Prietenul lui Caesar

Caesar a avut și prieteni adevărați, nu doar falși prieteni 

Prima pagină a ediției din 1471 a lucrării „Epistulae ad familiares” de Cicero,
tipărită la Veneția de Wendelin din Speyer.

Unul dintre ei a fost Gaius Matius

Aflăm despre el din scrisorile lui Cicero Ad Familiares, Cartea XI, scrisorile 27 și 28), redactate la sfârșitul lunii august 44 î.Hr. (aproximativ la cinci luni după asasinarea lui Caesar).
Scrisoarea se rerferă la jocurile funerare organizate de Octavian în omagiul lui Iulius Caesar între datele 20 iulie-30 august 44 î.Hr. , numite Ludi Victoriae Caesaris (sau Ludi Veneris Genetricis).

Cometa lui Caesar

Jocurile fuseseră anunțate (pentru luma septembrie) chiar de Caesar pentru a celebra inaugurarea templului Venus Genetrix și a Forumului cel nou, dar Octavian le-a devansat ,ele devenind jocuri funerare în amintirea lui Iulius Caesar.

Un fapt extraordinar a fost acela că jocurile  că au coincis cu apariția pe cer a unei comete foarte strălucitoare, (Sidus Iulium-C/-43 K1) vizibilă chiar și în timpul zilei, pe cerul de nord-est, timp de 7 zile. 

Cometa lui Caesar a trecut o singură dată prin sistemul solar interior și a fost una dintre cele mai luminoase comete din istoria documentată. Cometa a fost observată și de astronomii din China și Coreea . Astronomii chinezi au interpretat fenomenul ceresc ca un avertisment de criză politică/război/nevoie de corectare a guvernării. 

Cicero i-a reproșat prietenului lui Caesar, Gaius Matius că a organizat acele jocuri

În scrisoarea 11.27 scrisă din Tusculum, Cicero îi reamintea lui Matius că prietenia lor data din timpul în care Caesar era in război în Galia, și când prin intermediul lui reușise să-și  atragă prietenia lui Caesar:

„ ..pe când Caesar se afla încă în Galia; căci ai izbutit să înfăptuiești ceea ce socoteai cu tărie că este spre folosul meu, și nu fără folos chiar pentru Caesar — mi-ai câștigat favoarea și prețuirea lui deosebită, precum și un loc printre apropiații săi.”

Cicero își amintea și cum Matius il vizitase la începutul Războiului Civil, înainte de a se întâlni cu Caesar , probabil tot pentru a intermedia apropierea lor.

Cicero amintește apoi cum el alesese tabăra lui Pompei, minimizând asta pe cât posibil:  

„A urmat apoi vremea când am plecat spre Pompei, fie că m-a împins la aceasta simțul onoarei, fie simțul datoriei, fie, dacă vrei, un simplu capriciul al sorții.”

Specific stil savant elaborat al lui Cicero, în care plasa alianța lui cu Pompei sub mai multe explicații posibile, una fiind o simplă întâmplare (😇?!) . Matius îl îmbărbătase pe speriatul Cicero, care aștepta neliniștit la Brundisium iertarea lui Caesar.

La întoarcerea la Roma, tot Matius îl sfătuise pe Cicero cum să se poarte față de Caesar și făcuse tot posibilul pentru ca cei doi să fie în cele mai apropiate relații, Caesar răspunzând cu prietenie:

„După întoarcerea lui Caesar, de ce erai tu mai preocupat decât ca eu să fiu în cele mai apropiate relații cu el? Și ai izbutit aceasta numaidecât.”

Cicero a început deci prin a-i aminti în scrisoare lui Matius toate prilejurile în care acesta îl ajutase în trecut, din pură prietenie, să se apropie de Caesar până la a fi considerat prieten de acesta. .
Dar în final îi reproșa că organizase jocuri funerare în cinstea lui Caesar (cu care chiar el amintea că fusese fericit să-i fie considerat prieten, când trăia !) :

 „Trebuie să fie limpede pentru un om atât de ager ca tine că, dacă Caesar a fost un rege (și mie așa mi se pare că a fost), se pot adopta două puncte de vedere opuse asupra moralității atitudinii tale: fie cel pe care îl adopt eu însumi de obicei, anume că loialitatea și simțirea ta aleasă, arătându-ți prețuirea față de un prieten chiar și după moartea lui, sunt vrednice de toată lauda; fie celălalt, pe care îl adoptă unii oameni, anume că libertatea patriei noastre trebuie pusă mai presus de viața unui prieten.”

Adicătălea Cicero nu-l blama (chipurile)  pe vechiul său prieten că își păstra prietenia față de Caesar și după uciderea sa, dar „unii oameni” erau de părere că libertatea e mai presus de orice.
Evident era un reproș privind moralitatea atitudinii (!), îmbrăcat în vorbe frumoase date fiind antecedentele, 

Răspunsul lui Matius a fost reprodus tot de Cicero (Ad Familiares 11.28):

După o introducere plină de asigurări de prietenie, Matius enumeră învinuirile ce i se aduceau după moartea lui Caesar pentru că nu se dezicea de prietenia pentru el: 

„Îmi sunt bine cunoscute ocările pe care oamenii le-au aruncat asupra mea de la moartea lui Caesar încoace. Îmi pun în seamă ca pe o vină faptul că sunt adânc îndurerat de moartea unui prieten foarte apropiat și că sunt indignat de căderea celui pe care l-am iubit; căci ei declară că patriotismul trebuie pus înaintea prieteniei, ca și cum ar fi demonstrat deja că moartea lui a fost spre folosul statului.

Dar nu voi folosi argumente viclene; mărturisesc deschis că nu am ajuns la înaltul lor nivel de filosofie. Căci nici nu am fost un adept al lui Caesar în neînțelegerile noastre civile, deși în același timp nu am părăsit un prieten, oricât de mult m-ar fi nemulțumit faptele lui; și nici nu mi-am dat vreodată aprobarea pentru războiul civil, ori măcar pentru pricina vrajbei, pe care am fost foarte dornic să o văd stinsă chiar la nașterea ei.

Urmează de aici că, în triumful prietenului meu personal, nu m-am lăsat fermecat de dulcețurile vreunei înaintări în funcții sau ale vreunui câștig bănesc — răsplăți de care alții, deși aveau mai puțină trecere pe lângă el decât mine, s-au folosit cu o lăcomie neînfrânată. Pot adăuga, de asemenea, că propria mea avere a fost micșorată chiar de acea lege a lui Caesar datorită căreia majoritatea celor care acum se bucură de moartea lui au putut rămâne în cetate. M-am străduit să se arate milă față de concetățenii noștri învinși tot atât de stăruitor pe cât m-am străduit pentru propria mea viață.

3. Este cu putință atunci ca eu, care am dorit siguranța tuturor, să nu simt nicio indignare la căderea celui de la care s-a obținut acest bine, mai ales când chiar aceiași oameni au fost răspunzători deopotrivă de nepopularitatea și de moartea lui? „Vei ispăși atunci pentru asta”, spun ei, „de vreme ce îndrăznești să condamni ceea ce am făcut noi.” Ce obrăznicie nemaiauzită, ca unii oameni să se poată făli cu o crimă, pe care alții nu au voie nici măcar să o deplângă fără a fi pedepsiți pentru asta! Păi, până și sclavii au avut dintotdeauna măcar atâta libertate, încât temerile, bucuriile și durerile lor să fie supuse propriei lor voințe, și nu voinței altuia; și acum până și aceste drepturi încearcă să ni le smulgă prin intimidare — cel puțin asta este ceea ce spun neîncetat „apărătorii libertății” voștri.

4. Dar ei bat apa în piuă, și iată de ce: nu există primejdie a cărei teamă să mă determine vreodată să părăsesc calea datoriei sau a omeniei; căci niciodată nu am crezut că o moarte onorabilă trebuie ocolită, ci adesea că trebuie chiar întâmpinată cu bucurie. Dar de ce această indignare împotriva mea, dacă singura mea dorință este ca ei să regrete ceea ce au făcut? Dorința mea este ca întreaga lume să simtă amărăciunea morții lui Caesar. Ah, dar ca cetățean loial este de datoria mea să doresc salvarea constituției (res publica) ! Ei bine, dacă viața mea trecută, precum și speranțele mele pentru viitor, nu dovedesc fără niciun cuvânt din partea mea că aceasta este dorința mea fierbinte, nu am pretenția să o demonstrez prin discursuri.

5. Din acest motiv, te rog cu deosebită stăruință să pui mai mult preț pe fapte decât pe vorbe și, dacă simți că adevăratul folos stă în purtarea dreaptă, să mă crezi pe cuvânt că a avea vreo legătură cu cei fărădelege este cu neputință. Să fac eu oare, în amurgul vieții mele, o schimbare radicală a principiilor pe care le-am susținut în floarea tinereții, când până și o greșeală gravă ar fi putut fi scuzată, și să destram cu propriile mele mâini țesătura vieții mele? Nu voi face asta, dar nici nu voi greși făcând ceva care să provoace supărare, în afară de a fi îndurerat de căderea cumplită a unui om care îmi era foarte strâns legat și un bărbat dintre cei mai străluciți. Dar chiar dacă aș gândi altfel, nu mi-aș renega niciodată propriile fapte, căpătând astfel reputația de ticălos în săvârșirea răului și de laș și ipocrit în ascunderea lui.

6. Ah, dar mi-am asumat organizarea jocurilor celebrate de tânărul Caesar (Octavian), în cinstea victoriei bătrânului Caesar! Ei bine, aceasta este o chestiune de îndatorire privată și nu are nicio legătură cu orânduirea Republicii; oricum, era o datorie pe care eram obligat să o îndeplinesc ca un tribut adus memoriei și măreției unui om foarte drag mie, chiar dacă murise, și o favoare pe care nu o puteam refuza, când mi-a cerut-o, unui tânăr cu promisiuni atât de strălucite și atât de pe deplin vrednic de numele pe care îl poartă.

7. De asemenea, am vizitat adesea casa consulului Antonius pentru a-i prezenta omagiile mele; dar vei vedea că tocmai acei oameni care mă socotesc lipsit de patriotism merg neîncetat la el în cete, cu gândul de a-i cere ceva sau de a pleca cu ceva de acolo. Dar ce aroganță este aceasta, ca în timp ce Caesar nu mi-a pus niciodată vreo opreliște în a mă însoți cu oricine pofteam — da, chiar și cu cei pe care el însuși nu îi avea la inimă — cei care mi-au răpit prietenul să încerce, calomniindu-mă, să mă împiedice să îmi aleg singur prietenii!

8. Cu toate acestea, nu mă tem nici că cumpătarea cumpănită a vieții mele nu va izbuti, odată cu trecerea timpului, să triumfe asupra minciunii bârfelor, și nici că chiar cei care nu mă iubesc pentru statornicia mea față de Caesar nu ar prefera să aibă prieteni ca mine decât ca ei înșiși. Dacă rugămințile mele îmi vor fi ascultate, îmi voi petrece ce mi-a mai rămas din viață retras la Rodos; dacă vreo întâmplare va interveni să împiedice acest lucru, voi trăi la Roma, dar numai ca unul a cărui dorință de o viață este să susțină dreptatea. Îi mulțumesc din inimă prietenului nostru Trebatius pentru că mi-a dezvăluit sentimentele tale deschise și prietenoase față de mine și, de asemenea, pentru că mi-a făcut o datorie cu mai mult temei ca oricând să respect și să venerez un om pe care mi-a făcut întotdeauna plăcere să îl privesc ca pe un prieten. Îți urez din suflet numai bine și te rog să îți păstrezi prețuirea față de mine.”

Ce OM minunat, acest Gaius Matius! 
Un prieten adevărat, care încercase să aplaneze diferendurile apărute între Caesar și aristocrații de la Roma și să prevină războiul civil. 
Câtă probitate se desprinde din întreaga atitudine a lui, atât din timpul vieții lui Caesar, cât și după moartea acestuia, când cei mai mulți dintre cei care profitaseră de privilegii din partea lui Caesar îl blamau după ce acesta fusese ucis.

Spre deosebire de stilul lingușitor și ambiguu al lui Cicero, Gaius Matius , păstrând întreaga politețe și tonul prietenesc , își exprimă crezul tranșant, fără ocolișuri.

El nu-și ascunde durerea și indignarea pentru faptul că Iulius Caesar , pe care continuă să-l numească „prieten foarte apropiat” a fost ucis și pune sub semnul îndoielii faptul că această crimă ar fi servit Republicii. De fapt, citează cu amărăciune această pretinsă justificare a crimei.

El amintește că nu a fost mereu de acord cu deciziile civile ale lui Caesar, care i-au adus atingere propriului patrimoniu prin legea promovată de Caesar privind datoriile  

(Lex Iulia de pecuniis mutuis), adoptată în anul 49 î.Hr. (în timpul primei sale dictaturi, la începutul războiului civil), prin care Caesar a evitat falimentul generalizat la Roma ajutându-i pe datornici în detrimentl creditorilor.

Gaius Matius, un cavaler înstărit, pierduse și el probabil circa 25% din valoarea creanțelor, dar mulți senatori și aristocrai, chiar dintre senatorii și aristocrații romani (inclusiv o bună parte dintre cei care l-au asasinat ulterior pe Caesar, precum Brutus sau Cassius, ori alți nobili îndatorați până peste cap) riscau falimentul total și pierderea statutului senatorial — ceea ce, în dreptul roman, echivala cu exilul sau pierderea drepturilor civile („au putut rămâne în cetate”). Datorită legii lui Caesar, aceștia și-au salvat averile și poziția politică.

Prin această aluzie, Matius scoate în evidență ipocrizia elitei senatoriale: el, prietenul devotat al lui Caesar, a pierdut bani de pe urma politicilor dictatorului și nu a cerut nimic în schimb, în timp ce aristocrații care se bucurau acum de moartea lui Caesar fuseseră salvați de la ruină chiar de legile acestuia.
Când Caesar sărbătorise triumful, prietenul său Matius nu căutase să profite , așa cum făcuseră cei ce ulterior au complotat contra lui.

Matius intervenise față de optimații învinși

„M-am străduit să se arate milă față de concetățenii noștri învinși tot atât de stăruitor pe cât m-am străduit pentru propria mea viață.”

El era cu atât mai indignat că tocmai cei iertați de Caesar au fost „răspunzători pentru nepopularitatea și pentru moartea lui”. Matius sesezează corect că primul act ostil fuseseră acțiunile concertate menite să-l facă pe Caesar nepopular, ca apoi să-l ucidă. 
Iar apoi, tocmai cei ce pretindeau că apără libertatea instituiseră un regim de teroare, în care cei ce deplângeau crima făptuită de ei erau amenințați - se înțelege cu moartea !
Prin urmare, cei ce se pretindeau „eliberatori” instituiau o opresiune mai gravă decât cea impusă sclavilor!

Matius preferă însă să moară în mod onorabil, decât să abdice de la principiile sale de datorie și omenie. 

„ nu există primejdie a cărei teamă să mă determine vreodată să părăsesc calea datoriei sau a omeniei; căci niciodată nu am crezut că o moarte onorabilă trebuie ocolită, ci adesea că trebuie chiar întâmpinată cu bucurie.”

Matius nu dorește răzbunare, ci doar ca toți să realizeze imensa greșeală prin care un bărbat dintre cei mai străluciți a fost ucis. 
El nu încearcă să se justifice prin figuri de stil , ci se așteaptă ca faptele lui să arate tuturor că nu ar putea avea vreodată legătură cu cei farădelege.

Da, Matius își asumase organizarea jocurilor celebrate de Octavian în cinstea victoriei lui Caesar și făcuse asta ca un tribut adus măreției acelui „om foarte drag”.
Adusese și omagii (așa cum se obișnuia) consulului Antonius, dar fără gând să profite de asta, așa cum făceau „în cete” detractorii lui. Și amintește cu acest prilej și faptul că Iulius Caesar nu-i impusese niciodată ce prietenii să aibă, spre deosebide de ucigașii săi, care recurgeau la calomnii și la amenințări fățișe.

Matius continuă să-și afirme „statornicia față de Caesar”, afirmând pe bună dreptate că și dușmanii săi ar trebui să prefere a avea prieteni statornici ca el și nu „ca ei înșiși” (adică fățarnici și trădători, putem înțelege).

Matius adaugă că intenționează să se retragă la Rodos, iar dacă nu va putea va rămâne la Roma, dar tot fără a abdica de la principiile sale morale, cu orice risc. . 

Matius își afirma ferm poziția pentru că știa că Cicero e în legătură strânsă cu cezaricizii și scrisoarea lui aparent amabilă reprezenta de fapt încă o amenințare din partea acelor „libertadores” desemnați vag ca: unii oameni. 
Dar Matius a răspuns printr-o scrisoare care rămâne un exemplu de demnitate, fermitate în principii morale și de prietenie dezinteresată, afirmată chiar în condiții de risc personal maxim. 

Scrisoarea ne-a parvenit pentru că Cicero îl însărcinase pe secretarul său să-i publice scrisorile într-un volum și acesta a fost copiat ulterior , peste generații.

Au fost poate și alți prieteni fideli au lui Caesar, despre care nu am aflat.

A fost și mulțimea de suținători revoltați a căror mișcare de protest a fost înăbușită în sânge de Marcus Antonius!

Nu vom ști niciodată câți dintre acei prieteni umili ai lui Iulius Caesar au fost uciși de legiunea comandată de Lepidus, câți au fost aruncați d epe stânca Tarpeia și câți 

 au fost crucificați din ordinul lui Marcus Antonius, ân zilele de după funeraliile lui Caesar.

În  final, Gaius Matius a rămas la Roma, fiind apreciat de Octavian Augustus pentru discreția lui și bunul lui simț. 

El a refuzat însă să aibă magistraturi sau funcții publice, preferînd să rămână la viața sa privată , în care își găsea satisfacții  în grădinărit și gastronomie.

El a fost primul roman care a introdus tehnica tunderii arbuștilor ornamentali pentru a obține forme geometrice sau figurative (ars topiaria) și a scris un tratat de gastronomie și organizarea banchetelor  în trei volume  (Cocus, Cetarius și Salgamarius)

Scriitorul roman Columella îi atribuie o rețetă celebră de tocană de carne tocată cu mere și ierburi aromate, numită în onoarea lui minutal Matianum.

 Matius a cultivat și popularizat un soi apreciat de mere (mala Matiana — „merele lui Matius”). Din această denumire latină provin direct cuvintele moderne pentru „măr” în spaniolă (manzana) și portugheză (maçã).

Unii cercetători consideră că aceste activități ar fi fost desfășurate de fiul său, ce purta acelaș nume, dar părerea cea mai răspândită este că acel Matius s-a ocupat cu grădinăritul și cu gastronomia.

De curiozitate, putem încerca una dintre acele rețete antice: 

Rețeta Minutal Matianum preparat culinar din Roma Antică, o tocăniță dulce-sărată pe bază de carne de porc și mere, consemnată în celebra culegere de rețete Apicius (cartea 4, capitolul 3, secțiunea 4). Rețeta îi este atribuită lui Gaius Matius

Ingrediente principale (cu cantități estimate) 

Carne: Umăr de porc (fript sau tăiat bucăți) și mici chifteluțe din carne de porc sau de vită (isicia). (500 g pulpă sau umăr de porc rumenit anterior, cubulețe și 200g chifteluțe din carne tocată rumenite)
Fructe și legume: Două mere dulci de soi Matian (sau alternative precum Gala/mere crocante), tăiate cuburi  și praz (două tulpini mari, tăiate rondele) .
Bază lichidă: Supă (de pui sau legume) 250 ml, ulei de măsline (2 linguri)  și garum / liquamen (sos roman fermentat de pește) 1-2 linguri- se poate înlocui cu sos de pește asiatic.
Sosul și condimentele: Oțet de vin alb, miere, defrutum (must de struguri redus), chimen, coriandru, mentă, coriandru proaspăt tocat-o mână, piper (sau piper lung), asafoetida ( sau laser) și amidon (sau tracta, un aluat roman uscat) pentru îngroșare

Mod de preparare (rezumat istoric)

Se fierb în oală uleiul, garum-ul, supa, prazul, ierburi aromatice, chifteluțele și bucățile de porc.
Se adaugă feliile sau cuburile de mere în timpul fierberii.
Se pasează sau se amestecă mirodeniile cu oțetul, mierea și defrutum-ul, apoi se încorporează în tocană.
Se îngroașă sosul și se servește presărat cu piper

Preparare modernă:

Sosul aromat (Jus)

Se macină condimentele uscate și se amestecă în  cu ingredientele lichide înainte de a le adăuga în oală: 

• 1 linguriță piper negru măcinat (sau piper lung, dacă aveți)
• 1 linguriță chimen măcinat
• 1 linguriță coriandru uscat măcinat
• 1 linguriță mentă uscată (sau o mână de frunze de mentă proaspătă tocate)
• 1/2 linguriță asafoetida (hing) – pulbere care înlocuiește planta antică dispărută, silphium/laser
• 2 linguri oțet de vin roșu sau alb
• 1 lingură miere
• 60 ml defrutum (must de struguri redus prin fierbere până devine siropos; se poate înlocui cu vin de stafide sau Saba)
• 1-2 lingurițe amidon de porumb (dizolvat în puțină apă rece pentru a îngroșa sosul la final)

Instrucțiuni de preparare:

1. Chiftelele și prazul: Se formează mini-chiftele simple din carnea tocată (doar cu un praf de sare). Într-o cratiță adâncă, se încinge uleiul de măsline și se rumenesc chiftelele și prazul timp de 5 minute. Fierberea cărnii: Se adaugă carnea de porc tăiată cuburi, supa de pui, sosul de pește (garum) și coriandrul proaspăt. Se lasă totul să fiarbă înăbușit, la foc mic, timp de aproximativ 15-20 de minute.
2. Merele: Se adaugă cuburile de mere în oală și se mai lăsă să fiarbă 5-7 minute până când încep să se înmoaie, dar fără să se sfărâme. 
3. Sosul final: Se toarnă amestecul de condimente, miere, oțet și defrutum peste mâncare. Se amestecăi bine și se lasă să dea în clocot 2 minute.
4. Îngroșarea: Se toarnă amidonul dizolvat , amestecând constant până când sosul devine lucios și gros. Se oprește focul și se presară puțin piper negru proaspăt măcinat deasupra înainte de servire. 

Putem mări autenticitatea rețetei preparând defrutum acasă și condimentând ca în Roma antică. 

• Rețeta rapidă pentru a-ți face propriul defrutum acasă din suc de struguri cumpărat.
  1l de must proaspăr de struguri negri, opțional cu 2-3 smochine proaspete tăiate în jumătăți sau cu o crenguță de rozmarin se pune la fiert în cratiță largă (nu din cupru, acum poate fi o oală antiaderentă) . Se fierbe amestecul la foc mic , fără capac, 45-60 de minute, amestecând cu o lingură de lemn din când în când, până ce lichidul scade la jumătate, Se filtrează. Se poate păstra în sticlă sau borcan sterișizat, la frigider. 
• Modul în care romanii își condimentau carnea pentru chiftelele isicia:
  Pentru 200g carne tocată se folosea un amestec din:
  .
• 20 g miez de pâine albă (fără coajă)
• 30 ml vin alb sec (pentru înmuiat pâinea)
• 20 g sâmburi de pin (băgați întregi sau zdrobiți grosier în carne)
• 1 linguriță sos de pește (garum sau sos de pește asiatic) – în loc de sare!
• 1/2 linguriță piper negru măcinat grosier
• 1/4 linguriță chimen măcinat
• Opțional: Câteva boabe de piper verde întregi introduse în mijlocul fiecărei chiftele.

Prepararea chiftelelor:

1. Înmuierea: Pâinea se înmuia în vinul alb până absorbea tot lichidul, apoi se stocea ușor și se fărâmița peste carnea tocată.
2. Omogenizarea: Se adăugau sosul de pește, piperul negru și chimenul. Carnea se frământa foarte bine până devenea o pastă legată. 
3. Elementul surpriză: La final, se încorporau sâmburii de pin întregi. Aceștia ofereau o textură crocantă și o aromă deosebită, foarte apreciată de elitele romane. 
4. Modelarea: Se formau chiftele mici, de dimensiunea unor nuci, care se rumeneau direct în ulei de măsline înainte de a fi înglobate în tocăniță. 

Această metodă conferea chiftelelor o textură incredibil de pufoasă datorită pâinii îmbibate în vin, iar gustul pendula subtil între sărat-aromat (de la garum și chimen) și rășinos-dulceag (de la sâmburii de pin).