Legionar roman

 Ce era un legionar? De unde vine cuvântul?

Legionarul roman (în latină: legionarius, la plural legionarii) era un un luptător profesionist din infanteria romană din timpul Romei antice, începând din perioada de sfârșit a Republicii romane și continuând în timpul Imperiului roman.

Pe lângă legiunile de luptători pedeștri erau și trupe auxiliare și de cavalerie.

Legionarii erau considerați principala forță de luptă a imperiului roman și eficacitatea lor pe câmpul de luptă a rămas legendară. În ultimii 5 ani de serviciu legionarii erau puși de obicei la sarcini mai ușoare .

După retragere, legionarii romani primeau o bucată de pământ sau o compensație financiară echivalentă.  Mulți dintre ei urmau să aibă cariere politice și puteau ajunge la funcții importante. 

Cei care se aflaseră la post în provincii îndepărtate ale imperiului primeau acolo pământ . Cum pe parcursul timpului  se începuse recrutarea și  dintre tinerii localnici și nu aveau cetățenia romană, primeau această demnitate prin decret imperial. Legionarii aveau și rolul de a romaniza populațiile cucerite. 

Legionari romani încetățeniți în Dacia

La Roma, în spatele templului Divului Augustus , la statuia Minervei este fixată o placă de bronz inscripționată din ordinul împăratului Traian.

Inscripția certifică acordarea cetățeniei romane pentru veteranii ce au luptat în trei alae (unități de cavalerie) și 16 cohorte , ce se aflau în Dacia ocupată de romani.  

Cetățenia romană a fost acordată și soțiilor pe care le aveau deja veteranii sau pe care aceștia urmau să le aibă . Și copiilor lor. Cohortele sunt nominalizate și după denumire se poate observa că erau alcătuite nu doar din romani din Italia, ci și din hispanici, gali, daci , traci...cel puțin 12500 de capi de familie , militari lăsați la vatră. 

Desigur au fost și alte serii de decrete similare, pentru că recrutările pentru legiunile romane se făceau anual și cam în același ritm erau lăsați la vatră veteranii din acele legiuni. A ajuns până la noi doar acea inscripție. 

La demobilizare legionarul primea o missio honesta. Era o declarație asemănătoare unei diplome ce arăta că militarul a avut un serviciu onorabil și e răsplătit cu o îndemnizație de retragere (sumă unică ce în timpul lui Augustus era de 12000 de sesterți) și pământ. 
În acelaș timp , în caz de urgență ei putea fi rechemați sub arme (evocati) . Cei care nu respectau legile militare erau reformați cu dezonoare și primeau missio ignominiosa. În caz de incapacitate ca urmare a rănirii sau a altor probleme fizice sau psihice, ei primeau missio causaria . 

În Munții Apuseni placa de bronz inscripționată ca missio honesta era păstrată din tată în fiu ca act de proprietate și în caz că pământul se împărțea între mai mulți copii, placa era spartă și fiecare moștenitor primea o bucată. Se găsesc încă  astfel de fragmente în Țara Moților. 

Canabele legiunii XIII a Gemina încartiruită în Dacia după războaiele dintre armatele împăratului Traian contra armatelor regelui dac Decebal

Canabe= așezări  aflate în vecinătatea unor fortificații romane și aflate în gegături cu acestea.

Legiunea romană a XII-a Gemina s-a aflat în castrul de la Apulum , construit în anii 106-108. Cercetătorul Radu Ota a studiat documentele și relicvele arheologice ce încă se păstrează referitoare la canabele din jurul acelui castru, concluzionând că populația stabilită în jurul castrului număra cam 15 000 de locuitori. Aici a existat palatul guvernatorului roman al provinciei, ce era și sediul administrativ al acesteia . Studiile a numeroși cercetători români sau străini care au studiat așezările de tip canabae au arătat că a existat o politică statală a imperiului roman de dezvoltare alături de un castru legionar a două așezări: un vicus civil și canabe legionare. Putem remarca asemănarea cu situația studiată de arheologii britanici la Vindolanda.

În timpul împăratului Marcus Aurelius (ce a domnit între anii 161-180) canabele aflate la sud de castru , pe locul actualului cartier Partoș din Alba Iulia evoluaseră la rang de municipium. (Municipium Aurelium) 
După anul 197 așezările adiacente castrului Apulum au devenit Municipium Septimium - în timpul împăratului Septimius Severus (ce a domnit între anii 193-211). Acest municipiu roman a evoluat cu timpul sub forma actualului oraș Alba Iulia. La nord de castru, dar și la est și la sud- est de acesta exista un vicus autohton (așezare a localnicilor) , o comună daco- getică ce coexista cu militarii romani după terminarea ostilităților. Colonia Aurelia Apulensis. Prin săpături arheologice s-au găsit vestigiile unei clădiri de mari dimensiuni (dezvelite parțial pe o suprafață de 384m2) , cu tencuială pictată sau ornamentate cu stucaturi, datată între sfârșitul secolului II și începutul secolului III , în care s-au găsit monede emise de împărații Antoninus Pius (138 - 161) și  Marcus Aurelius 

S-a găsit o inscripție onorifică dedicată de  conscribti et cives Romani consistentes kanabis (recruți și cetățeni Romani formați din kanabis)

în onoarea comandantului castrului, : M. Ulpius Apollinaris.

conscribtietcivesRomaniconsistenteskanabis Diverse alte inscripții găsite (pe monumente funerare sau omagiale) atestă continuitatea familială în localitate. conscribtietcivesRomaniconsistenteskanabis Cetatea medievală , ale cărei planuri au fost desenate pe 18 februarie 1711 de arhitectul iitalian

Giovanni Morando Visconti  arată că au fost folosite zidurile vechii fortificații romane pentru așezarea medievală. conscribtietcivesRomaniconsistenteskanabis În zidul de incintă a fost găsit un bloc de piatră cu inscripția Felix Leg(io) XIII Ge(mina) Antoniana -

piesă refolosită din vechiul castru roman .

Admiterea în armata romană

Legionarii erau o armată de voluntari în care se puteau înrola cetățeni romani cu vârste între 18 și 21 de ani, în perioade de criză vârsta mărindu-se până la 45 de ani. Tânărul începea inițierea în armată la 17 ani. 

Condițiile de admitere în armată erau - pe plan moral- tânărul să nu fie cunoscut ca ducând o viață dezmățată, iar pe plan fizic să fie sănătos , să vadă bine și să aibă o înălțime de preferință peste medie.
Înălțimea nu era o necesitate absolută, dar era de dorit , avându-se în vedere că luptele de pe vremea aceea se purtau de cele mai multe ori corp la corp .
A se bate pentru patrie era un privilegiu . 

Înainte de primire, recruților li se verifica statutul juridic. Unii dintre ei veneau cu scrisori de recomandare care atestau că erau născuți liberi și erau cetățeni. Sclavi nu aveau voie să se angajeze în armată și dacă un sclav încerca să intre voluntar în armată era pasibil de pedeapsa cu moartea. 
Exista și o perioadă de probă de 4 luni (probatio)  . Dacă recrutul era admis, el devenea un signatus și primea un signaculum: o piesă de metal purtată la gât într-o punguță de piele . Signaculum era asemănător cu plăcuța de identitate pe care o poartă soldații actuali. Ea cuprindea informațiile personale importante referitoare la soldat și desigur unitatea militară din care făcea parte. 
Procesul de alegere a recruților (dilectus) era laborios, dar în caz de pericol se trecea la tumultus- recrutarea de urgență , fără a se mai alege. 

În epoca imperială trupele auxiliare au fost regrupate sub forma unor cohorte (infanterie ușoară) sau ailes (cavalerie ușoară sau grea) sau cohorte mixte (infanterie și cavalerie). Foarte frecvent soldații care făceau parte din aceste cohorte nu erau cetățeni romani. Au existat până la Vespasian cohorte constituite din aliați (sociae cohortes), unități etnice care aveau propriii lor șefi. La sfârșitul secolului I era noastră au apărut numeri: unități formate din soldați ce nu erau romani, care își păstrau caracterul etnic , limba și armamentul cu care erau obișnuiți . Erau în general infanteriști, dar erau și unități de cavalerie. Se poate nota prezența în marină și într-un corp de garnizoană din Roma a unor liberți  (vigiles) . 

Pentru membrii elitei romane activitatea în armată era o obligație. Nu se putea începe o carieră politică înainte de a participa la câteva campanii militare. - cam 10 ani. 

Remunerarea 

Cezar a mărit solda de la 450 la 900 de sesterți pe an, iar în timpul domniei lui Domitian , în anul 89, solda devenise 1200 sesterți. 
Actele individuale de curaj erau recompensate cu prime. Se deduceau însă și sume pentru cheltuielile legionarului.

Decorații și recompense pentru militari:

• -lancea (hasta pura)- pentru rănirea inamicului în luptă
• - cupa de argint - pentru uciderea în luptă a unui inamic
• - stindard de argint- pentru curaj în luptă
• - Torque et Armillae (colier și brățară de aur) - pentru comportament excepțional în cursul unei bătălii
• - Coroana de aur (corona aurea) pentru curaj excepțional în luptă
• - Coroana murală (corona muralis) - pentru primul soldat care a trecut peste zidul unei cetăți asediate
• - Coroana navală (corona navalis) - pentru bravură în luptă pe mare
• - Corona vallaris- pentru primul soldat ce trecea întăririle unei tabere inamice
• - Corona civică - pentru salvarea vieții unui camarad de arme sau a mai multor camarazi. 

- Corona civica a fost primită de tânărul Caius Iulius Caesar ce se întorsese teafăr (spre stupefacția comandantului său care îl trimisese într-o misiune extrem de periculoasă) și salvase de asemenea viețile camarazilor săi . Această distincție a fost prețuită de Cezar toată viața. 

Organizarea armatei

La început armata romană era o miliție formată din cetățenii cu stare materială mai bună, care serveau sub arme fără a fi plătiți- în caz de necesitate.

în timpul lui Servillius Tullius (578-535 î.Hr) cetățenii fuseseră împărțiți în clase în funție de starea materială ,și în funcție de ea erau obligați să-și procure echipamentul militar pe cheltuiala proprie.

fiecare legiune număra  4200 de pedestrași și 300 de călăreți. 

Primul grup de atac era format din cei mai tineri -până la 20 de ani. (hastati). Al doilea rând era format din cei între 20 și 30 de ani (principes ) - cam 1200 de persoane. În spate erau triarii, cei trecuți de 30 de ani (cam 600) și care intrau în luptă doar în caz de necesitate absolută.
Odată cu trecerea la armata profesionistă, plătită și întreținută de stat, s-a renunțat la împărțirea pe vârste a militarilor.

Cum erau echipați soldații romani (membri ai legiunilor/legionari)?

În timpul mandatului lui Caius Marius (între anii 157-86 î.Hr) s-a trecut la organizarea unei armate profesioniste . Soldații romani mai erau numiți și „hoplites”, după numele scutului circular cu diametrul de 90 cm numit „hoplon”.Marius a recrutat soldați din clasele sărace ale populației, cărora le plătea solde și le asigura echipamentul militar, dar și o parte din prada de război. Au fost abolite diferențierile după vârstă.  Cu timpul au fost primiți în armată și bărbați care nu aveau cetățenia romană. La demobilizare, legionarii  primeau pământ și cetățenie romană (dacă nu o aveau). 

Tânărul recrut ce îndeplinea condițiile de admitere depunea un jurământ (sacramentum) prin care se lega de șefii său și de Roma și putea avea o carieră militată de 15, apoi 20 de ani și apoi 25 de ani. 

Militarul din legiuni avea un armament defensiv (armură, cască și scut) și un armament ofensiv (sabie, pumnal și lance) . În timpul campaniilor militare legionarul ducea cu sine bagajele (sarcinae), ce cuprindeau proviziile de hrană (în special grâu) , ustensile de preparare a hranei (un castron metalic ), broșa (fibula) ce prindea mantia și unelte de tăiere a copacilor sau de construire de drumuri (topor- securis, fierăstrău-vidi , lopată-trulla) , echipament ce putea cântări între 35 și 45 kg. Cezar a micșorat bagajul de transportat la circa 20 kg, solicitând în schimb parcurgerea unor distanțe mari foarte rapid, ceea ce i-a permis ă aleagă cel mai adesea terenul de luptă.

Mărșăluirea pe distanțe mari era obișnuită în armata romană.
La fiecare zece zile militarii efectuau câte un marș test de treizeci de kilometri cu echipamentul de campanie. Ei practicau de asemenea și alte exerciții atletice de antrenament : întreceri la alergare, sărituri, aruncarea suliței sau a unor bolovani, lupte, înot și chiar călărie.
Recrutul era antrenat de două ori pe zi în mânuirea armelor , cu un scut de răchită și o sabie de lemn. Recrutul învăța să arunce sulița lestată 

Ei purtau o armură metalică numită „lorica segmentata”, (alcătuită din benzi metalice legate între ele cu fâșii din piele) și o armură din piele groasă, prinsă cu cuie aurite , numită „lorica hamata”. Purtau și o tunică groasă de in  largă și mai lungă decât a civililor . Aveau de asemenea o cască de bronz ce acoperea capul și aproape toată fața , o spadă scurtă (gladius) purtată în teacă la stânga , un pumnal (pugio) purtat la dreapta , un scut ,(inițial rotund, apoi dreptunghiular, mare), harnașamente noi pentru cai și potcoave, unii foloseau și pinteni ,  sulițe scurte  sau o suliță lungă de 2,5m (pilum)  .
Învățau să lupte cu arme adevărate, să folosească mașini de război și manevre tactice.

Marșurile militarilor

Legionarii parcurgeau distanțe importante pentru a supraveghea frontierele imperiului. Existau două feluri de a mărșălui: cu pas scurt și cu pas lung , mai rapid, folosit în special pe drumurile amenajate. 
Ei parcurgeau etape de circa 25 km pe zi, dar ajungeau să parcurgă în marș forțat și distanțe mult mai mari. 
Se poate cita situația în care legiunile lui Crassus au străbătut 37 km fără oprire, armata lui Cezar a mărșăluit 45 km în Galia sau un alt marș, de data asta fără bagaje , pe distanța de aproximativ 74 km, parcurși în 24 de ore, cu o odihnă de trei ore. 

La sfârșitul etapei, legionarii aveau de amenajat și tabăra provizorie în care urmau să-și petreacă noaptea, era nevoie să sape și șanțuri sau să construiască palisade și să facă diferitele treburi necesare: să aducă apă, să taie lemne pentru foc și să prepare hrana.

Ei foloseau și calote de ceramică arsă (testum) pentru coacerea pâinii fără a avea nevoie de cuptor. 
În cazuri extreme , când nu era timp pentru pregătirea pâinii, militarii mestecau boabele de grâu în gură în timp ce mărșăluiau.

La începutul unui asediu, armata romană il izola pe inamic cu un zid dublat de un șanț , ca să evite contraatacurile. Apoi se construia un turn de lemn (turris) mai înalt decât împrejmuirea orașului asediat și echipat cu dispozitive balistice. Turnul era dus aproape de incinta asediată pe o terasă construită pentru asta (agger) . La asalt se foloseau catapulte, baliste, berbeci (aries) și altele. Când se pătrundea în oraș, începeau luptele corp la corp.

Când nu luptau, legionarii construiau drumuri, poduri și chiar orașe (cum a fost orașul Timgad) .
Aceste activități erau privite și ca antrenamente pentru creșterea forței fizice , pe lângă interesul economic evident.

Energia cheltuită 

Cercetători actuali au evaluat care ar fi fost cheltuiala de energie desfășurată de acei militari.

Cam așa:
-marș de 5 ore cu greutate de 20 kg- 3000kcal

-instalarea taberei cu o oră de muncă la terasament sau la tăierea de copaci- 400 kcal

- diverse alte corvezi- 250 kcal

-consumul din metabolismul bazal propriu- 1600 kcal

Se ajungea astfel la un total de 5250 kcal.

În marșul forțat de 74 km efectuat de trupele lui Cezar în 24 de ore fără bagaje, cu odihnă de 3 ore, s-ar fi consumat peste 6000 kcal. 

În timpul lucrărilor de interes colectiv, de construire de drumuri, poduri sau fortificații se estimează un consum de energie de cca 4000-5000 kcal/zi.

Ce mâncau legionarii

Alimentul de bază în lumea romană era grâul. Soldații erau aprovizionați cu grâu (uneori zdrobit sau râșnit) , carne proaspătă, sărată sau uscată, ulei de măsline, sare și vin ieftin (care era băut amestecat cu apă rezultând băutura numită posca) , În secolul I î.Hr. legionarii romani consumau cam 1000-1500 g/zi de alimente din grâu : grâu fiert , lipii, pâine sau biscuiți. 
Rația de dimineață (prandium) pentru un soldat, în perioada Republicii cuprindea 850 g de grâu, 100 g de slănină, 30g de brânză și 1/2 litru de vin (cam 3500 kcal), iar la masa de seară (cena) ar fi primit 1350 g de pâine, 900 g. de carne, 70 ml. de ulei și 1 litru de vin . 
La aceste rații se adăugau diferite suplimente conservate (cum erau fructele uscate) sau proaspete (legume, fructe sau carne) , cum au arătat resturile găsite de arheologi în tabere din Anglia sau din Germania. S-au găsit resturi a numeroase animale domestice (porc, vită, oaie, capră) dar și de animale sălbatice (mistreț, căprior, cerb, elen, urs , castor, lutră , ba chiar lup și vulpe). 
Se obișnuia ca legionarii să bea apa în care își băgaseră armele, având credința că zeul Marte le va da forță. Autosugestia avea desigur rolul ei, dar unii comentatori adaugă și ideea că fierul heminic (din sânge) era mai bine absorbit de organism , iar organismul unui legionar avea nevoi spporite de fier , dat fiind că s-a făcut observația că alergătorii de fond din zilele noastre suferă uneori de anemie feriprivă.

Armata era în general bine aprovizionată (prin servicii de intendență bine organizate), dar puteau exista și situații când hrana era insuficientă.
Iulius Caesar a scris că la asediul orașului Avaricum armata a dus lipsă de grâu și a scăpat de foamete doar cu câteva vite. Din acest motiv trupele duceau de obicei și provizii alimentare pentru câteva zile.

Apărătoarea de braț - lorica manica (manica) 

Se pare că în timpul războaielor duse de romani împotriva dacilor a fost preluată din echipamentul gladiatorilor apărătoarea pentru braț numită manica. Manica era formată din 14 plăcuțe de fier sau din bronz curbate și suprapuse (douăsprezece segmente mai înguste și două mai late la capete) prinse cu catarame și șireturi împletite din păr din coada cailor. Plăcile metalice erau purtate peste o căptușeală din piele moale.

Această apărătoare de braț, purtată pe brațul ce era mai expus în luptă (de obicei brațul drept) a fost inclusă în echipamentul militarilor romani ca protecție împotriva temutei arme a dacilor, falx , arma cu lamă curbată atestată în numeroase basoreliefuri găsite la Tropaeum Traiani de la Adamclisi , dar și pe Columna lui Traian de la Roma. 
O sculptură găsită la Alba Iulia atestă faptul că manica a fost folosită în Dacia și în secolele II-III. 
Termenul a rămas în limba română ca mânecă- parte a hainei ce acoperă brațul. 

Centura (cingulum) 
Sabia și pumnalul erau purtate inițial pe câte o centură, apoi s-a folosit o singură centură lată pentru ambele arme (cingulum militarae- cingătoare ce era împodobită cu diferite catarame, plăcuțe metalice ornamentale, ținte , dar și cu un număr de curelușe din piele - pteriges-ce formau o protecție inghinală  )

Centura era un însemn militar ce arăta calitatea de soldat a purtătorului chiar când acesta nu purta decât tunica , mantia și sandalele. 
„Omni qui militant, cincti sunt” - Servius -„Toți soldații sunt încinși (cu centura)”
Pierderea centurii era o dezonoare militară.

Ocrea (cnemide )

Erau apărători pentru gambe folosite în antichitatea greacă și apoi de către romani.
În Grecia cnemidele (knemis) erau făcute din foi de bronz formate anatomic după formele anatomice ale fiecărui combatant și acopereau gambele de la genunchi la gleznă .
În Iliada, areii erau descriși ca fiind euknemis (cu gambele protejate) 

Apărători similare erau puse și pe picioarele dinainte ale cailor 

Cei mai bogați aveau și o cămașă din zale. Fiecare soldat își purta echipamentul în spate- între lupte.
Militarul purta și o mantie de lână ornată cu broderii  și prinsă cu o fibulă. 
Soldații erau încălțați cu caligae (sandale), peste șosete (ondines) . În zonele mai friguroase soldații purtau subigares (budigăi-pantaloni scurți de lână) .

Cohorta era unitatea militară de bază, compusă din 480 de bărbați sau 6 centurii de 80 de oameni. 

După lupta lui Crassus cu parții în 53 î.Hr, romanii au preluat de la ei ideea unor catafractares-cu armament greu și a arcașilor călare. S-au adăugat o apărătoare pentru gât , pomeți la cască  și o spadă mai lungă (spata) 

Fiecare legiune avea un stindard (un vultur din argint sau din aur/aurit) și un număr.

În timpul secolului IV era noastră au intervenit schimbări majore. Legionarii au devenit comitatenses - o rezervă strategică mobilă la dispoziția împăratului . Sau limitanei- trupe ce patrulau de-a lungul frontierei, având sediul în forturi de apărare. În locul fostei garde pretoriene erau o gardă imperială numită scholae palatinae și de asemenea unități de infanterie numite auxilae palatinae. 

Sclavul devenit profesor

Sclavul căruia i s-a ridicat o statuie în Imperiul Roman

Lucius Mammius  Maximus  

Lucius Mammius Maximus din Herculaneum se născuse sclav , dar a fost eliberat și a devenit un înstărit membru al ordinului dedicat cultului împăratului - în timpul împăratului Claudius. El devenise ofițer la Colegiul Augustan din Herculaneum. Acest colegiu , ce avea ca profesori atât cetățeni născuți liberi cât și sclavi eliberați (liberți) constituia o cale de emancipare pentru liberții ambițioși care aspirau să participe la viața publică a imperiului dar care nu puteau urma „cursus honorum”- sistemul de educație rezervat membrilor familiilor nobile. 
El a construit (sau a restaurat ) piața acoperită din Herculanum și a primit cinstea de a i se ridica o statuie din bronz în vecinătatea statuilor împăratului și ale altor membri de vază ai societății romane.
Statuia sa magnifică a fost găsită în apropiere de teatrul din Herculaneum și se găsește acum la Muzeul Național Arheologic din Napoli . Statuia îl înfățișează pe libert purtând o toga amplă , somptuasă și făcând gesturi elocvente, de retor. 
Cazurile în care sclavii erau eliberați de stăpânii lor nu erau puține în Imperiul Roman. De obicei eliberarea se făcea ca recunoaștere a meritelor dovedite de aceștia în diferite domenii - sau la moartea stăpânilor lor.
Nu puțini dintre acești liberți- cum erau numiți- căpătau funcții importante în stat.

 Sclavia în Roma antică

Imaginea sclavilor folosiți doar pentru munci brute nu corespunde în totalitate condiției sclavilor din Roma antică. Sclavii erau deseori persoane educate, care exercitau meserii de înaltă calificare. Contabilii și medicii erau deseori sclavi. De multe ori ]n aceste cazuri era vorba despre sclavi de origine greacă.
Sclavii necalificați sau care fuseseră condamnați la sclavie ca pedeapsă pentru diferite delicte lucrau în ferme , în mine sau la mori.
Din punct de vedere juridic sclavii nu aveau drepturi. Ei puteau fi supuși la pedepse corporale, la exploatare sexuală (prostituatele erau deseori sclave) , la tortură sau puteau fi uciși de stăpânii lor.
Cu timpul totuși sclavii au obținut o protecție juridică și au căpătat dreptul de a face plângere împotriva stăpânilor lor.

În timpul Republicii, foarte mulți sclavi proveneau dintre prizonierii de război  Faptul că mulți sclavi erau foști soldați a facilitat revoltele armate , ultima fiind marea răscoală condusă de Spartacus.
În timpul împăratului Augustus, care instituise Pax Romana- care pusese capăt politicii de cucerire de noi teritorii, nu au mai fost luați noi prizonieri. Au fost puse în schimb  restricții asupra eliberării sclavilor și au fost urmăriți cei care fugeau.
Au apărut de asemenea numeroase cazuri în care cetățeni săraci își vindeau copiii ca sclavi în perioadele de dificultate. Iar copiii născuți de sclave erau și ei sclavi.

De asemenea pierderea libertății putea fi decisă de judecători ca pedeapsă pentru delicte grave cum erau dezertarea sau nerambursarea datoriilor.
Până ăn secolul III î. Hr. un cetățean roman putea deveni sclav pentru datorii. (nexum) . Practica a fost abolită căci provoca nemulțumirea plebei. 

Nexum era o formă de garanție între debitor și cel care primea creditul. Dreptul roman a reglementat asta la redactarea Legii celor 12 Table (Duodecim Tabularum/ Duodecim Tabulae). Prin nexum, cel ce primea împrumutul dădea ca garanție a returnării banilor aservirea propriei sale persoane (sau aservirea unui membru al familiei) până la plata datoriei. Plata datoriei era oficializată în fața magistraților orașului (solutio par aes et libram) . Nexum a fost abolit la jumătatea secolului IV î.Hr. 

Campaniile militare furnizau un mare număr de prizonieri de război ce deveneau sclavi. Uneori o întreagă populație a unui oraș era luată în sclavie- cum a fost cazul la distrugerea Carthaginei în anul 146 î.Hr. (Desigur a rămas în Africa populația care trăia în afara zidurilor orașului și care a putut fugi ). 

O altă sursă de sclavi era pirateria. Pirații luau ostateci pe care îi vindeau apoi în portul din Delos (sau îi eliberau contra unor mari sume de bani plătite ca răscumpărare- cum au făcut și în celebrul caz în care îl prinseseră pe Caius Iulius Caesar). 

Roma a adoptat în anul 67 î.Hr. lex Gabinia, legea prin care generalului Pompei i s-a  dat puterea militară de a acționa în toată Mediterana pentru stârpirea piraților, care ajunseseră să aibă circa 1000 de vase. Pompei a stârpit practic pirații ucigându-le șefii prin decapitare sau crucificare. 

 

Dominația stăpânilor asupra sclavilor era oarecum similară cu dominația soțului asupra soției sale (în dreptul roman).

Condiția reală a sclavilor varia de fapt foarte mult. Dacă sclavii care munceau în agricultură sau în mine erau tratați foarte rău, cei care serveau în casă erau favorizați și deseori eliberați după un număr de ani de serviciu. În toate cazurile însă, pedepsirea nedreaptă a sclavului era considerată o infracțiune.
În casele mari ale aristocraților bogați, sarcinile îndeplinite de scavi erau numeroase și variate, distingându-se îndeletniciri „nobile” (magister) : de secretar, contabil, pedagog , sau îndeletniciri menajere minore (minister). Numeroși sclavi greci funcționau ca perceptori .
Existau și sclavi ce aparțineau statului (servus publicus) și care îndeplineau sarcini de interes general pentru serviciile municipale. 

Existau și sisteme de stimulare pentru sclavi, prin intermediul sistemului de peculium. 

Veniturile realizate de sclav din desfășurarea unei activități , de obicei artizanale sau comerciale, puteau fi economisite de sclav pentru a-și răscumpăra eventual libertatea. Venitul aparținea de drept stăpânului, dar acesta îi lăsa sclavului o cotă-parte sau întreg câștigul , dacă dorea. 

Cum sclavul era o marfă cu valoare destul de ridicată, stăpânul avea interesul de a-și întreține sclavii în bune condiții. Stăpânii aveau obligația de a asigura sclavilor hrana, îmbrăcămintea și locuința necesare. 

Prețul unui sclav varia în funcție de numeroși factori, dar poate fi considerat în jur de 2000 de sesterți. Întreținerea unui sclav costa cam 300 de sesterți pe an. 

Către secolul I î.Hr stăpânii au pierdut dreptul de viață și de moarte asupra sclavilor. Tratamentele rele au fost interzise și condamnate dur. Era interzisă de asemenea vânzarea sclavilor bătrâni , care nu mai puteau munci. Stăpânii erau obligați să aibă grijă de ei în continuare. Chiar și situația sclavilor ce lucrau în agricultură s-a ameliorat. Nu au mai existat revolte ale sclavilor. 

A apărut o nouă categorie de sclavi, cei imperiali. Ei erau proprietatea împăratului , munceau pe domeniile sale și serveau în palatele acestuia, unii îndeplinind și sarcini în administrația Statului, cel mai adesea ca liberți. 
Pe proprietățile agricole încep să muncească cei numiți coloni. Ei erau oameni liberi dar legați de pământ, pe care îl lucrau și unde plăteau dările impuse. (cum erau mai târziu șerbii / iobagii de la noi) În regiunile marginale ale imperiului , de pildă în Galia apăreau bagaudae  sau bacaudae, mișcări de revoltă locală asemănătoare cu haiducia din Țările Române (mai târziu). 
În secolul IV Imperiul Romann a devenit creștin. 
Căderea Imperiului Roman de Apus a dus la regresarea sclaviei și la apariția servituții medievale. 

Eliberarea din sclavie

Sclavii puteau fi eliberați de stăpânii lor, caz în care erau numiți libertus, sau libertinus. În această situație el nu se bucura încă de toate drepturile unui om liber: de calitatea de cetățean. Copiii săi în schimb urmau să beneficieze de toate drepturile.
Un sclav putea fi eliberat și prin decizie judecătorească, dacă se dovedea că era maltratat de stăpânul său.
Uneori, stăpânii lăsau înainte de a muri documente de eliberare pentru unii dintre sclavi sau pentru toți sclavii. Sau puteau elibera în timpul vieții unul sau mai mulți scavi de care erau foarte mulțumiți.  Această practică fiind răspândită, cam o treime dintre sclavi erau până la urmă eliberați. 

Fiul unui sclav a fost pus de Caesar în fruntea a trei legiuni

 În anul 47 î.Hr., Caius Iulius Caesar l-a lăsat ca locțiitor al său în Egipt pe Gaius Iulius Rufio, fiul unuia dintre sclavii săi eliberați .
(Sclavii eliberați purtau numele stăpânului, deci în acest caz sclavul Rufio luase numele și prenumele Gaius Iulius)
Rufio a fost numit la comanda  celor trei legiuni lăsate de Caesar  la Alexandria  pentru a apăra tronul reginei Cleopatra.  

Suetoniu insinua (dând crezare zvonurilor răutăcioase lansate pe seama lui Caesar) că Rufio ar fi avut legături sexuale cu Caesar- și din acest motiv ar fi fost promovat la o responsabilitate înaltă, deși avea o origine umilă. Dar nu pare plauzibil ca Iulius Caesar, care era în plină petrecere amoroasă cu tânăra și seducătoarea  Cleopatra, să fi avut gânduri amoroase legate de soldatul Rufio. 😅

Sau-  presupunând ar fi fost așa- nu l-ar fi lăsat în Egipt (fie și la comanda legiunilor) ci l-ar fi luat cu el în campania militară din regiunea Pontului și apoi în campaniile următoare. Prin urmare insinuarea pare să fie doar ecoul bârfelor propagate cu mult avânt de adversarii politici ai lui Caesar, care căutau să micșoreze prestigiul imens de care se bucura Caesar în ochii armatelor sale. Și de asemenea ecoul nemulțumirii patricienilor la vestea că fiul unui libert a fost pus în funcție înaltă la care în mod tradițional aveau acces doar romanii cu rang senatorial..

Vila lui Gaius Iulius Rufio

(În timpul cercetărilor arheologice de pe Via Flaminia a fost găsită o vilă romană din perioada secolului I î.Hr , ce a aparținut lui Gaius Iulius Rufio. Istoricii consideră că vila a aparținut acelui sclavului eliberat  al lui Caesar și ulterior fiului său- după cum atestă inscripția: Gaio Iulio Rufioni /Nobilis L(ibertus) Posuit. (Nobilul libert Gaius Iulius Rufionis a pus/clădit) .

Cercetările au arătat că vila a fost construită în două etape , fiind inițial mai modestă și ulterior fiind extinsă și împodobită cu fresce și mozaicuri.

Cum inscripția găsită arată clar că libertul Rufio construise inițial casa, se poate deduce că fiul său, care primise din partea lui Caesar însărcinarea de mare răspundere de a comanda legiunile romane lăsate în Egipt, făcuse ulterior extinderile și modernizările constatate de arheologi .

Putem observa că sclavul eliberat de Caesar avea o situație materială foarte bună, încât își putuse construi o casă mare pe Via Flaminia. 

Vila era foarte mare, un complex construit de  9000 m2, împodobită cu mozaicuri. 

Camerele aveau instalații de încălzire.  Pereții erau făcuțidin chirpici (pământ bătut și lemn), dar resturile lor au rezistat peste 2000 de ani (ruinațe, dar încă pe locurile lor) .Complexul a fost construit în ultima decadă a secolului I î.Hr, ca vila unui sclav ,cu ziduri din pământ și cadre din lemn.  A fost puternic remodelată în a doua jumătate în a doua jumătate a secolului I și a fost abandonată la începutul secolului II d.Hr. În perioada de amenajare s-a construit probabil atriumul, au fost făcute pardoseli din mozaic . Noile ziduri erau cu soclu din piatră roz finisate iar pereții (ce par a fi fost și din piatră sau cărămidă) erau mai înalți,  erau tencuiți și vopsiți la exterior în roșu. Unele resturi de pereți arată că aceștia erau împodobiți cu fresce . Au fost găsite și resturile unor instalații de încălzire interioară .

 (Clădirile din pământ bătut erau numite casedde, spre deosebire de casele din piatră sau din cărămizi arse ce se numeau casini) 

Toate dovedeau că familia lui Rufio ajunsese la mare bunăstare materială. 

Existau în acelaș timp și sclavii ce trăiau în condiții modeste, îndeplinind diferite munci în gospodăria stăpânilor și sperând la eliberare după un număr de ani.

În apropiere de Pompei au fost escavate -la Civita Giuliana- rămășițele unei vile ce avea în anexe un grajd (unde au fost găsite rămășițele a trei cai) , un portic în care era un car de ceremonie (ce e acum în curs de restaurare) și trei încăperi anexe. În una dintre aceste încăperi (de cca 16 m2) s-a constatat că dormea o familie de sclavi, căci au fost găsite două paturi pentru adulți și unul pentru un copil. Paturile erau făcute din scânduri de lemn și frânghii, astfel că lungimea lor era ajustabilă în funcție de înălțimea celui ce dormea în el. Doar la unul dintre paturi s-a găsit o saltea. Probabil erau sclavii care aveau grijă de cai . Ei trăiau în condiții modeste, își țineau lucrurile în niște dulapuri mici și în amfore . În cameră era și un „vas de noapte” din ceramică. Nu au fost găsite urme de încuietori, grilaje sau lanțuri. 

Încăperea e considerată a furniza informații importante despre viața sclavilor din Imperiul Roman. Nu s-a stabilit care era destinația celorlalte două încăperi adiacente: poate acolo mâncau sclavii, sau efectuau diferitele munci de întreținere a harnașamentelor , poate era depozitat și fân pentru cai. Mâncarea pentru sclavi era pregătită desigur în altă aripă a casei. 

Rămășițele vilei au fost deteriorate de excavații ilegale făcute de căutătorii de comori. 
La scheletul găsit intact al unuia dintre cai au fost găsite zăbala și frâul din fier, precum și elementele decorative din bronz ale căpăstrului.

Pentru extinderea cercetărilor la această vilă a fost demolat drumul care fusese construit peste zona rezidențială a vilei, aflată la nord de zona de anexe ce conține grajdul.
Între cele două zone ale vilei a fost găsită o încăpere destinată cultului religios (sacellum), cu plafon boltit.  
Au fost decopertate și pardoselile etajului superior al zonei pentru servitori .
Sacellum era o sală acoperită cu acoperiș într-o singură pantă . Peretele exterior, tencuit și vopsit în alb, prezintă o poartă mare , deasupra căreia era un timpan ornat cu un basorelief. În fața porții era o rampă de acces pe care s-au găsit urme de roți, indicând folosirea probabilă a unui car de ceremonie utilizat în ritualuri. (Ne putem gândi că era vorba despre carul de ceremonie care a fost găsit în anexele decopertate deja și care conțineau și grajdul, precum și încăperea sclavilor grăjdari.) 
În interior exista o decorație murală cu 12 panouri cu fond roșu și o draperie galbenă. Pe mijlocul zidului din spate era un podium din lemn pe care fusese probabil o statuie. Aproape de ziduri era și o platformă continuă din lemn decorată cu stucatură colorată , ce poartă urmele unei utilizări frecvente. 

Cum unele documente din epocă menționează existența unui mic templu dedicat lui Hercule și ornamente ce ilustrea cele 12 munci ale acelui erou mitologic, se poate concluziona că jefuitorii de relicve arheologice au furat statuia și 12 basoreliefuri sau statuete  ce ar fi existat în acea încăpere.
Se vor continua cercetările în partea nordică a ruineor găsite până acum, dar asta se va putea face doar după demolarea construcțiilor aflate acum în partea de nord a incintei antice, dincolo de drumul ce a fost deja demolat) 

Carul roman găsit în stare de conservare destul de bună , este primul de acest fel găsit din antichitatea romană. Era bogat ornamentat cu ornamente de bronz și de argint.
Carul a fost restaurat, părțile lipsă fiind sugerate cu elemente de plexiglas. Carul a fost expus în cadrul unei expoziții , în anul 2023. Au fost găsite și componentele de fier , dar și decorații din bronz și argint cu basoreliefuri cu subiecte erotice.  Părțile din lemn ale carului au fost mineralizate și impregnate cu elemente organice, sugerându-se că acel car a fost împodobit cu ghirlande de flori sau de frunze. Era un pilentium, adică un vehicul folosit în lumea romană pentru ceremonii- de pildă pentru aducerea unei mirese la noua ei casă.
În acest caz însă , dată fiind vecinătatea spațilui destinat cultului lui Hercules, e posibil ca el să fi servit la transportarea statuii acestui semizeu mitologic, în timpul unor manifestări religioase festive. 
Un car asemănător a fost găsit în Grecia, într-un , într-un mormânt tracic.

Meda, printesa getă

 Meda, fiica regelui get Cothelas (cunoscut și ca: Gudila/Gothila) 

Cam în anul 341 î.Hr, Meda s-a căsătorit cu regele Filip al II-lea al Macedoniei.

Se știe acum că tatăl ei, Cothelas stăpânea asupra geților din apropiere de Marea Neagră, ce locuiau pe ambele maluri ale Dunării  , stăpânind și importantul port Odessos .(Actualmente Varna, să nu confundăm cu portul actual Odesa).
Geții erau o ramură a tracilor (înrudiți cu dacii) și intraseră în conflict cu macedonenii, pacea fiind pecetluită prin căsătoria prințesei Meda cu regele Filip al II-lea al Macedoniei și prin plata unui tribut mcedonenilor..

Conform istoricului N.G.L.Hammond, după asasinarea lui Filip (în 336 î.Hr) Meda s-a sinucis, dorind să-și urmeze soțul în imperiul lui Hades. Au fost înmormântați în același Mare Tumul din Vergina în camere separate. Trupurile fuseseră incinerate și depuse în casete numite larnax, dar prințesa a rămas celebră pentru prețioasa coroană de aur lucrată în formă de crenguțe de  mirt (plantă considerată sacră , dedicată zeiței Afrodita, simbol al dragostei)
Semnificativ e simbolul „nodului lui Herakles”, care a fost plasat în centrul coroanei. 
Coroana e alcătuită din 112 flori și 80 de frunze din foiță de aur  și din tuburi fine din aur ce reprezintă tulpinile și vrejurile plantei. Mici pietre ornamentale din sticlă albastră ornamentau coroana delicată. 
Întreaga coroană simbolizează dragostea și unirea pe veci a cuplului. 

Nodul lui Herakles

În Grecia Antică acest nod era un simbol al nunții și era folosit de asemenea ca amuletă de protecție. 

Reconstituire imaginară

Joan Francesc Oliveras Pallerois și-a imaginat-o pe Meda din Odessos (mama vitregă a lui Alexandru cel Mare) ca purtând o armură din solzi (așa cum este armura găsită în alt tumul din Bulgaria) , cu un coif de aur ca cel din mormântul regelui odrisian Seuthes III. ) . Autorul și-a imaginat că Meda purta și tatuaje (ce au fost consemnate de Herodot ca fiind un semn de statut). Autorul a dotat-o pe prințesă și cu un topor dublu și cu un pumnal tracic . Nu știm însă dacă prințesa avea o fire războinică 😀

Regele Gothila

De unde până unde numele regelui get ajunsese să fie cunoscut ca „Gothila”? Pentru că Jordanes (istoric de limbă latină din secolul VI) a „încurcat puțin numele”. Probabil citind la rândul său surse istorice mai vechi , copiate după altele și mai vechi, unele denumiri au fost transcrise greșit.
În acest mod simplu, Jordanes i-a confundat pe goți cu geții și cu sciții! 
Așa încât el a scris în anul 551 o lucrare intitulată „De origine actibusque Getarum ” sau „Getica” ce a fost tradusă ca „Istoria goților”!

În lucrarea respectivă goții ar proveni din Scandinavia , de unde ar fi migrat pe teritoriul actual al Poloniei . Dar ...acest popor îl venera pe Zalmoxis , de unde se vede că de fapt e vorba despre geți. 

(Cum de altfel se și intitulează lucrarea în limba latină, traducerea corectă fiind „Despre originea și faptele Geților”, - Getica, deh!

Jordanes povestește apoi că acel popor a prădat cetatea Troia / Ilion, după ce se războiseră și cu Agamemnon.  (Or de fapt traco-geții se implicaseră în războiul troian , așa cum a scris Homer) .

Desigur aceste evenimente foarte îndepărtate au fost descrise cu oarecare aproximație.
Evenimentele mai apropiate de perioada scrierii lucrării au fost relatate cu mai multă exactitate..
Se scrie că goții s-au luptat cu armatele romane în secolul III, ei fiind înfrânți de generalul bizantin Flavius Belisarios.

Generalul Belisarios reprezentat în mozaicul din Ravenna alături de împăratul Iustinian. 

Remarcăm motivul ornamental de pe cămașa generalului născut în Tracia. 

Generalul se născuse în anul 500 în zona de graniță dintre Iliria și Tracia, pe teritoriul de azi al Macedoniei. El e considerat ultimul mare general roman , dat fiind că a întreprins campanii victorioase pentru susținerea domniei împăratului Iustinian dar și pentru apărarea Romei , ce era amenințată de goți. El a condus campania militară a armatei bizantine împotriva ostrogoților, care reușiseră să ocupe Italia. 

În anul 535 armata bizantină a cucerit mai întâi Sicilia, apoi restul teritoriilor din Italia, ducând lupte grele pentru Roma. În 540 ostrogoții erau învinși , însă după plecarea generalului Belisarius luptele au fost reluate și au continuat până în 552, când imperiul bizantin a avut o victorie decisivă asupra ostrogoților, eliberând teritoriile primordiale ale statului roman. Italia era însă devastată de războaie, aristocrația romană dispăruse și Roma era în ruine. În 560 a urmat invazia Lombarzilor.. 

Bran

 De unde vine numele castelului Bran

Scurt istoric

Există documentul emis în 1377 de regele Ludovic I al Ungariei prin care li se confirma comunității sașilor din Brașov (totaque communitas Saxorum sedis Brassouiensis) dreptul de a ridica, pe cheltuiala și cu meșterii lor, o nouă cetate de piatră la Bran , după cum le fusese promis (promiserunt novum castrum in lapide Tydrici edificare) . Exista și promisiunea că vama va fi mutată de la Rucăr la Bran. 

Observăm că documentul e scris în limba latină și se folosește termenul de „castru” pentru cetate. 

Reiese că cetatea de piatră fusese precedată de o altă fortificație, mai veche. 
Această primă cetate fusese ridicată între anii 1211-1225 de cavalerii teutoni conduși de magistrul Theodorikus.

Cetatea a fost folosită ca bază de incursiuni împotriva Țării Românești, dar a fost apoi dăruită de Sigismund de Luxemburg lui Mircea cel Bătrân- în 1407. Din 1419 cetatea a fost iar a sașilor brașoveni, până când în 1427 regalitatea ungară a luat-o în proprietate, a efectuat lucrări de extindere apoi a închiriat-o către ...Scaunul Brașovului (în 1498). 

În 1920 , Brașovul a dăruit castelul reginei Maria , care l-a lăsat moștenire fiicei sale Ileana, căsătorită cu arhiducele Anton, membru al fostei familii imperiale de Habsburg. 
După 1948 castelul a fost naționalizat și a intrat în proprietatea statului român, devenind muzeu . A fost restaurat între anii 1987-1993, păstrându-și destinația de muzeu.

În 2006 castelul a fost retrocedat familiei de Habsburg. Actualul proprietar, Dominic de Habsburg a redeschis castelul pentru public în 2009, în timp ce colecțiile medievale ce aparțineau statului român au fost mutate la Vama Medievală-în sat.

Denumirea

Aflăm că în limba germană, Branul e numit  Törzburg. Adică cetatea tribului (satului).

 
Dar „Bran”? 

Un nume asemănător , dar de pe alte meleaguri era al căpeteniei galilor, Brennus. El ar fi provenit dintre Senoni- un trib de gali  care ar fi migrat din Galia în peninsula Italică către anul 400 î.Hr. Ei au asediat în Toscana orașul etrusc Clusium (actualul Chiusi) și după ce ar fi înfrânt armata romană ar fi atacat apoi chiar Roma. Senatorii romani adunați în Curia au fost masacrați, galii au prădat orașul și au încercat să atace și colina Capitoliului, unde se refugiase populația , care a fost avertizată de strigătele gâștelor (crescute în templul lui Jupiter) , și a reușit să se apere . Romanii au fost siliți să plătească tribut galilor. 

Istoricii moderni au observat asemănarea numelui căpeteniei Brennus ce a atacat Roma în anii 400 î.Hr. cu numele căpeteniei celților Brennos, care a făcut o incursiune cu trupele sale de celți în Tracia și Macedonia,  prin anii 280-279,î.Hr.  

 Astfel că specialiștii încep să considere că că numele Brennos /Brennus ar proveni din cuvântul brano, care însemna corb în limba celtică. În limba veche celtică continentală (galeză) , branos însemna corb. 

Denumirea se regăsește în etnonime și toponime ca:
Brannovici (un trib din Galia celtică. Denumire regăsită în „De Bello Gallico” de Caesar sub forma: Aulercis Brannoulcibus ) Se regăsesc cuvintele branno- corb , vico-luptă, Deci Brannovici ar fi „învingători cu corbul”

Brandobrici (alt trib de celți, din zona actualului Narbonne) , Delamarre a propus să se descompună numele în „brando-bricco”- „corbii pătați” , brando/branno însemnând corbi

Branodunum (oraș briton , actualul Brancaster din Marea Britanie)

Branderix- divinitate celtică al cărei nume ar proveni din „branno-rix”- „regele corbilor”.

În limba irlandeză veche se regăsește cuvântul bran, cu sensul de corb.
Același înțeles îl avea cuvântul bran în limbile galică și bretonă. În aceste limbi, bran însemna de asemenea și șef, conducător de armată. 

În mitologia britonică, mai alez galeză, în Mabinogion se regăsește un erou ce poartă numele Bran le Beni, asociat cu simbolul corbului. 

http://www.encyclopedie.arbre-celtique.com/encyclopedie.php

Exemplele sunt mult mai numeroase și atestă prezența numelui Bran în limba celților. 

Dacii au coexistat cu celții în antichitate

Arheologul Ion Motzoi-Chicideanu afirmă că elementele arheologice găsite în munții Orăștiei îi arată pe daci apropiați de populațiile atestate arheologic nu doar în Transilvania, ci și în Europa Centrală : de celți! 
Se presupune că triburile de celți, populație indo-europeană vorbitori ai unei limbi kentum , blonzi, roșcați, înalți și cu pielea albă , despre care a amintit Hecateu din Milet , au migrat de-a lungul întregii Europe, dinspre est spre vest, începând din secolul VI î.Hr. Pe parcursul câtorva secole ei  au înființat așezări în actuala Cehie, Slovacia, sudul Germaniei, Elveția, Franța, Belgia și Insulele Britanice, unde au dezvoltat o cultură aparte. Ei au ajuns și pe teritoriul de azi al României, în secolul IV î.Hr. coexistând cu dacii în Transilvania și Banat, față de care s-au impus prin agresivitatea militară.  Într-un mormânt celtic găsit la noi, aproape de Carei, a fost descoperit un coif de fier împodobit cu un corb din bronz! Pasărea are aripile desfăcute și articulate, astfel că ele se mișcau când cel care purta coiful făcea mișcări bruște, în timpul luptelor. Era un semn ce simboliza probabil protecția din partea divinității protectoare, dar în acelaș timo o metodă de a distrage atenția adversarului în momentele decisive ale luptelor. Coiful celtic de la Ciumești atestă prezența celților pe teritoriul țării noastre . Numeroase alte dovezi arheologice arată că dacii au conviețuit cu celții, preluând unii de la alții diferite tehnici de prelucrare a metalelor sau de olărit, dar și - probabil- croieli de îmbrăcăminte.
Gacii maramureșeni ar avea legătură cu pantalonii largi ai celților. 

În secolul I î.Hr. Burebista, marea căpetenie a dacilor a unit triburile de daci și a pornit război împotriva triburilor străine care se înstăpâniseră prin partea locului - după cum a scris Strabon.

PRIN URMARE:

Vedem persistența simbolului corbului în cultura celtică și avem dovezi că celții au conviețuit o perioadă cu dacii și au existat influiențe reciproce.
Am aflat că în limba celtică, bran/branno înseamnă corb.

Nu ar fi de mirare ca denumirea localității Bran și a castelului Bran de la noi să provină din limba celtică .

Ar însemna: Cetatea Corbului.