Caesar a cucerit adeziunea legiunilor cu un cuvânt
În anul 47 î. Chr, Julius Caesar a trecut printr-o mare cumpănă.
Cu un an în urmă îl învinsese pe Pompei la Pharsala , iar acesta fusese asasinat în Egipt la ordinul lui Ptolemeu XIII. Caesar tranșase războiul civil din Egipt în favoarea Cleopatrei, apoi plecase să lupte contra lui Pharnacius, regele Pontului, aliatul lui Pompei, care pornise un război contra Armeniei și Cappadociei și înfrânsese trupele romane aflate în zonă. Pharnacius ocupase și cetatea Amisus, aliată a Romei , unde dăduse dispoziția ca toți băieții prinși să fie castrați și toți locuitorii să fie vânduți ca sclavi. Viteza cu care Cezar a ajuns cu armata la la fața locului i-a adus o victorie atât de rapidă, (la Zela) încât Cezar a descris-o într-o scrisoare cu faimoasa frază: « Veni, vidi, vici » (Am venit, am văzut, am învins).
Dar partizanii lui Pompei acționau în continuare contra lui Caesar. Partidul Optimaților adunase 14 legiuni ce luptaseră în Africa pentru a-l zdrobi pe Caesar, ale cărui forțe erau în inferioritate numerică.
Patru dintre cele mai bune legiuni de veterani , a șaptea, a noua, a zecea și a douăsprezecea erau campate aproape de Roma, sub comanda lui Marcus Antonius.
Aceste legiuni erau însă nemulțumite de întârzierea plății soldelor și a lăsării lor la vatră. Antonius a pierdut controlul și legionarii au început să prade fermele învecinate.
Caesar a sosit de urgență acolo, însă nu avea suficienți bani să plătească soldele restante și nici nu dorea să-i lase la vatră tocmai acum, când avea nevoie de sprijin armat.
Cele patru legiuni au fost adunate la sud de Roma, căci Caesar urma să le vorbească. Urcat pe o estradă improvizată, Caesar a întrebat sec ce dorință aveau, de se revoltaseră în inima Republicii.
Soldaților le-a fost rușine să ceară bani de la comandantul lor adorat. Ei au cerut însă să fie lăsați la vatră.
Caesar le-a spus un singur cuvânt: « Quirites » (cetățeni) .
Cu un cuvânt, Caesar le-a indicat că ei deja, ca urmare a insubordonării lor, nu mai erau soldați, ci simpli cetățeni. A adăugat că ei vor fi efectiv lăsați la vatră imediat. A adăugat că le promisese bani și că le va da acele sume din prada luată de Optimați , după ce va câștiga victoria cu ajutorul altor legiuni.
Veteranii nu au vrut asta. Erau mândri să lupte sub comanda lui Caesar.
Era vorba de Legiunea VIII, care mărșăluise cu Caesar în Galia, de Legio IX Hispanica, Legio X Equestris (di Caesare/ Veneria) , legiuni formate din veterani care luptaseră de 15 ani sub comanda lui Caesar.
Legionarii au urcat pe estradă cerând iertare și solicitând să lupte cu el în campania ce urma în nordul Africii.
Caesar nu a primit imediat, dar a acceptat în cele din urmă.
Cela patru legiuni au luptat sub comanda lui în Africa , fiind obținută victoria decisivă de la Thapsus împotriva Optimaților.
Dragostea pe care i-o purtau soldații învinsese.
Cum erau echipați soldații romani (membri ai legiunilor/legionari)?
La început armata romană era o miliție formată din cetățenii cu stare materială mai bună, care serveau sub arme fără a fi plătiți- în caz de necesitate.
în timpul lui Servillius Tullius (578-535 î.Hr) cetățenii fuseseră împărțiți în clase în funție de starea materială ,și în funcție de ea erau obligați să-și procure echipamentul militar pe cheltuiala proprie.
fiecare legiune număra 4200 de pedestrași și 300 de călăreți.
Primul grup de atac era format din cei mai tineri -până la 20 de ani. (hastati). Al doilea rând era format din cei între 20 și 30 de ani (principes ) - cam 1200 de persoane. În spate erau triarii, cei trecuți de 30 de ani (cam 600) și care intrau în luptă doar în caz de necesitate absolută.
În timpul mandatului lui Caius Marius (între anii 157-86 î.Hr) s-a trecut la organizarea unei armate profesioniste . Soldații romani mai erau numiți și „hoplites”, după numele scutului circular cu diametrul de 90 cm numit „hoplon”.Marius a recrutat soldați din clasele sărace ale populației, cărora le plătea solde și le asigura echipamentul militar, dar și o parte din prada de război. Au fost abolite diferențierile după vârstă. Băieții se puteau înrola de la 13 ani- ca învățăcei- și puteau servi 36 de ani. La demobilizare primeau pământ și cetățenie romană (dacă nu o aveau).
Ei purtau o armură metalică numită „lorica segmentata”, (alcătuită din benzi metalice legate între ele cu fâșii din piele) și o armură din piele groasă, prinsă cu cuie aurite , numită „lorica hamata”. Purtau și o tunică groasă de in largă și mai lungă decât a civililor . Aveau de asemenea o cască de bronz ce acoperea capul și aproape toată fața , o spadă scurtă (gladius) purtată în teacă la stânga , un pumnal (pugio) purtat la dreapta , un scut ,(inițial rotund, apoi dreptunghiular, mare), harnașamente noi pentru cai și potcoave, unii foloseau și pinteni , sulițe scurte sau o suliță lungă de 2,5m (pilum) .
Sabia și pumnalul erau purtate inițial pe câte o centură, apoi s-a folosit o singură centură lată pentru ambele arme (cingulum militarae- cingătoare ce era împodobită cu diferite catarame, plăcuțe metalice ornamentale, ținte , dar și cu un număr de curelușe din piele - pteriges-ce formau o protecție inghinală )
Centura era un însemn militar ce arăta calitatea de soldat a purtătorului chiar când acesta nu purta decât tunica , mantia și sandalele.
„Omni qui militant, cincti sunt” - Servius -„Toți soldații sunt încinși (cu centura)”
Pierderea centurii era o dezonoare militară.
Cei mai bogați aveau și o cămașă din zale. Fiecare soldat își purta echipamentul în spate- între lupte.
Militarul purta și o mantie de lână ornată cu broderii și prinsă cu o fibulă.
Soldații erau încălțați cu caligae (sandale), peste șosete (ondines) . În zonele mai friguroase soldații purtau subigares (budigăi-pantaloni scurți de lână)
Cohorta era unitatea militară de bază, compusă din 480 de bărbați sau 6 centurii de 80 de oameni.
După lupta lui Crassus cu parții în 53 î.Hr, romanii au preluat de la ei ideea unor catafractares-cu armament greu și a arcașilor călare. S-au adăugat o apărătoare pentru gât , pomeți la cască și o spadă mai lungă (spata)
Fiecare legiune avea un stindard (un vultur din argint sau din aur/aurit) și un număr.
Caesar în Africa
Cezar a ajuns în Africa la sfârșitul anului 47 î.Chr cu numai 3000 de pedestrași și 150 de călăreți, (neavând suficiente nave pentru transport) pentru a înfrunta forțele pompeiene ce se bizuiau pe 10 legiuni și 15000 de călăreți , precum și pe sprijinul regelui Juma I al Numidiei.
În această situație Cezar l-a atras de partea lui pe regele Bocchus din Mauritania , care l-a atacat pe Juba și l-a determinat să-i abandoneze pe pompeieni. Între timp pompeienii (
Optimates) reuniseră opt legiuni romane, o importantă infanterie ușoară și 20000 de călăreți , pe lîngă armata regelui Juba cu 60 de elefanți .
În timpul iernii Cezar și-a întărit trupele primind numeroșii fugari din tabăra adversă (două legiuni) și s-a mulțumit să-i hărțuiască pe adversari, până la sosirea restului trupelor sale, din Sicilia. A obținut o victorie decisivă la Thapsus, apoi a mărșăluit spre Utica. S-au confruntat acolo : armata lui Cezar: 10 legiuni cu 50000 de soldați și 5000 de călăreți , contra armatei Optimates, cu 72000 de soldați, 14500 de călăreți și 60 de elefanți ). Pierderi: 1000 de morți în tabăra lui Cezar, 10000 de morți din tabăra adversă.
În timpul bătăliei Cezar a speriat elefanții punând să se sune din trompete enorme. După bătălie el a prins elefanții încercând să-i folosească la rândul său în lupte, dar cum a constatat că nu se putea, i-a eliberat.
Cei doi comandanți pompeieni s-au sinucis ulterior pe rând, ceea ce l-a șocat pe Cesar.
Măsuri în favoarea săracilor
Caesar , rămas singur conducător al Romei, a început să adopte legi pentru ușurarea situației plebei, a sărăcimii din Italia.
O lege ce instituia un moratoriu pentru chiriile mai mici de 2000 de sesterți la Roma și mai mici de 500 de sesterți în restul Italiei.
Alte două legi au scăzut dobânzile pentru datornici , iar în anul 47 cei cu datorii mici ce fuseseră închiși pentru neplata lor au fost eliberați. Dar cei cu datorii mari au fost obligați să le plătească.
Prin altă lege, săracii au putut cumpăra grâu la preț scăzut.
Altă lege prevedea alocații pentru familiile numeroase .
Toți cetățenii urmau să primească circa 75 de dinari - ce s-au plătit în anul 46.
Au fost oferite poporului de asemenea spectacole, jocuri și banchete (la care participau câte 260000 de cetățeni odată!).
Legionarii au primit câte 8000 de dinari, adică aproximativ 20 de salarii. O cheltuială de 24000 de sesterți.
În plus au fost împroprietăriți peste 80 000 de oameni .A distribuit pământ în Campania la 20 000 de familii cu trei sau mai mulți copii, dorind să încurajeze mărirea natalității. A folosit pentru această împroprietărire unele terenuri ce fuseseră consacrate zeilor, dar mai ales terenuri aflate în proprietatea statului.
Cum aceste măsuri nu păreau a fi suficiente, Caesar a propus și o lege prin care femeilor care până la vârsta de 45 de ani nu erau căsătorite ori n-aveau copii să li se interzică dreptul de a fi purtate în lectică sau de a purta bijuterii. (Augustus avea să aplice ulterior legea privitoare la căsătorie , stabilind totodată și noi obligații fiscale pentru celibatari și avantaje pentru cei căsătoriți).
Promovarea oamenilor cu origini modeste
Suetoniu îi reproșa în lucrarea sa „Viețile celor 12 Cezari” că a promovat în funcții înalte oameni ale căror origini nu i-ar fi îndreptățit să aspire la aceasta. Dar ceea ce în ochii unui roman care a trăit la începutul mileniului părea un defect, în ochii noștri pare mai degrabă o mare calitate, aceea de a aprecia și a promova oamenii după calitățile lor și nu după originea sau averea acestora. Astfel el a făcut să intre în senat oameni cărora el le dăduse dreptul de reședință în oraș și chiar câțiva gali „pe jumătate barbari”- cum spunea istoricul.
A dat responsabilitatea de administrare a banilor și a veniturilor publice unor sclavi din casa sa.
A încredințat comanda a trei legiuni lăsate de el la Alexandria lui Rufio (Gaius Iulius Rufio) , fiul unuia dintre sclavii săi eliberați .(În anul 47 î.Hr.). Legiunile fuseseră lăsate în Egipt pentru a apăra tronul reginei Cleopatra.
(În timpul cercetărilor arheologice de pe Via Flaminia a fost găsită o vilă romană din perioada împăratului Augustus , ce a aparținut lui Gaius Iulius Rufio. Istoricii consideră că vila a aparținut acelui ofițer al lui Caesar sau- poate fiului său). Suetoniu insinua (dând crezare zvonurilor răutăcioase lansate pe seama lui Caesar) că Rufio ar fi avut legături sexuale cu Caesar- și din acest motiv ar fi fost promovat la o responsabilitate înaltă, deși avea o origine umilă. Din păcate nu mi se pare plauzibil ca Iulius Caesar, care era în plină petrecere amoroasă cu tânăra Cleopatra, să aibă gânduri amoroase legate de soldatul Rufio. Sau- dacă ar fi fost așa, nu l-ar fi lăsat în Egipt (fie și la comanda legiunilor) ci l-ar fi luat cu el în campania militară din regiunea Pontului și apoi în campaniile următoare. Prin urmare insinuarea pare să fie doar ecoul bârfelor propagate cu mult avânt de adversarii politici ai lui Caesar, care căutau să micșoreze prestigiul imens de care se bucura Caesar în ochii armatelor sale. Probabil însă că această promovare, care i-a șocat pe patricieni, a stârnit și mai mult emulația soldaților de rând, care vedeau că prin calități dovedite pe câmpul de luptă pot ajunge chiar la comanda unor legiuni.
E interesant faptul că Iulius Caesar nu se supăra să audă cântece glumețe, chiar batjocoritoare făcute pe seama lui de soldații din subordine. Așa încât au ajuns până la noi , relatate de Suetonius, strofele unui cântec pe care îl cântau legionarii săi în timpul triumfului galic:
„Acasă-l aducem pe curvarul nostru chel
Romani, închideți-vă soțiile!
Toți sacii de aur pe care i-ați împrumutat,
S-au dus pe plata femeilor ușoare din Gallia!”
Dărnicia lui CaesarCaesar a dublat solda legionarilor pentru totdeauna. Și de câte ori era un an bogat, distribuia grâul gratuit fără măsură . Câteodată a dat fiecărui legionar și câte un sclav din prada de război. (Cum veteranii urmau să fie lăsați la vatră și să devină fermieri, sclavul urma să ajute la munca din gospodărie. În campaniile militare, sclavii erau folosiți la muncile auxiliare- de săpături sau construiri. )
Pe de altă parte, Suetonius a scris că el a căutat să atragă regii și conducătorii de provincii „de pe tot pământul” oferind unora ca dar mii de captivi , altora trimițându-le trupe în ajutor fără a mai cere aprobarea senatului. Prin aceste măsuri, Caesar urmărea desigur să consolideze cuceririle militare prin măsuri de atragere a claselor conducătoare din provinciile cucerite , pentru a preîntâmpina mișcările de revoltă.
Față de romani Caesar avea de asemenea o atitudine generoasă și și în general iertătoare.
Pe mulți senatori sau dintre cei apropiați lui îi împrumutase cu bani fără dobândă, sau cu dobândă mică. Pe ceilalți cetățeni, din celelalte ranguri care veneau la el- invitați sau neinvitați- îi încărca cu daruri bogate , dăruind câte ceva chiar și liberților și sclavilor acestora.
Acuzații de infracțiuni minore, datornici , uneori tineri risipitori aveau în el un apărător.
Măsuri administrative
Caesar a creat prefecturi în orașe, a î
nființat o bibliotecă națională cu cărți în limbile greacă și latină. A oferit cetățenie profesorilor și medicilor -dacă încă nu o aveau.
A inițiat o politică de
construcție de mari lucrări la Roma: Curia, porticuri, basilică, forum. Asanare de mlaștini. Era preconizat un canal navigabil între Tibru și Adriatica.
A pus la punct un nou calendar, calculat de cei mai buni astronomi ai timpului său (între care Sosigene din Alexandria) și care stabilea durata anului la 325,25 de zile- introducând anii bisextili (Calendarul Iulian)
A stabilit un etalon aur cu moneda aureus de 8,21g ce valora 25 de dinari și a instaurat moneda unică ce avea un raport aur/argint de 1/12.
Trezoreria statului deținea 175 de milioane de dinari.
Caesar a reglementat și sistematizat administrația municipală în toată Italia, introducând și reforme sociale și economice, inclusiv o reducere drastică a numărului de primitori de cereale gratuite după efectuarea unui recensământ.
El a dispus efectuarea unui recensământ al populației, dar după un sistem nou, al recenzării la domiciliu. Rezultatul a evidențiat că populația Romei era de fapt mai puțin numeroasă decât se credea și drept consecință a fost redus numărul celor care primeau grâu gratuit la Roma din partea statului de la 300 000 la numai 150 000. (S-a dovedit că printre solicitanți erau și mulți țărani din împrejurimile Romei, care preferau să capete grâne sau pâine gratis, deși aveau teren agricol )
A stabilit rata anuală a dobânzii la maximum 12%, punând capăt cămătăriei, care devastase clasele de jos.
A organizat legislația sub forma codului de reguli care stau la baza dreptului modern.
Planificase să organizeze legislația din Dreptul Civil sub forma unei culegeri unitare, succinte.
Programul ambițios de reforme venea în contradicție cu interesele senatorilor corupți.
Caesar a îndrăznit să rămână fidel credințelor sale despre o societate liberă lipsită de controlul aristocratic. Scopul lui Caesar era o nouă Republică, în care alegerile să fie legitime, iar corupția să fie temperată și controlată. Nu a încercat să desființeze senatul sau procesul electoral. Nu au existat încercări de a stabili un regat după tradițiile orientale.
În Galia, Spania, Grecia și Africa de Nord a fondat noi orașe. A permis unui mare număr de locuitori din provincii să devină cetățeni romani, prin naturalizare. A distribuit pământuri în Italia pentru cetățenii săraci și pentru legionarii veterani, care au devenit astfel proprietari.
Cezar a transformat orașul Roma prin mari lucrări și construcții impresionante. Un nou forum (căci cel vechi devenise prea mic) . Un magnific templu de marmură consacrat zeiței Venus, domina piața înconjurată de zeci de coloane. În fața templului zeiței, s-a amplasat o statuie ce reprezenta calul său favorit, care îi salvase viața la Munda. Forul era împodobit cu fântâni și opere de artă.
Calul lui Caesar
Cezar călărea un cal remarcabil, ale cărui picioare se zice-se că semănau cu ale omului și care avea copite ce păreau ca niște degete. Era un pursânge de rasă etruscă , un animal magnific, de o putere și o agilitate extraordinare, de asemenea foarte rezistent. Calul se născuse„ în casa lui ”(spune Suetonius), adică pe proprietatea lui , iar Caesar îl crescuse cu mare grijă. El a fost primul și singurul care l-a călărit. Calul i-a fost tovarăș de luptă atât în războaiele din Gallia, cât și în timpul războiului civil. În timpul bătăliei de la Pharsala (Farsalia) ,din anul 48 î.Hr, când la un moment dat forțele lui Caesar au fost copleșite de armata lui Pompei, Caesar călare a reușit să treacă prin liniile inamice și să recâștige avantajul.
În timpul bătăliei de la Munda ,din anul 45 î.Hr, calul (numit Venus) a fost rănit de o săgeată . A continuat să-l susțină pe Caesar până la sfârșitul bătăliei, dar a murit apoi , fiind plâns de Caesar și îngropat de el cu mare pompă , cu onorurile datorate unui erou.
Caesar a dispus ca o statuie a calului său să fie plasată în noul for, în fața templului dedicat lui Venus Genitrix. După moartea lui , Augustus a dispus ca o statuie a lui Caesar în armură să fie plasată pe statuia calului. Ansamblul statuar nu s-a păstrat. Era probabil turnat în bronz.
Caii etrusci creșteau pe atunci în stare semisălbatică și deveniseră deja rari.
Putem menționa aici că Julius Caesar era și un foarte bun călăreț- pe lângă alte calități.
Surse antice menționează că în tinereșțe el călărea uneori stând invers pe cal și conducând calul cu mâinile la spate . În general în antichitate se dădea mare atenție virtuților de călăreț, pentru că relația cu calul era foarte importantă atât pentru deplasarea pe timp de pace, cât și în luptele călare. Caii erau selecționați și dresați pentru a fi de ajutor în timpul luptelor.
Să nu uităm că pe vremea aceea nu se foloseau scări la călărie, nu erau nici șei comode ca mai târziu, se punea doar un valtrap pe spinarea calului.
În victoria de la Munda, în care Caesar s-a luptat împotriva armatelor fiilor lui Pompei, care se răsculaseră în Spania,(desfășurată pe 17 martie 45 î.Ch) Caesar a comandat opt legiuni (80 de cohorte) și opt mii de călăreți, în timp ce armata pompeienilor cuprindea treisprezece legiuni plus șase mii de soldați din infanterie cu armament ușor și circa șase mii de călăreți. Mulți dintre soldații din tabăra pompeienilor , care se predaseră lui Caesar în campaniile precedente și fuseseră iertați de acesta știau că a doua oară nu vor mai fi iertați și se luptau acum cu disperare.
Caesar, care a luptat în fruntea trupelor sale ca de obicei, a scris ulterior că dacă altă dată s-a luptat pentru victorie, de data asta s-a luptat pentru viața lui. Putem presupune că dacă acel cal s-ar fi prăbușit sub el, Caesar ar fi putut fi ucis în bătălie.
Avea 55 de ani. Acea victorie a pus capăt războiului civil.
Caesar avea numeroși recruți în armata lui, iar aceștia s-au panicat văzându-i pe veteranii pompeieni, hârșiți în lupte. Cele două armate erau separate de opt kilometri. Caesar a ordonat să fie ridicat steagul roșu pe cortul său, în semn de război și a avansat către Pompei pe câmpie. Pompei aștepta pe o poziție mai înaltă. Caesar și-a scos casca pentru ca soldații să-i vadă fața și le-a adresat semnalele d eluptă, da ei rămăseseră imobili. Atunci el a smuls un scut din mâna unui soldat și le-a strigat trupelor:„Va fi ultima zi din viața mea și din luptele voastre!” Apoi s-a repezit înainte singur până la tre metri de inamic. Doua sute d eproiectile au fost lansate spre el, dar el a rămas nevătămat și tribunii săi militari au alergat alături de el. Atunci toată armata sa, rușinată dar și înflăcărată l-a urmat și a luptat cu un curaj extrem. A fost cea mai feroce dintre bătăliile din războiul civil . Peste 30000 de bărbați au murit, 13 vulturi și alte stindarde și fascii au fost capturate. Caesar a luat Munda, apoi Cordoba, unde au fost uciși alți 22 de bărbați. Cneus Pompei a fost ucis, dar Sextus a fugit cu câțiva oameni și a rămas ascuns în munți până la moartea lui Caesar. Căci nu avea să mai trăiască decât câteva luni.
Caesar se pregătea de noi campanii, de data asta contra Dacilor și Perșilor.
Rasa de cai etrusci nu s-a păstrat, putem să ne-o imaginăm doar privind operele de artă etrusce.
În ziua de azi mai există rasa Maremmano, care are printre strămoși și calul etrusc,
dar în decursul timpului a fost metisată cu alte rase de cai
În Spania, aproape de
Munda (actualul Montilla) a fost găsit un proiectil de plumb inscripționat, ce datează din perioada lui Caesar. Proiectilul lung de 4,5 cm , cântărind 71g, parțial deformat de impact,(Era aruncat cu praștia probabil) poartă inscripțiile: CAES (AR) și IPSCA (Probabil un oraș din apropiere, rămas fidel lui Caesar) .
A căutat să atragă de partea Romei nobilimea din provinciile cucerite , oferind de pildă unor nobili gali posturi în senat. (Aceștia îl numeau pe Caesar „noul Brennus”- Brennus era un celebru șef gal).
„Întrebați-vă ce ar fi statul în care tinerii i-ar disprețui pe bătrâni; care ar fi starea școlilor, dacă elevii nu i-ar respecta pe profesori; cum s-ar putea însănătoși bolnavii, dacă ei n-ar asculta de medici; ce siguranță ar putea avea cei care navighează, dacă marinarii n-ar asculta de piloți. Natura a stabilit două legi necesare pentru binele oamenilor: unii trebuie să comande , ceilalți să asculte. Fără aceste legi, nimic nu poate dura decât o clipă. ”
Avea încă multe planuri. Și spunea:
„Atâta timp cât a mai rămas ceva de făcut, consideră că n-ai făcut nimic.”
Calendarul Iulian
Pe timpul lui Caesar calendarul era relativ imprecis, se obișnuia ca din timp în timp să se intercaleze câte o lună suplimentară pentru a-l ajusta, dar politicienii foloseau acest mijloc și pentru a-și prelungi mandatele, astfel încât se pierduse corespondența cu calendarul astronomic.
Cezar a studiat în Egipt calendarul solar folosit de egipteni , apoi a adunat mai mulți savanți și le-a solicitat să elaboreze un calendar corect.
A rezultat calendarul Iulian, de 365 de zile, iar la 4 ani de 366 de zile. Calendarul era bun, avea doar o mică inexactitate de 11 minute/an, ceea ce mult timp a fost o cantitate neglijabilă. Rezulta o rămânere în urmă de o zi la 128 de ani! Cu timpul decalajul s-a tot adunat, ajungând la 11 zile. . În secolul XVI papa Grigorie al XIII-lea a introdus un nou calendar, având ca bază tot calendarul iulian, însă o dată la 100 de ani anul care trebuia să fie bisect, (cu luna Februarie de 29 de zile) rămânea an obișnuit, cu luna Februarie de 28 de zile. Iar la 400 de ani această regulă să anulează, anul fiind bisect. Acest calendar e mult mai exact, dând o eroare de o zi la 7700 de ani.
Dar pentru a se ajunge din urmă zilele pierdute în decursul timpului (din sec. I î. Chr. până în sec. XVI) data curentă din noul calendar a fost avansată cu 11 zile. Decalajul s-a mărit acum la 13 zile. Din 2100 se va mai adăuga o zi.
Monedele în timpul lui Caesar
Aureus (dinarul de aur) - monedă de aur echivalentă cu 25 de dinari de argint sau cu 100 de sesterți.
În anul 49 î.Chr, Caesar a folosit aurul din Trezoreria publică , precum și aurul luat ca pradă în timpul războiului din Galia pentru a finanța cheltuielile militare.
Înainte ca puterea să fi fost luată de Caesar, monedele de aur fuseseră bătute doar sporadic, , de obicei pentru plăți importante. Caesar a bătut cu reguaritate aceste monede, impunând o greutate standard pentru acestea : 8,16 grame (1/40 dintr-o livră). Moneda era realizată din aur pur, fără aliaj.
S-au bătut monede de aur în ateliere itinerante ce urmau deplasările legiunilor lui Caesar , apoi la Roma. Această monedă era numită aureus nummus sau denarius aureus.
(Ulterior Augustus a micșorat puțin moneda de aur, la 7,79g , echivalând tot cu 25 de dinari- deci fuseseră micșorați și aceștia. În timp inflația s-a făcut simțită prin diminuarea progresivă a greutății monedei de aur - la 7,39g pe timpul lui Nero , 7,3g pe timpul lui Marcus Aurelius, 6,54g în timpul lui Caracalla și 5,83g pe timpul lui Alexandru Sever. În paralel s-a introdus micșorarea procentajului de aur din acele monede, )
Să vedem cum a fost reprezentat Caesar pe ultimele monede emise în timpul vieții lui și apoi pe alte monede, emise la câțiva ani după moartea sa, când încă era ținut minte de contemporani:
Monedele emise în timpul ultimului an de viață al lui Caesar au fost comparate cu profilul bustului său găsit în Forul lui Traian și se constată similitudinea profilelor .
Există și intalii sculptate în timpul vieții lui Caesar, cum e acesta, care îl prezită tot din profil.
E foarte probabil că îi semăna foarte bine.
Cum a fost descris Caesar de istoricii antici?
Suetonius (care a trăit între anii 70 și 140, deci născut la 114 ani după moartea lui Caesar și scriind multe din auzite) îl descrie pe Cezar ca fiind „înalt, cu tenul alb, corpul bine făcut, fața plină (contrar sculpturilor rămase- deci poate în anumită perioadă a vieții) ochii negri și vii (aici iarăși e o contradicție față de alte mărturii) . Sănătatea n-a lăsat de dorit decît spre sfârșitul vieții , când a avut niște sincope neașteptate și avea coșmaruri care îi tulburau somnul.
El a avut de două ori atacuri de epilepsie în timpul funcției sale. (Prin urmare simptomele de epilepsie apăruseră spre sfârșitul vieții și nu erau frecvente n.n.) Prea minuțios în îngrijirea persoanei sale, nu se mulțumea să pună să fie tuns și ras mereu, ci mergea până acolo că cerea să fie epilat , după cum îi reproșau unii, și nu se consola cu faptul că era chel, după ce constatase de mai multe ori că acest ghinion provoca glumele celor care îl vorbeau de rău. Așa că avea obiceiul să-și pieptene spre față părul prea rar și, printre onorurile care îi fuseseră decernate de senat și de popor, cel pe care îl primise și pe care îl folosea cel mai mult cu plăcere era dreptul de a purta cu orice ocazie o coroană de lauri. Se spune că și ținuta sa era de asemenea remarcabilă: se spune că purta un laticlav mărginit cu franjuri ce cobora până la mâini și peste el își lega mereu centura , de altfel foarte largă, de unde Sulla le spunea ceor mari: „Nu vă încredeți în acest tânăr cu centura prost pusă”.
Din descrierea lui Suetonius rezultă că Gaius Iulus Caesar a suferit de apariția unor sincope doar spre sfârșitul vieții. Medicii contemporani care au studiat relatările despre boala lui Caesar au ajuns la concluzia că el ar fi putut avea nu epilepsie, nici maladia lui Menière (boală legată de urechea internă, care dă amețeli, acufene și în final surditate la una dintre urechi. Amețelile se declanșează brusc , întovărășite de grețuri și vărsături. Crizele durează câteva ore. ), ci niște mini accidente vasculare , care ar explica amețelile , durerile de cap și faptul că a căzut de mai multe ori spre sfârșitul vieții. Aceste mini-atacuri cerebrale ar fi dus și la o stare psihică depresivă.
(Laticlav era un însemn onorific (ornamentum) rezervat inițial doar membilor ordinului senatorial și care se compunea dintr-o bandă largă de purpură dispusă vertical , de la gât până la poala veștmântului și care împodobea tunicile ample pe care le purtau senatorii pe sub togă. )
Velleius Paterculus (născut la 53 de ani după moartea lui Caesar) a scris despre el: „Născut din foarte nobila familie Iulia și scoborâtor - după părerea unanimă a scriitorilor din vechime, din Anchise și din Venus, el îi depășea pe toți concetățenii săi prin prestanța fizică, distingându-se prin vigoarea sa și energia care-l caracteriza, o generozitate fără limite , un curaj supraomenesc și incredibil; măreția planurilor lui , rapiditatea acțiunilor sale militare, tăria sa în pericol îl făceau întru totul asemănător lui Alexandru cel Mare, dar un Alexandru sobru și care nu era înclinat spre mânie; în toate împrejurările, în fine, nu folosea mâncarea și somnul decât pentru a se menține în viață și nu pentru plăcere”
Tatăl lui Velleius Paterculus fusese praefectus fabrum (șef de lucrări) în serviciul lui Pompei și al lui Brutus, deci putuse să-i povestească fiului său destule despre Caesar) . Și dat fiind că Pompei și Brutus fuseseră adversarii lui Caesar, nu poate fi bănuit de flatare nemeritată a personalității lui Gaius Iulius Caesar.
Velleius Paterculus și-a început cariera militară ca tribun militar în Tracia și în Macedonia, participând apoi sub comanda nepotului lui Augustus la campania contra Parților, în Armenia. A scris o Istorie romană ce trecea în revistă pe scurt istoria de la căderea Troiei la anul 30 după Christos.
Lucain,(Marcus Annaeus Lucanus) a scris în epopeea Pharsales, „Ardent, neobosit, zboară cu arma în mână acolo unde îl cheamă ambiția sau resentimentul. Nu ezită să verse sânge. Să-și gestioneze succesele, să le continue, să apuce și să preseze norocul, să doboare tot ce se opune ridicării sale și să aplaude că și-a croit un drum printre ruine: așa era sufletul lui Caesar”
(Să nu uităm că era o descriere dintr-o operă beletristică . Autorul s-a născut la 83 de ani după moartea lui Caesar)
Asasinarea lui Caesar
Realegerea repetată a lui Caesar de 4 ori consul, de 4 ori ca dictator, apoi dictator pe viață i-a speriat pe romanii care se temeau de instituirea unui regim monarhic.
Războiul psihologic
Războiul psihologic nu a fost inventat recent, ci a fost folosit- cu succes- chiar din antichitate.
De pe atunci au fost lansate zvonuri (în general imposibil de verificat) menite să discrediteze pe cineva și o țintă predilectă a fost Caesar.
De ce?
Pentru că nu a putut fi învins altfel.
Când intrese în armată, fugind de furia dictatorului Sylla, a fost trimis într-o misiune din care n-ar mai fi trebuit să se întoarcă (șeful lui primise probabil un ordin secret?)
Spre surprinderea generală Caesar s-a întors rezolvând cu succes însărcinarea dată, ba salvându-i și pe soldații trimiși împreună cu el. Nu se cunosc detalii, dar Caesar a primit pentru această faptă eroică cununa civică- cea mai mare distincție de război dată cuiva care nu are grad superior.
Caesar a primit în anul 80 î.Hr, și altă misiune aproape imposibil de îndeplinit: trimis la regele Nicomedes din Bithynia pentru a obține sprijinul acestuia, ...spre surprinderea tuturor, el chiar a obținut asta!
Au apărut imediat zvonuri că probabil Nicomedes l-a...cum să zic...„avut ” pe Caesar, desvirginându-l cu această ocazie!
Nu prea e de crezut, căci Caesar se căsătorise deja la acea dată.
Dar cum informația nu putea fi verificată, ea a rămas ca zvon considerat apoi ca ceva cert., deși Caesar a dezmințit cât a putut de mult .
Faptul că el era deja un orator valoros și a putut aduce argumentele potrivite pentru a-și îndeplini misiunea de ambasador nu mai conta..bârfa lansată de Cicero circula mai rapid. (Cicero pretindea că un servitor ar fi povestit că Nicomedes IV l-ar fi invitat pe Caesar în dormitorul său...și cu asta calomnia era gata!
Ulterior Caesar a promovat într-un rang înalt în armată pe fiul unui libert , în care avea mare încredere, așa că l-a lăsat să conducă trei legiuni romane în Egipt, în lipsa lui.
Imediat au apărut zvonuri că desigur erau motive suspecte - cum adică, să fie promovat astfel un fiu de libert?
Doar dacă el ar fi fost amantul discret al lui Caesar!
Desigur zvonul nu rezistă la o cercetare cât de cât atentă: în perioada aceea Caesar se bucura de aventura minunată cu tânăra regină Cleopatra. Apoi: dacă l-ar fi vrut pe fiul de libert ca iubit, l-ar fi luat cu el în campania militară, nu l-ar fi lăsat acolo!
Dar zvonurile sunt zvonuri și dacă sunt repetate insistent devin convingătoare.
Apoi se relatează despre numeroasele aventuri avute de Caesar cu diferite soții ale unor politicieni romani. Nu prea s-ar potrivi cu primele zvonuri.
Dae în campaniile militare?
Se cunoaște cântecul zeflemisitor intonat de trupele lui Caesar la adresa lui, în care se spunea că a cheltuit o avere pe femei (dintre popoarele cucecrite) . Asta iar nu confirmă zvonul că ar fi preferat bărbații.
Caesar îi lăsa pe soldați să se destindă cum voiau după lupte, inclusiv adresându-i cântece sarcastice.
Știa că în schimb le cerea foarte mult în campaniile militare.
Nu a încercat să combată zvonurile - știa că nici n-ar fi putut. Vorba ceea; „gura lumii- slobodă”
Numai că aceste zvonuri, dirijate se pare de Cicero , Cassius și chiar de Marcus Antonius, aveau să-l ducă până la urmă la pierzare, căci au servit la ralierea mai multor romani la complotul plănuit contra lui.
Zvonurile au continuat și după moartea lui, când Antonius a încercat să-l discrediteze pe Octavian zicând că îi oferise servicii sexuale lui Caesar pentru a fi numi moștenitor. Desigur nu era de crezut, căci Caesar cântărea de obicei totul cu luare aminte și nu ar fi riscat soarta imperiului lăsându-l pe mâna cuiva doar „pentru ochii lui albaștri”. Dar ca insultă, a funcționat. Cassius a răspândit zvonul cu însuflețire- doar atât Caesar cât și Octavian erau adversarii săi!
Desigur, alt zvon ce nu putea fi verificat și care era îndreptat acum împotriva lui Octavian. Octavian nu a încercat să dezmintă asta, considerând probabil că se va „întoarce roata” mai târziu. Și a folosi apoi aceeași metodă contra lui Antoniu, căruia i-a adus felurite acuzații pentru ca Senatul să-l proscrie.
La o privire mai atentă cam toți cei care au înfipt pumnale în trupul lui Caesar aveau motive de „ură personală”, fără legătură cu „salvarea Republicii”- cum au pretins.
De fapt mulți îl urau pentru că ...fuseseră iertați de Caesar în diverse împrejurări. Și nu suportau să-i datoreze recunoștință.
Marcus Brutus, de pildă, fusese salvat de Caesar când fusese învinuit de conspirație împotriva lui Pompei. Apoi Caesar îi salvase viața în bătălia de la Pharsala, când dăduse ordin ofițerilor lui să nu-l ucidă și să nu-i facă nici un rău, deși Brutus lupta în armata adversă! Apoi Caesar îl copleșise cu onoruri și îi îndeplinise dorința de a fi grațiați de asemenea Cassius și alți prizonieri pompeieni. Primise funcția de guvernator al Galliei cisalpine.
A fost unul dintre căpeteniile atentatului, afirmând cu tărie că l-a ucis pe Caesar pentru a salva Republica.
Dar pe dinarul emis din ordinul său, la un an după aceea, el și-a plasat propriul chip - la fel cum făcuse Caesar în anul 44 î.Hr, când fusese acuzat că vrea să fie rege. Deci: unde erau faimoasele idealuri republicane? Sau fusese vorba doar de a înlătura un conducător pentru a-i lua locul?
Peste 4 zile Caesar ar fi plecat în Macedonia, unde îl așteptau legiunile pregătite .
Planul (cunoscut doar de cei apropiați, pentru că se conta și pe factorul surpriză) era; atacarea Daciei, cucerirea imenselor bogății , în special în aur și argint aflate acolo și apoi continuarea campaniei prin Asia Mică împotriva Parților , instalați în vechea Mesopotamie. S-ar fi întors la Roma mai puternic decât niciodată.
Și atunci Brutus, care nu se distinsese prin nimic până atunci, nici pe plan militar, nici pe plan oratoric sau edilitar, n-ar mai fi putut să-l ajungă. Dacă însă l-ar ucide acum, când au ocazia, ar deveni eroi eliberatori, care au ucis un tiran și ar putea primi funcțiile aceluia. Cam așa trebuie să fi fost planul conspiratorilor, ce le fusese insuflat de convingătorul Cicero.
Cicero, oponent asiduu al lui Caesar dar - aparent- doar pe planul ideilor, fusese tratat cu maximă îngăduință de către Caesar. Deși Cicero îl atacase în numeroase rânduri în Senat, Caesar continua să-i arate respect și avea pentru el admirația pe care o avem în fața unui mare artist. Caesar considera retorica o artă, iar performanțele lui Cicero erau admirate de Caesar ca adevărate capodopere indiferent de subiectul tratat. Cicero chiar își amintea cu mirare, după moartea lui Caesar, cât de mult îl suportase acesta. Și tot din scrisorile lui Caesar aflăm regretul său că nu putuse obține puterea politică prin acea crimă, pentru care complotase din plin. El ar fi considerat că pntru reușita loviturii de stat ar fi trebuit să fie uciși și Marcus Antonius, chiar și Lepidus.
Decimus Brutus Albinus devenise un om de încredere al lui Caesar, distingându-se în război alături de el. Fusese guvernator al Galliei transalpine, pretor și fusese trecut în testamentul lui Caesar ca moștenitor secundar (ca și Marc Antoniu). Fusese desemnat să devină consul în anul 42 î.Hr...
În seara dinaintea crimei fusese invitat la masă de Caesar, împreună cu Lepidus.
Lepidus fusese prezent la ceremonia oficiată de pontifex maximus la altarul lui Marte, înainte de plecarea la război. Iar Decimus Brutus ca prieten și comandant de oști, de asemenea.
În ziua crimei, Decimus Brutus a fost cel care l-a convins pe Caesar să ignore avertismentele și să meargă la Senat, la a doua ezitare a lui Caesar afirmând că are o trupă de gladiatori pregătită dă intervină în caz de pericol. De ce a făcut asta?
Era văr cu Marcus Brutus și probabil nutreau aceeași convingere că Julius Caesar primise prea multe onoruri și următorul pas ar fi fost să fie declarat rege.
Iar ei își doreau pentru ei înșiși acele onoruri strălucitoare, acea mantie de purpură, acel tron de aur, acele defilări în triumfuri...
Cum el era un militar destoinic , se și vedea probabil la conducerea legiunilor, cucerind Dacia bogată în aur, dobândind o glorie nepieritoare..
Cassius Longinus- cumnatul lui Brutus (era ginere al Serviliei) . Se bucura de asemenea de încrederea lui Caesar și rivaliza cu Brutus în obținerea funcțiilor importante acordate de Caesar. Totuși Caesar îl numise pe Brutus ca pretor urban, deși el, Cassius avea „cele mai mari merite”. A fost căpetenie a complotului.
C. Trebonius
Pe 15 martie 44, circa 24 de bărbați (care de fapt îi datorau totul lui Caesar: posturi, onoruri, poziție socială și bogăție, unii decepționați că nu primiseră un post la care aspirau ( se cunosc vreo 4), alții foști adepți ai lui Pompei ce fuseseră iertați (se cunosc patru nume) și chiar cel pe care îl iubea ca pe un fiu, Brutus l-au atacat pe Caesar în Senat, cu pumnalele. Crima urma după o campanie de calomnii îndreptate împotriva lui Caesar , campanie menită să atragă adeziune opiniei publice la lovitura de stat.
Astfel se răspândise zvonul că Cezar urma să ducă bogățiile imperiului la Alexandria sau la Troia, și să lase conducerea Romei unor prieteni. (!) .De asemenea, că la următoarea adunare a senatului, Lucius Cotta urma să propună să i se dea lui Cezar denumirea de rege, pentru că în cărțile Sibiline (cu profeții) scria că Parții nu puteau fi înfrânți decât de un rege. (Iar Caesar plănuia un război împotriva parților-perșilor). Caesar răspunsese poporului care îl salutase într-o zi numindu-l „rege” cu cuvintele: „Eu sunt Caesar și nu rege”. La sărbătoarea de Lupercalii Marcus Antonius încercase de mai multe ori să-i pună pe cap o diademă ca a unui rege, dar Caesar a respins de fiecare dată diadema și a sfârșit prin a dispune să fie dusă pe Capitoliu , pe statuia lui Jupiter. Aceste gesturi prin care Caesar dorea să convingă pe toată lumea că nu urmărește să capete titlul de rege nu au fost suficiente pentru a face să înceteze zvonurile răuvoitoare.
Când Caesar primise ca niște străini să devină senatori, cineva a pus un afiș prin care se cerea ca noilor senatori să nu li se arate drumul spre senat (ironizând faptul că acei străini nu știau nici măcar unde e senatul) . Pe străzile Romei s-a cântat:
„După ce i-a învins pe gali, Caesar îi aduce în curia,
Galii și-au lăsat gacii (braca) pentru laticlava.”
Sub statuia lui Lucius Brutus s-a scris: „Să le fi plăcut zeilor să mai trăiești!” (îndemn adresat urmașului Brutus să ucidă de asemenea un tiran- dar cine avea acel talent oratoric? Desigur, Cicero!
Și sub statuia lui Caesar:
„Brutus a fost primul consul fiindcă a alungat regii;
Acest om a fost făcut rege fiindcă a alungat consulii” (aluzie la destituirea a doi tribuni).
Iarăși, jocul de cuvinte denota un orator versat, în care îl recunoaștem pe Cicero)
Cine era Brutus?
Marcus Junius Brutus (cunoscut și ca Quintus Servilius Caepio Brutus)era născut cam în anul 85 î. Chr, deci era cu doar 15 ani mai tânăr decât Caesar. În 44 avea prin urmare 41 de ani, nu mai era un copil. Ar fi fost aproape imposibil să fie fiul nelegitim al lui Caesar.
Mama lui Servilia Caepionis se căsătorise de foarte tânără cu Marcus Junius Brutus cel Bătrân , tribun al poporului, care a fondat colonia din Capua. Așadar ei locuiau în sudul peninsulei și nu aveau nici o legătură cu Caesar. Brutus tatăl a fost ucis de Pompeus (Pompei) , în anul 77 î.Hr , iar mama sa se recăsătorise apoi cu Decimus Junius Silanus și a devenit mamă de încă trei sau patru ori. (A avut încă un fiu și trei fiice, numite- ghiciti! Prima, Secunda și Terția!😁) Al doilea soț a murit prin anul 62 Î.Hr
Încă înainte de moartea celui de-al doilea soț, Servillia intrase într-o legătură amoroasă cu Caesar.
Bust de marmură al Serviliei, descoperit în mormântul famuliei Servilia, la Carmo, în Spania. Vinișoarele roșii ale marmurei poate nu sunt întâmplătoare: sunt destule indicii care o indică drept unul dintre principalii complotiști la uciderea lui CaesarPerla neagră
Se spune că acesta i-ar fi dăruit o perlă neagră în valoare de 6 milioane de sesterți (conform celor scrise de Suetoniu). Dacă valoarea ei a fost estimată de urmași la această sumă enormă, nu înseamnă că Iulius Caesar ar fi plătit atât pentru ea.
Se spunea că Gaius Iulius Caesar era mare cunoscător în privința perlelor și le putea estma valoarea doar cântărindu-le în palmă (era unul dintre trucurile sale la petreceri)
Unele surse spun că i-ar fi dăruit-o la întoarcerea din războiul din Gallia. Dacă a fost după război, e posibil ca perla să fi făcut parte din prada de război din Galia , sau din campania din Britania (căci se știe că se recoltau perle de-a lungul coastelor insulei).
Servilia Caepionis a ajuns metresa lui Caesar prin anul 64 î.Chr., cînd fiul ei avea circa 20 de ani! Caesar a avut grijă de fiul amantei lui și l-a protejat în numeroase rânduri.
Brutus s-a alăturat lui Pompei (deși acesta îi ucisese tatăl) împreună cu unchiul său Caton. cel Tânăr (Caton din Utiqua era fratele vitreg al mamei lui).
Pompei părăsise partidul Populares (popularilor) , din care făcea parte Caesar și se alăturase partidului advers, conservator, optimates. În anul 49 î.Chr se ajunge la luptă armată și Pompei a fost învins în bătălia de la Pharsala.
Cezar a dat ordin ofițerilor săi să nu-l rănească pe Brutus dacă-l vedeau în bătălie. Deși acesta îl trădase, trecând de partea adversarilor săi.
După bătălia de la Pharsala ( Pharsalus) , din anul 48, (când fuseseră înfrânte forțele pro-aristocratice ale lui Pompei și ale Senatului) fusese tratat cu clemență de Caesar ,care-l ajutase să parcurgă și cursus honorum , l-a numit apoi guvernator al Galliei Cisalpine și ulterior l-a numit pretor, în anul 44.
"Se spune că, în acea zi , Caesar a arătat pentru el un interes deosebit: El le-a cerut ofițerilor săi să nu-l ucidă în luptă, și dacă el s-ar preda de bună voie să fie adus la el; iar dacă el s-ar apăra contra celor ce ar vrea să-l aresteze, să fie lăsat să plece fără să i se facă nici o violență. ." (Plutarh, "Viața lui Brutus", V.)
Astfel Brutus a rămas în viață, în timp ce unchiul său Caton s-a sinucis după înfrângerea de la Thapsus.
(Aflând asta, Caesar a spus că regretă că nu a avut prilejul să-i salveze viața -putem adăuga:„și lui”, pentru că le salvase deja viațile lui Brutus și lui Cassius).
După moartea unchiului său, Brutus a divorțat de soția sa Claudia Pulchra și s-a căsătorit cu verișoara sa Porcia, fiica lui Caton.
În bătălia de la Pharsalus, alături de trupele credincioase lui Pompei au luptat deci și Brutus, dar și cumnatul acestuia Gaius Cassius Longinus
(ce se căsătorise cu o fiică a Serviliei Caepionis ).
Cassius Longinus s-a predat și a fost iertat de Caesar, ba chiar a fost făcut ofițer în armata sa, dar el a refuzat și s-a întors la Roma. Cassius a fost apoi unul dintre principalii complotiști la uciderea lui Caesar . El a vrut să-l omoare și pe Marc Antoniu cu același prilej, dar Brutus s-a opus.( De ce oare? Nu cumva pentru că el știa că Marc Antoniu susținea de fapt, din umbră complotul? )
Interesant este cum Cassius se declara adeptul virtuților dragostei , dar în practică lupta împotriva binefăcătorului său.
Într-o scrisoare adresată lui Cicero el a scris:
”Sper că oamenii vor înțelege că, pentru toți, cruzimea există proporțional cu ura, iar bunătatea și clemența în proporție cu dragostea, iar oamenii răi caută și râvnesc mai ales lucrurile care se cuvin oamenilor buni. Este greu să-i convingi pe oameni că „binele este de dorit în sine”; dar este atât adevărat, cât și lăudabil că plăcerea și liniștea se obțin prin virtute, dreptate și bine. Însuși Epicur, de la care toți Catii și Amafinii se inspiră ca interpreti slabi ai cuvintelor sale, spune: „nu există o viață plăcută fără a trăi o viață bună și dreaptă”.
Bine- bine, dar de ce a complotat contra celui care îi salvase viața?
Ar trebui să menționăm că acest Cato cel Tânăr fusese un inamic înverșunat al lui Caesar .Având o reputație impecabilă de incoruptibil , el fusese tribun al poporului în anul 62 î.Hr, el făcuse să treacă legea ce impunea generalilor să își lase trupele înainte de a se prezenta la alegeri pentru senat. (Și de asemenea să fie obligați să-și depună personal candidatura, astfel încât candidatul trebuia să renunțe la funcția sa militară .Astfel, când Caesar a revenit învingător din campania sa din Spania, în anul 60 î.Hr, el a trebuit să aleagă între a fi primit în triumf , în calitate de comandant militar sau a-și depune candidatura pentru senat. Caesar a ales candidatura la senat.
(Triumful era o ceremonie în cadrul căreia un general victorios defila în fruntea trupelor sale (dezarmate) ,purtat de un car tras de patru cai, până la Capitoliu, unde aducea sacrificiu lui Jupiter.
Generalul purta o togă deosebită: toga picta , avea fața colorată cu minium, așa cum era colorată statuia lui Jupiter și purta pe cap o cunună de lauri, semnificând că sărbătoritul era zeu pentru o zi).
Când Caesar devenise consul , Cato s-a opus programului său politic, a plecat apoi în Cipru (între anii 58-52 î.Hr), apoi a făcut tot posibilul să-l îndepărteze pe Caesar de (atunci) aliatul său Pompei , susținând mereu o politică de confruntare contra lui Caesar, politică ce a contribuit la declanșarea războiului civil.
Cato fusese foarte apropiat de fratele lui vitreg Cnaeus Servilius Caepio și de sora lui vitregă Servilia Caepionis.
În anul 45 î.Hr Cicero îl îndemna pe Brutus să răstoarne tirania, amintindu-i că strămoșul său prezumtiv pusese capăt domniei ultimului rege al Romei.
Împreună cu Marcus Junius Brutus, un inițiator al uciderii lui Caesar a fost și Cassius (Caius Cassius Longinus). Fost tribun al poporului, el a fost unul dintre locotenenții lui Pompei în timpul războiului civil cu Caesar.
τέκνον era cuvântul familiar pentru băiatul meu/ băiete/fiule - un termen afectuos pentru un tânăr pe care îl protejase, chiar dacă nu îl adoptase oficial.
De ce îl trădase Brutus pe cel căruia îi datora totul?
Poate faptul că Iulius Caesar părea să-l favorizeze pe tânărul său nepot, Octavianus, în loc să-l promoveze pe el, care era aproape un fiu adoptiv ? Dar și el fusese protejat de multe ori.
De remarcat că Servilia Caepionis se trăgea dintr-o familie ce se mândrea cu uciderea unui tiran.
După uciderea lui Caesar, complotiștii s-au adunat în casa ei, pentru a se sfătui.
Servilia s-a implicat activ pentru a salva pe complotiști. A scris discursuri pentru a fi rostite în senat, ba chiar a participat la ședințe ale senatului (!). Cicero a relatat chiar despre ședințe ale senatului convocate de |Servilia (!). Brutus a obținut o dispensă specială pentru a părăsi Roma în siguranță. Marc Antoniu a propus ca Brutus și Cassius să fie însărcinați cu achiziționarea de cereale în provinciile lor (!) în Asia și în Sicilia. Cicero, Brutus, Cassius și Servilia s-au întâlnit la moșia lui Brutus pentru a stabili ce vor vace în continuare.
Se confirma ceea ce spusese chiar Caesar, că „Cel mai mare dușman se ascunde acolo unde vei căuta mai puțin”.
Inițial Caesar nu voise să participe la ședința senatului, dat fiind că era în toiul pregătirilor pentru campania din Grecia. Fusese avertizat că se va atenta la viața lui. Și nici nu se simțea bine. (Medicul său îl oprise să se ducă) . Dar unul dintre principiile lui Caesar era:
„Nu trebuie să ne fie teamă decât de teamă”.
În timp ce clădirea senatului era în renovare, senatorii s-au întrunit pe idele lui martie la Curia lui Pompei.
( la ordinul dat ulterior de Augustus, locul în care a fost ucis Caesar a fost marcat printr-o dală de beton înconjurată de patru pereți înalți de 2m din piatră . Dala de beton, lată de 3m a fost descoperită în centrul Curiei lui Pompei) .
Curia lui Pompei avea o sală mare cu locuri dispuse în pantă, cu o suprafață de circa 400m
2
, situată pe Câmpul lui Marte, într-un cartier remodelat de Pompei cu prada adusă din Orient, unde Pompei realizase o barieră de aliați ai Romei în fața imperiului Parților. Alegerea avea legătură probabil cu proiectata campanie contra Parților.
Senatorii care se temeau că odată cu sfârșitul Republicii își vor pierde posturile, au decis să-l asasineze pe Cezar. La senat era singurul loc în care Caesar nu era apărat nici de garda sa, nici de lictori și unde nu era înarmat.
Caesar nu era înarmat pentru că era ilegal să se poarte arme în interiorul Senatului. Așa încât, chiar dacă fusese prevenit că ar putea avea loc un atentat, el respectase legea. Senatorii în schimb-nu!
Zvonuri despre complot circulau deja în oraș și un ghicitor-Spurinna- îi prezisese lui Caesar o mare nenorocire „cel târziu pe Idele lui Martie”. Glumind, Caesar (care o întâlnise din nou în acea zi) îi spusese că Idele sosiseră. Dar Spurinna replicase: „Da, dar n-au trecut încă”.
Un sclav ar fi venit cu o veste la locuința lui Caesar, dar el plecase deja spre senat.
Artemidor din Cnid, un grec ce preda literatura greacă la Roma, aflase câte ceva, dar avertismentul său a ajuns de asemenea prea târziu. El i-a strecurat lui Caesar un bilet , dar Caesar, asaltat de solicitatori pe tot traseul până la Curia lui Pompei , nu a avut răgazul să-l citească.
Caesar însuși , bun cunpscător al fizionomiilor, făcuse o remarcă în legătură cu Brutus și Cassius: „Acești oameni sunt prea palizi, deci dau de bănuit”.
În seara anterioară Caesar îl invitase pe Lepidus, și petrecuseră până târziu. (Lepidus urma să plece la război, iar Caesar, care era marele preot, oficiase ceremonia tradițională la altarul zeului Marte. Apoi urmase masa prietenească) .Fusese o seară cu furtună și în timpul ceremoniei sulițele sacre ale zeului Marte se mișcaseră singure, ceea ce era un semn de nenorocire. Apoi Caesar avut un somn agitat, în timpul căruia s-a visat zburând spre cer, apoi strângând mâna lui Jupiter. Un semn că profețiile sumbre îi dăduseră de gândit. În aceeași noapte, soția lui Calpurnia l-a visat acoperit de sânge și a încercat să-l convingă să nu meargă la senat. Scriitorii antici au arătat că visul Calpurniei se înscria în șirul mai multor semne rău prevestitoare, important fiind și sfatul medicului său de a nu ieși din casă, căci avusese o criză (specialiștii moderni consideră că Iulius Caesar a suferit de o serie de mini-AVC uri, care au fost documentate de medicină abia în ultimii ani. După un astfel de atac, el ar fi avut amețeli, slăbiciune . În antichitate s-a crezut că ar fi fost semne de epilepsie, diagnostic respins de specialiștii moderni) . Desigur Caesar ascundea acele crize față de ceilalți.
Dar cel care l-a convins să meargă totuși acolo a fost Decimus Junius Brutus Albinus, unul dintre generalii apropiați ai lui Caesar care urcase treptele la Cursus honorum mulțumită lui Caesar , care avea pentru el o mare afecțiune și încredere și pe care il trecuse ca moștenitor secundar în testament. El însă a fost unul dintre principalii instigatori la asasinarea lui Caesar.. . El și-a bătut joc în fața lui Caesar de profețiile sumbre, venite - spunea el- din partea unor șarlatani. Apoi- a argumentat el- nu era momentul să-i contrarieze pe senatori când avea nevoie de sprijinul lor pentru campania ce se pregătise. Argumentele lui Decimus Brutus l-au convins pe Caesar, care s-a dus la întrunirea senatorilor.
Înalt, majestuos, cu figura hotărâtă, Caesar alesese o ținută într-adevăr regală: toga colorată cu margine de purpură, cu ornamente de aur și cu coroana de lauri de asemenea de aur.
Crima
Unii dintre senatori au ieșit, iar conspiratorii s-au apropiat de Cezar ce se așezase pe fotoliul său , pretextând că cer diferite favoruri. Unul (Tillius Cimber) s-a agățat de el rugându-l să-i grațieze fratele. Conspiratorii l-au înconjurat prefăcându-se că îi adresează aceeași rugăminte, dar cu gesturi exagerate: părând că vor să-i sărute pieptul și capul! Caesar a respins rugămințile și când ele deveniseră exagerate s-a ridicat , pentru a-i îndepărta cu forța . Atunci Tullius dar apoi , cu o mișcare rapidă i-a tras toga de pe umeri , iar un altul (Casca) l-a lovit în spate cu pumnalul, rănindu-l. . Dintr-un salt Caesar s-a desprins din strânsoare , i-a imobilizat brațul celui ce-l rănise cu pumnalul și a încercat să se apere cu stilul- instrumentul de scris pe care îl avea la el. Atunci Cezar a fost asaltat de circa 33 de senatori care l-au rănit fiecare la rândul său. Cezar a ajuns cu greu până la statuia lui Pompei , sângerând abundent. Numeroasele răni îl aduseseră aproape de agonie. Atunci l-a văzut apropiindu-se pe Brutus, și i-a spus în grecește: „kai su teknon” (καὶ σὺ τέκνον -și tu fiule). Văzând că împotriva lui e până și fiul amantei sale de care avusese grijă ca un tată timp de 20 de ani, căruia îi salvase viața de mai multe ori și că e atacat de mulți senatori fără ca cineva să-i vină în ajutor, și-a acoperit capul cu toga, lăsîndu-i pe inamici să-l înjunghie. Unii comentatori presupun că a făcut asta ca să nu fie desfigurat. Dar nu e un motiv valabil: Caesar fusese deja rănit de două ori la față iar toga nu l-ar fi apărat de alte lovituri la figură, ba chiar le-ar fi favorizat, dându-le posibilitatea atacatorilor să-și aleagă nestingheriți locul în care vor lovi
. . În această luptă deja pierdută, conspiratorii se temeau să-i aplice lovitura decisivă, străpungându-i în schimb diferitele părți ale corpului într-o tortură sinistră. Unele lovituri au fost îndreptate spre partea din josul pântecului, în care puteau produce răni extrem de dureroase. Medicul Antisius a numărat ulterior 23 de împunsături de pumnal, 22 nefiind letale. Letală a fost înjunghierea toracelui intre coastele 1 și 2.
Toți voiau să vadă că sunt implicați cât mai mulți, pentru a putea susține ulterior că a fost o acțiune colectivă a senatului. Și se temeau încă de privirea lui pătrunzătoare. Chiar și neînarmat, Caesar rămânea un luptător redutabil la cei 56 de ai ai lui. Din descrierea amănunțită făcută de unii istorici contemporani, Caesar reușise până atunci să evite loviturile decisive făcând mișcări rapide și ținând cu putere încheietura mâinii lui Casca, astfel că acela, stând în continuare lângă el, proteja cu corpul său o parte a corpului lui Caesar. Cu mâna cealaltă, Caesar manevra rapid instrumentul de scris, cu care desigur nu putea răni grav pe cineva, dar îi putea înțepa dureros pe atacatori. Cum aceștia îl atacau din spate, Caesar a intenționat să ajungă la statuie pentru a avea spatele protejat. Încă spera într-un ajutor din partea cuiva apropiat. La vederea lui Brutus care îl ataca de asemena cu pumnalul, nu mai avea ce spera. S-a pregătit deci să moară demn. Acoperindu-și fața, Caesar le-a arătat că a încetat să lupte și pot să-l „termine” fără teamă. A scos un geamăt doar la prima împunsătură de pumnal, apoi a rămas tăcut.
Relatarea unui martor ocular al asasinatului lui Cezar scrisă de către Nicolaus din Damasc, după puțini ani de la evenimente:
”Senatul s-a ridicat în semn de respect ...Cei care aveau să facă parte din complot stăteau în apropierea sa.
Chiar lângă el se afla Tilius Cimber....el s-a apropiat de Caesar și a stâns mantia togii lui, părând că vrea să facă o mișcare și mai amplă cu mâinile sale asupra lui Caesar. Caesar a vrut să se ridice și să-și folosească mâinile, dar a fost împiedicat de Cimber, devenind astfel excesiv de iritat.
Acela a fost semnalul pentru conspiratori să acționeze. Toți și-au scos în grabă pumnalele și s-au năpustit asupra lui. Întâi Servilius Casca l-a lovit cu vârful lamei pe umărul stâng, puțin deasupra osului gâtului. La acesta țintise , însă din pricina entuziasmului ratase. Caesar s-a ridicat pentru a se apăra (în altă relatare se spune că l-a apucat pe Casca de încheietura mâinii cu pumnalul) . Casca a țipat în greacă la fratele său (cerându-i ajutorul, căci nu-și putea degaja brațul) . Cel din urmă l-a auzit și i-a înfipt pumnalul în coaste.
După un moment, Cassius i-a făcut o rană deasupra feței și Decimus Brutus l-a străpuns într-o parte. În timp ce Cassius Longinus încerca să-l lovească din nou, a ratat și a lovit mâna lui Marcus Brutus. Minucius l-a lovit de asemenea pe Caesar și Rubrius în coapsă. Era pur și simplu o bătălie cu un singur oponent.
Sub masa rănilor, a căzut la piciorul statuii lui Pompei. Toată lumea părea a fi vrut a avea un rol în omor, nefiind nici un participant care să nu-i lovească corpul în timp ce zăcea, până când, înjunghiat de douăzecișitrei de ori, și-a dat ultima suflare.”
Stilus
Stilus era un instrument de scris ce se folosea pentru zgârierea literelor pe tăblițele cerate sau pe o tăbliță din argilă.. Se făcea din metal, din os sau din fildeș și avea lungimea de aproximativ 15 cm. Ținut în pumn pe post de stilet, rămânea liberă o lungime cu care nu se puteau face răni grave, dar se puteau face împunsături dureroase atacatorilor.
Strigând și folosind
stilus ul pentru apărare, Caesar sperase că cineva îi va veni în ajutor- și se gândea probabil la cei pe care-i credea credincioși lui, la Marcus Antonius și la Brutus.
Dar Marcus Antonius nu se vedea, iar Brutus l-a atacat cu pumnalul în mână. Atunci Caesar nu s-a mai împotrivit atacatorilor. .
Rolul lui Marcus Antonius
Marcus Antonius, mâna dreaptă a lui Caesar, fusese reținut de un conspirator (Caius Trebonius) ca să nu intre în sala în care se petrecea atentatul. Astfel, nimeni nu l-a învinuit că ar fi făcut parte dintre complotiști. Lictorii, însărcinați cu paza lui Caesar, au fugit. Senatorii care nu erau parte a complotului s-au îmbulzit la uși să iasă din sală. Cicero a fugit cu ei.
Complotiștii au vrut să-l ucidă și pe Marcus Antonius, dar Brutus și apoi Trebonius s-au opus. De ce ?
E posibil ca între cei doi să fi fost o înțelegere tacită, neconsemnată de istorici.
Cu un an în urmă , în anul 45 î.Chr, când Caesar era se oprise la Narbonne după victoriile din Spania, acelaș Caius Trebonius , unul dintre apropiații acestuia plănuise să-l omoare (Împreună cu o serie dintre conspiratorii din anul 44 î. Chr) și vorbise despre asta cu Marcus Antonius. Acesta din urmă refuzase să participe, însă nu îl avertizase pe Caesar. Caesar era în mijlocul soldaților săi, triumfător în urma victoriilor din Spania.
Cicero a dezvăluit, după moartea lui Caesar , existența „complotului de la Narbonne”și faptul că Marcus Antonius fusese la curent cu el.(După ce Cicero fusese acuzat la rândul său că de fapt s-a aflat la originea complotului pentru uciderea lui Caesar, împreună cu Trebonius).
În a doua Philippică, XIV, Cicero a scris: „Și dacă e o crimă să fi dorit ca Cezar să fie ucis, ce ar trebui să credem despre tine însuți, Antonius? Se știe că tu ai format proiectul, la Narbonne, cu Trebonius”. Prin urmare Cicero l-a acuzat public pe Marc Antoniu că a fost chiar inițiatorul complotului, împreună cu Trebonius și nu doar un tăinuitor al complotului.
Plutarh a scris și el în „Viața lui Antonius”(XIII) că „Trebonnius strecurase câteva cuvinte despre complot lui Marcus Antonius”, fără ca el „să denunțe asta lui Caesar”.
Să fi avut și de această dată o poziție duplicitară, de favorizare a crimei prin neintervenție, cu intenția de a profita ulterior în cazul reușitei atentatului, dar fără a se compromite în ochii partizanilor lui Caesar și a apărea ca trădător în ochii opiniei publice?
Cu câteva săptămâni înainte de Idele lui Marte, cu ocazia sărbătorilor Lupercalia Marcus Antonius îi întinsese lui Caesar o diademă regală. Probabil era o provocare. Caesar a respins diadema cu fermitate. Dar rămânea ideea senatorilor că el va dori să fie înscăunat ca rege.
După asasinat
Dar ce s-a întâmplat după asasinat?
În timpul asasinatului Marcus Antonius „a avut grijă să nu fie de față”, discutând cu conspiratorul Gaius Trebonius în fața ușii Curiei. Dar după ce senatorii au ieșit în fugă afară, nu era normal să intre să vadă despre ce e vorba? Și dacă l-a văzut pe Caezar căzut, nu era normal ca măcar să-i ridice trupul (sau să ordone ca sclavii să-l ridice) și să-l ducă la casa Calpurniei în condiții măcar îngrijite (nu cu un braț atârnând, cum l-au dus sclavii din propria inițiativă?), să-i spună Calpurniei câteva vorbe de regret, nu doar să meargă să ia banii, actele și obiectele de valoare?
Dacă ar fi fost un adevărat prieten, ar fi sprijinit retragerea Calpurniei la reședința tatălui său și ar fi dus acolo și banii și documentele. Dar nu s-a întâmplat așa!
Pe scurt, Senatul l-a subestimat complet pe Marc Antoniu dar și dragostea poporului pentru Cezar.
Urmarea crimei a fost un război civil între armata lui Octavian și a lui Marc Antoniu și în final...instaurarea imperiului!
Campania planificată de Caesar
După trei zile, Caesar plănuise să ajungă în Grecia, la Appolonia, unde așteptau 16 legiuni și 10000 de călăreți sub comanda lui Octavius , deci un total de 100000 de ostași , plus trupe auxiliare și 1000 de piese de artilerie . Urma un război împotriva Parților, (perșilor) pentru răzbunarea înfrângerii suferite anterior de Crassus. Era și ocazia de a-l avea alături în luptă pe nepotul său Octavius, pe care îl dorea urmașul său la conducerea Romei.
Suetonius a scris însă că planul lui Caesar era să facă o expediție înpotriva Dacilor și abia apoi împotriva Parților. Dacii îl sprijiniseră pe Pompeius și - cel mai important- aveau mari zăcăminte de aur. Acest plan e dovedit și de acțiunea ulterioară a lui Octavianus , care a arătat că era gata să intre în Dacia , continuând strategia concepută de Caesar.
https://www.blogger.com/blog/post/edit/2855552946638966089/4697172056068182494?hl=ro
Suetonius a scris: că Iulius Caesar voia „să oprească expansiunea dacilor , care se întinseseră în Pont și în Tracia, să lupte împotriva parților prin Armenia Mică și să-i atace numai după ce le va fi încercat forțele”
Complotiștii după asasinat
După crimă, complotiștii au ieșit strigând că au înlăturat un rege și un tiran. Unii dintre complotiști au vrut să-l ucidă și pe Marcus Antonius, dar Brutus s-a opus. Antoniu a fugit deghizat în om din popor (zice Suetoniu)
Cum cetățenii din Roma nu păreau să fie de partea lor, dar nu știau totuși cum să reacționeze, complotiștii s-au retras pe colina Capitoliului (escortați de gladiatorii lui Decimus Brutus) pentru a se sfătui, căci mulțimea nu era de partea lor, cum speraseră, ci dimpotrivă. Cum însă nu mai urmau alte crime sau jafuri, senatorii și un număr de cetățeni s-au strâns pe Capitoliu, în jurul conspiratorilor.
