesar promova în acelaș timp tineri ca Decimus Brutus și Marcus Antonius, pe care îi numea în texte „adolescenți” , dar și centurioni cu experiență .

În ianuarie 49 î.Hr Labienus a trecut de partea lui Pompei, spre încântarea lui Cicero (exprimată în scrisorile către Atticus). Pe de altă parte, aflând că Iulius Caesar îi iartă pe adversari dacă trec de partea lui, Cicero i-a scris o scrisoare laudativă pentru dorința de pace și și-a oferit serviciile , dar fără a-l părăsi pe Pompei.

(După moartea lui Caesar, Cicero a declarat în Senat ca a facut tot posibilul pentru a împiedica ințelegerea dintre Pompei și Caesar).

Caesar i-a răspuns că dacă vrea să fie neutru ar trebui să rămână la Roma, nu să plece împreună cu dușmanii săi. 

.Caesar a parcurs în iarna aceea 8---900 km , prin zăpezi, galopând zi și noapte. În aproximativ 3 săptămâni, în trei etape : 

• Italia-Narbonne (Galia Cisalpină) : ~450 km, 6-8 zile , schimbând caii la stațiile de poștă. Se estimează că a parcurs 60-70 km/zi, pe timp de iarnă, pe căi înzăpezite . Suetonius a scris că în mommente de maximă urgență putea parcurge și 150 km/zi. 
• Traversarea munților Cevennes (Narbo➔Alba-la Romaine ➔Arvenia)~235 km, 6 zile
• Galop spre legiuni (Vienne➔Langres) ~245 km, 4 zile

Caesar folosea o rețea militară de curieri călare (disposti equites- călăreți plasați la distanțe fixe). Stațiile din Galia Narbonensis erau păzite de garnizoane. Pe traseul spre nord, rutele treceau exclusiv prin teritoriile triburilor galice : aeduii și lingonii. Fieare stație era un mic fort .

Cum galii blocaseră drumurile principale, Caesar a mers pe drumuri secundare, flancat doar de o gardă de cavalerie de elită germană și galică indigenă.

Sistemul de ștafetă pentru transmiterea veștilor era conceput pentru a evita vulnerabilitatea unui singur călăreț. 

Un călăreț galopa 15-20 km până la următoarea stație securizată, unde mesajul era preluat de alt călăreț, cu cal odihnit. 

Dacă o stație de poștă sau curierul erau atacați, legiunile romane treceau la represalii.

În cazul lui Caesar, el schimba calul la fiecare mutatio  și călărea 10-12 ore/zi, prin frig, zăpadă , înfruntând oboseala. Plutarh și Suetonius au scris că uneori dormea direct pe cal , sau într-o căruță ușoară de campanie, în timp ce un sclav conducea în mare viteză pe timp de noapte. 
Nici măcar escortele sale nu puteau ține mereu pasul cu el. De multe ori escorta obosea și era înlocuită cu detașamente proaspete de cavalerie din garnizoanele locale. Caesar galopa mereu spre nord. 
În ultima vază a drumului, între Vienne și Langres, Caesar n-a mai trecut pe la stațiile oficiale de poștă (ce ar fi putut fi compromise sau supravegheate de spionii lui Vercingetorix) ci a călătorit cu un mic deteșament de cavalerie de elită prin păduri și drumuri lăturalnice, urmărind să se miște mai repede decât putea călători vestea prezenței sale.

După toate probabilitățile  ,  calul lui Caesar a fost rănit în bătălie și  a murit la Munda ,  și de asta Caesar a decis că a fost un erou și a hotărât să i se ridice o statuie în mărime naturală în fața templului dedicat lui Venus Genetrix, în anul 46 î.Hr. Forumul nou proiectat de Caesar a fost inaugurat în acel an.

Suetonius nu a scris ce nume purta calul, spunând doar că ar fi fost un cal ce crescuse pe proprietatea lui Caesar. („natum apus se”). 

 S-a presupus-de către unii comentatori medievali-că ar fi fost un cal din rasa asturcon, și de aici s-a spus că acesta ar fi fost și numele lui . În scrieri mai târzii s-a spus că numele calului ar fi fost Genitor.

De fapt, asturcon e o rasă veche de cai din nordul Spaniei   ce a fost descrisă de Pliniu cel Bătrân ca având mersul cu deplasarea ambelor picioare de pe o parte , simultan. Acest mers la trap e mai comod pentru călăreț , la drumuri lungi. (ambladură- de la latinescul ambulare, a merge) 

Pliniu a scris:

„În Gallaecia și Asturia se naște o rasă de cai pe care îi numim asturconi... Aceștia nu au un mers obișnuit în galop, ci un trap alternativ special, mișcând picioarele de pe aceeași parte deodată, oferind un mers extrem de lin.”

Asturcon e însă un cal mic, un ponei, ce era probabil comod de călărit, dar nepotrivit în lupte. (Înălțime la greabăn 1,15-1,30m).
Tolfetano e de asemenea un cal de munte destul de scund (1,45-1,5m)

Maremmano

Calul etrusc de câmpie, strămoșul actualului Maremmano atinge cu ușurință 1,60-1,79m la greabăn. Animal masiv și puternic, potrivit pentru un comandant aflat pe câmpul de luptă.
În antichitate, era calul preferat de împărați și putem crede că și calul lui Caesar era un exemplar din acea veche rasă etruscă de cai.

Caesar a condus personal șarje de cavalerie în momentele critice (cum au fost la Alesia sau la Pharsalus). Pentru a sparge liniile inamice și pentru a rezista impactului cu infanteria grea sau cu cavaleria galică (recunoscută pentru caii ei mari) era nevoie de un cal puternic, capabil să poarte un călăreț în armură completă și să dărâme obstacole prin forța brută. Deci, probabil calul lui era din acea veche rasă etruscă. 
Rasa actuală nu e desigur cea veche, dar are printre strămoși și vechii cai etrusci 

cai Maremmano

De asemenea, Caesar nu a avut moșii în Spania, moșiile familiei lui (Gens Iulia) erau în Italia Centrală, în Latium, aproape de Roma. Această zonă se suprapunea direct peste fostele teritorii etrusce și latine, unde caii nativi erau descendenți direcți ai faimoaselor linii de sânge crescute de etrusci

. 
Suetoniu a povestit că la nașterea calului cu polidactilie haruspicii au interpretat că cel care îl va călări va cuceri lumea.
Haruspicii (haruspices) nu erau doar preoți, ci specialiști etrusci în citirea semnelor consemnate în Libri Fulgurales și Tarquitiani (vechile scrieri sacre etrusce).
Faptul că haruspicii au fost chemați imediat la herghelia lui Caesar indică faptul că mânzul s-a născut în Italia și el provenea din șeptelul local pe care aceștia îl monitorizau în mod tradițional pentru „prodigii”.

Etruscii au fost primii mari crescători de cai de elită din Italia, renumiți pentru animale masive, rezistente, cu profilul capului ușor convex. Din acești cai au evoluat rasele native din regiunea Lazio și Toscana de astăzi: 
Calul Roman de Maremma ar fi descendent al cailor folosiți de împărații romani

Tolfetano- e o altă rasă veche din munții Tolfa de lângă Roma, neschimbată de mii de ani și cunoscuți pentru rezistența lor. 

Noul Forum , cu spațiu mai mare decât cel vechi, permitea reunirea plebei pentru susținerea măsurilor luate în Comitium. (Spațiu prevăzut pentru reuniuni publice în aer liber, unde aveau loc alegeri, concilii și procese. Exista și un templu pentru validarea deciziilor).

Un document antic (discursul lui Clodius și senatus-consultul din anul 52 atestat de Pliniu cel Tânăr) face referire la statuia loricata a lui Caesar- ca punct de reper.
Reiese că statuia ce fusese pusă în timpul lui Augustus pe calul de bronz îl înfățișa pe Caesar în armură.

În apropiere de statuie era un loc stabilit pentru afișarea decretelor și altor documente ale Senatului.
(Inițiativă avută de Caesar și continuată în timpul împăraților romani, cu deosebirea că Iulius Caesar a dispus și publicarea discuțiilor legate de adoptarea hotărârilor , inclusiv discuțiile din adunările populare, precum și evenimentele importante din viețile cetățenilor proeminenți* era ca un ziar  sau jurnal de actualități. Ulterior, Augustus a admis doar publicarea legilor.) 

Șeaua romană cu patru coarne

Romanii nu foloseau scări la șei, dar luaseră de la gali și celți un tip de șea cu structura de lemn și piele: un cadru rigid din lemn, acoperit cu piele și căptușit, pentru a proteja spinarea calului.
Patru brațe solide de lemn acoperite cu piele, două în față (ce se arcuiau peste coapsele călărețilui) și două în spate (care fixau fesele)

Călărețul era blocat și fixat între aceste coarne și nu risca să cadă. El își putea folosi ambele mâini pentru frâu sau arme și să se aplece mult la viraje. De asemenea, drumul lung era mai puțin obositor. De aceea Caesar putea chiar ațipi puțin, noaptea.

Un basorelief de pe mormântul unui cavaler Roman. Calul aduce cu Maremmano 

Reconstituire modernă 

Discursul lui Caesar

 Celebrul discurs al lui Caesar reprodus de Dio Cassius în Cartea 43 din Istoria Romana

Caesar a sosit la Roma,  în anul 46 î.Hr, după ce îi învinsese în Africa pe partizanii lui Pompei la Thapsus.
Aici, dându-și seama că cetățenii se temeau de puterile pe care le acumulase, că aveau îndoieli cu privire la mărinimia ce-o arătase și că în consecință . se așteptau la nenumărate alte năpăstuiri asemănătoare acelora prin care trecuseră înainte vreme, că onorurile exagerate care-i fuseseră acordate nu erau altceva decât mijloc de a ocoli primejdia presimțită - adică porneau de la simpla lingușire și nu dintr-un sentiment de sinceră apreciere- el căuta să liniștească spiritele și insuflă încredere prin acest discurs pe care l-a ținut în Senat:

„Nimeni dintre voi, senatori, să nu se aștepte din partea mea la un cuvânt sau la un gest jignitor, pentru că m-am întors victorios și acum, fără să fiu obligat să răspund în fața nimănui, pot să spun tot ceea ce îmi trece prin minte sau să fac, în deplină libertate, tot ceea ce aleg.
Nu, nu așa stau lucrurile.
Dacă Marius, Cinna și Sulla, precum și toți ceilalți, ca să zic așa, care au avut cândva norocul să-și zdrobească adversarii au dat dovadă, o dată victorioși și stăpâni pe situația la care doreau să ajungă, de o conduită diametral opusă promisiunilor și comportării lor anterioare -  după ce în prealabil au izbutit prin acțiunile lor politice să atragă nu puțini cetățeni, ținând discursuri și săvârșind numeroase acte de umanitate, în scopul de a-i câștiga drept prieteni sau, cel puțin , de a nu-i avea de dușmani - acesta nu este un motiv ca oamenii să-și închipuie că și eu, la rândul meu, voi proceda la fel.

Căci nu m-am asociat cu voi în trecut cu prefăcătorie, în timp ce aș fi avut în realitate o fire diferită , doar pentru a mă simți în siguranță acum , când acest lucru este posibil; și nici nu am devenit atât de încântat sau infatuat de marele meu noroc , încât să doresc să apar și ca tiranul vostru  (căci oamenii despre care am vorbit, după părerea mea au fost victimele acestor două slăbiciuni, sau cel puțin ale uneia dintre ele).

Nu, sunt din fire acelaș om cum mă cunoașteți dintotdeauna - dar de ce să intru în detalii și să devin jignitor, lăudându-mă pe mine însumi? 

Mă voi feri să nemulțumesc norocul care îmi surâde; cu cât m-am bucurat mai mult de favoarea sa în trecut, cu atât îl voi folosi mai moderat pe viitor.

Căci nu am avut alt motiv în a mă strădui să obțin o putere atât de mare și să mă ridic la o asemenea înălțime încât să-i pot pedepsi pe toți dușmanii activi și să-i mustru pe toți din cealaltă facțiune, decât ca să pot fi în situația cuiva ce nu e în pericol și să obțin prosperitate cu onoare.

De altfel pentru un bărbat nu ar fi nici frumos, nici drept dacă s-ar dovedi că săvârșește, la rândul lui, aceleași fapte pe care el le condamnă la adversarii săi. 
Cât despre mine n-aș vrea, după ce m-am purtat întocmai ca predecesorii mei, imitându-le faptele, să mă deosebesc de ei numai prin simpla strălucire a unei izbânzi totale.
 
Cine, într-adevăr , are în primul rând datoria să facă celorlalți oameni cât mai mult bine, și aceasta cât mai des cu putință, dacă nu acela care are în mână puterea supremă?
Și cine oare trebuie să se ferească mai mult ca oricine să comită greșeli, decât acela care are deplina autoritate? 
Cine, în sfârșit, trebuie să se folosească mai înțelept  de darurile Cerului, decât acela care a fost copleșit de divinitate cu cele mai înalte favoruri? 

De datoria cui este să administreze cu cea mai mare chibzuință bunurile care îi stau la dispoziție, dacă nu a aceluia care are avutul cel mai mare și care se teme ca nu cumva să-l piardă?

Căci norocul, dacă e unit cu stăpânirea de sine este durabil, iar autoritatea, dacă menține moderația , păstrează tot ce a fost dobândit.

Care să fie oare cel mai important privilegiu pe care nu-l au nicicum cei care se bucură de o prosperitate lipsită de căldura virtuții?

După părerea mea , acela de a fi iubit fără prefăcătorie în timpul vieții și, după moarte, să  fie lăudat pe bună dreptate.
Dimpotrivă, acela care a abuzat fără margini de puterea pe care o deține, nu are parte nici de bunăvoință sinceră, nici de siguranță adevărată ci, deși i se acordă o lingușire falsă în public, este în secret urzit un complot împotriva lui (?) .
Poate fi doar copleșit de lingușiri mincinoase, în timp ce pe ascuns este ținta tuturor calomniilor...căci această autoritate face ca toată lumea , dar mai ales cei din preajmă să devină bănuitori și încolțiți de frică.

Aceste afirmații pe care le-am făcut nu sunt simple sofisme. 

Doresc să fiți convinși că la mine nu e vorba nici de o ostentație găunoasă, nici de o inspirație întâmplătoare, de moment,
 ci mai degrabă convingeri cu privire la ceea ce la început am considerat că este atât potrivit, cât și avantajos pentru mine. 

Din această cauză ați face bine să aveți încredere în mine nu numai pentru prezent, ci, însuflețiți de cele mai frumoase speranțe și pentru viitor; să vă faceți socoteala că, de-aș fi fost un prefăcut în purtarea mea de odinioară, chiar astăzi   aș fi avut putința să vă arăt ceea ce sunt în stare să fac, fără nici o amânare.

Dar nici în trecut modul meu de a gândi nu a fost altul, așa cum dovadă pentru această afirmație sunt înseși acțiunile mele, și nici acum, vedeți bine, nu fac altceva decât să mă străduiesc să păstrez o linie de conduită cât mai moderată cu putință;
Vă jur pe Jupiter, dar nu pe Jupiter atotputernicul, ci pe acel Jupiter care întinde asupra voastră o mână protectoare, nu tind să devin tiranul vostru, ci conducătorul vostru; 

În legătură cu toate câte vor trebui făcute în interesul tuturor voi fi consul și dictator, dar mă voi comporta ca un simplu cetățean particular, dacă este vorba să fac rău cuiva.

Asta de fapt nici nu ar mai trebui menționat. 
Căci de ce să omor pe vreunul dintre voi, care nu mi-ați făcut nici un rău, când nu am nimicit pe niciunul dintre cei care erau aliniați împotriva mea? 
Căci, după iertarea tuturor acelora ce n-au fost decât o singură dată în rândurile adversarilor mei , am grațiat până și un mare număr dintre aceia care au luptat de două ori împotriva mea? 

Cum aș putea să păstrez în inimă sentimente de ură împotriva cuiva când, după cum bine știți, refuzând să citesc și chiar să copiez documentele găsite în arhiva secretă a lui Pompeius și a lui Scipio, le-am ars îndată pe toate?

Cel mai bun lucru pe care îl avem de făcut, Senatori, este acela de a ne uni cu hotărâre forțele , dând uitării câte s-au petrecut cândva, ca o urmare provocată de o intervenție divină. 
Să începem așadar să ne iubim unii pe alții, cu inima curată,ca și cum am fi într-un fel noi cetățeni.

Doresc , în ce vă privește, să nutriți pentru mine simțămintele datorate unui părinte, bucurându-vă astfel de roadele prevederii și solicitudinii mele, fără să aveți de ce vă teme. 
Cât despre mine, de datoria mea este să veghez asupra voastră, așa cum veghezi asupra copiilor tăi, dorind din tot cugetul ca toate actele voastre să fie întotdeauna conforme cu justiția, închizând ochii, ca la ceva de neevitat, în fața slăbiciunilor -- împărtășind oamenilor merituoși onorurile care li se cuvin îi îndreptând , pe cât este omenește cu putință, pe cei care își manifestă răutatea. 

Soldații mei, nu mai mult decât persoana mea nu se cuvine să vă inspire teamă. Nu trebuie să vedeți în ei decât paznicii propriei  mele autorități cât și a autorității voastre. 

Am mai mult decât un singur motiv ca să-i rețin încă sub arme.

Dar întreținerea unei armate va fi făcută nu împotriva intereselor voastre, ci în folosul vostru. 
Soldații se vor mulțumi cu ceea ce li se va da și își vor arăta recunoștința pentru cele ce primesc. 

Se va spune, poate, că taxele percepute în ultima vreme depășesc sumele obișnuite. Acest lucru era însă necesar pentru ca acele elenente care au tulburat ordinea publică să ajungă să înțeleagă situația de fapt și totodată pentru ca cei care au obținut victoria, primind un sprijin suficient, să nu alunece și ei pe calea nemulțumiriilor care duc la răscoală.
Nici un ban din aceste sume, credeți-mă vă rog, nu a fost cheltuit în folosul meu personal; departe de așa ceva, în folosul vostru am cheltuit totul și, pe lângă aceasta, am cheltuit mari sume de bani luate cu împrumut și dobândă. 
Unele dintre aceste fonduri, știți bine, au ost cheltuite pentru necesitățile războiului; altele au fost puse deoparte pentru necesitățile voastre, pentru a sluji înfrumusețării orașului și nevoilor de administrație.
Vedeți că eu sunt acela asupra căruia cade umbra neplăcută a cheltuirii acestor contribuții; voi, voi nu faceți altceva decât să vă bucurați cu toții laolaltă de foloasele care decurg atât pentru serviciul militar, cât și pentru alte aspecte din viața publică; în fiecare clipă avem încă nevoie de corpuri de armată, deoarece fără acest sprijin, când locuiești într-un oraș mare cum este Roma și când posezi un imperiu atât de întins, nu e posibil să trăiești în siguranță.  
Abundența fondurilor bănești și un număr ridicat de soldați devin în aceste împrejurări principala pârghie a siguranței noastre. 

Totuși, nimeni dintre voi să nu bănuiască că am intenția să provoc noi supărări oamenilor avuți, sau să stabiles noi dări; Cele care sunt în vigoare îmi vor ajunge și voi depune toate eforturile să fiu bogat, împreună cu voi toți, decât să mă văd pus în situația de a răpi pe nedrept, indiferent cui, din bogățiile pe care le posedă”.


Caesar a rostit aceste cuvinte mai întâi în Adunarea Senatului și apoi în Adunarea Poporului. 

Cuvintele lui erau sincere. Caesar dorea să conducă statul roman cu blândețe, să nu fie temut, ci apreciat și iubit. 

Un discurs menit să-i liniștească pe senatori, dar tocmai această clemență l-a costat viața.

 Mulți dintre cei pe care Cezar i-a iertat și i-a integrat înapoi în Senat au considerat că republica este în continuare sub dictatură. Doi ani mai târziu, în 44 î.Hr., chiar acești oameni pe care el se lăuda că „i-a grațiat” au organizat complotul din Idele lui Marte și l-au asasinat. 

Conform legislației romane, un adversar luat prizonier pe câmpul de luptă era în întregime la discreția învingătorului, care putea să-i ia viața, sau să-l vândă ca sclav sau să-i aplice orice altă pedeapsă ar fi crezut de cuviință. Caesar însă, așa cum a menționat în discurs, a ales să-i ierte pe toți cei care fuseseră prinși o dată, după ce luptaseră împotriva lui. Își făcuse din asta o regulă, pe care i-a îndemnat pe cei eliberați să o facă cunoscută tuturor. Regula se aplica însă doar în cazul prizonierilor ce erau cetățeni romani. El i-a iertat însă chiar și a doua oară pe mulți dintre ei. 

Au făcut tot posibilul să-i dea impresia că e iubit și nu are de ce să se teamă. 

Urmașul său, Octavianus a folosit însă altă metodă. 

Augustus, statuie de bronz găsită în mare lâgă Euboca, datată în anii 12-10 î.Hr

Mark Cartwright (CC  BY -NC -SA)

Urmașul său, Octavianus , viitorul Augustus nu a făcut însă greșeala de a-și ierta adversarii, alegând să -i sacrifice și pe cei față de care el însuși era îndatorat (cum a fost cazul lui Cicero, ucis ca și fratele lui mai mic în cadrul epurărilor ) sau adolescenți , cum a fost cazul lui Cesarion, fiul lui Caesar și al Cleopatrei (care îi devenise frate vitreg după adoptarea de către Caesar) , pe care Octaviamn l-a dat în urmărire îndată ce a intrat victorios în Egipt și a ordonat să fie strangulat. Fiul cel mare al lui Marcus Antonius, Marcus Antonius Antyllus, adolescent și el, căutase azil lângă statuia lui Caesar, sperând că memori lui Caesar îl va înduioșa pe Octavianus, dar a fost ucis . 

Octaviann s-a asigurat că adversarii politici au fost trecuți pe lista de proscriși, ceea ce însemna condamnarea la moarte și confiscarea averilor .
De asemenea toți conspiratorii care colaboraseră la uciderea lui Caesar au fost executați sistematic pentru înaltă trădare -dacă nu se sinuciseseră după înfrângerea militară, ca Marcus Iunius Brutus și Gaius Cassius Longinus.
Listele de proscriși au fost întocmite după formarea triumviratului Octavian-Antonius-Lepidus .
Pe liste au fost trecuți asasinii lui Caesar, dar și numeroși senatori, ecveștri, cetățeni bogați , între care Cicero și Sextus Pompei, fiul cel mic al lui Pompei cel Mare. Conform lui Appianus, au fost circa 300 de senatori și 2000 de ecveștri  proscriși.

Caesar îl grațiase pe Sextus Pompei, care reușise să fugă după înfrângerea trupelor lui și ale fratelui său Gnaeus la Munda. Sextus a refuzat însă grațierea, mai ales că averea enormă a tatălui său fusese acaparată în condiții dubioase de către Antoniu și Dolabella.

Triumvirii au oferit recompense pentru capetele proscrișilor aflați încă în libertate: 2500 de drahme pentru proscrișii liberi și 1000 de drahme pentru sclavi. Informatorii primeau și ei plăți similare. Cei care adăposteau un proscris risca să primească aceeași pedeapsă.

Au fost confiscate averile câtorva mii de cetățeni, averile confiscate fiind utilizate pentru plata trupelor .
De asemenea, Octavian a reintrodus taxa numită tributum, pentru întreținerea armatei (taxă ce fusese înființată inițial prin anii 400 î.Hr , dar fusese desființată în anul 167 î.Hr) .

(Remarcăm  persistența termenului de tribut în Țările Române, dar sub forma sumelor de bani plătite către Imperiul Otoman). 

Octavian a învățat din cele ce i se întâmplaseră lui Caesar.
El a dat o atenție maximă aparențelor.
Când mulțimea i-a cerut să devină dictator, el și-a rupt toga , a căzut în genunchi și i-a implorat să se oprească.
(Văzuse că un simplu refuz nu e suficient: Caesar refuzase diadema regală, chiar în mod repetat, dar comentatorii au apreciat că el nu a fost destul de indignat. Deci...)
Cînd a avut nevoie de un nume care să-i arate supremația absolută, a evitat termenul de „rege” și a inventat apelativul „Augustus”. Dar totuși el nu se referea in public la persoana sa cu numele Augustus, ci „princeps”-primul dintre cetățeni. De asemenea, templele care erau ridicate în cinstea lui, ca unui zeu , el cerea să fie dedicate „Romei și lui Augustus”, legând cultul său de al statului.
Cum Senatul îi permisese lui Caesar să poarte mereu toga purpurie , dar faptul că el a îmbrăcat acea togă festivă a fost considerat excesiv, Augustus se lăuda că poartă togi simple, din lână țesută de soția sa Livia și de fiica sa Iulia. De fapt era greu de crezut mai ales în a doua parte a vieții lui, timp în care Iulia fusese căsătorită și apoi exilată, iar Livia locuia foarte mult în palatele ei proprii.

Octavian a fost suveran absolut pretinzând în acelaș timp că nu e decât un cetățean al republicii.

A fost faraonul și proprietarul (chiar așa) al Egiptului.

În basorelief e un împărat roman (Marcus Aurelius)  în carul triumfal, cu patru cai, în fruntea procesiunii festive,prin fața templului lui Jupiter, pe sub arcul de triumf,  acompaniat de sunete de trompete, iar lângă el stă chiar zeița victoriei. Din anii 176-180. 

Dar lîngă el e un sclav care îi șoptește:

„Respice post te. Hominem te esse memento. Memento mori!”

„Privește în urmă. Amintește-ți că ești muritor. Amintește-ți că trebuie să mori!” 

Oamenii cred în general ceea ce vor să creadă

 « Fere libenter homines id quod volunt credunt »,

A spus-o (cu amărăciune probabil) Iulius Caesar, acum circa 2078 de ani.
De ce cred că a fost o constatare amară?
Pentru că s-a confruntat el însuși cu zvonuri legate de propria lui persoană și cărora nu le-a putut pune capăt oricât a încercat să le desmintă. Până când a încetat să mai încerce să le desmintă. 

La  începutul furtunos al carierei sale, pe când, abia ieșit din adolescență, dar nevoit să se descurce singur, în condiții de persecuție politică și de confiscare integrală a averii, a obținut primele sale succese: unul militar și altul diplomatic.

Succesul militar nu a putut fi contestat: s-a întors victorios dintr-o misiune ce era sortită eșecului, salvând și viețile soldaților trimiși cu el. Mulți martori. Corona civica.

Regele Nicomede IV pe o monedă aflată la un muzeu din München

Succesul diplomatic a fost de asemenea evident. Fusese trimis, ca tânăr militar de 20 de ani, de către șeful său Minucius Thermus , (pretor și numit imediat după aceea guvernator al Asiei), să obțină o flotă (!) de la regele Bithyniei, Nicomede IV. 

Iarăși o misiune imposibilă pentru un tânăr neexperimentat, fără nici o funcție oficială și nici un rang militar.

Dar spre uluirea generală, tânărul Caesar s-a înțeles foarte bine cu Nicomede IV , care a fost de acord să pună la dispoziția junelui trimis de Minucius Thermus banii necesari pentru ridicarea unei flote necesare armatei romane. (Trebuie spus că Nicomede era pus pe tron cu ajutorul Romei și era dependent de bunăvoința Romei).

Și toate astea, în timp ce la Roma era dictatorul atotputernic Sulla, cel care îi confiscase averea lui Caesar, îi ceruse să divorțeze, îi confiscase dota soției lui, îl împiedicase să devină preot și îl condamnase chiar la moarte- condamnare comutată la intervenția Vestalelor, dar nu din toată inima de către Sulla.
 
Caesar a revenit apoi la curtea lui Nicomede. (A spus că a restituit un împrumut unui libert ) .

Cicero, gata mereu la acuzații fără perdea dacă serveau scopului propus, a lansat ideea că între cei doi fusese o relație homosexuală.
Dovezi:

• Păi...că a stat cam mult la curtea lui Nicomede. Ce, cât durează să ridici o flotă? Chiar nu putea mai repede? (Nu știm de fapt cam câte zile au fost, dar ar fi trebuit să facă flota aia instantaneu!)
• Apoi: că s-a întors la suszisa curte a lui Nicomede, zicea el ca să restituie un împrumut . Da, știm că era falit. Și probabil Minucius Thermus îi dăduse o diurnă insuficientă. Dar- chiar dacă fusese nevoit să se împrumute de la un libert legat de casa sa, chiar trebuia să restituie banii?? De necrezut!
• Și- partea cea mai tare- un servitor a povestit că tânărul Gaius a turnat vin regelui la banchet, ba chiar că ar fi intrat cu el în camera de culcare. Iar servitorii sunt deasupra oricăror bănuieli, nu? Nu pot fi cumpărați, nici nu se pot înșela în concluzii.(!)

Și pe baza acestor „dovezi”, Cicero a dedus și în ce poziție ar fi  stat cei doi, în timpul presupusei legături sexuale! 
Nu de alta, dar partea rușinoasă era să stai dedesupt 😆
Caesar a negat sub jurământ că s-ar fi întâmplat un astfel de act între ei.
Dar ce importanță a mai avut?

Ce e mai de crezut: bănuiala unui servitor, sau jurământul solemn al unui patrician din opoziție?

Faptul că deja se căsătorise și refuzase să divorțeze cu riscul vieții nu conta, desigur.

Ceea ce a contat a fost repetarea obsesivă a acuzației, sub forma de cântece sarcastice, sau de aluzii malițioase, până ce zvonul a fost crezut de toată lumea , fiind reprodus până în zilele noastre.
Fără a se mai menționa și „amănuntul” că a fost negat sub jurământ.

O viață întreagă de cuceritor al celor mai faimoase femei ale timpului său, cele mai multe căsătorite nu a putut contrazice calomnia lansată cu abilitate de invidiosul Cicero. 

Așa că în final Caesar a ales să râdă el însuși de această presupusă întâmplare. Și să defileze prin oraș , în triumf, în timp ce propriii săi soldați scandau versuri ce aminteau de acea „legendă urbană”. 

De ce a persistat totuși calomnia?
Probabil pentru că nu doar Cicero era invidios pe tânărul patrician cu prezență strălucitoare, de origine nobilă, (ceea ce lui Cicero îi lipsea) ,  cultivat , competent în toate domeniile dar și vajnic luptător și capabil de decizii fulgerătoare (ceea ce iarăși invidia veșnic nehotărâtul Cicero) .

Și pentru că, așa cum a concluzionat Caesar, oamenii cred ceea le place să creadă. 
În cazul acesta, ceva ce ar mai fi luat din strălucirea acestui aristocrat rasat și l-ar fi apropiat de condiția unui om de rând, cu păcate și defecte mai mari sau mai mici.

*********************************************************************************

Ar fi interesant de urmărit cum a apărut și cum s-a propagat apoi acest zvon defăimător.

E destul de limpede că succesul neașteptat repurtat de foarte tânărul militar abia înrolat în armată, care s-a întors (în anul 80) escortat de navele străine ale acelui rege oriental a părut uluitor. 

Să nu uităm însă că informațiile de pe frontul din Asia ajungeau mai întâi în Senat, care era controlat în totalitate de facțiunea lui Sulla (optimates). Generalul lui Caesar, Marcus Minucius Thermus era un partizan devotat al lui Sulla. E de presupus că raportul trimis a căutat să evite elogierea lui Caesar, despre care se știa că era pe lista opozanților față de  Sulla. O fi însoțit știrea cu niscai glume dubioase.

Sulla a murit în anul 78 î.Hr. Caesar a revenit în Italia la vestea morții dictatorului care îl prigonea.
Dar chiar și fără Sulla, facțiunea lui (optimates) controla Senatul.
 
În anul 77 î.Hr, imediat ce se întorsese la Roma, tânărul Caesar a dat în judecată pentru corupție și extorcare pe doi dintre cei mai importanți și mai temuți piloni ai regimului lui Sulla:Cnaeus Cornelius Dolabella și Caius Antonius Hybrida
Era un act de un curaj nebun. Dolabella, ca tactică de apărare în timpul procesului a aruncat public în instanță bârfa legată de acțiunea din Bithynia, pentru a-l discredita în instanță pe tânărul acuzator. Era un act de disperare în fața juriului. 

În anul77î.Hr, Caesar era un tânăr genial, dar fără putere politică. 
Curio cel Bătrân  a născocit imediat niște pamflete pentru a-și proteja aliații optimați.

Curio cel Bătrân (Caius Scribonius Curio)  a fost un  adversar notoriu al lui Caesar, și, în anii 70 î.Hr, l-a atacat în scris pe Caesar (având motive mult mai vechi de ură aristocratică împotriva familiei lui Caesar).
 „Ștafeta” a fost preluată cu entuziasm de Cicero, care a fost un geniu al propagandei și considerat de mulți cel mai bun scriitor al Romei.
 Scrisorile și discursurile lui Cicero s-au păstrat în mare parte până azi,
 Cicero a aplicat tactica de a prelua un zvon  și de a-l prelucra și repeta până când toată lumea l-a considerat adevăr. Când Caesar devenise periculos pentru Senat, prin anii 60 î.Hr, Cicero a decis să folosească acel zvon pentru discreditarea lui Caesar.

Am văzut că Cicero nu se dădea în lături de la nici un atac josnic, dacă îi servea scopului. El l-a atacat bunăoară pe Piso, socrul lui Caesar incluzând felurite defecte fizice, cum erau dinții înnegriți  (sau considerate defecte)fizice , cum erau tenul negricios și sprâncenele stufoase, dar și presupusa origine siriană. (De fapt Piso avea origini în nordul Italiei). De fapt nici una dintre acuzațiile presărate cu invective ale lui Cicero aduse lui Piso nu au fost dovedite. 
Nici calomnia referitoare la relația homo a lui Caesar cu Nicomedes. 

Caesar a jurat solemn că nu fusese adevărat, dar...calomniile a fost mai puternice.

Caesar a inventat galii și germanii

Pontifex Maximus
Imperator Invictus
Fama longa laudamus
Caesar gloriosus

Statuia lui Iulius Caesar sculptată de Ambrogio Parisi 

Am citit de curând o analizâ elaboratâ pentru Franța, referitoare la perioada ocupației Galiei de către romani- dar care prezintă multe similitudini cu ocuparea Daciei tot de către romani, ceva mai târziu.
Exegetul Pacôme Thiellement , ajutat de filozoful Mazarine Albert, au revăzut evenimentele ce au avut loc la cucerirea Galiei de către Caesar.

Galii nu existau!

Autorii observă că prin denumirea generică „gali”, denumire inventată de romani se înțelegea de fapt o multitudine de triburi distincte, (sunt citate 21 dintre ele) care nu erau gali, tot așa cum triburile descoperite de Cristofor Columb în America nu erau indieni. 
Ei adaugă că Iulius Caesar a inventat „ficțiunea galică”, el cel care a cucerit pământurile și populațiile situate în Franța, Elveția, Belgia și Germania cisrenană actuale, transformându-le într-un trofeu personal, în numele Romei, cu care se confunda.

Regi, împărați, dictatori, președinți, oameni de afaceri, mari patroni: toți oamenii care au avut ca obiectiv să țină lumea în palmă  l-au avut ca model pe Iulius Caesar. 

Napoleon III a spus: „Cesarismul face fericirea popoarelor. Onorând în acelaș timp memoria lui Vercingetorix, nu ne este permis să deplângem înfrângerea lui. Admirăm dragostea sinceră a acestui șef gal pentru independența țării sale. Dar nu uităm că civilizația noastră se datorează triumfului armatei romane: instituții, moravuri, limbă , totul ne vine de la cucerire”.

Iar Jacques Bainville, istoric al Acțiunii Franceze  a scris:
„Se spune îndeobște că , în acest ținut fertil, pe acest teritoriu bine desemnat, trebuia să existe un mare popor. Se ia efectul drept cauză. Franța e o operă de inteligență și de voință. Cui îi datorăm civilizația noastră? Cuceririi romanilor. Ar fi fost o nenorocire dacă Vercingetorix ar fi triumfat.”

Autorii studiului amintit consideră că Iulius Caesar a avut un asemenea impact asupra psihicului uman, încât toți conducătorii ulteriori s-au raportat la el, chiar fără a-și da seama, nu doar în secolul următor, ci și până în zilele noastre, că a rămas în admirația tuturor adoratorilor forței și a rămas modelul tuturor oamenilor la putere.

„De mai mult de două milenii, Caesar e Nemesis pentru noi. El nu ne-a creat. Existam deja. Dar ne-a încercuit, cucerit, supus, administrat. El a inventat identitatea noastră în stil roman. El ne-a plasat într-o închisoare după imaginea psihicului său.”- a scris Pacôme Thiellement. El vorbește pentru francezi, care simt puternic și astăzi influiența acțiunilor acelui om provenit din cea mai veche familie romană dar care, rămas cap de familie la 14 ani, în suburbia cea mai rău famată din Roma, s-a impus prin propriile sale calități , lăsând o amprentă de neșters asupra întregii umanități, fiind identificat cu Roma, iar Roma fiind identificată cu el.

„De atunci, Roma a luat numeroase forme, mai complexe și mai insidioase, pe măsură ce Istoria avansa iar noi distrugeam formele ei trecute. Dar ea n-a fost învinsă niciodată.” 

Misha Meier, profesor de istorie veche la Universitatea din Tübingen a declarat pentru revista der Spiegel : „Germanii sunt o invenție a lui Cesar”. Nu există consens asupra originii cuvântului german. Nu se cunoaște nici un popor care să se fi desemnat așa singur. Această construcție îl aranja pe Caesar. Omogenizând și făcând figura inamicului cât mai înspăimântătoare posibil, el mărea astfel importanța înfăptuirilor sale militare.

 

Ce ar fi făcut Caesar dacă s-ar fi putut întâlni cu Pompei în Egipt? 

Când Caesar a ajuns în Egipt, credea că Pompei era în viață.

E foarte probabil că dacă ar fi putut să-l întâlnească fără ca fiecare să fie în fruntea unei armate, Caesar i-ar fi întins mâna lui Pompei pentru a relua relațiile cordiale dintre ei.

El încercase asta imediat după ce trecuse Rubiconul. Se oprise cu legiunea sa lângă acel pârâu ce constituia granița și încercase (prin trimiși ) să stabilească o întâlnire cu Pompei, propunând ca unul dintre ei să vină în tabăra celuilalt, acceptând ambele variante (Pompei la el sau el la Pompei), pentru a stabili o înțelegere care să ofere siguranță ulterioară pentru fiecare dintre ei.
O astfel de înțelegere ar fi evitat războiul civil. Pompei nu a acceptat însă.

Profilul lui Gaius Iulius Caesar -statuia de la Palazzo Senatorio

L-ar fi iertat și după luptele purtate, așa cum i-a iertat pe toți romanii (aici incluzându-i și pe cei din provincii) care i s-au predat. 
Probabil s-ar fi întors amândoi la Roma, mergând unul lângă celălalt , dar conducerea aparținându-i lui Caesar.

Poate l-ar fi propus pe Pompei drept consul. Alături de el.
 
Ar fi fost limpede pentru toți că Iulius Caesar nu doar că e mai bun strateg militar, dar și mai milostiv, onorabil și nobil.

Doar că iarăși ne putem gândi ca orgoliul lui Pompei să nu fi acceptat înfrângerea și l-ar fi făcut să se sinucidă.

Se spune că aflând că Pompei fusese ucis de egipteni, Caesar a plâns.
Era furios că un consul al Romei, un mare general și fostul său aliat (și ginere) a fost ucis prin trădare.
A cerut capul omului care îl ucisese pe Pompei  și l-a înmormântat pe Pompei cu toate onorurile.
Apoi a devenit un adversar aprig al guvernului egiptean.
Pare destul de limpede că nu l-ar fi ucis pe Pompei, dacă acesta i s-ar fi predat.

Mai ales că Pompei fusese și soțul Iuliei, singura sa fiică.

Se pare că Iulia se îndrăgostise de soțul ei, în pofida diferenței de vârstă.
Caesar fusese numit guvernator în Galia Cisalpină în anul 58 î.Hr. (Pentru 5 ani, cu 4 legiuni)  Știa că va lipsi mulți ani, așa că s-a gândit că Iulia va fi ocrotită ca soție a lui Pompei. Și desigur va cimenta prietenia lor. Pompei insistase să se căsătorească cu frumoasa și virtuasa Iulia, deși era logodită cu ...Marcus Iunius Brutus, prietenul ei din copilărie.

Pompei a candidat în anul 55 î.Hr pentru un nou consulat, avându-l ca adversar pe Lucius Domitius Ahenobarbus, membru influent al Optimatilor.. 

În ziua alegerilor, amândoi „au coborât în Campus Martius înainte de ivirea zorilor, pentru a lua parte la comitii” (scrie Appianus). Dar de ce când era încă întuneric?

„Adepții lor au intrat într-o altercație și au ajuns la bătăi, iar în cele din urmă cineva l-a atacat cu o sabie pe purtătorul de torță al lui Domitius. După aceea s-au împrăștiat, iar Domitius a scăpat cu greu la ai săi. Acasă. Chiar și hainele lui Pompei au fost duse acasă pătate de sânge, atât de mare era pericolul în care se aflau ambii candidați.”-a descris altercația Appianus. 

Pompei a ajuns apoi acasă nevătămat. Doar toga lui fusese pătată de sânge, evident de sângele altcuiva. Singura victimă citată de istoric era purtătorul de torță al lui Ahenobarbus. Să înțelegem că Pompei fusese cel care îl ucisese? 

 Toga însângerată adusă acasă de un servitor a făcut-o pe Iulia să creadă că soțul ei a fost ucis. A leșinat, apoi a pierdut copilul pe care îl purta în pântec . În anul următor, 54 î.Hr Iulia a murit la nașterea următorului copil..

(Cu ani în urmă, fiica lui Sulla , Aemilia, ce se căsătorise cu Pompei murise de asemenea la naștere. Această frecvență a morților femeilor la naștere (sau la scurtă vreme după naștere, probabil în urma unei infectări ) arată precaritatea asistenței sanitare în acest domeniu, pe timpul acela.)

După moartea Iuliei, Pompei s-a situat brusc de partea lui Cicero, devenind adversar al lui Caesar. 

În 53î.Hr Caesar a revenit la Roma bogat, împărțind sume de bani senatorilor , dar și umplând tezaurul.

Pompei și Crassus, colegii săvins că va repurta o victorie strălucită. i de triumvirat au propus ca mandatul de guvernator al lui Caesar să fie prelungit pentru încă cinci ani. Deci până  în 48 î.Hr. 

                            (Putem crede că cei doi triumviri găsiseră mai convenabil ca Iulius Caesar să stea                                     departe de Roma încă cinci ani , timp în care fie războinicii gali l-ar fi putut ucide-                                 cum avea el obiceiul să lupte în primele rânduri, fie ei, cei doi aliați și-ar fi întărit                                     pozițiile foarte mult. În acelaș an Crassus a întreprins o campanie militară împotriva                                 Partilor , convins că va repurta o victorie strălucită, în fruntea a 11 legiuni.  Aliații din                                 Asia Mică ai romanilor au contribuit de asemenea cu bani , dar și cu armată, iar                                     Crassus a mers până la a jefui templele aflate în calea sa, ceea ce a stârnit indignarea                                 populațiilor locale.
                                Campania a fost însă dezastruasă și s-a încheiat cu una dintre cele mai răsunătoare                                 înfrîngeri ale armatei romane, la Carrhes, Crassus pierzându-și viața împreună cu unul                                 dintre fiii săi acolo. Rivalitatea dintre Pompei și Caesar a crescut.) 

În anul 52 î.Hr Pompei era consul unic(ca și cum ar fi fost dictator), dar  avea și puterea proconsulară în Spania 
Caesar dorea un nou mandat de consul, dar senatul i-a cerut să vină la Roma ca simplu particular, în timp ce Pompei ar fi rămas la conducerea trupelor sale. De asemenea nu i-au mai recunoscut mandatul de guvernator până în anul 48î.Hr. 
Caesar a trecut Rubiconul, în 49 î.Hr, cu una dintre legiuni, dar s-a oprit în zona respectivă, trimițând propuneri pentru a se întâlni față în față cu Pompei, pentru a rezolva problemele dintre ei. Caesar ar fi acceptat să vină el la Pompei, sau să vină Pompei la el, dar Pompei nu a acceptat nici una dintre variante. 
La instigarea lui Pompei, senatul l-a declarat pe Caesar în afara legii.

Dar Caesar colaborase anterior în bune condiții cu Pompei, ajutându-l pe acesta în diferite situații critice . El avea convingerea că dacă ar fi putut vorbi față în față cu Pompei- nu prin interpuși care îi transmiteau somații- ar fi putut colabora în continuare, evitând războiul civil.
Chiar și după izbucnirea războiului civil, Caesar a eliberat legiunile adverse care i se predaseră și le-a recomandat să transmită și altor militari ce luptau contra lui că dacă se predau vor fi iertați de Caesar.
Asta, în condițiile în care, pe vremea aceea, cazul general era ca învingătorul să-i ucidă pe cei învinși sau să- i vândă ca sclavi pentru a câștiga de pe urma lor.

Caesar a vrut să fie diferit. El voia să fie consul legitim , care să nu conducă doar prin violență, ci prin cooperare cu toate forțele politice.
Legăturile lui cu Pompei erau și prin înrudirea prin alianță când Pompei se căsătorise cu Mucia, văduva lui Marius Jr(care era vărul lui Caesar).

De obicei războaiele civile romane se încheiau cu măcelărirea adversarilor și confiscarea averilor lor. 
Caesar a vrut să fie diferit. Văzuse cum a fost dictatura lui Sulla și nu a vrut să facă la fel.
El voia să fie consulul legitim, susținut și de senat cu care a urmărit să colaboreze .
El a susținut mereu că a fost îndreptățit în acțiunile sale și că toate acțiunile lui au fost legale. 

Într-un mod care l-a uimit și pe dușmanul său înverșunat, Cicero, el i-a iertat toate acțiunile ostile și s-a purtat prietenește cu el , arătându-i mereu că îi apreciază arta oratorică și trecând cu vederea răutatea lui.
Dar Cicero a complotat pentru uciderea lui, a regretat că nu a fost anunțat să aibă și el un pumnal când s-a produs crima și a jubilat când a văzut uciderea pentru care uneltise.
Complotiștii au strigat numele lui Cicero- el era mentorul lor.

Un alt dușman declarat al lui Caesar a fost Cato cel Tânăr/Cato de la Utiqa. În calitate de senator, Cato s-a opus cu consecvență tuturor acțiunilor lui Caesar, propunând chiar senatului ca acesta să fie predat triburilor germanice. 

Interesant e că amândoi apărat Republica. Dar cu viziuni opuse.
Gaius Iulius Caesar, om politic ambițios, orator și general strălucit, a parcurs toate treptele „cursus honorum”și apoi a ajuns în fruntea societății romaneprin forțe proprii, luptînd la început cu sărăcia în care se găsea familia lui, apoi cu adversitățile politice ale clasei aristocratice, care nu vedea cu ochi buni generozitatea lui Caesar față de popor. A încercat să asigure stabilitatea prin aliante politice, dar a fost nevoit să ajungă la confruntări armate, pe care le-a câștigat pe toate, prin curajul, ingeniozitatea tactică și adeziunea totală avută din partea trupelor comandate.  Dar obiectivul său a fost mereu să reformeze Republica pentru a o întăriși să -și întărească puterea personală pentru a face asta.

Cato de la Utiqa era un apărător înverșunat al valorilor tradiționale ale vechii Republici (mos maiorum) , clamând rigoare morală , opoziție față de influiența greacă și combaterea puterii personale.
Semnificativ era comportamentul său rigid până și în îmbrăcăminte: purta toga de culoare închisă, fără tunică pe dedesupt, pentru că așa ar fi purtat-o strămoșii, mergea deseori desculț , arborând un aspect voit sărăcăcios și refuza să meargă călare, preferând să meargă pe jos ;  

Dar sora lui Cato, Servilia a reușit să-l seducă pe Caesar iar legătura dintre ei a continuat chiar dacă el s-a căsătorit cu altcineva (cu tânăra Calpurnia) . Servilia era o femeie cu experiență, avusese o copilărie traumatizantă , dar a arătat o remarcabilă tărie de caracter. A avut un fiu din prima căsătorie- pe Brutus- apoi , rămânând văduvă s- a recăsătorit, născând trei fiice și încă un fiu. Se vede că își păstrase farmecul, căci l-a făcut pe Caesar să se îndrăgostească de ea în timp ce ea era încă măritată. 
Rămânând văduvă, Servilia nu s-a mai recăsătorit, preferând să ducă o viață independentă și să-și exercite influiența asupra propriei ei familii, a fiului, fiicelor și celor trei gineri , dar și aflându-se în centrul activităților politice din Roma.
Darurile exorbitante primite de la Caesar i-au permis să-și construiască o vilă luxoasă pe Palatin și să primească acolo în mod constatnt elita aristocrației din Roma la banchetele organizate de ea cu artă.
Caesar frecventa și el aceste serate , spre uimirea unora dintre contemporani, care încercau să găsească explicații pentru această prietenie constantă pe care i-o arăta Caesar, în pofida ostilității membrilor familiei ei și a faptului că Servilia, desigur, nu întinerea. Asta, în timp  ce Caesar avea o soție tânără și frumoasă (după un portret de pe o monedă), dar și o amantă strălucitoare , așa cum era tânăra și extrem de cultivata regină Cleopatra. 
La izbucnirea războiului civil, Cato a luptat de partea lui Pompei, a fost înfrânt și s-a sinucis înainte de sosirea lui Caesar, acesta regretând că nu a avut prilejul de a-l salva.
Brutus a luptat de asemenea de partea lui Pompei, dar Caesar a dat dispoziție ofițerilor săi să nu i se facă nici un rău în timpul luptei și să fie lăsat să plece nevătămat dacă vrea asta. 
Brutus i-a trimis apoi o scrisoare prin care își cerea iertare, iar Caesar nu doar că l-a iertat, dar i-a și conferit funcții oficiale importante. A fost unul dintre principalii lui iucigași.
Cumnatul lui Brutus (unul dintre ginerii Serviliei) Cassius Longinus a luptat de asemenea contra lui Caesar la Pharsala, în 48 î.Hr, dar a fost de asemenea iertat și numit pretor de către Caesar. A participat și el la uciderea lui Caesar. 
Un alt ginere al Serviliei era Lepidus, numit de Caesar magister equitus, care a avut o atitudine de favorizare a ucigașilor lui Caesar. 
Chiar și senatori necunoscuți au fost iertați de Caesar când au fost prinși luptând de partea adversă, dar au fost iertați.
Conspirația împotriva lui Caesar a reunit circa 60 de senatori, dintre care 30 l-au atacat cu pumnalele în acea ședință a senatului la care Caesar mersese neînarmat, așa cum era regula.