Femeile romane în antichitate

Frumusetea apreciată de romani

Frumusețea exterioară și frumusețea interioară.

Poetul roman Ovidiu a subliniat că pe lângă frumusețea exterioară, foarte importantă era frumusețea interioară.
Trăsăturile de caracter , cultivate corespunzător, erau în măsură să asigure viața conjugală stabilă și dragostea soților lor.
Am văzut că femeile celebre din antichitate , cele care au avut mare succes și au fost admirate de bărbați influienți erau femei cu cultură solidă. 

Criteriile de frumusețe exterioară

Desigur criteriile de frumusețe uzuale în societatea antică romană fuseseră influiențate de cele din culturile mai vechi pe care aceștia le admirau. Egiptenii, dar mai ales grecii își creaseră propriile canoane de frumusețe, chiar teoretizate strict, sub forma unor rapoarte precise între diferitele părți ale corpului care ar fi trebuit să fie respectate de sculpturile ce reprezentau zeități.
 

Criteriile de frumusețe din Ars Amandi

Pe lângă proporțiile estetice , criteriile de frumusețe din vremea romanilor cuprindeau - conform cu scrierile poetului Ovidiu- pielea albă, obrajii trandafirii, ochii de culoare închisă și ..pielea lipsită de mirosuri nefirești. Asta includea igiena riguroasă zilnică. 

Pielea albă era considerată frumoasă și printre egipteni, acest lucru fiind probabil la originea reprezentării personajelor în frescele din antichitatea egipteană. În acele fresce, personajele feminine sunt reprezentate cu pielea albă (probabil femeile din păturile superioare ale societății se fereau să stea prea mult la soare), în timp ce bărbații erau reprezentați cu pielea bronzată, arsă de soare.

În societatea romană, pielea albă , nebronzată sugera faptul că femeia era suficient de bogată ca să aibă sclavi care să facă (și) treburile din exteriorul locuinței .
Această caracteristică era atât de importantă, încât femeile foloseau diferite metode pentru a-și albi tenul.
Obrajii trandafirii erau un indiciu de sănătate. Adică femeia trebuia să aibă pielea albă, dar nu o paloare bolnăvicioasă.
Rumeneala se obținea pe cale naturală prin exerciții fizice- și s-au păstrat fresce sau mozaicuri în care femeile din antichitatea romană purtau costume sumare, asemănătoare cu costumele de baie din zilele noastre și practicau diferite jocuri sportive.

O femeie frumoasă era de obicei nu foarte înaltă, dar bine proporționată, cu corp tonifiat , șolduri pronunțate și sâni de mărime medie. 
Fața era considerată frumoasă dacă avea ochii mari, nasul drept și ascuțit, buze de mărime medie, obrajii și bărbia ovale. 
Pliniu cel Bătrân a scris că genele puteau să cadă din cauza sexului excesiv, deci genele lungi și dese erau foarte apreciate. 
Erau apreciate și sprâncenele lungi și frumos desenate, fiind apreciate mult sprâncenele îmbinate deasupra nasului. 


Dacă aceste calități nu existau în mod natural, natura putea fi „ajutată” cu machiaj discret., 

Machiajul feței 

Spre deosebire de egipteni sau greci, femeile romane foloseau machiajul doar pentru a accentua frumusețea naturală, nu pentru a c-și crea o imagine artificială frapantă. 

Metoda cea mai simplă era pudrarea feței cu praf de cretă și machierea buzelor și obrajilor cu argilă roșie. 

Îngrijirea tenului

„Cura dabit faciem”(îngrijirile fac fața) 
În cel de-al treilea volum al său, Ars amatoria (arta iubirii) , Ovidiu a scris numeroase detalii despre îngrijirea frumuseții în Roma antică. 
Erau cuprinse acolo mai multe formule de creme și unguente , prezentate prin poemul său: Medicamina faciei Feminae (Metode de îngrijire a frumuseții feminine)

De la poetul roman Ovidiu (Publius Ovidius Naso) ne-a rămas o rețetă pentru o loțiune de luminare a tenului:

Două livre de crupe de orz și o cantitate egală de măzăriche se amestecă și se înmoaie cu zece ouă. Apoi, amestecul este uscat la aer și măcinat într-o moară de piatră, acționată de un măgar răbdător.
Se macină și primele coarne care cad de pe capul unui cerb robust (1/6 de livre în total).
Se amestecă totul până se obține o pulbere albă, care se dă prin sită.
Se adaugă doisprezece bulbi de narcisă curățați și se bate totul împreună.
În cele din urmă, se adaugă 50 de grame de gumă și spelta toscană și de nouă ori mai multă miere.

Se presupune că acest amestec era frecat pe față de o femeie romană, ceea ce ducea la luminarea tenului.

Spelta era un soi de grâu moale ( Triticum spelta), cu boabele bogate în amidon și bine îmbrăcate cu tărâțe. Făina de spelta furniza deci mult amidon, dar și vitaminele conținute în coaja boabelor. 
Bulbii de narcisă erau cunoscuți pentru efectul calmant, emolient și antiseptic, dacă erau folosiți extern. Administrați intern, ar avea efect sedativ- de altfel numele provine de la grecescul „narcon”- a amrți.

Uleiul de narcisă Narcissus Jonquilla, cu miros dulce , e folosit și în multe dintre parfumurile moderne  (Narcisse Noire by Caron, Amazone by Hermes, Vanille Fatale by Tom Ford , Samsara by Guerlain…)

 Guma era probabil rășina numită „mastiche”, obținută dintr-un copac ce creștea în Grecia și Asia Mică.

Îngrijirea frumuseții ocupa un loc esențial în viața cotidiană a femeilor romane , fapt dovedit și de varietatea de oglinzi , recipiente pentru creme sau parfumuri , agrafe pentru păr, pensete, piepteni ce s-au găsit în cu prilejul cercetărilor arheologice. 

Se poate presupune că exista obiceiul depilării , cu penseta pe suprafețe mai mici, dar și cu ceară de albine caldă aplicate pe pânză de in - pe suprafețele mai mari.

În „Ars amandi” putem citi:

« Aș fi vrut să vă previn: nu vă lăsați subsuarele să miroasă ca o capră udă, nici nu lăsați gambele să fie țepoase de peri. »

Igiena pe primul plan

Societatea romană asigura condiții pentru spălare zilnică fie în locuința proprie, fie în băi publice (terme), unde erau săli cu apă caldă (caldarium)  dar și cu apă rece (frigidarium). Pe lângă sălile pentru baie erau încăperi pentru vestiare și pentru masaj, dar și spații pentru practicarea exercițiilor fizice. 

Existau și băi termale, construite în locuri în care apele naturale aveau virtuți terapeutice. 
Așa a fost la Pollena Trochia, aproape de Napole. S-au gîsit acolo vestigiile unor terme romane folosite și pentru tratarea unor probleme de sănătate. 

Pielea corpului era păstrată catifelată cu băi în lapte de măgăriță (metodă recomandată de Cleopatra VII, desigur pentru femeile bogate) . 

Se spunea și că grăsimea de lebădă și făina de leguminoase ajutau la eliminarea ridurilor, iar cenușa de melc ar fi ajutat la îndepărtarea pistruilor.
Petele inestetice de pe corp puteau fi mascate cu creme roz, pentru care se foloseau petale de mac și chiar excremente de crocodil.

Machiajul pronunțat era asociat cu prostituția

Desigur femeile sărace nu își permiteau ingrediente scumpe pentru întreținerea frumuseții sau pentru parfumare. Unele (în special prostituatele) căutau să compenseze prin machiaj bătător la ochi. Bordelurile aveau iz de machiaj ieftin și de parfumuri puternice. 

Este de menționat că machiajul, și mai ales folosirea excesivă a acestuia, era în mod obișnuit asociate cu prostituatele, ambele fiind considerate imorale și seducătoare. Cuvântul latin lenocinium însemna, de fapt, atât prostituție cat și machiaj.

Virginele și preotesele nu aveau voie să folosească machiaj.
Postumia-o preoteasă-a încălcat această regulă în anul 420 î.Hr. și din acest motiv a fost acuzată de incestum- indecență. Acuzația (relatată de istoricul Titus Livius- a apărut pentru că hainele ei au fost judecate ca fiind extravagante și manierele ei-nepotrivite. Procesul Postumiei a fost consemnat nu doar de istoricul roman Titus Livius (în Ab Urbe Condita) ci și de istoricul grec Plutarh în eseul De Capienda ex Inimicis Utilitate in Moralia.

Îmbăierea zilnică și curățenia veștmintelor erau în schimb promovate și asociate cu cultul zeiței Venus- zeița frumuseții.
E cunoscută personalitatea preotesei zeiței Venus , Eumachia, care a finanțat un mare edificiu public la Pompei. Eumachia provenea dintr-o familie de fabricanți de cărămizi și de amfore. Devenită preoteasă publică a zeiței Venus , ea a patronat de asemenea și breasla fabricanților de vestminte și a vopsitorilor de țesături. Activitatea ei de mecenat a fost recompensată prin ridicarea unei statui în apropiere de forul din Pompei.

Eumachia finanțase construirea unei clădiri impunătoare  în care era un mare spațiu înconjurat de porticuri , în continuare fiind  și spații cu cisterne , cuve, bazine situate în curte. 
Putem presupune că era vorba despre o spălătorie publică , unde se spălau și se albeau straiele , în timp ce în spațiul ornat cu porticuri se puteau desfășura discuții și poate activități recreative pentru cei care așteptau să ia hainele curățate. 

Statuia are  pe soclu o dedicație din care  aflăm că ea i-a fost oferită preotesei publice Eumachia, fiica lui Lucius, de către breasla fulonilor (tăbăcari și curățitori de haine) 
Statuia păstrează încă resturi de culori , astfel că observăm că avea părul roșcat. 
  

Procedee de machiere

Înainte de aplicarea cosmeticelor pe față, tenul era pregătit cu pudră de cerusă sau de cretă. Ocrul roșu fin râșnit era folosit ca fard de obraji , de buze sau de pleoape. Albastrul de peruzele, de lapis lazuli și verdele de malachit erau folosite pentru colorarea discretă a pleoapelor. Conturul pleoapelor era accentuat cu negru de cărbune amestecat în ulei. 

Parfumarea corpului

Pliniu a menționat circa 60 de tipuri diferite de uleiuri parfumate , cum erau megalium sau amarakum.
Unele parfumuri era foarte scumpe, având componente importate din Orientul Mijlociu, dar și din Extremul Orient. S-au găsit desigur și imitații mai ieftine ale acelor parfumuri.
Parfumurile din Capua erau renumite, iar la Roma exista o stradă mărginită cu magazine d eparfumuri  și de creme. 

Romanii apreciau uleiurile cu parfum bogat, aromatice și dulci, dar moda a evoluat în timp. 

Colorarea părului

Părul putea fi colorat - după dorință- în negru sau blond.
Pentru colorarea în negru intens se foloseau lipitori macerate în vin și oțet timp de 60 de zile.
Pentru decolorarea părului blond se folosea spuma batava 

Pentru păr roșcat  se folosea Rutilandis capillis săpunul galic (din cenușă alcalină cu untură de mistreț , seu, ulei , unt sau glicerină ).

Coafarea părului
Modul de coafare a părului era influiențat de gusturile împărătesei , pieptănătura acesteia fiind imitată de femeile din înalta societate. Uneori coafurile doamnelor erau foarte complicate, implicând uneori realizarea de zulufi, aranjamente în formă de coroană deasupra capului , cocuri ornate cu bijuterii. Alteori se preferau coafuri simple, cu părul strâns într-un coc la ceafă, după moda grecească. 

Una dintre sclave (ornatrix) se specializa în îngrijirile cosmetice și pieptănăturile dorite de stăpâna casei  

Toate procedeele cosmetice trebuiau să fie însă discrete, căci, după cum spunea Ovidiu în Ars amandi, „Desigur un iubit nu dorește să vadă borcănele cu cosmetice rămase pe birou. Doar arta rămasă ascunsă pune în valoare frumusețea
Poruncește servitorilor să ne spună că încă dormi, dacă ajungem înainte ca tu să-ți fi terminat ritualul . De ce ar trebui să știe ce îți face pielea atât de albă? Ține-ți ușa închisă și nu mă lăsa să văd rezultatul înainte de a fi finalizat. Sunt multe lucruri despre care noi, bărbații nu ar trebui să știm nimic.””

Folosirea cosmeticelor de către bărbați era dezaprobată de societate.

Dacă igiena personală trebuia să fie impecabilă, atât pentru bărbați cât și pentru femei, folosirea de artificii de înfrumusețare era considerată un indiciu de efeminare  și chiar de imoralitate.

Bărbații văzuți cu oglinzi erau ironizați , iar pielea prea albă nu era apreciată, deoarece bărbații ar fi trebuit să fie bronzați ca urmare a activităților în aer liber.

Ovidiu nu avea nici o toleranță pentru bărbații care foloseau machiajul. 
„In numele Cerului, nu iti ondula parul si nu folosi pudra pe fata! ”El le recomanda o tunsoare decenta si o baie buna:„ nu te duce nicarieri mirosind ca un țap!”

Era acceptat ca bărbații să folosească  -fără a exagera- parfumuri și să se radă. Uneori să se și depileze pe corp, acest lucru fiind însă considerat oarecum excesiv. Romanii considerau că este extrem de nepotrivit pentru un împărat să fie prea preocupat de aspectul fizic si vanitos, așa cum a fost aparent cazul cu împăratul Otho. Împăratul Elagabalus și-a îndepărtat tot părul și, adesea, folosea  machiajul, ceea ce a cauzat multă durere romanilor.
Unele dintre excesele condamnate la împăratul Nero au fost cele legate de parfumuri.
Nero era recunoscut pentru pasiunea lui pentru parfumuri si uleiuri frumos mirositoare. Era cunoscut faptul ca acesta isi parfuma chiar si talpile (ceea ce constituia un lux excesiv, căci  uleiurile esentiale si parfumurile erau lucruri extrem de scumpe in acele vremuri). In palatul sau avea instalate  țevi de argint care pulverizau apă de trandafiri peste vizitatori. Asta a dus și la un accident, când   cascada de petale de trandafiri (pentru care Nero cheltuise o avere) care a ucis prin sufocare un oaspete al său.

Publius Ovidius Naso

Poetul Ovidiu a fost condamnat de împăratul Augustus la exil pe malul Pontului Euxin (în colonia Tomis de pe malul Mării Negre) pentru un motiv care este doar presupus astăzi.
Opera sa literară are deseori teme erotice . A scris volumul „Amores”, „Ars Amatoria” ,„Medicamina Faciei Femineae” „Remedia Amoris”, pe lângă lucrări inspirate din mitologie („Heroides”, „Metamorphoseon”, „Fasti”). După exilare poetul a scris poeme elegiace („Tristia”, „Ibis”, „Epistulae ex Ponto”) Din păcate poemul scris de Ovidiu în limba getică s-a pierdut. Poemul „Halieutica”, ce a fost consacrat artei păcatului, a fost parțial regăsit într-o copie din secolul IX. Tragedia „Medeea” s-a pierdut de asemenea. 

În anul 8 , când a fost exilat, Ovidiu avea 51 de ani (era născut în 43 î. Hr) , iar   Iulia, fiica împăratului-  avea pe atunci 47 de ani .
Iulia era născută în anul 39 î. Hr. Fusese măritată cu Marcus Claudius Marcellus, apoi din anul 21 î.Hr cu Marcus Vipsanius Agrippa, cu care a avut 5 copii. Agrippa a murit însă în anul 12 î.Hr, iar Augustus a aranjat recăsătorirea Iuliei cu viitorul împărat Tiberius. Iulia nu a fost fericită în această căsătorie forțată și își găsise numeroși amanți.
În anul 2 î.Hr Iulia a fost deportată de tatăl său pe insula Pandateria (actualmente Vendotene) , unde a avut parte de un regim dur de detenție, fiind acuzată de adulter.  După cinci ani de exil, Iuliei i s-a permis să revină la Roma , dar fără a mai fi acceptată în preajma tatălui său. Ea avea domiciliu forțat la Rhegium , unde a locuit până la moarte, în anul 14. Ovidiu a murit la Constanța (Tomis) în anul 17 sau 18. Pentru el nu a existat amnistiere. 
Ipotezele contemporane legate de deportarea poetului se îndreaptă spre practicarea astrologiei și ghicitului viitorului, fapte pe care Ovidiu le-a mărturisit și care erau ilegale în timpul său fiind permise doar împăratului. 

Din portretele ei vedem că Iulia a fost o femeie frumoasă, blondă (mai sunt urme de culoare pe sculptură) și căreia îi plăceau coafurile elaborate . Semăna la figură cu tatăl ei, care era de asemenea blond și cu ochi de culoare deschisă. 
E mai greu să credem că împăratul ar fi așteptat încă șase ani înainte de a-l deporta și pe iubitul Iuliei- dacă deportarea poetului ar fi avut legătură cu vina Iuliei. Există și teoria că Iulia ar fi avut o aventură cu fiul lui Marcus Antonius, Iullus Antonius, care ar fi putut deveni un potențial inamic al împăratului.
Iulia fusese și logodită cu Iullus Antonius, înainte ca Marcus Antonius să-și piardă viața fiind înfrânt de Octavianus Augustus.  

Împăratul a avut o scurtă întrevedere între patru ochi cu poetul, prilej cu care i-a impus păstrarea tainei asupra motivului deportării sale. Deportarea era cea mai blândă pedeapsă din acel timp, prin urmare discreția a fost condiția pentru a i se aplica pedeapsa deportării și nu pedeapsa cu moartea.
Ovidiu și-a păstrat drepturile cetățenești și averea, dar exilul a fost chinuitor pentru el, care fusese până atunci un obișnuit al societății înalte din preajma împăratului.


Cercetătorii au bănuit că între poet și Iulia ar fi existat o poveste de dragoste- fiind o poveste romantică.
Alții consideră că Ovidiu fusese mijlocitor al iubirii dintre Iulia și Decimus Iunius Silanus, iar cei doi  s-ar fi întâlnit în casa poetului.

Într-o poezie, acesta a scris:

„Ci ochii mei văzură o crimă, fără voie, De-aci-mi veni osânda! De ce-am avut eu ochii? Ce-i drept, de toată vina eu nu pot să mă apăr, Dar vina mea, în parte, o rătăcire-a fost“.     „De ce-mi greşiră ochii privind nelegiurea? De ce din întâmplare păcatul l-am ştiut? Acteon fără voie văzu pe Diana goală, Ovidiu, Dar câinii lui îndată pe el l-a sfâşiat“

Se deduce că poetul a fost martor la un păcat , la care a contribuit în oarecare măsură, fără ca vina să-i aparțină în totalitate.
Există și ipoteza că Ovidiu ar fi participat la o ședință de spiritism pentru a obține o prezicere legată de viitorul împărat , având în vedere că erau doi urmași  ce ar fi putut ocupa tronul: Tiberiu (fiul vitreg) și Agrippa Postumus.