Cum s-a ajuns la război civil

 Pe timpul lui Caesar

În anul 58 î.Hr senatul roman l-a investit pe Caesar cu puteri militare (imperium) în Galia cisalpină, Galia transalpină și Iliria și, cu ajutorul a 4 legiuni, avea ca sarcină să cucerească restul Galiei , teritoriul dintre Pirinei și Rin (Galia împădurită). (Regiunea mediteraneană era numită Galia Narboneză/Provincia). Această zonă: Galia împădurită era o zonă intens populată cu multiple popoare celte. Comandamentul inițial era pentru 5 ani, dar a fost prelungit până la supunerea totală a Galiei. Bătplia decisivă a avut loc la Alesia, în anul 52 î.Ht, dar operațiunile de „pacificare” au continuat și în anul 51 î.Hr., când a avut loc asediul de la Uxellodunum.  Caesar aprecia că e  nevoie de o prezență militară care să împiedice noi revolte. În cadrul triumviratului, Caesar încheiase un acord pentru prelungirea mandatului său până în naul 50 sau începutul anului 49 î.Hr pentru a-ți aduce la bun sfârșit proiectele militare și politice. 

În anul 51 î.Hr Caesar ceruse senatului :

• o prelungire a comandamentului său de proconsul (guvernator) , sau
• autorizarea de a-și pune candidatura pentru consulat fără a fi prezent la Roma
• lăsarea la vatră a armatei lui Pompei (dacă i se cerea să facă la fel cu a sa)

După aflarea victoriei sale de la Alesia, primise douăzeci de zile de mulțumire și, în conformitate cu „Legea celor Zece Tribuni”, dreptul de a candida la consulat în absenț, dar în 51 î.Hr consulul Marcellus, prietenul lui Cicero  a propus rechemarea lui Caesar.

C.Sallustius (Caius Sallustius Crispus) ne povestește.
Acest om politic și istoric roman era născut în anul 86 î.Hr,(sau anul 80 î.Hr)  deci a fost contemporan cu Caesar. Era născut în țara sabinilor , un novus homo , provenit dintr-o familie nobilă de provincie, ajuns în ordinul ecvestru..
A scris o carte intitulată: „Războiul civil”, la care a participat. S-a raportat că Salustiu a cinat cu Caesar, Hirtius, Oppius, Balbus și Sulpicius Rufus în noaptea de după faimoasa traversare a râului Rubicon de către Caesar, pe 10 (12) ianuarie în anul 49 î.Hr. 

Pompei era susținut de Cicero, Cato, Scipio, ulterior Labienus, Claudii Martelli și senat, era sprijinit de provincii ca peninsula Ibericp, Africa, Falia și Orient. Dispunea de 18 legiuni , iar senatul îi dăduse autorizație să mai recruteze 130000 oameni în Italia.

Caesar era susținut de unele familii vechi, ca Aemilii, Servilii și de Marcus Antonius, vărul său  de-al doilea.

Ordinul cavalerilor și foarte mulți cetățeni romani erau de partea lui.

Armata lui număra unsprezece legiuni și auxiliari dintre gali și germani. 

Caesar primise, la sfârșitul consulatului său din anul 69 î.Hr, funcția de proconsul pentru provinciile Galia cisalpină, Iliria și apoi Galia transalpină. Contrar regulei ce stipula ca mandatul de consul să nu repășească un an, Caesar a fost numit proconsul pe 5 ani, pentru a rezolva conflictele apărute în acele provincii, Avea la dispoziție patru legiuni și a mai recrutat două pe cheltuiala sa

Armata romană era cea mai eficace cunoscută de umanitate: a construit un imperiu în patru secole și l-a păstrat timp de alte patru secole, exemplu unic în istorie.

Cartea lui Sallustius începe cu discuțiile purtate în senat în legătură cu candidatura lui Caesar la postul de consul.
După ce luptase pe front timp de 9 ani, cucerind teritorii imense în Gallia, lui Caesar îi expira mandatul .
Senatorilor le era frică însă de el.
Succesele lui fuseseră prea mari , era de așteptat ca el să-și dorească deplina recunoaștere la Roma. 
Dar acolo domina netulburat Pompeius Magnus, Pompei cel Mare, favoritul senatului.
Să vedem cum relatează Sallustius:

Caesar a scris scrisori adresate consulilor- n-au fost dezbătute în senat. Ei discutau doar cum să apere republica.
„Pompei e gata să susțină republica, pentru ca senatul să fie de partea lui; dar dacă se acționează moale, ezitant, degeaba va cere mai târziu senatul ajutorul lui.”(Scipion) 
A fost o propunere să se ridice mai întâi o armată din toată Italia, care să apere senatul. Propunere primită cu ostilitate. 

Propunere ca Pompei să se retragă în provincia pe care o guverna ca să nu fie pretext de război, căci Caesar, căruia i se luaseră două legiuni putea să se teamă că acelea vor fi folosite contra lui, în timp ce Pompei le-ar reține la porțile Romei. Nu s-a pus la vot.

Concluzia Senatului: 
„Caesar îți va concedia armata într-un termen prescris; și dacă nu o face, el va fi declarat dușman al republicii”. 
M.Antonius și Q.Cassius, tribuni ai poporului  s-au opus acestui decret. S-a făcut un raport despre opoziția tribunilor și s-au deschis avize pline de violență. Și cu cât măsurile propuse erau mai severe și mai crude, cu atât erau mai aplaudate de dușmanii lui Caesar. 

Seara, la ieșirea de la adunare, Pompei i-a lăudat pe unii senatori, i-a îndemnat pe cei timizi să  fie mai activi , în acelaș timp a chemat un număr mare de veterani din armată , aceștia sperând recompense și avansări. Au fost chemați și cei mai mulți dintre soldații celor două legiuni trimise de Caesar.
Roma e plină de camarazi de arme ai lui Pompei, toți cei ce aveau vechi rancune contra lui Caesar se adunau la senat. Strigând , îi intimidau pe cei slabi , îi încurajau pe ezitanți , ca toți să-și spună părerea. 

Cenzorul L. Piso și pretorul Roscius s-au oferit să meargă la Caesar să-l informeze de ce se petrece, cerând un răgaz de șase zile, pentru a-i aduce la cunoștință hotărârea senatului.

Propunerile au fost respinse. 
Discursurile lui Scipio și Cato au prevalat.
Cato avea o veche dușmănie contra lui Caesar și nu-l ierta pentru un refuz anterior.
Consulul L.Lentullus , înglodat în datorii, spera să obțină provincii și visa să devină un nou Silla.
Scipio visa și el la o provincie, a cărei conducere să fie împărțită cu Pompei, cu care era prieten. 

Pompei, excitat de inamicii lui Caesar, și nevrând  să aibă egal, se separase cu totul de el și se împăcase cu inamicii comuni pe care îi atrăsese în parte contra lui Caesar pe timpul când erau aliați.

De altfel, rușinat de felul în care se purtase în chestiunea celor două legiuni destinate pentru Asia și Siria și pe care le reținuse ca să-și stabilească prin ele puterea și dominația, își dorea să se ajungă la arme.

Din acest motiv, totul s-a decis în grabă și cu zgomot mare; nu s-a dat timp rudelor lui Caesar să-l avertizeze. ; Nu s-au dat tribunilor poporului mijloace de a deturna pericolul care îl amenința, sau să-și poată exercita privilegiul de a se opune prin veto , pe care L.Sulla l-ar fi respectat.
Au fost nevoiți să se gândească la propria lor siguranță .

În fine, s-a recurs la acest senatus-consultum ultimum (senatus consultum de re publica defendenda )  la care se recurgea în ultimă instanță, de pildă când Roma era amenințată de un incendiu:
„Consulii, pretorii, tribunii poporului și consulii care sunt aproape de Roma să vegheze ca republica să nu aibă nimic de suferit”
.Acest decret a fost dat pe șapte a idelor lui ianuarie.(Deci 6 ianuarie) 

Decretul dădea puteri absolute magistraților pentru a apăra statul prin orice mijloace, suspendând practic drepturile cetățenești obișnuite și legea obișnuită, inclusiv dreptul de veto al tribunilor, care au fost forțați să fugă din oraș

Pompei și magistrații au avut aprobare de a aduna trupe . 

: Caesar a interpretat acest decret ca o amenințare la adresa tribunilor plebei și a propriei sale siguranțe, ceea ce a dus la decizia sa de a trece Rubiconul.

Astfel, din cele cinci prime zile ale consulatului lui Lucullus, când senatul s-a putut aduna, două au fost folosite pentru discursuri și celelalte pentru a se da decretele cele mai de sus și mai dure împotriva autorității lui Caesar și împotriva tribunilor poporului, atât de demni de respect. 
Tribunii poporului au fugit imediat din oraș și s-au dus lângă Caesar 

Caesar era atunci la Ravenna, unde aștepta un răspuns la ofertele sale pline de moderație , ce urmăreau ca dreptatea oamenilor să poată permite menținerea păcii. 

În zilele următoare, senatul s-a adunat în afara Romei. Pompei a repetat acolo tot ce spusese Scipio din partea lui; el a lăudat curajul și fermitatea senatului, a enumerat puterile lui; el are zece legiuni pregătite; în plus, el știe sigur că soldații nu țin la Caesar și că nu vor putea fi convinși să-l apere sau să-l urmeze. 
Pentru rest, lăsa la latitudinea senatului: se propunea să se facă recrutări în toată Italia, să fie trimis Faustus Sulla în Mauritania ca propretor, să fie luați bani din tezaurul public pentru Pompei. 
S-a vorbit și să fie declarat regele Juba prieten și aliat al poporului roman.
Dar Marcellus a spus că nu va fi de ajuns; și Philippus, tribun al poporului, s-a opus să fie trimis Faustus .
Restul timpului a trecut cu decrete.S-au acordat guvernări unor simpli particulari: două consulare și celelalte pretoriene. Scipio a căpătat Siria; Domitius- Galia. Philippus și Cotta au fost uitați prin intrigi speciale; numele lor n-au fost trase la sorți. 
Au fost trimiși pretori în alte provincii și ei vorbeau fără oprire , așa cum se întâmpla și în ceilalți ani, că poporul a ratificat alegerile lor, că ei îmbrăcaseră haina de război și s-au pronunțat urările obișnuite.
Dar ceea ce nu se văzuse până atunci, consulii au ieșit din oraș; și simpli particulari pun să fie precedați de lictori la Roma și la Capitoliu , contra tuturor exemplelor din trecut. 
S-au făcut recrutări în toată Italia , s-au comandat arme, s-au cerut bani de la orașele municipale, s-au luat și de la temple: toate drepturile divine și umane  sunt puse laolaltă.

Prin urmare, în timp ce Caesar era încă în Galia Cisalpină (provincia sa)și trimitea mesaje senatului, senatul lua măsuri de război contra lui!

 

Caesar s-a pregătit la rândul său de conflict

Informat de cele ce se petreceau, Caesar le-a vorbit trupelor sale. 
El a amintit injuriile cu care îl potopiseră dușmanii tot timpul și s-a plâns că eforturile de o răutate invidioasă l-au îndepărtat în asemenea măsură pe Pompei, pe care el îl favorizase întotdeauna, îl secondase în credit și putere. El s-a plâns că s-a ajuns, pentru prima dată în republică, să se discrediteze și sufoce cu armele dreptul de opoziție al tribunilor, ce fusese restabilit în anul precedent. 
Sulla, deși lipsise tribunalul de orice credit, lăsase totuși cel puțin libertatea de opoziție; Pompei, despre care se spunea că ii dăduse vechile drepturi, i-a luat (de fapt) chiar și pe cele ce le avusese mai înainte. 

El a adăugat că, de fiecare dată când se decretează că magistrații ar fi avut (datoria) să vegheze la salvarea republicii (la care senatus-consultul chema sub arme tot poporul roman) , acest decret nu a fost dat decât cu ocazia unor legi dezastruase, a unor violențe asupra tribunilor, a unei revolte a poporului, atunci cînd templele și cetățile au fost invadate; că aceste excese ale secolelor trecute au fost ispășite prin moartea lui Saturninus și a Grachilor; că în prezent nu s-a făcut nimic, nu s-a gândit nimic asemănător; nici o lege n-a fost promulgată, nici o propunere făcută poporului, nici o separare consumată. 
El îi cheamă să apere împotriva dușmanilor săi onoarea și demnitatea generalului sub care ei au servit republica în mod atât de glorios timp de nouă ani, au câștigat atâtea bătălii, au supus toată Galia și Germania.
La acest discurs, soldații legiunii a treisprezecea (pe care Caesar o chemase lângă el de la începutul tulburărilor; când ceilalți nu ajunseseră încă) au strigat într-un glas că sunt gata să răzbune insultele aduse generalului lor și tribunilor poporului.
Traversarea Rubiconului de către Caesar, pe 10 (12) ianuarie în anul 49 î.Hr

Asigurat de dispoziția soldaților, Caesar a plecat cu această legiune la Ariminium, să-i întâlnească pe tribunii poporului care veneau să se refugieze la el. 

A urmat o perioadă de negocieri.

Acolo, tânărul L.Caesar, al cărui tată era unul dintre locotenenții săi, a venit să-l întâlnească.

(Lucius Iulius Caesar era văr de gradul 2 cu Caesar, bunicul lui Lucius (sau străbunicul lui) și străbunicul lui Gaius Iulius Caesar fiind frați) 

Acest tânăr, după ce i-a spus care erau motivele pentru care venise, l-a anunțat că „el a fost însărcinat de Pompei cu o misiune anume: că Pompei dorește să-și justifice comportamentul în ochii lui Caesar , astfel ca ceea ce el a făcut pentru binele republicii să nu-i fie imputat drept crimă: că el a preferat întotdeauna interesul public afecțiunilor sale particulare; că e o datorie și pentru Caesar să-și sacrifice pasiunile și resentimentele pentru binele statului,  de teamă că din dorința de a-și lovi dușmanii la furie să nu aducă atingere republicii”. 
Lucius a adăugat câteva cuvinte de genul acesta , tinzând să-l justifice pe Pompei. Pretorul Roscius s-a exprimat și el pe acelaș subiect, aproape cu aceiași termeni și a declarat că vorbește în numele lui Pompei.

Deși acest demers nu a părut să poată repara vechile injurii, totuși , crezându-i pe cei doi oameni potriviți să-i raporteze lui Pompei ceea ce avea să-i spună, Caesar i-a rugat, și pe unul și pe celălalt, pentru că fuseseră însărcinați cu mesajul, să binevoiască să transmită și răspunsul; ei puteau poate, fără prea mult efort, să pună capăt unei certe deplorabile și să elibereze toată Italia de temeri.

 „El însuși considerase mereu înainte de orice gloria republicii, care îi era mai scumpă decât viața: el văzuse cu durere că dușmanii săi au vrut să-i smulgă, printr-un afront, favoarea poporului roman, să-i ia cele șase ultime luni din guvernarea sa și să-l forțeze să se întoarcă la Roma, deși poporul ar fi autorizat absența de la viitoarele adunări de alegeri; totuși, în interesul republicii , a suferit răbdător această nedreptate făcută gloriei lui: el îi scrisese senatului ca să ceară ca toate armatele să fie demobilizate, dar nu putuse obține asta; se făceau recrutări în toată Italia ; se rețineau două legiuni ce îi fuseseră luate sub pretextul unui război contra parților; toto orașul era sub arme. Toate aceste manevre aveau alt scop decât pieirea lui? 
Totuși el era gata să consimtă la toate aceste sacrificii, să sufere totul din dragoste față de republică. 
Pompei să se ducă la guvernarea sa; amândoi să-și demobilizeze trupele ; și amândoi să lase armele în Italia; ca Roma să fie eliberată de temeri, ca alegerile să fie libere, afacerile publice încredințate senatuluiși poporului roman.
În fine, pentru a aplana aceste dificultăți, pentru a pecetlui condițiile unui acord, și a le ratifica printr-un jurământ, să se apropie Pompei sau să fie lăsar Caesar să se apropie : o întrevedere ar putea termina neînțelegerile lor.”

După ce au primit misiunea, Roscius s-a dus la Capua cu L. Caesar și i-a găsit acolo pe consuli și pe Pompei. El le-a raportat cererile lui Caesar.

Aceștia, după ce s-au sfătuit, i-au trimis cu un răspuns scris : 
„Caesar să se întoarcă în Galia , să iasă din Arminium, să-și demobilizeze armata; și astfel Pompei ar merge în Spania. Până atunci, până ce Caesar nu garanta executarea promisiunilor sale, consulii și Pompei nu-și vor conteni mobilizările.”

Era nedrept să i se ceară lui Caesar să plece din Arminium și să se întoarcă în provincia sa, în timp ce Pompei ar reține provincii și legiuni care nu erau ale lui; ca Caesar să-și demobilizeze armata în timp ce se făceau recrutări; ca Pompei să promită că se duce în provincia sa , fără a fixa un termen până la care va pleca: astfel că dacă, la sfârșitul consulatului lui Caesar, Pompei n-ar fi plecat încăn-ar fi putut fi acuzat că nu și-a respectat jurământul. 
De altfel, a nu fixa nici un termen pentru o întrevedere, a nu promite că se va întâlni cu Caesar, însemna să nu dai dici o speranță înțelegerii. 
În consecință, Caesar i-a spus lui M. Antonius să plece din Arminium și l-a trimis la Arretium cu cinci cohorte; În privința sa, el a rămas la Arminium cu două legiuni și a ordonat mobilizări. El a ocupat Pisaurum, Fanum, Ancona , punând câte o cohortă în fiecare din aceste locuri.

În acelaș timp, fiind informat că pretorul Thermus deținea Iguvium (în Umbria) cu cinci cohorte și că el pusese să se fortifice orașul, dar că locuitorii îi erau toți devotați, Caesar l-a trimis pe Curio cu trei cohorte pe care le-a scos de la Pisaurum și din Arminium. Aflând de sosirea lor, Thermus , neavând încredere în dispoziția cetățenilor, și-a retras cohortele și a fugit: soldații l-au abandonat pe drum și s-au întors acasă. Curio a intrat în Iguvium spre marea satisfacție a locuitorilor. 

După acest succes, plin de încredere în sentimentele orașelor municipale, Caesar a scos din  garnizoane cohortele legiunii a treisprezecea și a plecat spre Auximum unde Attius se aruncase cu câteva cohorte și de unde el trimitea senatori să facă recrutări în tot Picenum.

La vestea sosirii lui Caesar, decurionii din Auximum s-au dus în număr mare lui Attius Varus. Ei i-au spus că „nu e treaba lor să judece cearta prezentă, dar nici ei înșiși și nici concetățenii lor nu pot suferi ca Gaius Caesar , după ce a avut atâtea merite față de republică prin atâtea acțiuni frumoase, să fie exclus din oraș și de la ziduri: că astfel el se gândește la numele său în viitor și își prevede siguranța”
Speriat de aceste cuvinte, Attius Varus și-a retras garnizoana pe care o adusese și a fugit. 

Câțiva solați ai lui Caesar ce erau în primele rânduri l-au urmărit și l-au forțat să se oprească: l-au avut în mână și Varus a fost abandonat de  trupele lui: o parte dintre soldați s-au dus acasă, restul s-au dus la Caesar, ducându-l cu ei ca prizonier pe L. Pupius, primul centiron, care avusese deja acelaș grad în armata lui Pompei. 

Cât despre Caesar, el le-a dat soldaților lui Attius laudele pe care le meritau, l-a trimis înapoi pe Pupius, i-a mulțumit lui Auximates și le-a promis că-și va aminti de frumoasa lor comportare.

Aceste noutăți ajungând la Roma , spaima a fost atât de mare, încât consulul Lentullus care venise după un descret al senatului să deschidă tezaurul ca să ia banii pe care trebuia să-i ducă lui Pompei, a fugit de-odată din oraș lăsând tezaurul deschis, pentru că auzise un zvon fals că se apropia Caesar și că deja apăruse cavaleria.
Marcellus, colegul său și cei mai mulți dintre magistrați, l-au urmat.
Pompei plecase în ziua precedentă pentru a se întâlni cu cele două legiuni pe care le primise de la Caesar și le pusese în cantonament de iarnă în Apulia. 
A suspendat recrutările care se făceau în oraș și nimeni nu s-a simțit în siguranță dincolo de Capua. Doar la Capua s-au liniștit, s-au adunat , s-au ocupat să înroleze colonii care fuseseră conduși acolo după legea Iulia; și, cum Caesar întreținea acolo o trupă de gladiatori, Lentulus i-a adunat în piața publică , le-a asigurat libertatea și le-a dat cai și un comandant pe care să-l urmeze; dar în curând , avertizat că toată lumea condamna această acțiune, el i-a distribuit în împrejurimile Campaniei ca să ajute la paza sclavilor. 

Caesar, ieșit din Auximum, a parcurs tot Picenum. N-a fost nici o prefectură din acest ținut care sî nu-l primească  cu bucurie și nu i-a furnizat armatei sale tot ce avea nevoie. Chiar orașul Cingulum , pe care Labienus îl fondase și îl construise din banii lui, i-a trimis deputațiși i-a promis să facă cu cel mai mare avânt tot ce el va ordona. El a cerut soldați: i s-au dat. În acest timp a douăsprezecea legiune s-a reunit cu ei. Cu aceste două legiuni Caesar a mărșăluit spre Asculum Picenum. Lentulus Spinther deținea acest loc cu zece cohorte. La vestea sosirii lui Caesar, el s-a grăbit să iasă de acolo și după eforturi zadarnice de a-și aduce cohortle el a fost abandonat de cea mai mare parte a trupelor sale.
Lăsat în drum cu un număr mic de soldați, el l-a întâlnit pe Vibullius Rufus, pe care Pompei îl trimitea la Picenum să liniștească spiritele. Vibullius, aflând de la Lentulus Spinther ce se petrece la Picenum, și-a luat soldații și l-a lăsat să-și continue drumul. Il a adunat, cât a fost posibil cohortele pe care Pompei le mobilizase din ținuturile învecinate; e

Iam gelidas Caesar cursu superaverat Alpes ingentesque animo motus bellumque futurum ceperat. Ut ventum est parvi Rubiconis ad undas, ingens visa duci patriae trepidantis imago clara per obscuram voltu maestissima noctem turrigero canos effundens vertice crines caesarie lacera nudisque adstare lacertis et gemitu permixta loqui: «Quo tenditis ultra? Quo fertis mea signa, viri? Si iure venitis, si cives, huc usque licet.» Tum perculit horror membra ducis, riguere comae gressumque coercens languor in extrema tenuit vestigia ripa. Mox ait: «O magnae qui moenia prospicis urbis Tarpeia de rupe, Tonans, Phrygiique penates gentis Iuleae et rapti secreta Quirini et residens celsa Latiaris Iuppiter Alba Vestalesque foci summique o numinis instar Roma, fave coeptis. Non te furialibus armis persequor. en adsum victor terraque marique Caesar, ubique tuus - liceat modo, nunc quoque - miles. Ille erit ille nocens, qui me tibi fecerit hostem.» Inde moras solvit belli tumidumque per amnem signa tulit propere: sicut squalentibus arvis aestiferae Libyes viso leo comminus hoste subsedit dubius, totam dum colligit iram: mox, ubi se saevae stimulavit verbere caudae erexitque iubam et vasto grave murmur hiatu infremuit, tum torta levis si lancea Mauri haereat aut latum subeant venabula pectus, per ferrum tanti securus volneris exit. LUCAIN, Pharsala, I, 183 - 212

În drumul lui, Caesar învinsese deja ghețurile Alpilor. În sinea lui, proiecta imense schimbări și un război viitor. Când a ajuns la valurile micului Rubicon, generalul crezu că vede apariția imensă a patriei tremurânde. Ea lucea în noaptea întunecată. Cu fața descompusă, avea părul alb despletit . Ea își smulgea părul și ridica brațele-i goale. Ea a glăsuit gemând: "Soldați, nu mergeți prea departe? Unde duceți stindardele mele? Dacă veniți în respectul legii, aici e frontiera .." Atunci un sentiment de oroare îl cuprinse pe general. Părul i s-a ridicat. O slăbiciune subită l-a oprit și l-a reținut pe malul Rubiconului. Atunci Caesar spuse:  "O tu, care contempli zidurile marelui oraș de pe culmea stâncii tarpeiene, tu Jupiter Tunătorule și voi penați frigieni ai gintei Iulia, voi mistere ale răpirii lui  Quirinus, tu Jupiter Latial ce sălășluiești pe înălțimile Albei, voi cămine ale Vestalelor și tu, Roma, egala celei mai mari divinități, favorizați proiectele mele. Eu nu atac cu armele Furiei. Sunt aici, învingător pe pământ și pe mare, eu Caesar, soldatul tău în tot locul când mi se permite și încă și acum. Acela să fie vinovat, cel ce va face din mine inamicul tău. " Atunci el nu mai zăbovi și duse imediat însemnele în fluviul învolburat.  Așa cum, pe câmpiile sălbatice ale Libiei arzătoare, leul, la vederea prăzii , stă o clipă pe loc, ca și cum ar ezita, ca să-și adune toată mânia. Curând el se dezlănțuie lovind sălbatic cu coada, coama lui se ridică și el scoate un răget enorm din gura lui uriașă. Atunci dacă lancea ce se învârtește a Maurului agil îl atinge și dacă vârful intră în latura sa largă,  fără a ține cont de o astfel de rană el pleacă, în pofida fierului. LUCAIN, Pharsala, I, 183 - 212

https://www.persee.fr/doc/vita_0042-7306_2020_num_200_1_2028#:~:text=2.1.,-Les%20causes&text=En%20ce%20qui%20concerne%20la,15.

Prietenul lui Augustus

Publius Vedius Pollio

E singurul dintre prietenii lui Augustus care i-a supraviețuit 
Bunăvoința lui Octavianus Augustus i-au facilitat o ascensiune remarcabilă, mai ales având în vedere originea lui modestă.
Era fiul unui sclav eliberat  de Pollion (libertus), acesta fiind și motivul pentru care nu se știe mai nimic despre copilăria sau studiile lui. (Sclavii eliberați primeau numele foștilor stăpâni) .
Se consideră că ar fi fost fiul unui cuplu de liberți, tatăl lui ar fi fost P.Vedius Rufus..
 Poetul Horațiu își bătea joc în epoda 4 de un bogat fost-sclav , ajuns în ordinul ecvestru printr-o împrejurare iscată de tulburări ale epocii. Acest libert ajunsese chiar tribun militar și făcea pe mondenul printre leneșii care pierdeau vremea pe Via Sacra (din centrul Romei). Dar făcuse de asemenea avere din comerțul cu vin și beneficiase de faptul că Iulius Caesar promovase numeroși liberți în funcții publice.

Augustus a avut alți doi prieteni mult mai celebri, despre care se știe că au fost colegi de studii cu el (trimiși de Iulius Caesar) și care au avut merite decisive în construirea carierei lui Octavianus Augustus: 

• Marcus Vipsanius Agrippa (strateg militar de excepție, dar și antreprenor de mari construcții ),
• Gaius Maecenas/Mecena (rămas în istorie ca ocrotitor al artelor, dar și consilier de taină al împăratului). Amândoi au murit în moduri oarecum misterioase.

(În relația cu Mecena exista un detaliu povestit de istorici: La un moment dat plecase în Galia, „invocând scuza războaielor care izbucniseră în acea regiune”...dar unii chiar chiar bănuiau că plecase din cauza Terentiei, soția lui Mecenas și că intenționa, întrucât se vorbea mult despre ei la Roma, să  trăiască cu ea în străinătate, ferit de orice bârfă.  Atât de mare era, într-adevăr, pasiunea lui pentru ea încât odată a pus-o să participe la un concurs de frumusețe împotriva Liviei” )

Mecena a murit în anul 8 î. Hr, lăsându-l pe împărat drept singurul moștenitor al averii lui. 

Una dintre primele mențiuni despre existența  lui Vedius Pollio a fost făcută de Cicero, într-o scrisoare adresată lui Atticus. Cicero era guvernator al Ciliciei (deci între vara anului 51 î.Hr și vara anului 50 î.Hr).
Întorcându-se la Roma (probabil în anul 50 î.Hr), Cicero s-a oprit la Laodiceea și i-a scris de acolo prietenului său Atticus, informîndu-l de  principalele evenimente ale anului . El a încheiat scrisoarea povestind despre „un anume prieten apropiat de-al lui Gnaius Pompeius cunoscut sub numele de Vedius Pollio”, pe care îl cunoscuse personal în timpul călătoriei.
Pollio călătorea cu o caravană de animale sălbatice (măgar sălbatici și un babuin)  și o mulțime de sclavi.
Cicero a scris că „nu văzuse niciodată un om mai depravat ” și l-a caracterizat pe Pollio ca fiind „un mare scelerat”(magnus nebulo) .

Prieten al lui Gnaius Pompeius? adică al lui Pompei cel Mare? E drept că Gnaius Pompeius era supranumit (de adversarii săi) „măcelarul lui Sulla”, dar diferența de vârstă și de poziție socială sunt prea mari.
Cicero s-a referit probabil la fiul cel mare al lui Pompei, numit de asemenea Gnaeius. Gnaeius Pompeius cel Tânăr, născut în anul 75 î.Hr. .
Putem presupune că Publius Vedius Pollio și Cnaeus Pompeius Magnae erau de vârste apropiate și prieteni apropiați.

După uciderea lui Iulius Caesar, în anul 44 î.Hr, Vedius Pollio s-a împrietenit cu Octavianus , viitorul Augustus. (Octavianus Augustus era născut în anul 63 î.Hr)
Cicero a lăsat un indiciu în acea scrisoare : el a scris că Publius Vedius (Pollio) lăsase în păstrare niște obiecte unui anume Vindulus, care apoi a murit. Moștenitorul lui Vendulus a găsit printre obiectele rămase de la Vendusus și....cinci busturi de femei căsătorite (!) . Era vorba probabil despre mulaje , pe care amanții le păstrau drept trofee. Unul dintre busturi aparținea Juniei Secunda, sora lui Brutus și soția lui Lepidus.

Oricare ar fi fost acele femei, practicarea de a colecționa trofee de acest tip spune multe despre caracterul acelui Vedius, dar și- din păcate și ale prietenilor lui.

Odată cu ajungerea la putere a lui Octavianus, Vedius a fost promovat la rândul său. 
Prin anul 30 î.Hr el a beneficiat de favoruri și a parcurs rapid treptele ascensiunii politice, fiind numit în anul 30 î.Hr la conducerea provinciei Asia.
Dobândise, de asemenea, și o avere considerabilă.

În anul 27 î.Hr, a fost emisă o monedă cu figura lui Vedius Pollio pe revers și cu capul lui Zeus pe avers 

Avea numeroase proprietăți, între care o villa cu grote artificiale la Seiani, aproape de Napole. 
Uriașa villa ,numită Pausilypon  unde se afișa un lux fără margini era de dimensiunile unui orășel. 

(Acestea ar fi ruinele) 

A fost descrisă mai târziu și de Ovidiu. Avea propriul amfiteatru pentru lupte de gladiatori , precum și o grotă lungă de 770m ce lega villa de localitatea Pozzuoli
Se știe și numele arhitectului care făcuse grotele: Cocceius Auctus. 

Dar Publius Vedius Pollio nu a rămas celebru pentru averea sa, ci pentru cruzimea sa față de sclavi!
Deși legislația romană dădea drepturi aproape nelimitate stăpânilor de sclavi față de sclavii lor, cruzimea lui Pollio a scandalizat societatea romană, rămânând numeroase mărturii ale faptului că romanii erau oripilați de cruzimea acelui Pollio.
Seneca a scris:
«Se permite sclavilor să alerge și să se refugieze lângă statuia unui zeu  ;deși legile permit relele tratamente aplicate sclavilor, există totuși anumite lucruri pe care legile obișnuite ale vieții noastre interzic să fie făcute unei ființe umane . »

Ce le făcea Pollio sclavilor?
Printre grotele artificiale de la vila sa, era un bazin în care erau crescute numeroase murene, iar sclavii  pe care Pollio voia să-i pedepsească erau aruncați în acel bazin, pentru a fi devorați de vii de acești pești cu dinți redutabili. Se pare că nu doar sclavii erau tratați astfel.

Dar cum era posibil, totuși ca niște fapte ce scandalizau întreaga societate romană să continue a se desfășura? Nu se poate explica decât prin protecția împăratului Augustus, prietenul său apropiat!.

Totuși, la un moment dat Augustus a reacționat.
După cum relatează Seneca (L. Annaeus Seneca)în De irae ( Despre mânie)   , pe când divinul Augustus lua masa la Vedius Pollio, unul dintre sclavi a scăpat din greșeală o cupă de cristal.
Vedius a decis imediat ca acel sclav să fie aruncat murenelor . Copilul (aflăm că era un copil), smulgându-se din mâinile celor ce-l duceau , s-a aruncat la picioarele împăratului, cerându-i o singură favoare: să moară altfel decât în acele chinuri atroce .
Seneca a scris că Augustus i-ar fi cerut lui Pollio să nu facă asta, dar a fost refuzat (!).
(Putem să ne întrebăm pe ce se baza Pollio ca să considere că îl poate refuza pe Augustus fără consecințe!  NN) 
Augustus ar fi cerut atunci să i se aducă toate cupele de felul acela și celelalte vase de cristal „ca să se bucure de ele”. Când cupele au fost aduse, Augustus a ordonat să fie sparte. Văzând asta, Pollio „s-a resemnat cu regret”. 

Există de asemenea o relatare a istoricului Dio Cassius, care spune că , în cadrul unor audieri la tribunal, Augustus decidea în serie pedepse cu moartea , fiind secondat de Vedius Pollio. Îngrijorat de amploarea pe care o luaseră lucrurile, Mecena i-ar fi strecurat un bilet lui Augustus, pe bilet fiind scris: „ieși din asta, călăule!” Augustus s-ar fi dezmeticit și ar fi părăsit tribunalul. 
(Desigur, rămânând în locul lui Vedius Pollio...) 

La moartea lui, în anul 15 , celebrul istoric roman Dio Cassius a scris:
„În anul acesta a murit Vedius Pollio, un om care , în general, nu avea nimic demn de a fi amintit , căci provenea dintr-un libert , aparținea clasei cavalerilor (equites) și nu făcuse nici o faptă strălucită; dar el a devenit foarte celebru prin bogăția și prin cruzimea sa , până la a dobândi un loc în istorie.”
„Ar fi plictisitor să relatăm cele mai multe dintre faptele sale, dar pot să menționez că păstra în rezervoare murene enorme dresate să mănânce oameni și că avea obiceiul să le arunce sclavi pe care voia să-i ucidă.”

Dio Cassius a redat de asemenea episodul cu sclavul ce spărsese cupa , menționând în continuare că Pollio îi lăsase lui Augustus ca moștenire o parte din moșia sa, împreună cu celebra sa vilă Pausilypon , aflată între Neapolis și Puteoli , „cu instrucțiuni ca acolo să fie ridicată o lucrare publică de mare frumusețe”. Augustus a dărâmat însă casa lui Pollio din temelii, sub pretextul pregătirii pentru ridicarea celeilalte structuri, dar de fapt ca Pollio să nu aibă nici un monument în oraș; a construit o colonadă, înscriind pe ea nu numele lui Pollio, ci al Liviei. Aici trebuie să observăm că Pollio a trăit cu un an mai mult decât Augustus, deci probabil nu îi lăsase ca moștenire acele bunuri, ci i le dăruise pur și simplu, probabil pentru a fi iertat pentru obrăznicia cu care se purtase la banchet. 

Trebuie să remarcăm totuși marea îngăduință de care a dat dovadă Augustus față de respingătorul Vedius Pollio, în timp ce față de alți prieteni era neiertător la prima greșeală făcută de aceștia.

Femeile romane îhttps://draft.blogger.com/?hl=ro&tab=jjn antichitate

Frumusetea apreciată de romani

Frumusețea exterioară și frumusețea interioară.

Poetul roman Ovidiu a subliniat că pe lângă frumusețea exterioară, foarte importantă era frumusețea interioară.
Trăsăturile de caracter , cultivate corespunzător, erau în măsură să asigure viața conjugală stabilă și dragostea soților lor.
Am văzut că femeile celebre din antichitate , cele care au avut mare succes și au fost admirate de bărbați influienți erau femei cu cultură solidă. 

Criteriile de frumusețe exterioară

Desigur criteriile de frumusețe uzuale în societatea antică romană fuseseră influiențate de cele din culturile mai vechi pe care aceștia le admirau. Egiptenii, dar mai ales grecii își creaseră propriile canoane de frumusețe, chiar teoretizate strict, sub forma unor rapoarte precise între diferitele părți ale corpului care ar fi trebuit să fie respectate de sculpturile ce reprezentau zeități. Aici putem vedea o statuie de bronz ce reia probabil un model grecesc și care o reprezintă pe Venus/Afrodita.
Ea întruchipează idealul de frumusețe al timpului
 

Alt exemplu ar fi statuia zeiței Artemis-înaltă de 2,1m.
(E datată în perioada sec.I î.Hr-sec. I.  A fost cumpărată de muzeul Metropolitan cu 28 milioane $).

Un exemplu de artă din Pompei ne dă unele indicii despre frumusețea femeilor romane.
Aici este un mozaic ce fusese furat din Pompei în timpul războiului, ajunsese prin Germania, dar acum, când posesorul a murit, a fost returnat statului italian.
Mozaicul e realizat în tehnica opus vermiculatum ondulatum . 
Scena arată o femeie în îmbrăcăminte sumară lângă patul unui bărbat cu aspect oarecum suferind (figură deprimată, mână căzută moale , corpul flasc, transpirat ) .Femeia pare să primească o pungă (cu bani?) - poate a prestat îngrijiri la domiciliu? 😛 Femeia poartă o bustieră (strophium-cum am văzut și la cele ce practicau sporturi), dar restul corpului e acoperit doar în față- cu o manta mare, drapată, lăsând privitorul să-i admire posteriorul ispititor. Sandalele ei (sau ale bărbatului) sunt așezate pe un suport de bronz cu picioare în formă de labe de leu, plasat lângă pat. Se pare că astfel de ilustrații erotice erau relativ frecvente în iatacurile romanilor. Femeia are pielea foarte albă (așa cum am văzut că era criteriul de frumusețe al timpului) și forme plinuțe, fără a fi grasă. Bărbatul are pielea bronzată, așa cum le stătea bine bărbaților romani iubitori de sporturi în aer liber. 
Putem observa și așternutul patului: cearșaf ornamentat cu dungi decorative, pernă și   o pilotă de puf, pătură probabil din lână.
Cercetările actuale indică proveniența mozaicului la o vilă romană din Rocca di Morro, un sat de la perfieria orașului Folignano din Le Marche  

Frumusețea idealizată 

În antichitate s-a scris (în poeme precum Iliada) despre femei foarte frumoase, ele fiind descrise însă succint, poetul lăsând detaliile la latitudinea imaginației celui care auzea poemul cântat de un aed sau citea epopeea. Așa este cazul frumoasei Briseis, de care se îndrăgostise eroul Achilles. Homer a numit-o doar „îmbujurata”, dar și de o frumusețe ca a unei zeițe, fără a da alte detalii. Putem deduce că avea un ten de culoare deschisă, ce se îmbujora cu ușurință dar și trăsături considerate ideale.
În această imagine furnizată de Nikolaos Spirapoulos e un detaliu din fresca găsită în „Casa Poetului Tragic” din Pompei . Aici Briseis e prezentată ca având tenul alb-roz, ochii verzi-cenușii luminoși și părul foarte negru. Achilles a fost silit să o predea pe Briseis lui Agamemnon, care a făcut uz de autoritatea sa de comandant suprem al coaliției organizate împotriva Troiei pentru a o lua, deși se știa că Achilles o iubea și intenționa chiar să o ia de nevastă . Ca urmare, Achilles a refuzat să mai ajute coaliția- eveniment ce declanșează conflictul poemului epic Iliada. 
Fresca poate arăta idealul de frumusețe al romanilor din secolul I. 

Dar cum era descrisă zeița Venus/Afrodita de către un sculptor  grec din  460-450 î.Hr. ?
Iată un basorelief sculptat pe un tron

Cleopatra descrisă de Lucain

Autorul antic a descris-o așa pe Cleopatra, la întâlnirea cu Antonius:
Ea era îmbrăcată în in și purpură cu picături de aur. Darurile cele mai prețioase ale mării Roșii străluceau în părul ei și formau diadema. (Probabil perle și coral)

Cleopatra purta o rochie elaborată 
Sânii ei străluceau sub firul de Sidon, pe care acul Nilului îl strânsese cu un pieptene de Serum 
L-a destrămat și după ce l-a întins a slăbit firele vălului, aici cu dinții ca zăpada , ca pădurile Atlantidei.

E vorba probabil de o țesătură fină, ajurată , din care egiptencele trăgeu fire (probabil cu piepteni speciali) astfel ca să rezulte o plisare a materialului- așa cum vedem în frescele antice din piramide. 

Diutius Cleopatra gerit cultuque laborat

candida Sidonio perlucent pectora filo ,

quod Nilotis acus compressum pectine Serum

soluit et extenso laxauit stamina velo 

Dentibus hic niueis sectos Atlantide silua 

Îngrijirea frumuseții avea o lungă tradiție în Egipt și desigur multe dintre procedeele verificate de multă vreme în Egipt au fost preluate și de femeile romane din înalta societate, după cucerirea Egiptului de către romani.

În această pictură găsită în mormântul lui Nakht/Nht- scrib și astronom ce a trăit prin anul 1400 î.Hr-descrie un mod de trai extrem de luxos, cu petreceri agrementate cu dans și muzică, unde femeile îmbrăcate festiv se delectau cu parfumuri . 

 Egiptencele înstărite foloseau băi cu lapte și miere, foloseau pastile de tămâie la subsuori ca deodorant și uleiuri florale ca emolient pentru piele. Egiptencele inventaseră și o metodă de epilare naturală cu ceară, miere și zahăr -„epilarea cu zahăr” fiind propusă și în zilele noastre de unele mărci de cosmetice. 
S-au găsit recipiente elegante pentru unguente parfumate sau farduri , care erau considerate ca având proprietăți revigorante . Pentru machiaj se folosea pudră din pietre semiprețioase amestecată cu uleiuri sau grăsimi animale . Colorantul negru aplicat în jurul ochilor (khôl) avea rol de protecție împotriva strălucirii soarelui , dar componentele folosite asigurau și un rol antibacterian. (Cuvîntul egiptean pentru paleta de machiaj derivă din termenul ce semnifică „protecția”)

Cleopatra devenise o expertă în parfumuri și produse de machiaj. (Marcus Antonius i-a dăruit chiar o fabrică de parfumuri, știind desigur că asta era o pasiune de-a ei).
Ea folosea de pildă coleoptere strivite pentru a obține nuanțe de roșu de buze . Nu vă mirați, și acum se folosește colorantul din coșenile pentru rujul de buze! Așa se obține roșul carmin folosit în zilele noastre și pentru prăjituri.

Lenjerie intimă

Observăm că pe statueta de mai sus e schițat un slip.
Da, se purta lenjerie intimă în antichitate

În stânga este o statuetă egipteană, ce arată un costum format din două piese, frumos ornamentate.
În dreapta este unul dintre puținele obiecte de acest fel găsite în orașul roman Augusta Trevorum și datat din secolul II . E un chilot din piele de capră perforată, care putea servi în anumite perioade (fiind impermeabil în partea de jos) . 

Ritual de înfrumusețare 

Un mozaic antic ne arată cum se înfrumuseța o doamnă romană de rang înalt (domina) 

Stăpâna casei, așezată comod pe un fotoliu elegant, e servită de două ajutoare (posibil sclave).
În stânga vedem ce a făcut anterior: Încălțată cu papucii cu talpă izolatoare s-a răsfățat în dependințele încălzite prin pardoseală , unde a făcut o procedură caldă (poate un masaj cu unguente emoliente), împachetări cu produse de catifelare și întreținere a pielii,  apoi o baie în cada în formă de scoică, Apoi prima dintre servitoare i-a adus o tavă cu produse de înfrumusețare , parfumuri , dar și bijuterii . Servitoarea aflată în partea dreaptă îi prezintă oglinda , să verifice rezultatul. Alături e o găleată în care probabil erau puse straiele ude, prosoapele  ce urmau să fie spălate. Observăm că cea care ține oglinda e aranjată de asemenea, părul ei blond e coafat frumos și poartă de asemenea bijuterii. În partea dreaptă sunt alte obiecte necesare: un vas cu un lichid aromat- poate un parfum- o protecție a coafurii să nu se deranjeze buclele până își va face apariția în societate , și -probabil- o casetă cu bijuterii pregătită pentru schimbări de ultim moment. 

Bijuterii elaborate- exemple

Modelele erau formate de bijuteriile grecești. Uneori s-au făcut cercei cu reprezentări ale unor zeițe.
Acești cercei au fost găsiți în colonia greacă Panticapaeum din Crimeea datează din anul 350 î.Hr

Din secolul III Ptolemaic (din anii 220-100 î.Hr)  au ajuns până la noi acești cercei de aur cu perle , lungi de 2,2 cm.  lucrați minuțios din peste 100 de componente fiecare. Perlele folosite erau foarte rare, fiind aduse din Golful Persic și chiar din India. 

Bijuterii realizate de bijutieri greci, dintre care se aduceau și în Italia
De pildă, aceste inele 

Sau acest colier, găsit lângă Pontul Euxin: 

Brățara de nuntă 

La nuntă mireasa primea un cadou simbolic pe măsura posibilităților mirelui.
S-a păstrat de pildă această brățară lucrată în Grecia în perioada elenistică, în secolul III î.Hr.
Brățara din aur masiv și pietre prețioase și semiprețioase e ornată cu un nodul lui Herakles, presărat cu flori, ce constituia pe atunci un talisman protector și un simbol al unirii nupțiale. 
În tradițiile romane, mireasa lega un astfel de nod, pe care doar mirele îl putea desface. 

Criteriile de frumusețe din Ars Amandi

Pe lângă proporțiile estetice , criteriile de frumusețe din vremea romanilor cuprindeau - conform cu scrierile poetului Ovidiu- pielea albă, obrajii trandafirii, ochii de culoare închisă și ..pielea lipsită de mirosuri nefirești. Asta includea igiena riguroasă zilnică. 

Pielea albă era considerată frumoasă și printre egipteni, acest lucru fiind probabil la originea reprezentării personajelor în frescele din antichitatea egipteană. În acele fresce, personajele feminine sunt reprezentate cu pielea albă (probabil femeile din păturile superioare ale societății se fereau să stea prea mult la soare), în timp ce bărbații erau reprezentați cu pielea bronzată, arsă de soare.

Felul în care femeile din aristocrație își fereau fața de razele soarelui e ilustrat în mozaicul roman (datat sec. IV) de la Noheda, din Spania. E prezentată o scenă cu răpirea Elenei. Eroul troian Paris o conduce pe frumoasa Elena către corabia pregătită de troieni , ca să plece împreună spre Troia. Elena e însoțită de  servitoarele ei personale (figurate cu dimensiuni mai mici) . Una dintre servitoare ține un umbrar deasupra capului Elenei, ca ea să nu fie bronzată de soare.  Sunt prezente și două zeități feminine , dintre care se evidențiază Afrodita- cea care i-o promisese pe Elena lui Paris.
În continuare, ajunsă la Troia  Elena coboară de pe corabie, condusă tot de Paris și mereu protejată de soare cu umbrarul de culoare roșie, ținut de o servitoare ce merge în spatele ei.

Observăm că atât Paris cât și ceilalți troieni poartă căciuli „frigiene”. Acest tip de căciulă , cu vârful întors spre față, a rămas până la noi cu denumirea de căciulă (bonetă) frigiană, dar era purtat nu doar de frigieni, ci și de traci și chiar de sciți (în cazul sciților fiind vorba despre niște căciuli cu formă diferită: căciuli ce acopereau urechile, se închideau sub bărbie și aveau un moț scurt, de formă diferită de cea frigiană). Regii magi erau reprezentați de asemenea cu bonete frigiene. Zeul Mithra, o divinitate a vechilor persani și a altor popoare proto-indo-iraniene era reprezentat sub forma unui tânăr cu bonetă frigiană , tunică scurtă , pantaloni strâmți și o mantie scurtă pe umărul stâng. 

Tracii purtau și căști cu forma „frigiană”

Cască de protecție, bronz, argint, fier, movilă funerară lângă Ruets, Târgoviște, epoca fierului târzie, secolul al V-lea î.Hr., Bulgaria.

Cască tracică datată în perioada 350-300 î.Hr

În societatea romană, pielea albă , nebronzată sugera faptul că femeia era suficient de bogată ca să aibă sclavi care să facă (și) treburile din exteriorul locuinței .
Această caracteristică era atât de importantă, încât femeile foloseau diferite metode pentru a-și proteja tenul de soare și - la nevoie - a-și albi tenul cu puțină pudră albă.

În această frescă găsită la Pompei, zeul Amor o ferește de soare pe mama lui- Venus- chiar și în timp ce ea cochetează cu zeul Marte 😊 Desigur zeul Marte e foarte bronzat, așa cum era normal pentru cineva ce se îndeletnicea cu exerciții militare în aer liber.

Obrajii trandafirii erau un indiciu de sănătate. Adică femeia trebuia să aibă pielea albă, dar nu o paloare bolnăvicioasă.
Rumeneala se obținea pe cale naturală prin exerciții fizice- și s-au păstrat fresce sau mozaicuri în care femeile din antichitatea romană purtau costume sumare, asemănătoare cu costumele de baie din zilele noastre și practicau diferite jocuri sportive.

O femeie frumoasă era de obicei nu foarte înaltă, dar bine proporționată, cu corp tonifiat , șolduri pronunțate și sâni de mărime medie. 
Fața era considerată frumoasă dacă avea ochii mari, nasul drept și ascuțit, buze de mărime medie, obrajii și bărbia ovale și trăsături frumos proporționate. 
Pliniu cel Bătrân a scris că genele puteau să cadă din cauza sexului excesiv, deci genele lungi și dese erau foarte apreciate. 
Erau apreciate și sprâncenele lungi și frumos desenate, fiind apreciate mult sprâncenele îmbinate deasupra nasului. 

Dacă aceste calități nu existau în mod natural, natura putea fi „ajutată” cu machiaj discret., 

Cele trei grații
Aceste personaje din mitologia greacă întruchipau trei dintre calitățile dorite de antici: Frumusețea, splendoarea (Aglaia), Veselia (Euphrosyne) și înflorirea, festivitatea (Thalia). Ele erau reprezentate de obicei goale, dansând, sau schimbând gesturi prietenești, ca simboluri ale bucuriei vieții, grației și armoniei. (În general zeitățile din mitologia greacă , chiar și romană erau reprezentate goale, probabil pentru a se sublinia caracteru lor etern, fără legătură cu modele muritorilor)
Aici este un mozaic roman cu Cele Trei Grații realizat în secolul IV la Caesarea în Mauritania (azi Cherchell în Algeria) 

Realizat cu oarecare naivitate, de un artist de provincie, mozaicul reflectă criteriile de frumusețe ale timpului. Tematica a fost reluată și multe secole mai târziu de diferiți artiști celebri.

Machiajul feței 

Spre deosebire de egipteni sau greci, femeile romane foloseau machiajul doar pentru a accentua frumusețea naturală, nu pentru a c-și crea o imagine artificială frapantă. 

Metoda cea mai simplă era pudrarea feței cu praf de cretă și machierea buzelor și obrajilor cu argilă roșie. 

În această frescă găsită la Pompei, este portretizată regina Cleopatra în chip de zeița Venus.

Observăm că femeia -considerată foarte frumoasă în timpul său- era machiată discret, doar cu o umbră castanie în jurul ochilor pentru a sublinia culoarea verzuie a ochilor ei mari . Poate folosise o pudră albă și un balsam roz pentru buze . Purta o diademă de aur (împodobită cu o piatră prețioasă roșie-rubin sau spinell) ca semn al rangului său regal.  Figura ei e foarte expresivă, ceea ce indică faptul că e vorba despre un portret și nu de o figură stilizată oarecare. 
Bijuterii

Femeile de rang înalt purtau bijuterii foarte scumpe, din aur, împodobite cu pietre prețioase, așa cum este și această diademă de aur cu trei perle foarte mari, găsită la Pompei

Perlele erau foarte prețuite pe vremea aceea. (sigur, acestea au avut de suferit în timpul erupției vulcanului, dar ne putem da seama de mărimea lor. 

Îngrijirea tenului

„Cura dabit faciem”(îngrijirile fac fața) 
În cel de-al treilea volum al său, Ars amatoria (arta iubirii) , Ovidiu a scris numeroase detalii despre îngrijirea frumuseții în Roma antică. 
Erau cuprinse acolo mai multe formule de creme și unguente , prezentate prin poemul său: Medicamina faciei Feminae (Metode de îngrijire a frumuseții feminine)

De la poetul roman Ovidiu (Publius Ovidius Naso) ne-a rămas o rețetă pentru o loțiune de luminare a tenului:

Două livre de crupe de orz și o cantitate egală de măzăriche se amestecă și se înmoaie cu zece ouă. Apoi, amestecul este uscat la aer și măcinat într-o moară de piatră, acționată de un măgar răbdător.
Se macină și primele coarne care cad de pe capul unui cerb robust (1/6 de livre în total).
Se amestecă totul până se obține o pulbere albă, care se dă prin sită.
Se adaugă doisprezece bulbi de narcisă curățați și se bate totul împreună.
În cele din urmă, se adaugă 50 de grame de gumă și spelta toscană și de nouă ori mai multă miere.

Se presupune că acest amestec era frecat pe față de o femeie romană, ceea ce ducea la luminarea tenului.

Spelta era un soi de grâu moale ( Triticum spelta), cu boabele bogate în amidon și bine îmbrăcate cu tărâțe. Făina de spelta furniza deci mult amidon, dar și vitaminele conținute în coaja boabelor. 
Bulbii de narcisă erau cunoscuți pentru efectul calmant, emolient și antiseptic, dacă erau folosiți extern. Administrați intern, ar avea efect sedativ- de altfel numele provine de la grecescul „narcon”- a amrți.

Uleiul de narcisă Narcissus Jonquilla, cu miros dulce , e folosit și în multe dintre parfumurile moderne  (Narcisse Noire by Caron, Amazone by Hermes, Vanille Fatale by Tom Ford , Samsara by Guerlain…)

 Guma era probabil rășina numită „mastiche”, obținută dintr-un copac ce creștea în Grecia și Asia Mică.

Îngrijirea frumuseții ocupa un loc esențial în viața cotidiană a femeilor romane , fapt dovedit și de varietatea de oglinzi , recipiente pentru creme sau parfumuri , agrafe pentru păr, pensete, piepteni ce s-au găsit în cu prilejul cercetărilor arheologice. 

Se poate presupune că exista obiceiul depilării , cu penseta pe suprafețe mai mici, dar și cu ceară de albine caldă aplicate pe pânză de in - pe suprafețele mai mari.

În „Ars amandi” putem citi:

« Aș fi vrut să vă previn: nu vă lăsați subsuarele să miroasă ca o capră udă, nici nu lăsați gambele să fie țepoase de peri. »

Igiena pe primul plan

Societatea romană asigura condiții pentru spălare zilnică fie în locuința proprie, fie în băi publice (terme), unde erau săli cu apă caldă (caldarium)  dar și cu apă rece (frigidarium). Pe lângă sălile pentru baie erau încăperi pentru vestiare și pentru masaj, dar și spații pentru practicarea exercițiilor fizice. 

Existau și băi termale, construite în locuri în care apele naturale aveau virtuți terapeutice. 
Așa a fost la Pollena Trochia, aproape de Napole. S-au gîsit acolo vestigiile unor terme romane folosite și pentru tratarea unor probleme de sănătate. 

Pielea corpului era păstrată catifelată cu băi în lapte de măgăriță (metodă recomandată de Cleopatra VII, desigur pentru femeile bogate) . 

Se spunea și că grăsimea de lebădă și făina de leguminoase ajutau la eliminarea ridurilor, iar cenușa de melc ar fi ajutat la îndepărtarea pistruilor.
Petele inestetice de pe corp puteau fi mascate cu creme roz, pentru care se foloseau petale de mac și chiar excremente de crocodil.

Machiajul pronunțat era asociat cu prostituția

Desigur femeile sărace nu își permiteau ingrediente scumpe pentru întreținerea frumuseții sau pentru parfumare. Unele (în special prostituatele) căutau să compenseze prin machiaj bătător la ochi. Bordelurile aveau iz de machiaj ieftin și de parfumuri puternice. 

Este de menționat că machiajul, și mai ales folosirea excesivă a acestuia, era în mod obișnuit asociate cu prostituatele, ambele fiind considerate imorale și seducătoare- într-un mod neelegant. Cuvântul latin lenocinium însemna, de fapt, atât prostituție cat și machiaj.

Virginele și preotesele nu aveau voie să folosească machiaj.
Postumia-o preoteasă-a încălcat această regulă în anul 420 î.Hr. și din acest motiv a fost acuzată de incestum- indecență. Acuzația (relatată de istoricul Titus Livius- a apărut pentru că hainele ei au fost judecate ca fiind extravagante și manierele ei-nepotrivite. Procesul Postumiei a fost consemnat nu doar de istoricul roman Titus Livius (în Ab Urbe Condita) ci și de istoricul grec Plutarh în eseul De Capienda ex Inimicis Utilitate in Moralia.

Îmbăierea zilnică și curățenia veștmintelor erau în schimb promovate și asociate cu cultul zeiței Venus- zeița frumuseții.
E cunoscută personalitatea preotesei zeiței Venus , Eumachia, care a finanțat un mare edificiu public la Pompei. Eumachia provenea dintr-o familie de fabricanți de cărămizi și de amfore. Devenită preoteasă publică a zeiței Venus , ea a patronat de asemenea și breasla fabricanților de vestminte și a vopsitorilor de țesături. Activitatea ei de mecenat a fost recompensată prin ridicarea unei statui în apropiere de forul din Pompei.

Eumachia finanțase construirea unei clădiri impunătoare  în care era un mare spațiu înconjurat de porticuri , în continuare fiind  și spații cu cisterne , cuve, bazine situate în curte. 
Putem presupune că era vorba despre o spălătorie publică , unde se spălau și se albeau straiele , în timp ce în spațiul ornat cu porticuri se puteau desfășura discuții și poate activități recreative pentru cei care așteptau să ia hainele curățate. 

Statuia are  pe soclu o dedicație din care  aflăm că ea i-a fost oferită preotesei publice Eumachia, fiica lui Lucius, de către breasla fulonilor (tăbăcari și curățitori de haine) 
Statuia păstrează încă resturi de culori , astfel că observăm că avea părul roșcat. 
  

Procedee de machiere

Înainte de aplicarea cosmeticelor pe față, tenul era pregătit cu pudră de cerusă sau de cretă. Ocrul roșu fin râșnit era folosit ca fard de obraji , de buze sau de pleoape. Albastrul de peruzele, de lapis lazuli și verdele de malachit erau folosite pentru colorarea discretă a pleoapelor. Conturul pleoapelor era accentuat cu negru de cărbune amestecat în ulei. 

Parfumarea corpului

Pliniu a menționat circa 60 de tipuri diferite de uleiuri parfumate , cum erau megalium sau amarakum.
Unele parfumuri era foarte scumpe, având componente importate din Orientul Mijlociu, dar și din Extremul Orient. S-au găsit desigur și imitații mai ieftine ale acelor parfumuri.
Parfumurile din Capua erau renumite, iar la Roma exista o stradă mărginită cu magazine d eparfumuri  și de creme. 

Romanii apreciau uleiurile cu parfum bogat, aromatice și dulci, dar moda a evoluat în timp. 

Colorarea părului

Părul putea fi colorat - după dorință- în negru sau blond.
Pentru colorarea în negru intens se foloseau lipitori macerate în vin și oțet timp de 60 de zile.
Pentru decolorarea părului blond se folosea spuma batava 

Pentru păr roșcat  se folosea Rutilandis capillis săpunul galic (din cenușă alcalină cu untură de mistreț , seu, ulei , unt sau glicerină ).

Coafarea părului
Modul de coafare a părului era influiențat de gusturile împărătesei , pieptănătura acesteia fiind imitată de femeile din înalta societate. Uneori coafurile doamnelor erau foarte complicate, implicând uneori realizarea de zulufi, aranjamente în formă de coroană deasupra capului , cocuri ornate cu bijuterii. Alteori se preferau coafuri simple, cu părul strâns într-un coc la ceafă, după moda grecească. 

Una dintre sclave (ornatrix) se specializa în îngrijirile cosmetice și pieptănăturile dorite de stăpâna casei  

Toate procedeele cosmetice trebuiau să fie însă discrete, căci, după cum spunea Ovidiu în Ars amandi, „Desigur un iubit nu dorește să vadă borcănele cu cosmetice rămase pe birou. Doar arta rămasă ascunsă pune în valoare frumusețea
Poruncește servitorilor să ne spună că încă dormi, dacă ajungem înainte ca tu să-ți fi terminat ritualul . De ce ar trebui să știe ce îți face pielea atât de albă? Ține-ți ușa închisă și nu mă lăsa să văd rezultatul înainte de a fi finalizat. Sunt multe lucruri despre care noi, bărbații nu ar trebui să știm nimic.””

În literatura clasică există rețete pentru pastă de dinți și chiar pentru deodorante. Interesant e sfatul de a se folosi decoctul de rădăcină de viulin auriu în vin fiert, pentru sporirea urinării (crezându-se că asta ar diminua mirosurile corporale neplăcute) .
Romanii aveau săpun, dar în mod obișnuit se prefera pentru igiena personală uleiul (parfumat) de măsline. După încălzirea prin exerciții fizice și la baia fierbinte, uleiul era răzuit de pe piele cu un strigil (o unealtă curbată din bronz). Uleiul cu fragmente de piele exfoliată și cu murdăria erau apoi aruncate. 
Se foloseau apoi parfumuri (de trandafir, scorțișoară, iris, tămâie sau șofran) infuzate în ulei și amestecate cu ingrediente medicinale și uneori pigmenți. 
Trandafirii din Paestum , Campania (din sudul Italiei) erau deosebit de apreciați. În forumul roman a fost găsit prin excavații și un magazin de parfumuri. 

Mormântul găsit intact al unei femei romane din secolul I

În apropiere de un drum antic aproape de Capua a fost găsit intact mormântul unei femei numite Stalia.
Mormântul avea fresce care ilustrau drumul femeii în lumea de dincolo. În încăpere erau un pat funerar, dar și obiectele personale : două oglinzi, o casetă de os și șase borcănele de alabastru pentru parfumuri și unguente. 
Purpura de Tyr

Pigmentul cel mai scump din antichitate, care costa mai mult decât aurul

La Carlisle, în nordul Angliei arheologii au găsit într-un sit roman (unde se fac săpături din 2017) o cantitate de pigment violet , obținut de romani  din prelucrarea a mii de melci de mare (Murex brandaris) .

Pentru circa 2 g de pigment ar fi fost nevoie de 12000 de melci de mare , care erau prelucrați în mod complet, printr-un proces îndelungat. Pigmentul fusese amestecat cu ceară de albine pentru a se păstra mai bine. În funcție de modul de fermentare, nuanțele obținute puteau varia. Varia de aseenea și prețul.

Referiri la acest colorant de lux se regăsesc în epopeele homerice. Andromaca și Helena brodau stofe din purpură, cenușa lui Hector a fost pusă pe o țesătură de purpură.  La Tessalonic se formaseră asociații ale vopsitorilor cu purpură de Tyr. Stofele din tezaurul lui Darius (devenite proprietatea lui Alexandru cel Mare) erau fabricate în portul hermione și valorau 5000 de talanți (conform scrierii lui Plutarh) . Mai târziu au apărut centre de producere a purpurei și în Calabria, dalmatia , Sicilia și Istria.

Culoarea obținută varia de la albastru la violet, trecând prin roșu închis și purpuriu. Pliniu cel Bătrân a scris că cea mai apreciată culoare era cea ce evoca sângele coagulat. Deci un roșu închis, dar strălucitor la lumină. Lichidul obținut din scoici era inițial incolor, dar prin expunerea la soare se colora sub acțiunea enzimei porphyrase. Culoarea varia și în funcție de locul de unde era melcul: în Galia - negru, spre nord-vest: albastru plumburiu; cele culese la echinocțiu la est sau la vest: violet; în regiunile meridionale-Rhodos sau alte zone calde: roșu. Culoarea varia și în funcție de specia de melc: Hexaplex trunculus (violet albăstrui), Bolinus brandaris (violet roșcat) Stramonita Haemastoma (roșu)
Glandele secretoare de mucus ale moluștelor  erau lăsate trei zile la fermentat cu sare , apoi fierte trei zile . 

Culegătoarea de șofran din această frescă poartă un veștmânt colorat cu purpură de Tyr (conform analizei) . Frescă din Thera, din 1650 î.Hr !) . În Roma antică, purpura era rezervată demnitarilor (pentru o bandă la togă) sau împăraților (togă colorată integral cu purpură). 

Împăratul Iustinian e înfățișat în mozaicul d ela Ravenna purtând o mantie purpurie. 

Împărăteasa Teodora purta de asemenea mantie de purpură. 

Dansul era o activitate frecventă în societate. S-au găsit picturi și statui care arată personaje dansând. 
Această statuie romană din secolul II găsită în ruinele vechii cetăți Perga a fost reconstituită din numeroase bucăți. Era făcută din două culori de marmură: neagră-pentru păr și rochie, albă-pentru corp și față. 

Administrarea casei
Ar fi greșit să credem că femeile (nobile) din antichitate aveau doar grija de a se împodobi .
Ele gestionau toate treburile interne ale casei, mai ales că bărbații erau deseori plecați .
Se știe de pildă că soția lui Caesar, Calpurnia administra averea soțului ei în timpul absenței acestuia- iar el a fost foarte mult timp plecat în campaniile militare.


Nașterea copiilor

Aducerea copiilor pe lume era poate principalul rol care le era atribuit femeilor. 
În lumea aristocratică de cele mai multe ori căsătoriile se încheiau ca pecetluire a unor relații politice , dar se spera întotdeauna ca femeile să aducă pe lume cât mai mulți copii. 
Dacă o femeie rămasă văduvă avea unul sau mai mulți copii, acest lucru nu era o piedică pentru recăsătorirea ei, cazurile în care copiii erau adoptați de tați vitregi fiind foarte frecvente.
Ba- am putea gândi- faptul că femeia avea deja cel puțin un copil (conceput în timpul căsătoriei anterioare, desigur) îi sporea atractivitatea . Totodată, moralitatea ei trebuia să fie mai presus de orice bănuială pentru a fi respectată.
Nașterea nu era însă lipsită de riscuri, cazurile în care femeile mureau la naștere nefiind excepționale. 
Un astfel de basorelief, ce înfățișa o naștere fericită era probabil o urare și o încurajare . 

Căsătorii aranjate.
Deși majoritatea căsătoriilor încheiate, în special la nivel înalt, erau aranjate pe criterii politice, unele dintre aceste aranjamente au ajuns să fie chiar stranii. 
Aș aminti aici căsătoriile lui  Octavianus Augustus și ale apropiaților săi.
Octavianus se căsătorise în anul 42 î.Hr, la doi ani după uciderea lui Iulius Caesar, cu Clodia /Claudia, fiica Fulviei, soția lui Marcus Antonius . A divorțat de ea după doi ani, afimând că soția lui era încă virgină (!). Între timp, relațiile lui cu Marcus Antonius se deterioraseră.
În anul 40 î.Hr, Octavianus s-a căsătorit cu Scribonia, o rudă a lui Sextus Pompei pentru a îndepărta amenințarea acestuia. Scribonia i-a dăruit o fiică (pe Iulia) , dar a fost repudiată în ziua în care a născut. 
În anul 38 î.Hr ,Octavianus a fost vrăjit de frumusețea Liviei Drusilla, pe când aceasta era căsătorită cu Tiberius Claudius Nero, ei aveau împreună un copil de 3 ani, numit tot Tiberius și ea era însărcinată în șase luni cu al doilea copil (avea să fie Drusus) .  Octavian a repudiat-o deci pe soția lui Scribonia,  și s-a căsătorit în anul 38 î. Hr cu Livia Drusilla, de care primul ei soț fusese de acord să divorțeze- la cererea imperioasă a lui Octavian. Chiar a fost prezent la căsătoria celor doi , „înmânând-o” pe mama celor doi copii ai săi puternicului Octavianus Augustus. După ce Livia Drusilla a născut al doilea copil, Octavianus l-a trimis la tatăl său biologic. Cum acesta a murit în anul 33 î.Hr, Augustus a devenit tutorele celor doi copii: Tiberius și Drusus. 
Tiberius, născut în anul 42 î.Hr, a rostit elogiul  funebru al tatălui său biologic în anul 33 î.Hr, pe când avea 9 ani și a fost adoptat ulterior de Octavian.

Cuplul Octavian Augustus-Livia Drusilla nu a avut nici un copil, deși fiecare dintre ei avusese unul/doi copii din căsătoriile anterioare. 
În pofida acestui neajuns major, căsnicia lor a durat până la moartea lui Augustus în anul 14, deci 52 de ani! Relațiile dintre cei doi deveniseră însă mai mult o alianță politică. Livia Drusilla a reușit să-l domine total pe soțul ei , dirijând până și legăturile lui extraconjugale! De vreme ce el ajunsese să prefere doar fete foarte tinere, virgine, Livia i le furniza (aranjând totodată ca întâlnirea să fie unică). 

Livia pusese să i se construiască două palate proprii, în care se retrăgea probabil când n-avea chef să-l întâlnească pe Augustus. Octavianus Augustus căpătase obiceiul de a-și compune dinainte alocuțiunile pe care urma să le rostească în public, pentru a nu omite ceva. 
Dar interesant este că el avea acest obicei și înainte de discuțiile preconizate cu Livia!
Asta ar indica faptul că cei doi soți aveau cel puțin perioade în care se întâlneau destul de rar și reprezentau momente importante, în care Augustus trebuia să se prezinte bine. De asemenea putea fi un indiciu de senilitate incipientă, ce i-a creat Liviei condiții pentru a lua decizii prin spatele lui. 

Octavian o luase de lângă mama sa pe fiica lui, Iulia și a încredințat creșterea ei Liviei Drusilla și când Iulia avea doi ani (!), a fost apoi  logodită cu fiul lui Marcus Antonius, în vârstă de 10 ani: Marcus Antonius Antyllus (logodna având rolul de a pecetlui înțelegerea încheiată între Octavianus și Marcus Antonius. 
Logodna a fost repede ruptă, între tații copiilor continuându-se războiul terminat cu moartea lui Marcus Antonius, a Cleopatrei, dar și a adolescentului (pe atunci) Marcus Antonius Antyllus, ucis la ordinul lui Octavianus.
Nimeni nu s-a întrebat ce s-o fi petrecut în sufletul bietei fetițe Iulia, crescută de mama vitregă și aflând că tatăl ei îl executase pe logodnicul pe care tot el i-l alesese.
Iulia fusese crescută într-o manieră paseistă, învățată să toarcă și să țeasă lână (deși desigur casa era plină de servitori) dar și extrem de supravegheată în orice detaliu al vieții.
Dar iată că Iulia a împlinit 14 ani, așa că tatăl ei a căsătorit-o cu vărul ei primar Marcellus, (fiul surorii lui Octavian, Octavia, ce se căsătorise cu Marcus Antonius tot pe considerente politice) cu trei ani mai mare ca ea.
Cum tatăl ei era plecat cu treburi în Spania, (unde se îmbolnăvise- ca de fiecare dată când era pe teatrul de operațiuni)  nunta a fost organizată de bunul prieten al tatălui ei, Marcus Vipsanius Agrippa. Marcellus a murit însă nu după multă vreme, în anul 23 î.Hr.

Claudius, care fusese destinat să moștenească tronul,  a murit însă după doi ani, de o boală.  

Unchiul său, Augustus i-a comandat această statuie în mărime naturală în chip de Hermes Chtonios . Statuia a fost sculptată de Cleomenes din Atena. 

Cum Octavian nu avea copii cu iubita sa soție Livia Drusilla, a dorit să aibă în schimb nepoți din partea Iuliei, pe care a căsătorit-o în anul 21 î.Hr, la 18 ani cu (aparent) bunul său prieten Agrippa, bărbat falnic și extrem de capabil. Nu a contat că Marcus Vipsanius Agrippa avea pe atunci cam 42 de ani.
Pentru Octavianus a fost un calcul poitic: amicul său Mecena îl sfătuise ca fie să-l ucidă pe Agrippa fie să și-l facă ginere, că avea deja prea multă putere.
 Se par însă că a  fost o căsnicie fericită, probabil că Agrippa i-a oferit Iuliei ocrotirea după care ea tânjea. 
Iulia a născut cinci copii, fapt ce l-a făcut fericit pe Octavian, sigur acum că avea descendeță din sângele lui la tron.
În anul 13 î.Hr, a emis un denar ce are pe avers portretul lui, cu inscripția AUGUSTUS, iar pe revers chipul Iuliei flancat de cele ale fiilor ei Gaius și Lucius (cele două fete nu contau) 

Nu mult după emiterea acestui denar,, pe când Iulia era însărcinată cu al cincilea copil, 
 soțul ei Agrippa a murit subit, din cauze neelucidate, în anul 12 î. Hr. 

Rămasă pentru a doua oară văduvă, la 27 de ani, Iulia a fost hărăzită de tatăl ei și de mama ei vitregă fratelui ei (prin adopție), Tiberius, cu doar 3 ani  mai mare ca ea.
 
Nu conta că Tiberius era căsătorit cu Vipsania Agrippina, fiica (din prima căsătorie) a defunctului soț al Iuliei, Agrippa. 
La ordinul lui Octavian, Tiberius a divorțat de soția lui Vipsania (pe care o iubea și cu care avea un fiu) și s-a căsătorit cu sora lui prin adopție Iulia, cu care a avut o căsnicie ce i-a făcut pe amândoi nefericiți. 
Din nou Iulia fusese folosită ca „animal de reproducere”- mai ales că se dovedise fertilă din plin, dar iată că de astă dată cuplul nu a mai avut copii. 
Suetonius a scris că atunci când Tiberius s-a reîntâlnit cu Vipsania a urmat-o acasă plângând și i-a cerut iertare. La scurt timp însă Octavian „a luat măsuri că cei doi nu se vor mai întâlni niciodată”
Iulia a început să aibă un comportament sfidător .
Ea a început o relație amoroasă cu alt fiu al lui Marcus Antonius, Iulius Antonius, ai cărui părinți, Antonius și Fulvia luptaseră pe față contra lui Octavian. O eventuală căsătorie dintre cei doi ar fi putut compromite șansele de moștenire a tronului de către Tiberius . Iullus Antonius se căsătorise cu nepoata lui Octavian, Claudia Marcella Major, ce fusese prima soție a lui Agrippa , care divorțase de ea pentru a se căsători cu Iulia. (Complicat, nu?😀).
Se pare că Iulia începuse de asemenea să aibă o viață sexuală dezordonată, poate pentru a zădărnici planul ca un eventual copil din căsnicia  ei cu Tiberius să fie declarat moștenitor .
Așa că Iulia a fost pusă sub acuzare pentru comportament imoral , s-au făcut publice relatări despre comportamentul lipsit de pudoare al Iuliei , astfel că Octavianus Augustus a exilat-o pe Iulia în anul 2 î.Hr, iar pe Iullus Antonius l-a obligat să se sinucidă.
Și asta nu e tot, dar se vede deja cam ce viață erau nevoite să ducă unele femei din înalta societate pe vremea aceea. 
De menționat că în cazul altor femei adultere împăratul a fixat un termen de prescripție.
În mod remarcabil, mama Iuliei-Scribonia- și-a însoțit fiica în mod voluntar în acest exil pe insula Pandateria (actuala Ventotene) , pentru a o ajuta .

 Insula Pandateria, o insuliță de origine vulcanică de numai 1,54 km2 a fost folosită ulterior ca centru de detenție și pentru fiica Iuliei, Agrippina cea mare, exilată de Tiberius, apoi pentru Octavia, soția lui Nero, mai târziu pentru o nepoată a lui Vespasian și a redevenit centru de detenție în secolul XIX. 

După cinci ani de exil, în anul 7 ,Iuliei i s-a permis să revină la Roma , dar fără a mai fi acceptată în preajma tatălui său. Ea avea domiciliu forțat la Rhegium , unde a locuit până la moarte, în anul 14 , se pare că la puțină vreme după moartea tatălui ei. Fostul ei soț, Tiberius o ura, pentru că fusese silit să-și părăsească soția iubită pentru a se căsători cu ea. După moartea lui Octavianus Augustus, se pare că Tiberius i-a înăsprit atât de mult Iuliei condițiile de detenție încât ea a murit de foame și de mizerie (conform Tacitus) !  
Sursele literare apreciază cî tatăl ei a folosit-o pe Iulia strict pentru scopuri politice. Ea a îndrăznit să-l sfideze (bănuind poate că soțul ei Agrippa a fost asasinat) . Desigur, e vorba de presupuneri , dar înlănțuirea ulterioară de morți misterioase ne face să luăm în vedere și această perspectivă.
Scriitorii antici au scris despre comportamentul desfrânat al fiicei împăratului. 
Totuși, aceste acuzații fățișe de dezmăț ar fi putut avea în spate și alte lucruri:
Fapt e că Augustus a profitat de ocazie pentru a-l condamna la moarte pe ultimul fiu al lui Marcus Antonius, fostul său aliat și apoi rival, poate temându-se de o conspirație .
Nenorocirea Iuliei a fost cu atât mai mare, cu cât ea a aflat de moartea celor trei fii ai ei -avuți cu soțul ei Agrippa.
Cei doi fii mai mari, Lucius și Caius , ce fuseseră adoptați de Augustus și văzuți ca moștenitori ai acestuia, au pierit în mod misterios unul în anul 2 - de o boală subită -și celălalt în anul 4- după o rănire ce poate fi considerată un atentat și o fugă disperată în insula Cipru. Bănuielile se îndreaptă spre calculata soție a lui Augustus, Livia Drusilla, care voia s-i asigure tronul fiului său Tiberius.
Punctul culminant a fost când, îndată după moartea lui Augustus, un ordin de la palat a sosit în insula pe care era exilat cel de-al treilea fiu al Iuliei, Agrippa Postumus, pentru asasinarea acestuia. 
În acelaș timp și fiica Iuliei, Iulia „cea mică” a fost condamnată de asemenea.
Iulia Minor (Julia Vipsania) , născută în anul 18 î.Hr, se căsătorise cu consulul L. Aemilius Paulus, ce a fost acuzat de complot contra lui Augustus. În anul 8 ea a fost exilată pe o insulă inospitalieră, unde a și murit în anii 28/29. La moartea lui Augustus, în anul 14 soția lui Livia Drusilla și-a păstrat influiența la conducerea imperiului, în paralel cu fiul ei, Tiberius, proclamat împărat.
Există suspiciunea (reprodusă și de istoricii antici) că Octavianus Augustus ar fi fost otrăvit de soșia lui, Livia Drusilla pentru a asigura urcarea pe tron a lui Tiberius. Ea ar fi otrăvit o parte dintre fructele dintr-un smochin.  
Cealaltă fiică a Iuliei, Agrippina primise de asemenea educația strictă promovată de Augustus : a învățat să țeasă și era dirijată strict  în toate chestiunile vieții. Ea s-a dovedit ascultătoare. S-a căsătorit cu vărul ei, Germanicus, cu care a avut nouă copii, dintre care au ajuns adulți 6. Unul dintre ei, Caligula, a devenit împărat, fiind ulterior asasinat/ Dintre ceilalți copii, 4 au fost asasinați , iar o fată a murit de o boală. Agrippina a murit și ea în exil....
Educarea copiilor mici
Educația copiilor de vârste fragede cădea în sarcina mamelor lor, care îi învățau scrisul și cititul și - în funcție de fropria educație primită la rândul său- elemente de aritmetică și o limbă străină.
În această statuetă de teracotă aflată la un muzeu din Atena, o mamă își învață copilul mic să citească .
Statuetă din secolele III-II î.Hr.  

Folosirea cosmeticelor de către bărbați era dezaprobată de societate.

Dacă igiena personală trebuia să fie impecabilă, atât pentru bărbați cât și pentru femei, folosirea de artificii de înfrumusețare era considerată un indiciu de efeminare  și chiar de imoralitate.

Bărbații văzuți cu oglinzi erau ironizați , iar pielea prea albă nu era apreciată, deoarece bărbații ar fi trebuit să fie bronzați ca urmare a activităților în aer liber.

Ovidiu nu avea nici o toleranță pentru bărbații care foloseau machiajul. 
„In numele Cerului, nu iti ondula parul si nu folosi pudra pe fata! ”El le recomanda o tunsoare decenta si o baie buna:„ nu te duce nicarieri mirosind ca un țap!”

Era acceptat ca bărbații să folosească  -fără a exagera- parfumuri și să se radă. Uneori să se și depileze pe corp, acest lucru fiind însă considerat oarecum excesiv. Romanii considerau că este extrem de nepotrivit pentru un împărat să fie prea preocupat de aspectul fizic si vanitos, așa cum a fost aparent cazul cu împăratul Otho. Împăratul Elagabalus și-a îndepărtat tot părul și, adesea, folosea  machiajul, ceea ce a cauzat multă neplăcere romanilor.
Unele dintre excesele condamnate la împăratul Nero au fost cele legate de parfumuri.
Nero era recunoscut pentru pasiunea lui pentru parfumuri si uleiuri frumos mirositoare. Era cunoscut faptul ca acesta isi parfuma chiar si talpile (ceea ce constituia un lux excesiv, căci  uleiurile esentiale si parfumurile erau lucruri extrem de scumpe in acele vremuri). In palatul sau avea instalate  țevi de argint care pulverizau apă de trandafiri peste vizitatori. Asta a dus și la un accident, când   cascada de petale de trandafiri (pentru care Nero cheltuise o avere)  a ucis prin sufocare un oaspete al său.

Epilarea 

Epilarea, îndepărtarea părului de pe corp, a fost o practică răspândită în Roma Antică, reflectând idealuri culturale mai largi de frumusețe, igienă și statut social. Contrar presupunerilor moderne că îngrijirea personală este o obsesie contemporană, romanii s-au angajat în tehnici sofisticate de epilare care dezvăluie multe despre societatea lor, normele de gen și ingeniozitatea tehnologică.

Mary Beard, în SPQR: O istorie a Romei Antice, observă că atitudinile romane față de corp s-au împletit profund cu moralitatea și identitatea civică. Ea observă, „Corpul nu era doar carne, ci o pânză pe care erau înscrise valorile sociale” (Beard, 2015, p. 123). Părul, în acest sens, a fost un marker vizibil al civilizației, rafinamentului și autodisciplinei. Atât pentru bărbați, cât și pentru femei, lipsa părului - în special a picioarelor, axilelor și regiunilor pubiene - a fost asociată cu curățenia, atracția erotică și prestigiul social.

Femeile romane, în special, erau de așteptat să mențină o piele netedă și fără păr. Pliniu cel Bătrân, în Istoria Naturală, descrie mai multe metode de epilare, inclusiv pietre ponce, pensete și creme depilatoare realizate din rășină, smoală sau grăsime de capră amestecată cu abrazivi (Pliniu, Istorie naturală, cartea 28, Cap. 22). Femeile mai bogate angajau sclave instruite în aceste tehnici, indicând că depilarea era atât o declarație cosmetică, cât și o declarație socială: o reflectare a clasei și accesul la îngrijiri specializate.

Bărbații nu au fost scutiți de aceste practici. Sportivii, soldații și actorii au îndepărtat adesea părul de pe corp din motive practice precum igiena sau estetica în expunerea publică. Galen, medicul renumit, remarcă despre rațiunea legată de sănătate: părul ar putea adăposti transpirație și murdărie, contribuind la iritații sau infecții (Galen,De n Hygiene, Cap. 7). Depilarea romană a avut și conotații erotice; corpul neted, fără păr era considerat atractiv, mai ales în contextul băilor și spațiilor publice precum palestra.

Spațiile publice și private au facilitat aceste obiceiuri de îngrijire. Băile romane, după cum arată Barbă, nu erau doar site-uri pentru scăldat, ci pentru ritualuri sociale și cosmetice: „Băile ofereau un cadru în care corpul putea fi examinat, curățat și împodobit după gustul contemporan” (Beard, 2015, p. 137). Uneltele specializate, inclusiv lamele de ras din bronz, penseta și pietre ponce, au fost disponibile pe scară largă, iar rețetele depilatorii au fost transmise atât prin tradiția orală, cât și scrisă.

Dovezile arheologice susțin înregistrarea literară. Penseta, aparate de ras și pietre ponce din bronz au fost găsite în contextele casnice și băile din Italia, de la Pompei la Ostia. Unele picturi cu graffiti și pereți înfățișează figuri parțial nud, reflectând estetica corpurilor fără păr, sugerând că depilarea a fost codificată vizual în cultura romană.

Pe scurt, depilarea în Roma antică era o practică complexă cu dimensiuni estetice, igienice și sociale. A fost guvernat de noțiuni de clasă, gen și moralitate, integrate în viața de zi cu zi și reflectate atât în literatură, cât și în cultura materială. Preocuparea romană pentru părul de pe corp subliniază universalitatea îngrijirii ca act social și cultural, amintindu-ne că ritualurile contemporane de frumusețe au rădăcini istorice adânci.

Referințe

• Barbă, Maria. SPQR: Istoria Romei Antice. Cărți de profil, 2015.

• Pliniu cel Bătrân. Istorie naturală, cartea 28, Cap. 22.

• Galen. Despre igienă, Cap. 7.

Bijuteriile purtate de bărbați

Bărbații purtau cel mai adesea bijuterii care atestau rangul lor militar sau poziția lor în societate. Aristocrații purtau de obicei câte un inel de aur cu o piatră prețioasă sau semiprețioasă în care era sculptată câte o figură simbolică sau mitologică . Sculptura se făcea sub forma unui basorelief, sau în intaglio (în care sculptura se face în adâncimea pietrei, pentru a servi apoi ca sigiliu) .

Aici e un inel din secolul I , în care e sculptat eroul mitic Bellerofon cu calul său înaripat, Pegasus. Poate a fost inelul unui poet.	Inel găsit în așezarea antică de tip dava de la Poiana, în sudul Moldovei, datat din aceeași perioadă (sec.I- II) . Este o camee cu reprezentarea unei figuri războinice în car de luptă. Cameea din sardonix  e montată în foaie de aur ce e îngroșată progresiv spre camee.  E posibil să fi fost o pradă de război de la un ofițer roman învins.

	Un alt inel roman cu o camee sculptată în calcedonie albastră reprezintă o figură feminină. A fost găsit în castrul roman auxiliar de la Gilău și e datat în a doua jumătate a secolului II.
Inel cu intaglio găsit în județul Mureș.  Datat în sec. II, cântărește 28,4g Reprezintă lupta lui Hercule cu Antheus	Inel simplu de aur, datat din secolele II- III  , cu greutate de 27g , găsit în județul Gorj.  Motivul șarpelui se regăsea deseori

Frumusețea masculină

Să vedem cum a fost descris de istoricul Suetonius un bărbat considerat la timpul său un etalon de frumusețe masculină: Marcus Antonius. Da, acel Marc Antoniu care a avut acea poveste de dragoste cu regina Cleopatra.
„Antonius era de o mare frumusețe”
Cum anume?

„Demnitatea și noblețea trăsăturilor lui anunțau un bărbat de origine nobilă: barba lui deasă , fruntea sa largă , nasul lui acvilin , aerul masculin răspândit de întreaga sa persoană îl făceau să semene oarecum cu statuile și portretele lui Hercule.”

În această sculptură e reprezentat fără barbă, dar uneori  purta barbă- cum vedem pe unele monede. Iar fruntea era parțial ascunsă de părul ondulat.
Observăm că la criteriile de frumusețe pentru un bărbat conta în primul  rând aspectul viril. Corpul lui Marc Antoniu nu e descris, dar asemănarea frapantă cu „statuile și portretele lui Hercule” dau de înțeles că el avea o „statură herculeană”, adică era înalt și foarte puternic. Chiar bustul sculptat pune în evidență musculatura puternică a gâtului , spatelui, parțial a pieptului. Cum - probabil- bustul a fost comandat chiar de Marcus Antonius, e semnificativ faptul că el a preferat să nu apară o togă drapată pe bustul lui, ci a preferat să fie reprezentat dezbrăcat. Probabil era mândru de cum era corpul său atletic și 
apărea cu plăcere dezbrăcat la sărbătoarea Lupercaliei- la care participanții purtau doar o curea de piele în talie (și un bici din piele de capră în mână).

Foarte mulți romani se rădeau .Persoane publice, dar și militarii romani.  Era considerat o dovadă de civilizație- până când unii împărați au început să poarte barbă, că era mai copmod.
Existau și brice de ras , numite novaculae. (La singular-novacula) .Un deget sau două se introduceau prin toarta, iar ornamentul din partea anterioară servea pentru a fi dirijat cu degetul arătător. Lama , lungă de 9 cm, era din oțel. Primul ras (depositio barbae) era un ritual important, marcând trecerea la vârsta adultă. Împăratul Nero a dat un banchet cu acea ocazie preoților lui Marte și a donat prima barbă rasă într-o cutiuță de aur, la Capitolu.
 Lama de ras foarte ascuțită putea fi o armă periculoasă. Împăratul Domitian a interzis ca cineva să iasă cu o lamă de ras în locuri aglomerate, iar bărbierii nu-și puteau exercita meseria în locuri publice. (Căci existau bărbieri care prestau acest serviciu în frizerii specializate, numite tonstrinae) .
 

Ulterior s-au realizat niște dispozitive -numite forfex- ca niște foarfeci , compuse din două lame legate în formă de potcoavă . 
Chelia- o problemă.

Iulius Caesar a fost ironizat mereu pentru faptul că pierduse o parte din păr și el avea grijă să adopte o pieptănătură cu părul adus spre față.
Dar tolera cântecele ironice pe car ei le cântau legionarii săi, când erau în perioade de refacere după campania militară.
Era o tradiție ca în momentul festivităților triumfale sărbătoritului să i se reamintească faptul că e doar un muritor, să nu ajungă a se crede un zeu. Dar Caesar le permitea (în astfel de cazuri) chiar și să-i adreseze cântece satirice.
Suetonius citează unastfel de text:
„Cetățeni, păziți-vă nevestele ; Noi îl aducem pe adulterul chel
În Galia, tu te-ai distrat plătind cu aur, aici, ai cheltuit ce ai împrumutat !”

Știa bine că le cerea eforturi extreme în campaniile militare, așa că le oferea nu doar recompense bănești (care nu lipseau niciodată), dar și recompense psihologice, satisfacția de camaraderie în cadrul căreia erau permise și glume , chiar de la soldat la general. El a căutatt să stimuleze și mândria legionarilor că fac parte din armata romană- acordându-șe echipamente luxoase, argintate sau parțial aurite, sau acceptând că ei să folosească parfumuri. 

Publius Ovidius Naso

Poetul Ovidiu a fost condamnat de împăratul Augustus la exil pe malul Pontului Euxin (în colonia Tomis de pe malul Mării Negre) pentru un motiv care este doar presupus astăzi.
Opera sa literară are deseori teme erotice . A scris volumul „Amores”, „Ars Amatoria” ,„Medicamina Faciei Femineae” „Remedia Amoris”, pe lângă lucrări inspirate din mitologie („Heroides”, „Metamorphoseon”, „Fasti”). După exilare poetul a scris poeme elegiace („Tristia”, „Ibis”, „Epistulae ex Ponto”) Din păcate poemul scris de Ovidiu în limba getică s-a pierdut. Poemul „Halieutica”, ce a fost consacrat artei păcatului, a fost parțial regăsit într-o copie din secolul IX. Tragedia „Medeea” s-a pierdut de asemenea. 

În anul 8 , când a fost exilat, Ovidiu avea 51 de ani (era născut în 43 î. Hr) , iar   Iulia, fiica împăratului-  avea pe atunci 47 de ani .
Iulia era născută în anul 39 î. Hr.

Ovidiu a murit la Constanța (Tomis) în anul 17 sau 18. Pentru el nu a existat amnistiere și nici nu se știe ce acuzație îi adusese împăratul.  

Ipotezele contemporane legate de exilarea poetului se îndreaptă spre practicarea astrologiei și ghicitului viitorului, fapte pe care Ovidiu le-a mărturisit și care erau ilegale în timpul său fiind permise doar împăratului. Deci totuși nu era vorba despre astrologie, că asta se aflase deja. Era vorba de un secret. 

Din portretele ei vedem că Iulia (cea veche- sau „fiica” -fiica lui Octavianus Augustus) a fost o femeie frumoasă, blondă (mai sunt urme de culoare pe sculptură) și căreia îi plăceau coafurile elaborate . Semăna la figură cu tatăl ei, care era de asemenea blond și cu ochi de culoare deschisă. 
E mai greu să credem că împăratul ar fi așteptat încă șase ani înainte de a-l deporta și pe iubitul Iuliei- dacă deportarea poetului ar fi avut legătură cu vina Iuliei. E destul de sigur  că Iulia ar fi avut o aventură cu fiul lui Marcus Antonius, Iullus Antonius, care ar fi putut deveni un potențial inamic al împăratului.

Împăratul a avut o scurtă întrevedere între patru ochi cu poetul, prilej cu care i-a impus păstrarea tainei asupra motivului deportării sale. Deportarea era cea mai blândă pedeapsă din acel timp, prin urmare discreția a fost condiția pentru a i se aplica pedeapsa deportării și nu pedeapsa cu moartea.
Ovidiu și-a păstrat drepturile cetățenești și averea, dar exilul a fost chinuitor pentru el, care fusese până atunci un obișnuit al societății înalte din preajma împăratului.


Unii cercetători au bănuit că între poet și Iulia ar fi existat o poveste de dragoste- fiindcă ar fi fost  o poveste romantică, sau că  că Ovidiu fusese mijlocitor al iubirii dintre Iulia și Decimus Iunius Silanus.Totuși nu acestea par să fi fost adevăratele motive pentru deportarea lui Ovidiu. În cazul Iuliei vina ei a fost afirmată oficial în Senat , nu existase nici o încercare de a se ascunde comportamentul ei considerat imoral. De ce să fi fost atâta secret în cazul poetului Ovidiu?

Într-o poezie, acesta a scris:

„Ci ochii mei văzură o crimă, fără voie, De-aci-mi veni osânda! De ce-am avut eu ochii? Ce-i drept, de toată vina eu nu pot să mă apăr, Dar vina mea, în parte, o rătăcire-a fost“.     „De ce-mi greşiră ochii privind nelegiurea? De ce din întâmplare păcatul l-am ştiut? Acteon fără voie văzu pe Diana goală, Ovidiu, Dar câinii lui îndată pe el l-au sfâşiat“

Se deduce că poetul a fost martor la un păcat , la care a contribuit în oarecare măsură, fără ca vina să-i aparțină în totalitate.
Există și ipoteza că Ovidiu ar fi participat la o ședință de spiritism pentru a obține o prezicere legată de viitorul împărat , având în vedere că erau doi urmași  ce ar fi putut ocupa tronul: Tiberiu (fiul vitreg) și Agrippa Postumus (fiul Iuliei și al lui Agrippa, ultimul dintre cei trei fii ai acestui cuplu ce mai era în viață , primii doi mrind în condiții suspecte; Agrippa Postumus, exilat,  a fost ucis și el imediat după moartea lui Augustus ,în anul 14,  pentru ca Tiberius să urce pe tron fără concurență) .

Observăm că Ovidiu nu a fost iertat nici după moartea împăratului Octavian August, ceea ce înseamnă că exilul fusese decis la solicitarea altei persoane influiente, foarte probabil - Livia. Augustus era foarte grijuliu să nu o supere cumva pe Livia, așa încât e posibil ca ea să-i fi cerut să-l exileze pe Ovidiu. 

Drepturile femeilor în Egiptul roman
Un contract de căsătorie datând din perioada anilor 157-158 , deci din perioada ocupației romane în Egipt arată ce clauze erau prevăzute la căsătorie

Se căsătoreau Chaeromonis cu Dionysapolodorus, la Oxyrhynchus.
Zestrea miresei Chaeromonis includea bijuterii din argint și aur, o mantie, o statuetă a Afroditei și o cutie de lemn cu unguent.
Se stabilesc drepturile asupra unei case cu curte, a unor podgorii și terenuri pe care cuplul le va folosi împreună , precum și clauze legale stricte ce îl împiedicau pe mire să ipotecheze , să înstrăineze sau sî profite de acele bunuri fără acordul miresei. 
Se observă că cei doi aveau drepturi egale în cadrul căsătoriei.
Se prevedea de asemenea ca dacă urma să se despartă cuplul fără a avea copii, zestrea miresei trebuia să-i revină imediat. Papirusul aparține EES. 
Portrete din Egiptul primelor secole

În timp ce Egiptul a fost ocupat de forțele romane, o parte dintre veteranii romani au primit pământuri (la pensionare) în Egipt.Octavianus Augustus a decis să împuțineze numărul de legiuni chemate sub arme, dar cei lăsați la vatră beneficiau și de câte o bucată de pământ agricol (pe lângă suma de bani cuvenită).
O parte dintre veteranii romani au fost împroprietăriți în Egipt (alții în Dacia sau în alte zone cucerite relativ recent de romani).
În Egipt, tradițiile romane s-au combinat cu tradițiile egiptene, care puneau un mare preț pe înmormântări care să perpetuieze nu doar trupul, ci și aspectul decedatului.
Arta romană a portretului a fost adaptată pentru redarea înfățișării celor care își pregăteau din timpul vieții locurile de veci.
Acele portrete erau pictate pe pânză groasă de in acoperită cu grund de ipsos, cu culori amestecate la cald cu ceară de albine și rășină dammar (sevă cristalizată de copac) , culorile fiind încălzite pentru fiecare strat de pictură.
Această tehnică, numită encaustic a fost folosită inițial pentru decorarea dar și etanșarea navelor de lemn .
Portretul pregătit era aplicat după mumificarea decedatului peste mumie. Era mai ieftin decât măștile din metale prețioase folosite- d epildă- pentru faraoni și deci erau accesibile și oamenilor de rând. Condițiile de izolare și temperatură constantă au permis păstrarea acestor picturi uimitoare prin abordarea lor realistă. Ele constituie documente despre aspectul și modul de viață al locuitorilor din Egipt, pentru că obiceiul plasării portretului pictat pe mumie a fost adoptat nu doar de către egiptenii neaoși, ci și de romanii stabiliți acolo , care aleseseră să-și construiască de asemenea morminte după modelul egiptean. Faptul că de cele mai multe ori portretul era realizat înainte de moartea beneficiarului (poate cu mulți ani înainte, odată cu construirea mormântului), a creat condițiile ca portretele să fie foarte asemănătoare cu modelele lor. 

Aici femeia ce și-a pregătit mormântul a ales să poarte bijuterii masive din aur, ce dovedeau bogăția ei, 

și să țină în mână simbolul egiptean al vieții- ânkh- o amuletă ce urma să o protejeze și care arăta credința ei în zeitățile egiptene. Se poate observa și modelul rochiei .