In vino veritas

In vino veritas e o celebră maximă latină, care înseamnp:
În vin e adevărul.

Ideea i-a venit poetului grec Alceus, în secolul VI î.Hr, dar a fost preluată și făcută celebră de Pliniu cel Bătrân. 
Adicătălea după ce se bea vin, barierele de timiditate, dar și  de prudență dispar și omul apare mai aproape de felul în care e el de fapt, nu se mai preface. 

 

Caesar a sărbătorit bând vin vechi de 61 de ani

Romanii făceau un vin atât de alcoolizat încât lua foc. Pliniu cel Bătrân l-a consemnat, iar Iulius Cezar și-a tratat oaspeții cu un vin vechi de 61 de ani., cu ocazia banchetului triumfal organizat pentru a celebra numirea sa în funcția de dictator. Probabil însă că rl nu a băut prea mult din el, pentru că istoricii au consemnat că era singurul care nu se amețea la banchete. 

 În capitolul dedicat lui Caesar (Divus Iulius, 53), Suetonius menționează explicit că „nici măcar dușmanii săi nu au negat că bea foarte puțin vin”. Pentru a sublinia acest lucru, istoricul citează o replică faimoasă a lui Marcus Cato (Cato cel Tânăr), un rival politic înverșunat al lui Caesar, care a remarcat cu ciudă: „Caesar a fost singurul om treaz care a încercat să răstoarne republica”

Pliniu cel Bătrân a consemnat acest lucru în anul 77 d.Hr. în Istoria  Naturală: Falernian este singurul vin care se aprinde atunci când i se aplică o flacără.

Pentru a se aprinde, un lichid are nevoie de cel puțin 40% alcool. Vinul produs doar prin fermentație atinge un conținut maxim de alcool de 15 sau 16%. Nimeni nu a explicat pe deplin cum a ajuns Falernianul la acea tărie. . Teoria principală este că romanii concentrau alcoolul  alcoolul prin depozitare îndelungată. 
 Strugurii erau recoltați târziu, uscați, fermentați la concentrație maximă, apoi învechiți timp de cincisprezece până la douăzeci de ani în amfore de lut, până când vinul căpăta o culoare chihlimbarie închisă și avea un gust, conform mai multor relatări antice, de ceva între un vin de desert și un vin foarte tare. .
La o vechime atât de mare, vinul devenise o băutură groasă ca mierea topită , concentrată și amară.
Se bea la banchete filtrat și apoi diluat cu apă caldă. 

În sudul Spaniei, la Carmona  a fost găsită acum șapte ani o urnă funerară , ce conținea cel mai vechi vin găsit în stare lichidă cunoscut. Urna era depusă într-un mausoleu ce a stat închis 2000 de ani.
Urna conținea rămășițe incinerate, fildeș ars- probabil de la patul pe care fusese defunctul- și aproximativ 4,5l de lichid roșiatic, care s-a dovedit a fi vin. La origine fusese un vin alb, cu o compoziție asemănătoare cu două vinuri care sunt produse și azi în regiune.
Urna fusese sigilată ermetic. În mausoleu mmai erau încă cinci urne funerare și s-au găsit de asemenea obiecte prețioase între care și  un inel de aur

În anul 60 î.Hr., la Roma a avut loc un banchet în onoarea lui Iulius Cezar la întoarcerea sa victorioasă cca  în Spania. Vinul servit era din recolta Opimiană. Recolta Opimiană era din anul 121 î.Hr. Vinul turnat la acea cină avea 61 de ani vechime. Pliniu a scris despre asta  un secol mai târziu.

Era cel mai faimos și exclusivist vin al Romei Antice: vinul Falernian din recolta Opimiană (anul 121 î.Hr.) Denumirea indica faptul că atunci era consul Lucius Opimius) . Acest vin era considerat pe atunci fiind din cea mai bună recoltă din toate timpurile.
Opimian după consulul de atunci, Lucius Opimius) a rămas legendar în istoria Romei ca fiind cea mai bună recoltă din toate timpurile. Era un vin alb, extrem de licoros și cu o concentrație alcoolică neobișnuit de mare, care fusese lăsat la învechit zeci de ani în amfore de lut (dolia).

Vinul Opimian era atât de scump și rar încât gazdele cele mai bogate ofereau doar „un deget” invitaților la începutul serii, continuând apoi cu vinuri mai ieftine. Faptul că la banchetul lui Caesar s-a turnat acest vin de 61 de ani din abundență a fost un gest de o mare extravaganță , prin care Caesar și-a sărbătorit prima sa mare victorie. 

 În Roma Antică, banchetele publice (convivia) nu erau simple petreceri, ci instrumente electorale.

Prin faptul că a adus amfore întregi din cea mai scumpă și rară recoltă a secolului și le-a turnat-o invitaților săi fără zgârcenie, Caesar a vrut să transmită un mesaj de putere, bogăție și generozitate nobilă. 

El a acționat ca un amfitrion perfect: a oferit tot ce avea mai bun Romei, în timp ce el însuși a rămas vigilent și treaz.

 Pliniu cel Bătrân notează că, după mai bine de jumătate de secol, vinul Opimian căpătase consistența mierii topite și un gust ușor amărui, fiind atât de concentrat încât trebuia neapărat diluat cu apă caldă pentru a putea fi băut.

Pe peretele unei taverne din Pompeii, îngropată sub cenușă în anul 79 d.Hr. și încă lizibilă astăzi, a supraviețuit o listă de prețuri: pentru o monedă poți bea vin. Pentru două, poți bea cel mai bun. Pentru patru, poți bea Falern. Istoricii notează că Falernul vândut într-o tavernă ieftină din Pompeii era aproape sigur fals. Până în secolul I d.Hr., medicul Galen se îndoia deschis că tot Falernul vândut în tot imperiul ar putea fi autentic. Se pare că frauda în vin nu este o invenție modernă.

Virgil a scris că nimic nu se poate compara cu Falernianul. Horațiu îl bea nediluat, ceea ce era considerat scandalos.
Un bărbat din Ostia avea acest lucru gravat pe piatra funerară:

Am mâncat stridii din Lacul Lucrino. Am băut adesea Falernian.
De-a lungul anilor, băile, vinul și dragostea, toate au îmbătrânit odată cu mine.

Podgoriile de pe Muntele Massico încă există. O cramă modernă numită Villa Matilde a petrecut decenii încercând să o recreeze din soiuri de struguri antice. Dacă s-au apropiat de această performanță este o chestiune de dezbatere.

Dionisos.Copie romană după un original elenistic
Starea euforică a  personajului e redată magistral

Discursul lui Caesar

 Celebrul discurs al lui Caesar reprodus de Dio Cassius în Cartea 43 din Istoria Romana

Caesar a sosit la Roma,  în anul 46 î.Hr, după ce îi învinsese în Africa pe partizanii lui Pompei la Thapsus.
Aici, dându-și seama că cetățenii se temeau de puterile pe care le acumulase, că aveau îndoieli cu privire la mărinimia ce-o arătase și că în consecință . se așteptau la nenumărate alte năpăstuiri asemănătoare acelora prin care trecuseră înainte vreme, că onorurile exagerate care-i fuseseră acordate nu erau altceva decât mijloc de a ocoli primejdia presimțită - adică porneau de la simpla lingușire și nu dintr-un sentiment de sinceră apreciere- el căuta să liniștească spiritele și insuflă încredere prin acest discurs pe care l-a ținut în Senat:

„Nimeni dintre voi, senatori, să nu se aștepte din partea mea la un cuvânt sau la un gest jignitor, pentru că m-am întors victorios și acum, fără să fiu obligat să răspund în fața nimănui, pot să spun tot ceea ce îmi trece prin minte sau să fac, în deplină libertate, tot ceea ce aleg.
Nu, nu așa stau lucrurile.
Dacă Marius, Cinna și Sulla, precum și toți ceilalți, ca să zic așa, care au avut cândva norocul să-și zdrobească adversarii au dat dovadă, o dată victorioși și stăpâni pe situația la care doreau să ajungă, de o conduită diametral opusă promisiunilor și comportării lor anterioare -  după ce în prealabil au izbutit prin acțiunile lor politice să atragă nu puțini cetățeni, ținând discursuri și săvârșind numeroase acte de umanitate, în scopul de a-i câștiga drept prieteni sau, cel puțin , de a nu-i avea de dușmani - acesta nu este un motiv ca oamenii să-și închipuie că și eu, la rândul meu, voi proceda la fel.

Căci nu m-am asociat cu voi în trecut cu prefăcătorie, în timp ce aș fi avut în realitate o fire diferită , doar pentru a mă simți în siguranță acum , când acest lucru este posibil; și nici nu am devenit atât de încântat sau infatuat de marele meu noroc , încât să doresc să apar și ca tiranul vostru  (căci oamenii despre care am vorbit, după părerea mea au fost victimele acestor două slăbiciuni, sau cel puțin ale uneia dintre ele).

Nu, sunt din fire acelaș om cum mă cunoașteți dintotdeauna - dar de ce să intru în detalii și să devin jignitor, lăudându-mă pe mine însumi? 

Mă voi feri să nemulțumesc norocul care îmi surâde; cu cât m-am bucurat mai mult de favoarea sa în trecut, cu atât îl voi folosi mai moderat pe viitor.

Căci nu am avut alt motiv în a mă strădui să obțin o putere atât de mare și să mă ridic la o asemenea înălțime încât să-i pot pedepsi pe toți dușmanii activi și să-i mustru pe toți din cealaltă facțiune, decât ca să pot fi în situația cuiva ce nu e în pericol și să obțin prosperitate cu onoare.

De altfel pentru un bărbat nu ar fi nici frumos, nici drept dacă s-ar dovedi că săvârșește, la rândul lui, aceleași fapte pe care el le condamnă la adversarii săi. 
Cât despre mine n-aș vrea, după ce m-am purtat întocmai ca predecesorii mei, imitându-le faptele, să mă deosebesc de ei numai prin simpla strălucire a unei izbânzi totale.
 
Cine, într-adevăr , are în primul rând datoria să facă celorlalți oameni cât mai mult bine, și aceasta cât mai des cu putință, dacă nu acela care are în mână puterea supremă?
Și cine oare trebuie să se ferească mai mult ca oricine să comită greșeli, decât acela care are deplina autoritate? 
Cine, în sfârșit, trebuie să se folosească mai înțelept  de darurile Cerului, decât acela care a fost copleșit de divinitate cu cele mai înalte favoruri? 

De datoria cui este să administreze cu cea mai mare chibzuință bunurile care îi stau la dispoziție, dacă nu a aceluia care are avutul cel mai mare și care se teme ca nu cumva să-l piardă?

Căci norocul, dacă e unit cu stăpânirea de sine este durabil, iar autoritatea, dacă menține moderația , păstrează tot ce a fost dobândit.

Care să fie oare cel mai important privilegiu pe care nu-l au nicicum cei care se bucură de o prosperitate lipsită de căldura virtuții?

După părerea mea , acela de a fi iubit fără prefăcătorie în timpul vieții și, după moarte, să  fie lăudat pe bună dreptate.
Dimpotrivă, acela care a abuzat fără margini de puterea pe care o deține, nu are parte nici de bunăvoință sinceră, nici de siguranță adevărată ci, deși i se acordă o lingușire falsă în public, este în secret urzit un complot împotriva lui (?) .
Poate fi doar copleșit de lingușiri mincinoase, în timp ce pe ascuns este ținta tuturor calomniilor...căci această autoritate face ca toată lumea , dar mai ales cei din preajmă să devină bănuitori și încolțiți de frică.

Aceste afirmații pe care le-am făcut nu sunt simple sofisme. 

Doresc să fiți convinși că la mine nu e vorba nici de o ostentație găunoasă, nici de o inspirație întâmplătoare, de moment,
 ci mai degrabă convingeri cu privire la ceea ce la început am considerat că este atât potrivit, cât și avantajos pentru mine. 

Din această cauză ați face bine să aveți încredere în mine nu numai pentru prezent, ci, însuflețiți de cele mai frumoase speranțe și pentru viitor; să vă faceți socoteala că, de-aș fi fost un prefăcut în purtarea mea de odinioară, chiar astăzi   aș fi avut putința să vă arăt ceea ce sunt în stare să fac, fără nici o amânare.

Dar nici în trecut modul meu de a gândi nu a fost altul, așa cum dovadă pentru această afirmație sunt înseși acțiunile mele, și nici acum, vedeți bine, nu fac altceva decât să mă străduiesc să păstrez o linie de conduită cât mai moderată cu putință;
Vă jur pe Jupiter, dar nu pe Jupiter atotputernicul, ci pe acel Jupiter care întinde asupra voastră o mână protectoare, nu tind să devin tiranul vostru, ci conducătorul vostru; 

În legătură cu toate câte vor trebui făcute în interesul tuturor voi fi consul și dictator, dar mă voi comporta ca un simplu cetățean particular, dacă este vorba să fac rău cuiva.

Asta de fapt nici nu ar mai trebui menționat. 
Căci de ce să omor pe vreunul dintre voi, care nu mi-ați făcut nici un rău, când nu am nimicit pe niciunul dintre cei care erau aliniați împotriva mea? 
Căci, după iertarea tuturor acelora ce n-au fost decât o singură dată în rândurile adversarilor mei , am grațiat până și un mare număr dintre aceia care au luptat de două ori împotriva mea? 

Cum aș putea să păstrez în inimă sentimente de ură împotriva cuiva când, după cum bine știți, refuzând să citesc și chiar să copiez documentele găsite în arhiva secretă a lui Pompeius și a lui Scipio, le-am ars îndată pe toate?

Cel mai bun lucru pe care îl avem de făcut, Senatori, este acela de a ne uni cu hotărâre forțele , dând uitării câte s-au petrecut cândva, ca o urmare provocată de o intervenție divină. 
Să începem așadar să ne iubim unii pe alții, cu inima curată,ca și cum am fi într-un fel noi cetățeni.

Doresc , în ce vă privește, să nutriți pentru mine simțămintele datorate unui părinte, bucurându-vă astfel de roadele prevederii și solicitudinii mele, fără să aveți de ce vă teme. 
Cât despre mine, de datoria mea este să veghez asupra voastră, așa cum veghezi asupra copiilor tăi, dorind din tot cugetul ca toate actele voastre să fie întotdeauna conforme cu justiția, închizând ochii, ca la ceva de neevitat, în fața slăbiciunilor -- împărtășind oamenilor merituoși onorurile care li se cuvin îi îndreptând , pe cât este omenește cu putință, pe cei care își manifestă răutatea. 

Soldații mei, nu mai mult decât persoana mea nu se cuvine să vă inspire teamă. Nu trebuie să vedeți în ei decât paznicii propriei  mele autorități cât și a autorității voastre. 

Am mai mult decât un singur motiv ca să-i rețin încă sub arme.

Dar întreținerea unei armate va fi făcută nu împotriva intereselor voastre, ci în folosul vostru. 
Soldații se vor mulțumi cu ceea ce li se va da și își vor arăta recunoștința pentru cele ce primesc. 

Se va spune, poate, că taxele percepute în ultima vreme depășesc sumele obișnuite. Acest lucru era însă necesar pentru ca acele elenente care au tulburat ordinea publică să ajungă să înțeleagă situația de fapt și totodată pentru ca cei care au obținut victoria, primind un sprijin suficient, să nu alunece și ei pe calea nemulțumiriilor care duc la răscoală.
Nici un ban din aceste sume, credeți-mă vă rog, nu a fost cheltuit în folosul meu personal; departe de așa ceva, în folosul vostru am cheltuit totul și, pe lângă aceasta, am cheltuit mari sume de bani luate cu împrumut și dobândă. 
Unele dintre aceste fonduri, știți bine, au ost cheltuite pentru necesitățile războiului; altele au fost puse deoparte pentru necesitățile voastre, pentru a sluji înfrumusețării orașului și nevoilor de administrație.
Vedeți că eu sunt acela asupra căruia cade umbra neplăcută a cheltuirii acestor contribuții; voi, voi nu faceți altceva decât să vă bucurați cu toții laolaltă de foloasele care decurg atât pentru serviciul militar, cât și pentru alte aspecte din viața publică; în fiecare clipă avem încă nevoie de corpuri de armată, deoarece fără acest sprijin, când locuiești într-un oraș mare cum este Roma și când posezi un imperiu atât de întins, nu e posibil să trăiești în siguranță.  
Abundența fondurilor bănești și un număr ridicat de soldați devin în aceste împrejurări principala pârghie a siguranței noastre. 

Totuși, nimeni dintre voi să nu bănuiască că am intenția să provoc noi supărări oamenilor avuți, sau să stabiles noi dări; Cele care sunt în vigoare îmi vor ajunge și voi depune toate eforturile să fiu bogat, împreună cu voi toți, decât să mă văd pus în situația de a răpi pe nedrept, indiferent cui, din bogățiile pe care le posedă”.


Caesar a rostit aceste cuvinte mai întâi în Adunarea Senatului și apoi în Adunarea Poporului. 

Cuvintele lui erau sincere. Caesar dorea să conducă statul roman cu blândețe, să nu fie temut, ci apreciat și iubit. 

Un discurs menit să-i liniștească pe senatori, dar tocmai această clemență l-a costat viața.

 Mulți dintre cei pe care Cezar i-a iertat și i-a integrat înapoi în Senat au considerat că republica este în continuare sub dictatură. Doi ani mai târziu, în 44 î.Hr., chiar acești oameni pe care el se lăuda că „i-a grațiat” au organizat complotul din Idele lui Marte și l-au asasinat. 

Conform legislației romane, un adversar luat prizonier pe câmpul de luptă era în întregime la discreția învingătorului, care putea să-i ia viața, sau să-l vândă ca sclav sau să-i aplice orice altă pedeapsă ar fi crezut de cuviință. Caesar însă, așa cum a menționat în discurs, a ales să-i ierte pe toți cei care fuseseră prinși o dată, după ce luptaseră împotriva lui. Își făcuse din asta o regulă, pe care i-a îndemnat pe cei eliberați să o facă cunoscută tuturor. Regula se aplica însă doar în cazul prizonierilor ce erau cetățeni romani. El i-a iertat însă chiar și a doua oară pe mulți dintre ei. 

Au făcut tot posibilul să-i dea impresia că e iubit și nu are de ce să se teamă. 


Urmașul său, Octavianus a folosit însă altă metodă. 

Augustus, statuie de bronz găsită în mare lâgă Euboca, datată în 12-10 î.Hr

Mark Cartwright (CC  BY -NC -SA)

Urmașul său, Octavianus , viitorul Augustus nu a făcut însă greșeala de a-și ierta adversarii, alegând să -i sacrifice și pe cei față de care el însuși era îndatorat (cum a fost cazul lui Cicero, ucis ca și fratele lui mai mic în cadrul epurărilor ) sau adolescenți , cum a fost cazul lui Cesarion, fiul lui Caesar și al Cleopatrei (care îi devenise frate vitreg după adoptarea de către Caesar) , pe care Octaviamn l-a dat în urmărire îndată ce a intrat victorios în Egipt și a ordonat să fie strangulat. Fiul cel mare al lui Marcus Antonius, Marcus Antonius Antyllus, adolescent și el, căutase azil lângă statuia lui Caesar, sperând că memori lui Caesar îl va înduioșa pe Octavianus, dar a fost ucis . 

Octaviann s-a asigurat că adversarii politici au fost trecuți pe lista de proscriși, ceea ce însemna condamnarea la moarte și confiscarea averilor .
De asemenea toți conspiratorii care colaboraseră la uciderea lui Caesar au fost executați sistematic pentru înaltă trădare -dacă nu se sinuciseseră după înfrângerea militară, ca Marcus Iunius Brutus și Gaius Cassius Longinus.
Listele de proscriși au fost întocmite după formarea triumviratului Octavian-Antonius-Lepidus .
Pe liste au fost trecuți asasinii lui Caesar, dar și numeroși senatori, ecveștri, cetățeni bogați , între care Cicero și Sextus Pompei, fiul cel mic al lui Pompei cel Mare. Conform lui Appianus, au fost circa 300 de senatori și 2000 de ecveștri  proscriși.

Caesar îl grațiase pe Sextus Pompei, care reușise să fugă după înfrângerea trupelor lui și ale fratelui său Gnaeus la Munda. Sextus a refuzat însă grațierea, mai ales că averea enormă a tatălui său fusese acaparată în condiții dubioase de către Antoniu și Dolabella.

Triumvirii au oferit recompense pentru capetele proscrișilor aflați încă în libertate: 2500 de drahme pentru proscrișii liberi și 1000 de drahme pentru sclavi. Informatorii primeau și ei plăți similare. Cei care adăposteau un proscris risca să primească aceeași pedeapsă.

Au fost confiscate averile câtorva mii de cetățeni, averile confiscate fiind utilizate pentru plata trupelor .
De asemenea, Octavian a reintrodus taxa numită tributum, pentru întreținerea armatei (taxă ce fusese înființată inițial prin anii 400 î.Hr , dar fusese desființată în anul 167 î.Hr) .

(Remarcăm  persistența termenului de tribut în Țările Române, dar sub forma sumelor de bani plătite către Imperiul Otoman). 

Octavian a învățat din cele ce i se întâmplaseră lui Caesar.
El a dat o atenție maximă aparențelor.
Când mulțimea i-a cerut să devină dictator, el și-a rupt toga , a căzut în genunchi și i-a implorat să se oprească.
(Văzuse că un simplu refuz nu e suficient: Caesar refuzase diadema regală, chiar în mod repetat, dar comentatorii au apreciat că el nu a fost destul de indignat. Deci...)
Cînd a avut nevoie de un nume care să-i arate supremația absolută, a evitat termenul de „rege” și a inventat apelativul „Augustus”. Dar totuși el nu se referea in public la persoana sa cu numele Augustus, ci „princeps”-primul dintre cetățeni. De asemenea, templele care erau ridicate în cinstea lui, ca unui zeu , el cerea să fie dedicate „Romei și lui Augustus”, legând cultul său de al statului.
Cum Senatul îi permisese lui Caesar să poarte mereu toga purpurie , dar faptul că el a îmbrăcat acea togă festivă a fost considerat excesiv, Augustus se lăuda că poartă togi simple, din lână țesută de soția sa Livia și de fiica sa Iulia. De fapt era greu de crezut mai ales în a doua parte a vieții lui, timp în care Iulia fusese căsătorită și apoi exilată, iar Livia locuia foarte mult în palatele ei proprii.

Octavian a fost suveran absolut pretinzând în acelaș timp că nu e decât un cetățean al republicii.

A fost faraonul și proprietarul (chiar așa) al Egiptului.

În basorelief e un împărat roman (Marcus Aurelius)  în carul triumfal, cu patru cai, în fruntea procesiunii festive,prin fața templului lui Jupiter, pe sub arcul de triumf,  acompaniat de sunete de trompete, iar lângă el stă chiar zeița victoriei. Din anii 176-180. 

Dar lîngă el e un sclav care îi șoptește:

„Respice post te. Hominem te esse memento. Memento mori!”

„Privește în urmă. Amintește-ți că ești muritor. Amintește-ți că trebuie să mori!” 

Oamenii cred în general ceea ce vor să creadă

 « Fere libenter homines id quod volunt credunt »,

A spus-o (cu amărăciune probabil) Iulius Caesar, acum circa 2078 de ani.
De ce cred că a fost o constatare amară?
Pentru că s-a confruntat el însuși cu zvonuri legate de propria lui persoană și cărora nu le-a putut pune capăt oricât a încercat să le desmintă. Până când a încetat să mai încerce să le desmintă. 

La  începutul furtunos al carierei sale, pe când, abia ieșit din adolescență, dar nevoit să se descurce singur, în condiții de persecuție politică și de confiscare integrală a averii, a obținut primele sale succese: unul militar și altul diplomatic.

Succesul militar nu a putut fi contestat: s-a întors victorios dintr-o misiune ce era sortită eșecului, salvând și viețile soldaților trimiși cu el. Mulți martori. Corona civica.

Regele Nicomede IV pe o monedă aflată la un muzeu din München

Succesul diplomatic a fost de asemenea evident. Fusese trimis, ca tânăr militar de 20 de ani, de către șeful său Minucius Thermus , (pretor și numit imediat după aceea guvernator al Asiei), să obțină o flotă (!) de la regele Bithyniei, Nicomede IV. 

Iarăși o misiune imposibilă pentru un tânăr neexperimentat, fără nici o funcție oficială și nici un rang militar.

Dar spre uluirea generală, tânărul Caesar s-a înțeles foarte bine cu Nicomede IV , care a fost de acord să pună la dispoziția junelui trimis de Minucius Thermus banii necesari pentru ridicarea unei flote necesare armatei romane. (Trebuie spus că Nicomede era pus pe tron cu ajutorul Romei și era dependent de bunăvoința Romei).

Și toate astea, în timp ce la Roma era dictatorul atotputernic Sulla, cel care îi confiscase averea lui Caesar, îi ceruse să divorțeze, îi confiscase dota soției lui, îl împiedicase să devină preot și îl condamnase chiar la moarte- condamnare comutată la intervenția Vestalelor, dar nu din toată inima de către Sulla.
 
Caesar a revenit apoi la curtea lui Nicomede. (A spus că a restituit un împrumut unui libert ) .

Cicero, gata mereu la acuzații fără perdea dacă serveau scopului propus, a lansat ideea că între cei doi fusese o relație homosexuală.
Dovezi:

• Păi...că a stat cam mult la curtea lui Nicomede. Ce, cât durează să ridici o flotă? Chiar nu putea mai repede? (Nu știm de fapt cam câte zile au fost, dar ar fi trebuit să facă flota aia instantaneu!)
• Apoi: că s-a întors la suszisa curte a lui Nicomede, zicea el ca să restituie un împrumut . Da, știm că era falit. Și probabil Minucius Thermus îi dăduse o diurnă insuficientă. Dar- chiar dacă fusese nevoit să se împrumute de la un libert legat de casa sa, chiar trebuia să restituie banii?? De necrezut!
• Și- partea cea mai tare- un servitor a povestit că tânărul Gaius a turnat vin regelui la banchet, ba chiar că ar fi intrat cu el în camera de culcare. Iar servitorii sunt deasupra oricăror bănuieli, nu? Nu pot fi cumpărați, nici nu se pot înșela în concluzii.(!)

Și pe baza acestor „dovezi”, Cicero a dedus și în ce poziție ar fi  stat cei doi, în timpul presupusei legături sexuale! 
Nu de alta, dar partea rușinoasă era să stai dedesupt 😆
Caesar a negat sub jurământ că s-ar fi întâmplat un astfel de act între ei.
Dar ce importanță a mai avut?

Ce e mai de crezut: bănuiala unui servitor, sau jurământul solemn al unui patrician din opoziție?

Faptul că deja se căsătorise și refuzase să divorțeze cu riscul vieții nu conta, desigur.

Ceea ce a contat a fost repetarea obsesivă a acuzației, sub forma de cântece sarcastice, sau de aluzii malițioase, până ce zvonul a fost crezut de toată lumea , fiind reprodus până în zilele noastre.
Fără a se mai menționa și „amănuntul” că a fost negat sub jurământ.

O viață întreagă de cuceritor al celor mai faimoase femei ale timpului său, cele mai multe căsătorite nu a putut contrazice calomnia lansată cu abilitate de invidiosul Cicero. 

Așa că în final Caesar a ales să râdă el însuși de această presupusă întâmplare. Și să defileze prin oraș , în triumf, în timp ce propriii săi soldați scandau versuri ce aminteau de acea „legendă urbană”. 

De ce a persistat totuși calomnia?
Probabil pentru că nu doar Cicero era invidios pe tânărul patrician cu prezență strălucitoare, de origine nobilă, (ceea ce lui Cicero îi lipsea) ,  cultivat , competent în toate domeniile dar și vajnic luptător și capabil de decizii fulgerătoare (ceea ce iarăși invidia veșnic nehotărâtul Cicero) .

Și pentru că, așa cum a concluzionat Caesar, oamenii cred ceea le place să creadă. 
În cazul acesta, ceva ce ar mai fi luat din strălucirea acestui aristocrat rasat și l-ar fi apropiat de condiția unui om de rând, cu păcate și defecte mai mari sau mai mici.

*********************************************************************************

Ar fi interesant de urmărit cum a apărut și cum s-a propagat apoi acest zvon defăimător.

E destul de limpede că succesul neașteptat repurtat de foarte tânărul militar abia înrolat în armată, care s-a întors (în anul 80) escortat de navele străine ale acelui rege oriental a părut uluitor. 

Să nu uităm însă că informațiile de pe frontul din Asia ajungeau mai întâi în Senat, care era controlat în totalitate de facțiunea lui Sulla (optimates). Generalul lui Caesar, Marcus Minucius Thermus era un partizan devotat al lui Sulla. E de presupus că raportul trimis a căutat să evite elogierea lui Caesar, despre care se știa că era pe lista opozanților față de  Sulla. O fi însoțit știrea cu niscai glume dubioase.

Sulla a murit în anul 78 î.Hr. Caesar a revenit în Italia la vestea morții dictatorului care îl prigonea.
Dar chiar și fără Sulla, facțiunea lui (optimates) controla Senatul.
 
În anul 77 î.Hr, imediat ce se întorsese la Roma, tânărul Caesar a dat în judecată pentru corupție și extorcare pe doi dintre cei mai importanți și mai temuți piloni ai regimului lui Sulla:Cnaeus Cornelius Dolabella și Caius Antonius Hybrida
Era un act de un curaj nebun. Dolabella, ca tactică de apărare în timpul procesului a aruncat public în instanță bârfa legată de acțiunea din Bithynia, pentru a-l discredita în instanță pe tânărul acuzator. Era un act de disperare în fața juriului. 

În anul77î.Hr, Caesar era un tânăr genial, dar fără putere politică. 
Curio cel Bătrân  a născocit imediat niște pamflete pentru a-și proteja aliații optimați.

Curio cel Bătrân (Caius Scribonius Curio)  a fost un  adversar notoriu al lui Caesar, și, în anii 70 î.Hr, l-a atacat în scris pe Caesar (având motive mult mai vechi de ură aristocratică împotriva familiei lui Caesar).
 „Ștafeta” a fost preluată cu entuziasm de Cicero, care a fost un geniu al propagandei și considerat de mulți cel mai bun scriitor al Romei.
 Scrisorile și discursurile lui Cicero s-au păstrat în mare parte până azi,
 Cicero a aplicat tactica de a prelua un zvon  și de a-l prelucra și repeta până când toată lumea l-a considerat adevăr. Când Caesar devenise periculos pentru Senat, prin anii 60 î.Hr, Cicero a decis să folosească acel zvon pentru discreditarea lui Caesar.

Am văzut că Cicero nu se dădea în lături de la nici un atac josnic, dacă îi servea scopului. El l-a atacat bunăoară pe Piso, socrul lui Caesar incluzând felurite defecte fizice, cum erau dinții înnegriți  (sau considerate defecte)fizice , cum erau tenul negricios și sprâncenele stufoase, dar și presupusa origine siriană. (De fapt Piso avea origini în nordul Italiei). De fapt nici una dintre acuzațiile presărate cu invective ale lui Cicero aduse lui Piso nu au fost dovedite. 
Nici calomnia referitoare la relația homo a lui Caesar cu Nicomedes. 

Caesar a jurat solemn că nu fusese adevărat, dar...calomniile a fost mai puternice.

Lupta lui Antonius pentru bani

 De ce l-a trădat Marcus Antonius pe Caesar

Atitudinea lui Marcus Antonius față de Caesar a fost ambiguă și s-a modificat în timp.
Inițial a fost un tânăr militar ,  dotat cu o forță herculeană (după cum arată referirile istorice la el) , promovat rapid de Iulius Caesar , cu care era văr pe departe. 

Mai tânăr cu 17 -18 ani decât Iulius Caesar, avea probabil un temperament vesel, extrovertit, așa cum a fost portretizat și pe acest denarius de argint, probabil singurul caz în care pe o monedă a fost pusă o figură râzând. Dacă artistul l-a portretizat astfel, înseamnă că așa apărea el în cea mai mare parte a timpului. 
Scriitorii contemporani ne dau și alte amănunte: avusese o tinerețe extrem de zvăpăiată.

Armata îl disciplinase însă și alături de Caesar nu putuse desigur să-și „dea în petec”. Avusese rezultate remarcabile pe câmpul de luptă și Caesar îi încredințase comanda unei părți a armatei, în bătălii.
Caesar l-a sprijinit să ajungă chestor, augur, tribun al plebeilor (în 50 î.Hr- la 32 de ani) , sprijinind prin veto ul său cauza lui Caesar, persecutarea lui apoi, de către Senat, constituind unul dintre motivele importante ale nemulțumirii lui Caesar față de felul um era tratat de Senat.

Avansarea lui Antonius a continuat, în armata lui Caesar devenind magister equitum, locotenent principal al comandantului , a comandat aripa dreaptă a armatei lui Caesar la Pharsalus ,în anul 48 î.Hr,  bătălia înfrângerii decisive a lui Pompei.

Acapararea averii lui Pompei

Apoi s-a petrecut un eveniment ce avea să schimbe total relația dintre Caesar și Antonius:
Caesar a confiscat și a pus în vânzare la licitație , în folosul statului, averea colosală a lui Pompei.
Singurul care a licitat a fost Marcus Antonius, așa că a fost declarat câștigător.
Cam ce cuprindea această avere?
Pompei avea la Roma casa părintească de pe colina Esquilin (casă ce a fost mai târziu locuită de Tiberius , prin anii 1-2) 
Antonius s-a grăbit să se mute în domus ul luxos pe care și-l construise Pompei pe colina cea mai prestigioasă a Romei, Palatin, cu vedere directă la Forumul roman. Pompei își construise această locuință impozantă după întoarcerea victorioasă din campania din Asia (cf, Plutarh).

Cicero vorbește și despre casa cu pinteni, domus rostrata, o altă casă luxoasă, al cărei vestibul fusese ornat cu pintenii navelor cucerite de Pompei de la pirați, în campania din 67 î.Hr. Casa impozantă, în care erau plasate la loc de cinste imaginile strămoșilor familiei 
Sursele antice vorbesc și despre o altă casă luxoasă, situată în mijlocul unor grădini .

Plutarh a descris și o altă casa „ca o șalupă situată în spatele unei nave mari”: o villa plasată în apropierea marelui teatru construit de Pompei . Pompei prezida ședințe ale Senatului din porticul construit de el în complexul teatral.

(Ulterior se instalase de asemenea în villa Scipionis, menționată de Cicero în Philippica a II-a, villa ce fusese a socrului lui Pompei, Q.Caecilius Metellus Scipio, ce a murit la Thapsus , în 46 î.Hr).

Apoi a luat în posesie și celelalte villas ale lui Pompei, din diferite localități, colecția de veștminte de lux, mobilele sofisticate, argintăria prețioasă. 
Pompei avusese terenuri moștenite de la părinți la Picenum, la Taranto, la care adăugase proprietăți la Albano, Tusculum, Cumes, în Ager Falernus, la Napole, Formies, în Lucania..
Antonius lăsat ca locțiitor al lui Caesar la Roma
A fost lăsat în Italia ca administrator, în anul 47 î.Hr, ]n timp ce Caesar se războia cu regele Pharnace.II, în Asia Mică. 


Antonius , rămas - temporar-singura autoritate la Roma, înstăpânit pe o avere enormă, a început să ducă viața la care visase de multă vreme: o petrecere continuă, beții crunte, cu ecese sexuale de tot felul, în compania trupelor de actori , jocuri de noroc fără limite..
(Conform cu discursurile ulterioare ale lui Cicero, dar care nu puteau decât să accentueze faptele deja notorii ).

După toate astea, Marcus Antonius a refuzat să plătească suma cu care licitase !
Antonius a refuzat să achite suma corespunzătoare, solicitată explicit de Caesar (Conform Appianus B.C.V79; Florus II.18,4)
Plutarh a scris de asemenea că Antonius a fost chiar indignat când i s-a cerut să achite la trezoreria statului suma cu care îi fuseseră adjuderate proprietățile.
El a afirmat cu enfază că Iulius Caesar fusese victorios doar datorită lui și i se datorau astfel de răsplate. 

Colac peste pupăză, Antonius neglijase total îndatoririle sale de comandant de armată, nu plătise legiunile încartiruite la Roma, soldații începând să prade prin împrejurimi și să ceară să fie lăsați la vatră.
Exact în acea perioadă, partidul Optimates (susținut de Senat) adunase în Africa 14 legiuni pentru a-l zdrobi pe Caesar.
Insubordonarea a patru legiuni
Întors în graba mare în Italia, Caesar a avut o confruntare cu legiunile insubordonate. I-a întrebat pe soldați ce vor, ia ei au cerut să fie demobilizați.
Caesar a rostit un singur cuvânt; quirites! Adică cetățeni. Prin acel cuvânt el îi demobiliza pe loc pe militari.
A adăugat că va lupta în Africa ridicând alte legiuni, iar pe cei demobilizați îi va plăti din prăzile luate de acolo. (Se vede de aici că nu jefuise Egiptul și nu avea bani să-i plătească imediat ) .
Soldații, rușinați, l-au rugat pe Caesar să-i primească să lupte alături de el.

Aici se vede încă odată că Iulius Caesar nu voia să lupte cu soldați care nu erau de partea lui trup și suflet. Nu i-ar fi obligat să lupte nici în situația în care un refuz din partea lor ar fi însemnat pentru el înfrângerea și moartea.

Nu însă și Marcus Antonius, care a refuzat să-l însoțească pe Caesar în Africa.
Inconștiență, sau sabotaj? 
Acuma- ne putem gândi: oare Marcus Antonius era chiar total inconștient când nu plătise banii datorați legiunilor și îi lăsase pe soldați să-și facă de cap prin Italia? Sau fusese de fapt o sabotare menită să ducă la căderea lui Caesar? Insubordonarea legiunilor din Italia ar fi avut efect catastrofal în condițiile unei confruntări cu 14 legiuni adverse!

Refuzând să lupte alături de el în Africa, sperase probabil ca Caesar să fie înfrânt , iar el să rămână cu averea lui Pompei fără a o plăti. Și să ajungă desigur și la conducere!

Caesar a ieșit însă din nou învingător la Thapsus-pe 6 aprilie 46 î.Hr, 

Caesar a făcut o nouă licitație pentru bunurile de lux din averea lui Pompei (confiscate cu soldați de la Antonius), dar , așa cum ne spune Cicero, acestea erau deteriorate,(argintăria și îmbrăcămintea de lux) atele erau împuținate, astfel că nu s-au mai putut recupera banii pe ele. Rămânea să se scoată la licitație casele....
Un prim atentat la viața lui Caesar 
Cicero a amintit în Philippica a II-a, 29.74 de un incident cu un ucigaș pe care Caesar îl surprinsese în casa lui cu pumnalul în mână, Caesar atacându-l deschis pentru asta pe Antonius în Senat.
Asta înseamnă că Caesar a reușit să-l interogheze pe atentator...Cicero nu ne dă amănunte. Doar că Iulius Caesar, un cunoscătot profund al legislației, nu ar fi adus o acuzație oficială fără dovezi. 
Complotul de la Narbonne  



A urmat războiul din Spania, unde fiii lui Pompei adunaseră o mare armată, care apucase să învingă trupele unui locotenent al lui Caesar. Caesar a plecat acolo de urgență, iar Antonius a refuzat iarăși să lupte alături de el.

După lupte grele, în care Caesar -după propria sa mărturisire-a luptat pentru viața lui, el a fost din nou victorios.

În 45 î.Hr, el se întorcea triumfător. Urma (printre altele) să-i ceară din nou lui Antonius să-și achite datoria.
Antonius i-a ieșit în întâmpinare, la Narbonne, ca să-l roage- după cum a afirmat mai târziu răspunzând unei acuzații a lui Cicero- să nu-i fie scoase bunurile la licitație, așa cum se preconiza. 
Caesar l-a iertat pentru insubordonare și i-a promis postul de consul pentru anul 44 î.Hr, alături de el, dar i-a cerut să-și achite totuși datoria.
Pentru Antonius era o amânare, dar nu o rezolvare.
Cicero a afirmat că atunci a inițiat  Antonius un complot pentru uciderea lui Caesar.
Despre care a vorbit cu Trebonius.
Nu au trecut la fapte, pentru că legiunile i-ar fi linșat.
Dar Cicero i-a mulțumit mai târziu pentru idee.
Compromiterea lui Caesar
A urmat faimoasa scenă de la sărbătoarea Lupercaliei, pe 15 februarie 44 î.Hr. , când Antonius, proaspăt promovat de Caesar ca șef al lupercilor, a încercat în mod repetat să pună o diademă pe capul lui Caesar, în fața mulțimii adunate la festivități,  pentru a încetățeni ideea că Caesar țintește să devină rege.
Caesar a refuzat ferm diadema, a dispus ca podoaba să fie pusă pe capul unei statui de zeu, dar de fapt cei care au dus diadema au pus-o pe capul unei statui a lui Caesar!

Cicero i s-a adresat ulterior cu vorbele:
„Tu — da, tu — l-ai ucis la Lupercalii; („ Tu, tu, inquam, illum occidisti Lupercalibus)” 
Cicero se referea la faptul că acea punere în scenă făcută de Antonius convinsese pe mulți (și probabil, în primul rând pe Brutus) că Iulius Caesar e pe cale să devină rege-și deci că ar fi trebuit să fie ucis. 
Ralierea lui Brutus la complot a constituit pentru mulți o garanție a probității complotiștilor și a justeței cauzei lor.
Să vedem ce a scris despre asta istoricul Velleius Peterculus:

„Dar omul acesta atât de mare și care folosise față de toți atâta clemență nu a putut să se bucure liniștit de puterea supremă mai mult de cinci luni.

El revenise la Roma în luna octombrie; el a fost asasinat la idele lui marte, de către conjurații comandați de Brutus și Cassius. Promisiunea consulatului nu putuse să-l lege pe Brutus.; din contra, ea îl jignise pe Cassius, căruia nu i s-a acordat imediat această onoare.

Se găseau printre complicii la crimă prietenii cei mai intimi ai lui Caesar, pe care reușita partidului său îi dussese la cele mai înalte ranguri, Decimus Brutus, Caius Trebonius și alte personaje ilustre.

Dar cel care a ridicat împotriva lui cea mai mare ură a fost Marcus Antonius, colegul său de consulat, omul gata la oorice îndrăzneală.

Cum Caesar era așezat în fața rostrelor la sărbătoarea Lupercaliilor, el i-a pus pe cap însemnul regalității și Caesar, respingând-ul, nu a părut ofensat. ”

Să înțelegem că Iulius Caesar a fost ucis pentru bani?!

Asasinatul

A urmat uciderea lui Caesar, atacat de 30 de bărbați înarmați, în timp ce el era dezarmat.
În timpul uciderii lui Caesar, Antonius a rămas în afara sălii, împreună cu Trebonius - acelaș cu care discutase despre uciderea lui Caesar la Narbonne, cu un an înainte. Cicero a considerat că asta era o dovadă a complicității .
 Apoi, Brutus s-a opus să fie ucis și Antonius imediat după Caesar, așa cum fuseseră unele propuneri. Cicero a regretat, în scrisorile către Atticus, că cezaricizii nu l-au ucis și pe Marcus Antonius atunci, pentru a prelua puterea politică imediat.

Antonius s-a arătat prieten „la cataramă” cu ucigașii lui Caesar și după ce ei se refugiaseră pe Capitoliu de teama furiei populare. Antonius și Lepidus au folosit legiunea încartiruită la Roma nu pentru arestarea ucigașilor, ci pentru apărarea lor și înăbușirea în sânge a revoltei poporului care aducea jertfe în memoria lui Caesar și căuta să împiedice topirea statuilor lui.
Cicero a lăudat această acțiune, pe care a considerat-o o apărare a senatului (de fapt a complotiștilor din senat) de „primejdia masacrului”pe care l-ar fi făcut masele populare indignate . 
Pentru liniștirea ucigașilor speriați, Antonius a trimis-o pe Capitoliu pe soția sa cu fiul lor de câțiva ani, ca zălog. Brutus și Cassius au coborât în Forum, s-au îmbrățișat cu Antonius și cu Lepidus și au luat cina la ei acasă. (Cassius la Antonius, iar Brutus-la cumnatul său, Lepidus). Cicero avea să spună că „prin intermediul lui (al lui Antonius) și al fiului lui a fost în sfârșit consolidată pacea cu cei mai de seamă cetățeni”(e vorba despre Brutus și Cassius, pe care Cicero i-a elogiat pentru crima contra lui Caesar) . Pe 2 septembrie 44î.Hr, Cicero încă elogia faptele lui Antonius de după asasinarea lui Caesar, de pe 15 martie 44 î.Hr.. 

Contribuția lui Cicero-după propriile afirmații

În Filipica a doua, Cicero i s-a adresat lui Antonius astfel:
„Tot în Philippica a doua, Cicero i s-a adresat astfel lui Antonius:
„Iar ceea ce ai îndrăznit să spui lu chiar în multe cuvinte , anume că, prin contribuția mea, Pompeius a rupt prietenia cu Caesar și că, în consecință, din vina mea s-a iscat războiul civil, nu e în întregime greșit în privința faptului în sine, dar, ceea ce-i mai important, te-ai înșelat ân privința datei...În ceea ce mă privește, ..nu am neglijat nimic ...spre a-l îndepărta pe Pompeius de unirea cu Caesar.””.
Cicero l-a învinuit însă pe Antonius pentru începerea războiului civil , după ce acesta fugise în tabăra lui Caesar spunând că viața lui era în pericol. 
„Totuși, au intervenit două circumstanțe , în care i-am dat unele sfaturi lui Pompeius împotriva lui Caesar; aș vrea să mi le reproșezi, dacă ești în stare: prima dată l-am sfătuit să nu-i prelungească lui Caesar comanda supremă de cinci ani, a doua oară , să nu i se permită acestuia candidatura (la consulat) în absență. ... Dar aceste învinuiri sunt vechi însă cea mai recentă e aceea că Caesar a fost ucis la sfatul meu. ”

Astea au fost motivele care l-au împins pe Caesar la trecerea Rubiconului. Și într-adevăr, un motiv invocat a fost și persecutarea tribunilor, între care și Antonius. Deci Cicero l-a influiențat din umbră pe Pompeius, cu care se lăuda că era prieten, iar acesta a respins orice propunere împăciuitoare din partea lui Caesar. Cicero a argumentat însă că strigarea numelui său de către Brutus, după crimă, nu înseamnă că el l-ar fi instigat, ci că el i-a fost exemplu, atrăgând atenția că Antonius l-a numit cu respect pe Marcus Brutus, dar consideră o vină că ar fi fost instigat de Cicero (contradicție logică, sancționată de orator) . Cicero atrage atenția asupra comportamentului ambiguu al lui Antonius , care a luat măsuri în favoarea lui Brutus și Cassius, dar consideră o vină instigarea la fapta lor. Cicero nu-și ascunde adeziunea la uciderea lui Caesar, dar afirmă că „aș fi făcut să dispară din republică nu doar regele, ci și puterea regală și, dacă așa cum se spune, pumnalul acela ar fi fost în mâinile mele, crede-mă că aș fi dus la bun sfârșit nu doar un act, ci toată piesa”. Adică e de părere că ar fi trebuit să fie uciși și Marcus Antolius și Lepidus. Cicero a scris despre asta prietenului său Atticus, spunând că ar fi trebuit să fie ucis atunci și Antonius și să fie preluată imediat puterea politică la Roma.

Primul gând al lui Antonius: jefuirea casei lui Caesar
Nu se mai punea problema ca Antonius să plătească bunurile lui Pompei: 

Jaful din casa lui Caesar
În aceeași noapte, Antonius a jefuit casa lui Caesar, luând de acolo banii personali ai lui Caesar, lăsați Calpurniei, pentru cei 3-5 ani cât urma să lipsească,  colecțiile sale de artă și de obiecte prețioase, dar și documentele .
Plutarh  a menționat că „cea mai mare parte din proprietate” suma de 4000 de talanți , echivalând cu  100 de milioane de sesterți/ 24 milioane de dinari/960 000 aurei/3,4 t aur)- ar fi fost „dată” de Calpurnia lui Antonius. Sau -luată de acesta, sub o formă sau alta.  . 

Tot Appianus a scris că după o lună, când Octavianus a ajuns la Roma, el i-a cerut lui Antonius „banii pe care Caesar i-a strâns în vederea războaielor proiectate , căci ar ajunge pentru distribuirea promisă (prin testament) pentru 300 000 de oameni, pentru restul urmând să vândă proprietăți”. Caesar lăsase prin testament să se împartă câte 300 de sesterți (75 de dinari) fiecărui roman. Deci pentru 300 000 de persoane, câte 300 de sesterți =90 milioane sesterți. Cam acolo. 

Antonius a negat că ar fi găsit atâția bani în casa lui Caesar.  

Dar rămânând singurul consul în funcție și având ultimele documente scrise de Caesar, pe care le-a putut falsifica după dorință (cum a relatat Cicero), Antonius a putut manipula și documentele din tezaurul statului, de unde a luat câți bani a dorit, acoperindu-și în acelaș timp și marea datorie bănească . (Tot după Cicero, care a spus că la templul lui Ops Antonius a făcut un adevărat măcel, folosid o gardă din mercenari aduși din Spania  ) . Cicero a descris în prima Filipică felul cum Antonius, folosind „notițe” găsite printre documentele luate de la Caesar (desigur falsificate, cum tot Cicero a realizat ulterior) și-a însușit bani din tezaurul roman (aflat în templul lui Ops) .

Datoria lui Marcus Antonius la Idele lui Marte:
40 milioane de sesterți
Cicero l-a întrebat: „Unde sunt cele 700 000 000 de sesterți (7 000 000 aurei) , care figurează în registrele aflate în templul lui Ops? (Ubi est septiens miliens quod est in tabulis quae sunt ad Opis?)
Tu, însă, cum ai scăpat înainte de calendele lui aprilie (1 aprilie) de datoria de 40 000 000 de sesterți (400 000 aurei /3200 kg Au ) , pe care o aveai la idele lui Marte (15 martie)? 

„De fapt , ce situație ar fi putut veni în ajutorul strâmtorării și îndatorării tale în afară de moartea lui Caesar?”

Cicero îl numește pe Antonius „speculantul bunurilor lui (Gnaeus Pompeius) scoase la licitație”

Cicero a afimat despre sine însuși că a primit  moșteniri de peste 20 de milioane de sesterți, dar face referire - prin comparație- și la „moștenirile” ce ar fi fost primite de Antonius de la  persoane ce-i erau complet necunoscute, eliminând pe adevărații moștenitori- desigur prin acte măsluite declarate a fi fost găsite printre documentele lui Caesar.. 

E posibil să fi folosit forța împotriva Calpurniei pentru a putea dispune apoi ca toate acele bunuri să fie transportate la el acasa. Pentru că după acea noapte Calpurnia a dispărut cu desăvârșire.
(Nu a spălat trupul lui Caesar, care a fost dus peste cinci zile la funeralii plin de sânge și cu rănile căscate. Nu a fost de față la citirea testamentului, care s-a făcut în casa lui Antonius. Nu a fost de față la funeraliile lui Caesar. Nu s-a întâlnit cu Octavianus, care i-ar fi devenit fiu adoptiv, după adoptarea de către Caesar prin testament. Octavianus nu a făcut vreodată o referire la ea. Nu a fost convocata pentru a depune mărturie la procesele legate de moștenirea lui Caesar, sau în controversa legată de suma luată de Antonius din casa lor. După toate probabilitățile, Calpurnia a murit în noaptea aceea. Nu s-a sinucis, că ar fi scris istoricii despre asta. Fiind însărcinată, se gândea desigur la copil.  

Despăgubire pentru Sextus Pompei de la bugetul statului

Cicero îl numește pe Antonius „speculantul bunurilor lui (Gnaeus Pompeius) scoase la licitație”

La cererea Senatului Marcus Antonius a fost de acord ca fiul supraviețuitor al lui Pompei, Gnaeus Pompei să fie rechemat la Roma, ba chiar l-a numit la conducerea întregii flote romane. 
Dar...Gnaeus cerea proprietățile ce fuseseră ale tatălui său, Pompei cel Mare!
Soluția lui Antonius?
A cerut Senatului suma de 50 de milioane de drahme (adică 50 de milioane de dinari /200 milioane de sesterți) din bugetul public, cu care să fie despăgubit Sextus Pompei!
(conform lui Appianus) 
Reiese că averea lui Pompei cel Mare ar fi fost cel puțin atât.

Fiul mai mic al lui Pompei avea să primească , prin tratatul de la Misenum, promisiunea unei despăgubiri de 70 de milioane de sesterți. (Dio Cassius,XLVIII,36,5) (cca 36 milioane $) .
Averea lui Pompei fusese însă mult mai mare. El moștenise de la tatăl său, Strabo o avere estimată la peste 200 milioane de sesterți (jefuise orașele din Etruria , locuite de populații italice , fără să predea banii la trezorerie). Adică 2 milioane de aurei - 16,32 t aur. (1 aureus nummus-8,16g aur 24K), la această moștenire adăugându-se marile prăzi de război dobîndite cupă campaniile victorioase.

În vara anului 39 î.Hr, în cadrul Păcii de la Misenum, încheiată între Octavianus, Marcus Antonius și Sextus Pompeius, acestuia din urmă i-a fost promisă o despăgubire de 25% din valoarea proprietăților funciare confiscate și restituirea bunurilor din patrimoniul lui Gnaeus Pompeeius , dar și conducerea unor vaste teritorii în insule și în Peloponez, pentru 5 ani și magistraturi ulterioare. Sextus nu a primit nimic din toate astea. 

Sextus Pompei
Observăm că Sextus purta un colan gros, probabil din aur, la gât. 
Probabil era însemnul de amiral 
(Când a fost găsit trupul lui Pliniu cel Bătrân, amiralul flotei romane în timpul erupției Vezuviului,
cercetătorii au fost uimiți să constate că purta multe lanțuri de aur și brățări
erau probabil însemnele gradului său) 

Cei mai mulți bani  erau de fapt la Apollonia și au fost folosiți de Octavianus

Caesar transferase sume enorme de bani (în aur și argint) la Apollonia, în Iliria, o provincie a Macedoniei) pentru plata legiunilor pregătite pentru războiul contra dacilor și apoi a parților.

Conform estimării lui Plutarh, la Apollonia Caesar ar fi depozitat 175 000 000 de drachme, adică circa 700 000 000 de sesterți, bani ce ar fi trebuit să ajungă pentru plata a numeroase legiuni timp de 3-5 ani. (Era preconizată atacarea Daciei, apoi a Partiei și Scitiei, Germaniei... ) 
Pentru început, Caesar dusese acolo șase legiuni, pentru antrenament, dar erau pregătite 16 legiuni (aproximativ 60 000 de infanteriști și 10 000 de călăreți). Aceștia urmau să fie sprijiniți de cavalerie auxiliară și infanterie ușoară. 

Octavius fusese trimis la Apollonia la studii, dar și pentru a fi în contact cu armata. 

 Plutarh a scris și că urma să se construiască un canal prin istmul Corintului, în timpul campaniei militare. Anienus fusese însărcinat cu construirea canalului. Desigur era făcut proiectul, dacă urma să fie pus în aplicare curând.

Nero a reluat acel proiect și chiar au fost începute lucrările , dar a murit înainte de terminarea lor.

Canalul a fost construit abia în anul 1893, urmând traseul lucrărilor începute de romani. 

După uciderea lui Caesar, în timp ce Octavius ajunsese în sudul Italiei, pregătindu-și intrarea în Roma (abia după o lună), el a trimis „pe cineva de încredere” (probabil Agrippa) să aducă banii de la Apollonia. Totodată, Octavius a luat și banii datorați de provincia Macedonia ca impozit anual pentru Roma.
Octavianus Augustus a mărturisit asta abia înainte de a muri, în ultimul document de dare de seamă.
Dar nu a prezentat niciodată un bilanț , a menționat că „ a luat ce era al său” din acei bani și a depus restul la trezorerie. Dar ce ar fi fost „al său” de acolo? Probabil a depus impozitul datorat de provincia Macedonia. 
De fapt el a luat cât a avut nevoie pentru a plăti neobișnuit de bine- trupele ridicate în Italia, în fruntea cărora a apărut la Roma. 

Octavianus a plătit legiuni cu banii lăsați de Caesar în Macedonia

Cicero a relatat cum armata ridicată de Octavianus l-a silit pe Antonius să părăsească Roma:
„ sentința consulară era gata să-l circumscrie pe tânăr, când dintr-o dată (căci știa că legiunea lui Marte (a patra)  se stabilise la Alba) i s-a adus (lui Antonius n.n.) un mesaj în a patra zi. Uimit de aceasta, a abandonat planul de a raporta senatului despre Caesar (Octavianus) ; a ieșit, nu pe drumuri, ci pe poteci, și chiar în acea zi a ținut nenumărate deliberări senatoriale, toate fiind într-adevăr raportate mai repede decât scrise.

De acolo, nu o călătorie, ci o fugă și o fugă în Galia.”

Prin urmare senatul era pe punctul de a-l blama pe Octavianus, care ridicase armată fără a avea nici o magistratură în stat. Deci-ilegal. Dar marșul armatei asupra Romei l-a determinat pe Antonius să se retragă (chiar ascunzându-se) și să se îndrepte spre Galia Cisalpină .

Octavianus a putut plăti soldați cu plată de 5 ori mai mare decât plata obișnuită!
Plata atât de mare, adăugată aurei date de numele de Caesar , pe care el l-a folosit mereu după adoptarea postumă de către Iulius Caesar , i-a atras pe militari de partea lui.

Antonius a fost obligat să se alieze cu el și cu Lepidus, formând un triumvirat oficial.
(triumviratul anterior, format de Caesar, Pompei și Crassus fusese doar o înțelegere între ei).

700 milioane sesterți pentru fiul lui Pompei

 „Pompei se va putea întoarce acasă; și prețul pe care l-a plătit Antoniu pentru ea, îl va da pentru a o răscumpăra; da, casa lui Gnaeus Pompei va fi răscumpărată de fiul său. Crudă necesitate! Dar astfel de nenorociri ne-au costat lacrimi mult prea mult timp!
Ați decretat ca lui Pompei să i se aloce toți banii pe care un dușman victorios a putut să-i obțină din bunurile tatălui său prin risipirea prăzii.
Dar, din partea mea, cer responsabilitatea de a regla această socoteală, având în vedere legătura strânsă care m-a legat de tatăl său. Prin urmare, el își va răscumpăra grădinile, clădirile și casele din oraș pe care le posedă Antoniu; căci, în schimbul argintăriei, al țesăturilor prețioase, al mobilei și al vinului pe care acest lacom le-a risipit, va face cu bucurie sacrificiul. Își va recupera locuințele de la Alba Longa și Firmum de la Dolabella; și chiar casa de la Tusculum de la Antoniu. În cele din urmă, cei care atacă în prezent Modena și îl asediază pe D. Brutus, familia Anser, vor fi expulzați din Casa Falernilor. Poate că există și alți deținători, dar numele lor îmi scapă. Da, îmi place să o spun: chiar și cei care nu sunt printre dușmanii noștri vor restitui proprietățile lui Pompei fiului său la prețul pe care l-au plătit pentru ele. A fost inconsecvent, ca să nu spun nechibzuit, să se atingă de vreo parte din aceste posesiuni; dar cine le poate păstra după restabilirea ilustrului lor proprietar? Și nu va fi această enclavă a lui Pompei, eliberată de Caesar, obligată să-și reverse prada, acest om care, fixat pe patrimoniul stăpânului său ca un dragon pe o comoară, a pus stăpânire pe proprietățile Lucaniei?
În cele din urmă, aceste șapte sute de milioane de sesterți pe care i-ați promis tânărului Pompei, Părinți Conscripți, vor fi distribuite în așa fel încât fiul lui Gnaeus Pompei să apară, prin voi, repus în deplină posesie a moștenirii sale: aceasta este sarcina, spune Senatul.
Restul va fi făcut de poporul roman pentru o familie pe care au văzut-o în splendoare. Îi vor da în special lui Sextus demnitatea de augur pe care a deținut-o tatăl său; iar eu însumi, redând fiului ceea ce am primit de la tată, îl voi desemna pentru alegere. Care dintre cei doi, pentru a fi augur al lui Jupiter, cel mai bun și cel mai mare, ai cărui interpreți și slujitori suntem noi, îi va da poporul roman preferință, lui Pompei sau lui Antoniu? Cât despre mine, cred că printr-o favoare specială a zeilor nemuritori soarta a voit ca, fără a distruge sau anula actele lui Caesar, fiul lui Gnaeus Pompei să poată recăpăta rangul și averea tatălui său.” (Cicero-Philippica XIII-20 martie 43 îC, în Senat) 

Cicero se bucura degeaba: cei trei triumviri s-au înțeles să-și extermine fiecare pe cei pe care îi considera dușmani și 
primul pe listă a fost pus Cicero! 
Sextus Pompei nu a primit niciodată banii promiși: a fost înfrânt și ucis. 

Antonius a făcut numeroase manevre politice pentru a pune mâna pe legiunile trimise de Caesar în Macedonia. 

Dar....banii erau la Octavianus, viitorul Augustus!