Podurile lui Caesar

 Iulius Caesar a construit două poduri peste Rin

Interesant că proiectul i-a aparținut

Pictură de John Soane ce reconstituie imaginea unui pod făcut de Caesar

Dar comentatori moderni remarcă și că denumirile de „gali” și de „germani” sunt inventate de Caesar pentru a denumi triburile disparate ce trăiau pe un anumit teritoriu mai  larg.
Misha Meier, profesor de istorie veche la Universitatea din Tübingen a declarat pentru revista der Spiegel : „Germanii sunt o invenție a lui Cesar”. Nu există consens asupra originii cuvântului german. Nu se cunoaște nici un popor care să se fi desemnat așa singur. Această construcție îl aranja pe Caesar. Omogenizând și făcând figura inamicului cât mai înspăimântătoare posibil, el mărea astfel importanța înfăptuirilor sale militare.
Aceeași observație a fost făcută și referitor la „gali”: de asemenea era vorba despre numeroase triburi cu diverse denumiri, acestea fiind numite de Caesar cu un termen generic.
De asemenea existau triburi galice și la est de Rin, dar și triburi germanice la vest de Rin. Caesar a stabilit pur și simplu granița imperiului la Rin, ce constituia un obstacol natural și era clar identificat pe teren. 

În timpul războiului din Galia, în anul 55 î.Hr, trupele romane se confruntau și cu raidurile întreprinse de triburile de „germani”, care se retrăgeau apoi dincolo de Rin.
Caesar nu a dorit să extindă cucerirea romană și dincolo de Rin, dar a dorit să demonstreze că armata romană poate trece de acest obstacol natural oricând, în condiții de siguranță.
Trecerea pe corăbii a fost considerată de Caesar prea riscantă și nu suficient de demnă pentru armata romană.
Caesar a dorit de asemenea să vină în ajutorul tribului germanic de Ubieni, care se aliase cu romanii, înspăimântând celelalte triburi, care îi atacau.

Iulius Caesar a ordonat să se construiască un pod de lemn , după indicațiile sale.
Podul a fost descris de el foarte exact în „De bello galico”
Podul a fost construit în 10 zile  , au trecut pe el 40000 de oameni cu mașinile lor de război , armata și-a atins țelurile, apoi s-a întors și podul a fost distrus apoi tot de romani după 18 zile, când trupele romane reveniseră pe malul vestic al fluviului. 

Pe amplasamentul acelui pod provizoriu se află acum un panou comemorativ. Iar în apropiere există podul modern construit în acel loc considerat cel mai potrivit pentru traversare- la Neuwied

Podul peste Rin al lui Iulius Caesar (55 î.Hr.) era o structură masivă din lemn, estimată la aproximativ 140 până la 400 de metri lungime și 7 până la 9 metri lățime, traversând un râu cu o adâncime de până la 9 metri. A fost construit în doar 10 zile folosind piloți bătuți în albia râului, de către aproximativ 40.000 de soldați, care au trecut apoi pe el în siguranță. După 18 zile petrecute de cealaltă parte, Caesar a demontat podul pentru a demonstra că era o demonstrație de putere, mai degrabă decât o ocupație pe termen lung.

. 

Doi ani mai târziu, în 53 î.Hr, a fost construit din nou un pod pentru trupele romane, pod care a fost distrus de asemenea după întoarcerea trupelor în teritoriul ocupat de romani. 
Aceste poduri au fost considerate drept capodopere de inginerie militară .
Podurile au demonstrat că armata romană nu putea fi oprită de un obstacol natural și că deține mijloacele tehnologice pentru a trece oricând, în siguranță peste apele învolburate ale fluviului.
Inginerii romani au folosit greutăți grele pentru a băga lemne duble masive în albia râului, sub un unghi înclinat împotriva curentului, creând o structură robustă. 

Napoleon III a dispus realizarea unei machete după descrierea lui Caesar pentru  muzeul Antichităților celtice și galo-romane (actualmente Muzeul de Arheologie națională) .
Macheta se află acum la muzeul de Geniu la Angers. 

Reconstituire de Louis Napoleon Bonaparte 

Pagină din „Histoire de Cesar” Atlas pg 15 fotografiată de Dudenw

Descrierea lui Caesar (care vorbește despre sine la persoana a treia) :

„A stabilit următorul plan pentru pod.
Doi bușteni de jumătate de picior, ușor ascuțiți în jos, au fost uniți la o distanță de două picioare de adâncimea râului. Le-a așezat cu utilajele și le-a fixat cu cleme, nu drepte față de perpendiculară, ci înclinate și oblice, astfel încât să corespundă naturii râului. 
De asemenea a ridicat doi bușteni în partea opusă, uniți în acelaș mod la o distanță de patruzeci de picioare de partea inferioară, întorși împotriva forței valurilor râului.
Fiecare dintre aceștia în plus era separat de partea extremă prin grinzi de două picioare, introduse până la îmbinarea buștenilor lor, cu câte două cleme pe fiecare parte. Acestea fiind separate și legate în direcția opusă erau atât de puternice și în asemenea mod, înât cu cât forța apei era mai mare, cu atât eru mai strâns ținute împreună. 
Aceste materiale drepte erau aruncate și legate împreună și ținute la un loc cu bare și grătare lungi; și în plus erau împinse oblic spre partea inferioară a râului, care, fiind plasată ca un berbec și conectată la toată lucrarea, ar absorbi toată forța râului; iar altele erau plasate de asemenea deasupra podului, la o distanță moderată, astfel încât dacă trunchiuri de copaci sau nave ar fi fost aruncate de barbari în scopul dărâmării lucrării, forța acestor lucruri ar fi diminuată pentru acești apărători și nici nu ar fi afectat podul. 

La zece zile după ce începuseră să fie aduse materialele, armata a fost transferată, toate lucrările fiind terminate. Caesar, lăsând o garnizoană puternică de ambele părți ale podului, s-a grăbit spre teritoriul Sugambrilor. Între timp, au venit la el ambasadori din mai multe orașe; cărora le-a răspuns cu generozitate când au cerut pace și prietenie și a ordonat să i se aducă ostatici. Dar Sugambrii, pregătindu-se de fugă încă din momentul în care podul fusese construit și încurajați de cei pe care îi aveau cu ei din Tencteri și Usipeti, își părăsiseră teritoriul și își luaseră toate bunurile și se ascunseseră în pustietate și în păduri.”

Al doilea pod a fost construit pentru o nouă expediție, în anul 53 î.Hr- pentru a securiza frontierele și a-i pedepsi pe Sugambri. 

Caesar își conducea trupele luptând în fruntea lor

Iulius Caesar era cunoscut ca fiind un general care a « condus de pe front »- angajându-se personal în luptă când trupele erau în dificultate, pentru a le ridica moralul sau a-i îndemna la eforturi și mai mari în momentele critice.
Contrar altor comandanți, care rămâneau în spatele armatei, Caesar și-a asumat deseori riscul luptei directe corp la corp. 

Încă de la prima misiune de luptă pe care a primit-o ca tânăr militar, a reușit să ocupe punctul strategic vizat și să-și salveze și soldații din situația critică, primind pentru asta coroana civică(corona civica) 

Lupta cu Legiunea a zecea: Caesar se plasa deseori, cu legiunea sa preferată- a Zecea- în părțile cele mai dificile ale câmpului de bătălie. 
Încurajare fizică: el acționa pentru a menține formația romană în fața atacurilor inamice. 
Câteva exemple:

• Bătălia de la Sambre /Sabis (57 î.Hr), împotriva Nevienilor: Într-un moment critic în care legiunea părea pierdută, Caesar a scris că el a luat un scut de la un legionar ce fugea și a înaintat în prima linie pentru a-și încuraja oamenii, acoperind breșa din formație. 
• Bătălia de la Alesia (52î.Hr- când avea 48 de ani): În timpul asaltului final al întăriturilor galeze, situația romanilor devenise disperată. Caesar, purtând mantia distinctivă de comandant (paludamentum) ca să fie ușor recunoscut, s-a repezit înspre liniile frontului ajutând direct legionarii să-i respingă pe cei ce-i asaltau.
  Suetonius a scris că după bătălia de la Pharsala, el își trimisese înainte trupele în Asia, iar el a traversat strâmtoarea Hellespont pe un mic vas de transport (vectoria navicula). El l-a întâlnit pe Lucius Cassius, care lupta de partea adversă , în fruntea a zece vase de război (rostratis navibus) ; departe de a fugi, el a înaintat, cerându-i să se predea imediat; și l-a primit cerându-și iertare, la bordul său. 
• Bătălia de la Pharsala (48 î.Hr) : În timpul războiului civil, el a participat la angajarea luptei contra cavaleriei lui Pompei, încurajându-și oamenii în luptele corp la corp. 
• Bătălia de la Munda (45 î.Hr): Împotriva forțelor pompeiene conduse de Labienus, bătălia era atât de feroce încât Caesar a mărturisit apoi prietenilor că «a luptat deseori pentru victorie, dar acum a luptat pentru viața sa». El s-a repezit în prima linie pentru a-i împiedica pe soldați să fugă, iar prezența sa fizică a fost determinantă pentru a evita deruta.
  
  

Caesar se adresa soldaților numindu-i „camarazi de arme”- commilitones.

Îi plăcea să-i vadă bine îmbrăcați și le dădea arme împodobite cu aur și cu argint.
El avea pentru ei o asemenea afecțiune, că atunci când a aflat de înfrângerea lui Triturius, el și-a lăsat să-i crească barba și părul și nu și le-a tăiat decât după ce l-a răzbunat. 

Suetonius a scris despre devotamentul trupelor lui: 

(1) Astfel  i-a făcut pe amândoi cei mai devotați lui și mai curajoși.

(2) Când a izbucnit războiul civil, centurionii fiecărei legiuni s-au oferit ca fiecare dintre ei să echipeze  un cavaler lor bani din propriile lor economii, și toți soldații să-l servească gratuit și fără grâne sau plată,  cei mai bogați urmând să asigure cele necesare  celor mai puțin norocoși.

(3) Într-un război atât de lung, niciunul dintre ei nu l-a părăsit;  majoritatea dintre cei ce au căzut prizonieri au refuzat ca viața lor să le fie acordată dacă doreau să lupte împotriva lui.

(4) Au îndurat foamea și alte nevoi, nu numai când erau asediați, ci și când ei înșiși i-au asediat pe alții, cu atâta efort încât Pompey, văzând felul de pâine făcută din iarbă, care îi hrănea, în tranșeele de la fortăreața Dyrrachium, a declarat că are de-a face cu  fiare sălbatice și a ordonat să fie îndepărtată cât mai curând posibil și să nu fie arătată nimănui, ca nu cumva această dovadă de  răbdarea și încăpățânarea a dușmanilor săi să nu-i descurajeze armata..

(5) Cu cât curaj au luptat o dovedește faptul că, după singura respingere încercată de ei aproape de Dyrrachium, au cerut de bunăvoie pedeapsa pentru ei înșiși, astfel încât generalul lor a considerat că este mai potrivit să-i consoleze decât să-i pedepsească. În alte bătălii au învins cu ușurință nenumăratele forțe ale adversarilor lor, deși erau depășiți numeric în multe privințe.

(6) În cele din urmă, o cohortă din legiunea a șasea, pusă să apere un mic fort, a ținut la distanță patru legiuni ale lui Pompei timp de câteva ore, aproape toți fiind străpunși de  multitudinea de săgeți inamice, dintre care o sută treizeci de mii au fost găsite în interiorul meterezelor.

(7) Nici nu este de mirare dacă cineva se uită la faptele unor persoane, fie ale centurionului Cassius Scaeva, fie ale soldatului Gaius Acillus, ca să nu povestesc despre mulți.

Scaeva, după ce i-a scos ochiul, i-a străpuns coapsa și umărul, parând o sută douăzeci de lovituri cu scutul, a păstrat paza porții fortului care îi fusese încredințată.

(9) Acilius, într-o bătălie navală de la Massilia, după ce apucase cu mâna dreaptă  pupa navei inamicului și i-au tăiat-o, dar el imitând exemplul memorabil al lui Cynegirus printre greci, a sărit pe navă, înfruntându-o cu scutul-ul său.

Devotamentul față de prieteni

(1) Își trata întotdeauna prietenii cu o considerație și o bunătate nemărginite. Gaius Oppius , care îl însoțea pe un drum rustic și dificil, s-a îmbolnăvit brusc, iar Caesar i-a dat singura colibă​​ pe care a putut-o găsi iar el a dormit în aer liber, pe pământul tare.

(2) Când a atins puterea supremă, i-a ridicat la cele mai înalte onoruri chiar și pe oamenii de cea mai umilă origine ; iar când i s-a reproșat acest lucru, a răspuns public: „Chiar dacă niște tâlhari și asasini m-ar fi ajutat să-mi apăr demnitatea, le- aș fi arătat aceeași recunoștință”.

Calul lui Caesar

Calul etrusc al lui Caesar se numea Asturcus- sau Genitor.

 

Suetonius, Cassius Dio și Pliniu cel Bătrân relatează în unanimitate că, în calul lui Iulius Caesar, avea  copite neobișnuite. Conform lui Suetonius, Caesar călărea un cal cu copite care aminteau picioarele unui om, fiind atât de despicate încât semănau cu degetele de la picioare. Suetonius adaugă că Caesar a crescut el însuși calul . Întrucât ghicitorii au interpretat deformarea copitelor ca un semn prevestitor că proprietarul său va deveni stăpânul lumii, iar Alexandru cel Mare se spunea că deținea un cal similar, Caesar a avut o grijă deosebită de el și l-a călărit el însuși.

Se spune că acesta nu tolera pe nimeni altcineva să-l încalece.

O statuie a legendarului cal a fost ridicată ulterior, la ordinul lui Caesar, în fața templului lui Venus Genetrix, zeița protectoare a Iulienilor.

Cassius Dio adaugă că acel cal i-a insuflat lui Caesar o mare încredere, ca semn al norocului său. Pliniu confirmă povestea.

Statuie ecvestră a lui Iulius Caesar, văzută din față, cu o scenă a unei bătălii navale pe piedestalul dedesubt, din „Împărați romani călare”.

Suntem tentați să suspectăm o regresie evolutivă la cai, deoarece inițial caii aveau mai multe copite vizibile, iar aceste degete sunt încă prezente într-un mod vestigial. Cu toate acestea, poate fi vorba și de o mutație a structurii genetice, similară cu gemenii siamezi, sau de o anomalie genetică.

Picior de cal preistoric cu degete încă complet dezvoltate, Los Angeles (c) Ringuer

Dar caii preistorici s-au deplasat pe mai multe degete timp de milioane de ani. Așadar, de ce nu?
Butler et Cary (op.cit., p.125) commentent : « 'Polydactily' is well known in horses and a number of cases of horses with two digits have been recorded ».
Se știe că acel cal, al lui Caesar, era dintr-o rasă veche, etruscă, rasă ce devenise rară chiar și pe timpul său. 

Se spune că Iulius Caesar și-a numit calul Genitor în onoarea tatălui său, care a murit în 85 î.Hr., când Caesar avea 16 ani. Numele înseamnă „creator”, „tată” sau „producător” în latină. Alții spun că numele său era Asturcus. În orice caz, era un titlu puternic pentru un semn puternic care avea să-l însoțească pe dictator tot restul vieții sale. Calul cu „degete de om” a devenit armăsarul principal al lui Caesar și, pentru a-i asigura siguranța, se spune că acesta a descălecat cu o ocazie în mijlocul bătăliei, pentru a nu-și pune calul în pericol.

Se spune, de asemenea, că Iulius Caesar avea abilități excepționale de călărie. Istoricul Plutarh relatează că încă din copilărie se antrena călare cu mâinile împreunate la spate pentru a-și exersa echilibrul. De asemenea, el relatează că Caesar le-ar fi dictat scrisori la doi dintre scribii săi în timp ce stătea călare. Abilitatea sa de a sta în picioare pe un cal era, de asemenea, legendară.

Iulius Cezar a trecut Rubiconul în noaptea de 12 ianuarie a anului 50 d.Hr., pentru a prelua puterea la Roma. Se presupune că a făcut-o călare pe calul său, Genitor, rostind celebra sa frază „Alea jacta est” (zarurile sunt aruncate).

Se spune că Iulius Caesar și-a numit calul Genitor în onoarea tatălui său, care a murit în 85 î.Hr., când Caesar avea 16 ani. Numele înseamnă „creator”, „tată” sau „producător” în latină. Alții spun că numele său era Asturcus. În orice caz, era un titlu puternic pentru un semn puternic care avea să-l însoțească pe dictator tot restul vieții sale. Calul cu „degete de om” a devenit armăsarul principal al lui Caesar și, pentru a-i asigura siguranța, se spune că acesta a descălecat cu o ocazie în mijlocul bătăliei, pentru a nu-și pune calul în pericol.

Se spune, de asemenea, că Iulius Caesar avea abilități excepționale de călărie. Istoricul Plutarh relatează că încă din copilărie se antrena călare cu mâinile împreunate la spate pentru a-și exersa echilibrul. De asemenea, el relatează că Caesar le-ar fi dictat scrisori la doi dintre scribii săi în timp ce stătea călare. Abilitatea sa de a sta în picioare pe un cal era, de asemenea, legendară.

Iulius Cezar a trecut Rubiconul în noaptea de 12 ianuarie a anului 50 d.Hr., pentru a prelua puterea la Roma. Se presupune că a făcut-o călare pe calul său, Genitor, rostind celebra sa frază „Alea jacta est” (zarurile sunt aruncate).

Se spune că Iulius Caesar și-a numit calul Genitor în onoarea tatălui său, care a murit în 85 î.Hr., când Caesar avea 16 ani. Numele înseamnă „creator”, „tată” sau „producător” în latină. Alții spun că numele său era Asturcus. În orice caz, era un titlu puternic pentru un semn puternic care avea să-l însoțească pe dictator tot restul vieții sale. Calul cu „degete de om” a devenit armăsarul principal al lui Caesar și, pentru a-i asigura siguranța, se spune că acesta a descălecat cu o ocazie în mijlocul bătăliei, pentru a nu-și pune calul în pericol.

Se spune, de asemenea, că Iulius Caesar avea abilități excepționale de călărie. Istoricul Plutarh relatează că încă din copilărie se antrena călare cu mâinile împreunate la spate pentru a-și exersa echilibrul. De asemenea, el relatează că Caesar le-ar fi dictat scrisori la doi dintre scribii săi în timp ce stătea călare. Abilitatea sa de a sta în picioare pe un cal era, de asemenea, legendară.

Iulius Cezar a trecut Rubiconul în noaptea de 12 ianuarie a anului 50 d.Hr., pentru a prelua puterea la Roma. Se presupune că a făcut-o călare pe calul său, Genitor, rostind celebra sa frază „Alea jacta est” (zarurile sunt aruncate).

Venus Genetrix

Cum a prezentat Antonius faptele de după uciderea lui Caesar

 Conform lui Appianus,

În anul 43 î.Hr, Marcus Antonius a prezentat armatei versiunea sa asupra evenimentelor de după uciderea lui Caesar, urmărind adeziunea partizanilor lui Caesar în războiul civil de la Mutina (Modena), contra lui Octavianus (viitorul Augustus) și a consulilor Hirtius și Pansa. . 

În noiembrie  44 î.Hr Marcus Antonius a părăsit Roma spre Brundisium, pentru a aduna legiuni suplimentare, înainte de a înainta spre nord, către Galia Cisalpină, o provincie atribuită de Caesar lui Decimus Brutus, cel ce avea să fie unul dintre principalii săi asasini.
Decimus Brutus a refuzat după aceea să părăsească conducerea acestei provincii, iar Antonius a asediat Mutina în decembrie 44 î.Hr.

(Pe fond colorat sunt spusele lui Marcus Antonius)

 « Când Caesar a fost pe neașteptate asasinat în senat, m-am îmspăimântat mai ales din pricina prieteniei cu el și pentru că nu știam despre ce e vorba, căci nu știam încă ce cauze exacte avea conspirația și împotriva cui se făcuse.
Poporul era teribil de speriat.

Observăm aici că prima lui grijă este să combată acuzația (care îi fusese adusă public, în senat, de către Cicero) că ar fi fost chiar la originea „complotului de la Narbonnne”, de la sfârșitul anului 45 î.Hr,când Caesar, întors victorios din Spania, dăduse câteva săptămâni de vacanță trupelor sale înainte de întoarcerea la Roma. 
Marcus Antonius discutase atunci cu Caius Trebonius despre uciderea lui Caesar.
Oricare dintre cei doi demarase discuția, Caesar nu a aflat despre ea niciodată. Cicero știa însă , desigur de la ceilalți complotiști principali.
Antonius l-a acuzat la rândul său pe Cicero , pe 19 septembrie, că a fost complice la uciderea lui Caesar. 

Antonius preferă să fie considerat laș la Idele lui Martie 44 î.Hr, decât conspirator alături de Trebonius , Brutus, Cassius și ceilalți.
El rămăsese la ușa Curiei lui Pompei, împreună cu acelaș Trebonius, astfel că nu a fost de față la crimă.
Apoi el își aruncase toga pentru a nu fi recunoscut de mulțime și fugise acasă.
De cine îi era frică? 
Unii dintre complotiști voiseră să-l ucidă și pe Antonius imediat după Caesar, dar Brutus se opusese. 
 Da, a dat o explicație ideologică, dar poate că exista și o înțelegere între ei, un „pact de neagresiune” despre care nu știau ceilalți, ci doar căpeteniile complotului? 
Cicero și-a exprimat clar regretul, în scrisorile trimise prietenului său Atticus, că în ziua respectivă complotiștii nu l-au ucis și pe Antonius, pentru a acapara apoi puterea politică. Asta arată că a fost vorba pur și simplu de o lovitură de stat , nu de o mișcare idealistă (așa cum se pare că intenționase doar M.Brutus, căreia mama lui, Servilia îi povestise despre străbuni care uciseseră tirani ) 

Ucigașii ocupaseră Capitoliul cu o trupă de gladiatori și se închiseseră acolo. Senatul era de partea lor, așa cum este și acum, pe față, și urma să le voteze recompense, ca tiranicizi.

Antonius omite itenționat să menționeze că singura forță militară ce era atunci la Roma se afla pe insula Tiberiană (insula de pe Tibru aflată aproape de centrul Romei) , fiind comandată de Lepidus, în subordinea consulilor Caesar și Marcus Antonius. Cum Caesar fusese ucis, singurul conducător executiv era Antonius. Ucigașii aveau într-adevăr în subordine o ceată de gladiatori, dar aceștia nu puteau face față trupelor regulate ale armatei.
Pe 15 martie era sărbătoarea zeiței Anna Perenna, veche zeiță etruscă. Fusese începutul noului an (înainte de reforma calendarului făcută de Caesar) și rămăsese o zi în care toată lumea ieșea la iarbă verde și bea mult vin (superstiția vulgului era că fiecare va mai trăi atâția ani câte cupe de vin reușea să bea în acea zi. Deci plebeii beau până cădeau jos de beți) .
Antonius ar fi putut să-i aresteze atunci pe ucigași, înainte ca senatul să se dezmeticească. Avea puterea legală și avea puterea militară (militarii comandați de Lepidus, aflat acum în subordinea sa) 
El s-a ascuns însă în casă.
(Dacă ar fi fost Caesar în locul lui, desigur n-ar fi stat pe gânduri și ar fi acționat rapid în apărarea legii și pentru arestarea ucigașilor. Dar Marcus Antonius nu era Caesar...) 

Caesar fusese asasinat pe la 11 dimineața, iar trupul său a zăcut pe jos până pe înserat, când trei sclavi l-au cărat la locuința lui pe o targă.

Lepidus (unul dintre ginerii Serviliei, deci cumnat cu principalii ucigași: Brutus și Cassius ) era Magister equitum și comanda la Roma o legiune- sau un corp important de armată. După uciderea lui Caesar, Antonius i-a ordonat să ocupe cu armata punctele strategice din oraș, dar să nu-i  aresteze pe ucigași. Lepidus a fost răsplătit apoi cu funcția (pe viață) de pontifex maximus, deținută anterior de Caesar, deși fusese dat un decret (puțin înainte de moartea lui Caesar) că funcția respectivă va reveni fiului lui Caesar (dacă va avea unul- și aici revine ideea că soția lui era însărcinată) sau fiului adoptat de acesta . Ar fi fost singura funcție pe care Caesar ar fi lăsat-o moștenire. 

Dacă l-ar fi declarat pe Caesar tiran, noi am fi pierit cu toții ca prieteni ai unui tiran.

(Care „noi”? El le vorbea veteranilor lui Caesar. Nimeni nu i-ar fi incriminat pe militari că au urmat ordinele comandantului. El, Antonius ar fi putut avea probleme, dar nicidecum imediat, pentru că el comanda - prin Lepidus- singura armată aflată atunci la Roma! )
În loc de așa ceva,

Antonius i-a convins pe ucigași să coboare de pe Capitoliu trimițându-le ca garanție pe fiul său -copil de câțiva ani- cu mama sa, Fulvia. Apoi Antonius și Lepidus s-au îmbrățișat cu Brutus și Cassius și i-au invitat să cineze în casele lor.  „Confuzia” părea că lăsase locul bunei înțelegeri. Această fraternitate cu ucigașii dă din nou de bănuit că exista o înțelegere între ei.

În mijlocul acestei stări de confuzie, de neliniști și de teamă, când nu era momentul nici pentru acțiuni impulsive, nici pentru ezitări îndelungate, vedeți și vă gândiți că atunci când a fost nevoie de curaj am fost cel mai viteaz și când se cereau soluții neobișnuite am fost cel mai isteț. 
Primul lucru ce trebuia făcut (pentru că de aici decurgea totul) era să împiedic să se voteze recompense conspiratorilor. Ceea ce am și făcut, în pofida puternicei opoziții a senatului și a ucigașilor, cu un curaj fără nici o ezitare în fața pericolului, pentru că am crezut atuncfi că noi, partizanii lui Caesar, am putea fi în siguranță doar dacă Caesar nu era declarat tiran.

De fapt Antonius a folosit în fața senatului argumentul că dacă l-ar fi declarat tiran pe Caesar, toate decretele lui de numire de senatori , edili sau tribuni și celelalte privilegii acordate ar fi fost anulate. 
Or senatorii fuseseră cu toții beneficiari ai acestor acte . Pe de altă parte, dacă Caesar n-ar fi fost tiran, uciderea lui era pur și simplu o crimă și nu un gest de eliberare a patriei - cum Cicero îi lămurise pe ucigași că va fi. 

Dar când i-am văzut pe adversarii noștri și chiar senatul pătrunși de aceeași teamă că, dacă Caesar nu era declarat tiran ei înșiși să  fie condamnați pentru crimă , și combătându-i din acest motiv, am cedat și le-am acordat amnistia în loc să-i recompensez pe ucigași , pentru a câștiga ceea ce voiam în schimb.

Consulul Marcus Antonius, împreună cu Cicero au prezentat senatului soluția de compromis ca Iulius Caesar să nu fie declarat tiran, dar ucigașii săi să fie amnistiați 😏

Care sunt lucrurile pe care le-am vrut și cât de importante erau?
Ca numele lui Caesar, care îmi este cel mai scump , să nu fie șters, ca adopția cu care se glorifică acest tânăr (Octavianus n.n.) să nu fie anulată , ca deciziile lui Caesar să nu fie anulate , ca trupul său să aibă o înmormântare regală , ca onorurile nemuritoare ce îi fuseseră aduse mai înainte să-i fie respectate , ca toate actele sale să fie confirmate și ca fiul său, și noi prietenii săi, generali și soldați, să fim în siguranță totală și să ne bucurăm de o viață onorabilă în loc să fim rușinați. 

Amnistia ucigașilor lui Caesar a fost promulgată de senat pe 17 martie, la două zile după crimă.

Da, testamentul lui Caesar ar fi fost anulat ca și celelalte acte, dar Antonius nu știa că moștenitorul desemnat de Caesar era Octavius (Care și-a schimbat imediat numele în Caesar Octavianus ). Testamentul s-a citit mai târziu, la cererea lui Piso, socrul lui Caesar.
Antonius năvălise a doua zi în casa lui Caesar (în timp ce trupul acestuia zăcea încă acolo) și luase de acolo toate hârtiile acestuia, toți banii și toate obiectele de preț găsite acolo, însă testamentul fusese dat spre păstrare Marii Vestale. 

Iar în casa lui Caesar se găseau cu siguranță multe obiecte de preț, pentru că era colecționar de obiecte de artă: pietre prețioase, vase cizelate, statui și tablouri. Chiar și personalul casei trebuia să arate bine. 
Nici un cuvânt (din partea istoricilor) despre soția lui Caesar, Calpurnia!. 

35. « Credeți că am cerut puțin sau lucruri neînsemnate senatului în schimbul amnistiei, sau senatul ar fi făcut aceste concesii fără amnistie?

Dacă acest schimb s-a petrecut cu toată sinceritatea, ar fi fost chiar o afacere bună să fie cruțați ucigașii pentru gloria nepieritoare a lui Caesar și pentru siguranța noastră absolută, dar n-am făcut asta cu această intenâie, ci ca să pun apoi pedepsirea. 

Da, Antonius s-a gândit că face o „afacere bună” și că se va instala la putere cu acordul tuturor, urmând ca apoi să-i gonească  și ulterior - eventual- să-i pedepsească  pe ucigași.

De asta , după ce am obținut ceea ce voiam de la senat, iar ucigașii, eliberați de orice grijă, nu mai erau vigilenți, mi-am recăpătat curajul și am subminat amnistia, nu prin voturi nici prin decrete (ar fi fost imposibil) ci influiențând imperceptibil poporul. 

Antonius descrie cum a folosit ceremonia funebră pentru a se evidenția ca prieten devotat al lui Caesar și a stârni mânia poporului împotriva ucigașilor .
Comentatori contemporani au observat că metode similare fuseseră folosite deja de soția sa, Fulvia la înmormântările precedenților ei soți. În mod similar ea arătase rănile unuia dintre ei pe un manechin de ceară și straiele însângerate ale celuilalt. Doar că atunci cea care vorbise fusese soția îndurerată. În cazul lui Caesar, soția lui  murise deja- probabil- în împrejurări trecute sub tăcere. Trupul lui Caesar a fost adus în Forum de Piso,  tatăl Calpurniei.   

Am pus să fie adus corpul lui Caesar în forum pretextând funeraliile, i-am arătat rănile, am arătat numărul lor și straiele sale însângerate găurite de lovituri. 

Într-un discurs public am amintit curajul lui și serviciile pe care el le adusese poporului în termeni patetici, plângându-l ca pe un mort dar numindu-l ca pe un zeu.

Cassius Dio a scris că Antonius a adus trupul lui Caesar în Forum fără nici o considerație, expunându-l acoperit cu sânge și cu răni căscate. Asta arată încă odată că soția lui Caesar, Calpurnia nu mai era (probabil) în viață și în casa devastată a acestuia nu mai rămăsese nimeni care să efectueze obișnuitele pregătiri ale trupurilor decedaților înainte de ceremoniile funerare. (Romanii spălau și îmbălsămau trupurile decedaților , deoarece ceremonia funerară putea fi ținută la mai multe zile interval față de data decesului- în cazul lui Caesar a fost după cinci zile. )

Antonius recunoaște că discursul său patetic nu a fost sincer, ci și-a urmărit prin el doar scopurile politice 

Aceste acte și aceste cuvinte au emoționat poporul, au aprins focul împotriva amnistiei și l-au trimis împotriva caselor dușmanilor noștri și i-au gonit pe ucigași din oraș. 

Că am făcut asta ca să mă opun și ca să displac senatului, senatorii mi-au arătat asta imediat,  (de fapt Antonius i-a calmat imediat pe senatori adăugând că nimeni nu e vinovat ) când m-au blamat că întărât poporul și au trimis departe ucigașii ca să conducă provincii. Brutus și Cassius în Siria și în Macedonia, care aveau mari armate, spunânduli-se să se grăbească înainte de timpul preăzut , sub pretextul de a se ocupa de aprovizionarea cu grâu. 

Și acum mă cuprinde o altă și mai mare temere (căci până acum n-am nici o forță militară proprie), că vom fi expuși fără arme asalturilor unor mulțimi de oameni înarmați.

L-am suspectat și pe colegul meu , pentru că el era mereu în dezacord cu mine în toate părând a fi conspirat contra lui Caesar ,a propus ca ziua uciderii lui să fie celebrată ca aniversare a republicii.

(Se referă la consulul Dolabella -Publius Cornelius Dolabella, fostul ginere al lui Cicero- care propusese într-adevăr ca Idele lui Marte să fie celebrate ca o nouă naștere a Republicii romane , ca ziua Parricidium- adică a uciderii tatălui ! ).

36. « Atunci când ezitam asupra a ce trebuia să fac, dorind să-i dezarmez pe dușmanii noștri și să ne înarmăm noi în locul lor , am ordonat să fie ucis Amatius și l-am rechemat pe Sextus Pompei ca să ispitească senatul și mai mult și să-l facă să fie de partea mea.

Acest Amatius se pretindea un urmaș al generalului Marius- probabil nu era adevărat- și ridicase în jurul său mulțime de plebei, chiar și sclavi eliberați sau sclavi care regretau cu toții moartea lui Caesar și îi ridicaseră un altar pe locul incinerării trupului său,, cerând să fie zeificat. Au existat turbulențe în oraș, când poporul a constatat că statuile lui Caesar fuseseră luate de pe socluri și duse într-un depozit. (Amănunt trecut sub tăcere de Antonius) . Un incendiu a izbucnit la acel depozit- ne putem întreba de ce ar fi făcut asta cei care doreau slăvirea memoriei lui Caesar?  E posibil să fi fost o înscenare pentru a-i incrimina pe răsculați. Iar Antonius a înăbușit această mișcare populară cu deosebită violență, ucigându-l nu doar pe Amatus, ci și sute de susținători din popor ai lui Caesar., mulți au fost uciși pe loc de armată, alții arestați și uciși ulterior : cetățenii romani -aruncați de pe stânca Tarpeiană, iar sclavii-crucificați! Aceste evenimente petrecute la scurt timp după uciderea lui Caesar, pe 17 martie, sunt trecute sub tăcere de Antonius. Poporul făcuse prima mișcare pentru cinstirea amintirii lui Caesar.  

Sextus Pompei era fiul supraviețuitor al lui Pompei, care fugise în munți după ce Caesar învinsese trupele fiilor lui Pompei la Munda, în Spania. 

Prin urmare Antonius, care în fața susținătorilor memoriei lui Caesar se declara prieten devotat al acestuia, îi ucisese pe cei care îl slăveau și îl jeleau pe Caesar și îl promovase în funcția de conducător al întregii flote romane pe fiul dușmanuului lui Caesar, care luptase el însuși împotriva lui Caesar la Munda și  pe care și-l dorea aliat.  

Dar cum chiar și atunci n-aveam nici o încredere în el,(în Sextus Pompei)  l-am convins pe Dolabella să ceară provincia Siria, nu senatului, ci poporului printr-o lege și i-am favorizat cererea, ca el să devină un inamic și nu un prieten al ucigașilor, și pentru ca senatorilor să le fie rușine să-mi refuze Macedonia după aceea. Senatul nu mi-ar fi dat niciodată Macedonia , chiar cu ajutorul lui Dolabella , din pricina armatei care se găsea acolo , dacă eu nu i-aș fi transferat mai înainte armata lui Dolabella , pentru că el obținuse printr-un noroc Siria și războiul contra Parților.

(E vorma despre numărul mare de legiuni  masate de Caesar în Macedonia în așteptarea aprobării senatului pentru campania împoriva dacilor și parților. 
Antonius a urmărit- prin stratageme care i s-au părut ingenioase- să ajungă la comanda acestei armate , dar a scăpat din vedere că Iulius Caesar asigurase în Macedonia și banii necesari pentru plata acelor trupe , precum și aprovizionarea necesară (provizii, arme, trupe auxiliare, echipamente militare) . 
Caesar instituise moneda standardizată de aur și probabil sumele mari erau păstrate în aureus.
Antonius pusese mâna pe banii lăsați de Caesar Calpurniei , dar Octavianus trimisese încă de la aflarea veștii că e moștenitorul lui Caesar pe „cineva de încredere” (probabil pe Agrippa) să-i aducă acei bani din Macedonia. Octavianus Augustus a mărturisit asta abia spre sfârșitul vieții, în documentul de dare de seamă asupra stării națiunii, ce urma să fie citit postum. 
Istoricul Appianus a relatat în „Războaiele civile cartea III ”că la întoarcerea din Apollonia și primirea călduroasă pe care i-o făcuseră soldații lui Caesar la Brundisium, el ar fi folosit o parte din suma alocată de Caesar pentru războiul din Est și care s-ar fi ridicat la 700 de milioane de sesterți. Și  la Brundisium fuseseră lăsate de Caesar sume de bani pentru legiuni)

Cum Caesar stabilise valorile monedelor romane în timpul său, 100 de sesterți valorau un aureus, adică o monedă de aur cu greutatea de 8,16 grame.

700 milioane de sesterți însemnau 7 000 000 aureus, adică 57,12 kg de aur de 24 de carate.

La cursul zilei de 129 227 eur/kg aur de 24K,

57 kg de aur ar valora azi 7,38 milioane de euro. 

O așezare dacică cu familile romanilor la Sutoru întinsă pe 6 hectare

 
. El și-a însușit și tributul anual remis de provincia Asia Romei, deși nu avea nici o calitate oficială. 
Cu acești bani și cu prestigiul numelui Caesar , Octavian a recrutat numeroși veterani din armatele lui Caesar , dar și legionari din cei ce ar fi urmat să lupte contra parților. Până în luna iunie, el adunase 3000 de soldați , plătind fiecăruia câte un bonus de 500 de denari, mai mult decât dublul salariului anual.

Bust al lui Octavianus datat cca 30 î.Hr

Si chiar așa ei nu le-ar fi retras Macedonia și Siria lui Brutus și Cassius dacă aceștia nu ar fi primit alte provincii care să le asigure securitatea. Când am fost obligați să-i recompensăm, priviți ce compensație li s-a dat , Cirene și Creta, fără trupe, provincii pe care chiar dușmanii noștri le disprețuiau ca insuficiente pentru siguranța lor; și ei încearcă acum să reia cu forța ce li s-a luat.

Astfel armata a fost transferată de la dușmanii noștri la Dolabelle printr-un artificiu, printr-o stratagemă, prin schimb; când nu mai sunt mijloace de a câștiga cu armele, trebuie neapărat să se recurgă la legi.

Tare, gândirea aceasta a lui Antonius: cea mai bună metodă e atingerea scopului pe calea armelor, dar dacă asta nu e posibil, e obligatoriu să se recurgă la legi 😀

37. «  După aceste evenimente, dușmanii noștri au ridicat o altă armată și a fost obligatoriu pentru mine să o am pe cea din Macedonia; dar ezitam asupra pretextului.
Un zvon a apărut că Geții urmau să prade Macedonia. Era de necrezut și , în timp ce au fost trimiși mesageri ca să ancheteze, am propus un decret asupra dictaturii, care stipula că nu era legal să vorbești despre asta, să o pui la vot, nici să o accepți, dacă ți s-ar fi dat. Senatorii au fost seduși în mod deosebit de această propunere și mi-au dat armata.
Atunci pentru prima dată m-am simțit pe picior de egalitate cu dușmanii mei, nu doar cu cei care erau dușmani pe față, , cum crede Octavius, ci cu cei mai numeroși și cei mai puternici care aleg mereu să rămână în umbră.
Când îndeplinisem aceste lucruri, îmi rămăsese pe brațe unul dintre ucigași, Decimus Brutus, ce guverna o provincie bine situată cu o armată mare; știind că el era mai viteaz decât ceilalți, am încercat să-l privez de Galia Cisalpină , promițând, ca să păstrez aparențele cu senatul, să-i dau în schimb Macedonia, fără armată. 
Senatul s-a indignat la asta, pentru că el vedea acum stratagema , și voi știți câți i-au scris lui Decimus și cum i-au agitat pe succesorii mei la consulat.
Am decis deci să fiu mai curajos și să cer poporului această provincie printr-o lege, în loc să o cer senatului, și am trecut armata  din Macedonia la Brindes pentru a o putea folosi în caz de urgență.
Și cu ajutorul zeilor, o vom folosi după împrejurări.

38. «  Am trecut astfel de la marea spaimă ce ne asalta altă dată la o stare de întreagă siguranță pentru noi înșine, în care putem face față cu îndrăzneală dușmanilor noștri.
Când această schimbare a fost cunoscută de toți, ardoarea mulțimii contra dușmanilor noștri a devenit evidentă.
Vedeți cum aceștia din urmă regretă decretele care au fost votate și ce luptă duc ei ca să mă lipsească de provincia galeză ce mi-a fost acordată.
Știți ce îi scriu ei lui Decimus și îi invită pe succesorii mei la consulat să obțină o lege asupra acestei schimbări de provincii. Dar cu ajutorul zeilor țării noastre, cu o gândire pioasă, și cu valoarea voastră, mulțumită căreia Caesar a învins de asemenea, noi îl vom răzbuna, consacrându-ne acestui scop toate forțele. 

«  În tot timpul în care aceste evenimente s-au petrecut, soldați, am preferat să nu vă vorbesc despre ele.; acum, că s-au terminat, vi le povestesc, vouă celor cu care vreau să împartășesc totul, faptele și vorbele.
Comunicați-le și celorlalți, dacă sunt unii care nu văd atât de limpede, în afară de Octavius, care se comportă față de noi ca un ingrat »

Suetonius a scris despre această fază a războiului civil (luptele de la Mutina) așa:

„Dar când planurile sale (Ale lui Octavianuas Augustus) s-au lovit de împotrivirea lui Marcus Antonius, care era pe atunci consul și pe al cărui ajutor contase în mod special, iar Antoniu nu i-a permis nici măcar justiția obișnuită și obișnuită fără promisiunea unei mită consistente, s-a retras la aristocrați, despre care știa că îl urau pe Antoniu, mai ales pentru că acesta îl asedia pe Decimus Brutus la Mutina și încerca să-l alunge prin forța armelor din provincia dată lui de Caesar și ratificată de senat. 
(Provincia îi fusese dată de Caesar, iar Decimus Brutus îl asasinase pe Caesar, dar dorea să păstreze provincia. Frumos, nu?n.n.) 
 Prin urmare, la sfatul anumitor oameni, a angajat asasini pentru a-l ucide pe Antoniu, iar când complotul a fost descoperit, temându-se de represalii, a adunat veterani, folosind toți banii pe care îi putea comanda, atât pentru propria protecție, cât și pentru cea a statului. A fost pus (de senat) la comanda armatei pe care o strânsese, cu rang de propraetor, și s-a alăturat armatei ui  Hirtius și Pansa, care deveniseră consuli, în a-l ajuta pe Decimus Brutus, și a terminat războiul care îi fusese încredințat în decurs de trei luni în două bătălii. 
 În prima dintre acestea, așa cum scrie Antonius, a luat-o la fugă și nu a mai fost văzut decât a doua zi, când s-a întors fără manta și cal; dar în cele ce au urmat, toți sunt de acord că a jucat nu doar rolul de  lider, ci și pe cel de soldat și că, în mijlocul luptei, când purtătorul de vultur al legiunii sale a fost grav rănit, a pus vulturul pe umăr și l-a purtat o vreme.”

În lupta de la Mutina și-a pierdut viața consulul Hirtius, iar consulul Pansa, rănit, a murit și el puțin după aceea. Suetonius notează zvonurile că Octavianus le-ar fi provocat moartea celor doi consuli pentru a trece la comanda oștirilor. Medicul Glyco a fost acuzat și închis fiind acuzat că a aplicat otravă pe rana lui Pansa. Aquilius Niger a adăugat că Octavianus l-ar fi ucis pe Hirtius în vâltoarea bătăliei.

„Dar când a aflat că Antoniu, după fuga sa, găsise un protector în Marcus Lepidus și că restul conducătorilor și armatelor se înțelegeau cu ei, a abandonat cauza nobililor fără ezitare, invocând drept pretext pentru schimbarea credinței cuvintele și faptele unora dintre ei, susținând că unii îl numeau băiat, în timp ce alții spuseseră deschis că ar trebui onorat și înlăturat, pentru a scăpa de necesitatea de a-i plăti lui sau veteranilor săi o recompensă cuvenită. 

„Apoi, formând o ligă cu Antonius și Lepidus, a terminat și războiul de la Filipi în două bătălii, deși slăbit de boală, fiind alungat din tabără în prima bătălie și abia reușind să scape fugind la divizia lui Antoniu. Nu și-a folosit victoria cu moderație, ci după ce a trimis capul lui Brutus la Roma, pentru a fi aruncat la picioarele statuii lui Caesar, și-a descărcat furia asupra celor mai distinși dintre captivii săi, fără să-i scutească nici măcar de limbaj insultător.”
„După capturarea Perusiei...unii scriu că trei sute de oameni din ambele ordine (patricieni și cavaleri n.n.) au fost aleși dintre prizonierii de război și sacrificați la Idele lui Marte ca tot atâtea victime la altarul ridicat zeificatului Iulius”.
Tot Suetonius scrie , în legătură cu lupta navală a lui Octavianus contra lui Sextus Pompei:

După ce și-a antrenat forțele acolo toată iarna, l-a învins pe (Sextus) Pompei între Mylae și Naulochus, deși chiar înainte de bătălie a fost cuprins brusc de un somn atât de adânc încât prietenii săi au fost nevoiți să-l trezească pentru a da semnalul.   Și cred că tocmai acest lucru i-a dat lui Antoniu ocazia să-l batjocorească: „Nici măcar nu putea privi cu ochi fermi flota când era gata de luptă, ci zăcea amorțit pe spate, privind spre cer și nu se ridica și nu se înfățișa în fața soldaților până când navele inamice nu fuseseră puse pe fugă de Marcus Agrippa.”
Antonius a fost prieten până aproape de moartea sa cu senatorul Publius Turulius, unul dintre ucigașii lui Caesar.
Aflăm asta din scrierea lui Dio Cassius, care relatează că după înfrângerea de la Actium, când Antonius era încolțit în Egipt și încerca să negocieze cu Octavianus  condiții de predare, Antonius i l-a predat pe P. Turullius lui Octavianus (care l-a executat) și a promis să-și ia viața cu condiția ca regina Cleopatra să fie lăsată în viață. Turullius servise -după asasinat-în flota lui Brutus și Cassius, apoi se refugiase alături de Marcus Antonius. A fost executat pe insula Cos, unde anterior tăiase o pădure sacră pentru a construi nave. 

Cicero contra lui Piso

Discursul marelui orator al antichității împotriva lui Piso-in Pisonem

Cine era Lucius Calpurnius Pison și de ce era atacat de Cicero?

În anul 63 î.Hr Cicero, care era consul, a aflat de conjurația lui Catilina, ce a încercat să dea o lovitură de stat. Catilina nu fusese prins (el a murit în luptă ulterior), dar cinci dintre complici erau prizonieri și senatul i-a condamnat la moarte, fără a mai recurge la judecata unui tribunal. Caesar s-a opus la executarea sentinței, propunând închisoare într-un alt oraș din Italia, dar Cato și Cicero au reușit să impună ca respectivii să fie uciși, ei fiind sugrumați în aceeași seară, în închisoare, din ordinul lui Cicero.. 

În 59 î.Hr Caesar s-a căsătorit cu Calpurnia Pisonis, fiica lui  Piso.. 
În anul58 î.Hr însă, lui Cicero i s-a imputat executarea ilegală a celor cinci (care nu beneficiaseră de dreptul de apărare prevăzut de lege) și el a fost exilat timp de un an, în timp ce Piso deținea consulatul.

În 57 î.Hr Cicero a revenit la Roma și a început să se răzbune pe cei pe care-i considera vinovați pentru exilarea sa: pe cei ce fuseseră consuli atunci , Piso și Gabinius. aflați acum în funcții de proconsuli în Macedonia și Siria. Cicero a cerut senatului să le anuleze mandatele și Piso a revenit la Roma în anul 55 î.Hr. Dar răzbunarea a continuat, cu atât mai mult cu cât Piso era socrul lui Iulius Caesar, pe care Cicero  urmărea de fapt să se răzbune, dar ...era mai greu să o facă!
Piso și-a prezentat raportul de activitate în fața senatului, și ca răspuns Cicero a ținut discursul îndreptat direct împotriva lui Piso: In Pisonem. 

55 î.Hr

Discursul începe așa:

„Vezi acum, animalule, înțelegi reproșurile puse în fruntea ta?

Nimeni nu se plânge că nu-știu-care sirian a fost numit consul printre hoarda de novici.
Căci nici tenul tău de sclav, nici obrajii tăi îmbrăcați (nerași probabil) , nici dinții tăi cariați nu ne-au înșelat; ochii tăi, sprâncenele tale, fruntea ta , pe scurt toată figura ta , care are o anumită expresie tăcută de spirit, i-a indus în eroare pe oameni, a înșelat și i-a păcălit chiar și pe cei ce nu erau sensibili.
Puțini dintre noi cunosc viciile tale ascunse, puțini dintre voi cunosc lentoarea spiritului tău, prostia și slăbiciunea limbii tale. 
Niciodată nu s-a ridicat o voce în forum, nici un pericol n-a amenințat consiliul, nici un act, nu doar ilustru, dar fie și necunoscut , nici în armată, nici în patrie.
Tu ai ajuns la onoruri din greșeala oamenilor, fiind recomandat de imagini înșelătoare, cu care tu nu semeni deloc, decât prin culoare.”

Cicero îl atacă în mod repetat pe Piso pentru culoarea închisă a tenului său- asemănătoare cu a măștilor de ceară ale strămoșilor, care erau afumate cu timpul. Tenul închis la culoare ar fi unul „de sclav”. Dinții cariați ai unui bărbat de circa 46 de ani erau de asemenea argumente de blamare a acestuia în fața senatului!

Putem deduce că romanii aveau de obicei dantura bună chiar și pe la 50 de ani (Cicero avea 51 de ani pe atunci)   

Dar atacarea furibundă a lui Cicero nu mai ține cont de logică: pe de o parte e amintită sorgintea veche a lui Piso , acuzându-l că a fost promovat nu datorită meritelor proprii ci familiei ilustre din care făcea parte, pe de altă parte i se reproșează originea siriană, plebeiană (nesusținută de nici un document) ..  

„S-a lăuat el în fața mea că a obținut toate magistraturile fără a fi respins? 
Să-mi fie permis să declar adevărul despre aceste lucruri în ceea ce mă privește, căci toate mi-au fost acordate de poporul roman. Ai fost numit questor chiar de unii ce nu te văzuseră , dar ti-au acordat onoarea pentru nume. Ai fost numit edil? Piso a fost numit, dar nu acest Piso. Și pretura a fost acordată strămoșilor tăi. Erau cunoscuți cei morți, nimeni nu te cunoștea pe tine, care erai încă în viață/
Când poporul roman m-a făcut prima dată questor, pentru prima dată edil, prima dată pretor în unanimitate, acestă onoare a fost acordată cuiva nu pentru ilustra sa familie....”..
:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

Cicero face mereu o paralelă între oponentul său și sine însuși, deși nu ăsta era subiectul. El însă, simțindu-se probabil umilit de situația sa de „om nou”, fără strămoși cu care să se poată lăuda, caută să transforme asta într-un merit personal, ca persoană ajunsă prin merite proprii. 

De fapt  Lucius Calpurnius Piso Caesoninus era unul dintre rarii contemporani care parcursese în întregime cursus honorum. Era un adept al principiilor epicuriene și încerca mereu să aplaneze conflictele apărute între diferiți oameni politici. 

Pe de altă parte Cicero o măritase în anul 63 î.Hr pe fiica sa Tullia Ciceronis  cu un Calpurnius Pison, Caius Calpurnius Piso Frugi  dar din altă ramură decât Caesonii. El apelase în anul 58 î.Hr la ajutorul lui Piso, probabil în virtutea înrudirii- chiar pe departe, dar fusese refuzat.

Cum adică? Nu a funcționat nepotismul? Ooh! 

În anul 56 î.Hr, Cicero a căsătorit-o pe Tullia cu Furius Crassipes, apoi  -în anul 50 î.Hr- cu Publius Cornelius Dolabella, de care ea a divorțat după 4 ani. 

Din păcate Tullia a murit în anul 45 î.Hr, la o lună după ce născuse, iar Cicero a dorit să ofere o apoteoză Tulliei, să-i construiască un sanctuar și să o zeifice . El plănuise deja cumpărarea unui teren într-o zonă intens frecventată, unde să construiască sanctuarul, pentru care comandase coloanele, dar pare să fi renunțat . 

Discursul foarte lung al lui Cicero a continuat, presărat cu insulte ca: vierme, cu acuzații că „ar fi putut face” tot felul de orori, dacă ar fi avut posibilitatea , de vreme ce îl gonise pe el, Cicero în exil!
Îi reproșează că și-a sărbătorit întoarcerea în sunet de cymbale și petreceri cu mult vin, de fapt petrecerile respective fiind organizate de colegul său . E din nou caractezizat ca sărac cu duhul, cu un caracter slab , dar insolent în lucruri secundare .
Printre alte invective: monstru cel mai monstruios și cel mai abject...având o viață plină de dezonoare, contrapunând din nou propriul său renume, care a făcut ca senatul să-l recheme și pe consulii Publius Lentulus și Gneius Pompei să folosească toate mijloacele pentru a-i asigura siguranța. 

În schimb, îl zeflemisește pe Piso cu supranumele de „Epicur al nostru” , care ar fi condus teritorii supuse, nu „pe cele ale rasei lui”- aluzie din nou la presupusa origine siriană a acestuia. 
Îl acuză că a cheltuit mult cu armata sa din Macedonia, relatând totuși că e o provincie dificilă, cu granițe greu de apărat , bântuită de „națiuni barbare”, dar nu îi recunoaște nici un merit , atacându-l în trecere și pe Gabinius, „creatură infernală născută din propriile măruntaie”, declarând că dacă i-ar fi văzut crucificați pe Piso și pe Gabinius nu ar fi fost mai fericit decât să le vadă cu reputația întunecată de către senat.
El afirmă că se rugase deseori pentru nenorocirea celor doi , dar nu să-i vadă bolnavi sau uciși (acestea fiind nenorociri ce li se pot întâmpla și unor nevinovați) , ci cu blestem ca cel al poetului Triestes
„Aruncați de naufragiu, țintuiți să fiți de stânci, jupuiți, spintecați , sau acoperiți de bucăți de gudron, de nisip și de sânge negru”.
Cicero adaugă că dacă s-ar petrece așa ceva, nu i-ar părea rău, dar tot n-ar fi de ajuns, căci au fost și  oameni merituoși care au murit pe mare. El le dorește o pedeapsă mai cruntă , cum ar fi aceea ca scrisorile lor să fie desconsiderate de senat și se delectează la gândul că ordinul de rechemare de la post e o pedeapsă infamantă , menită să le atragă disprețul concetățenilor. 
Cicero jubilează pentru că Piso nu doar că a fost rechemat, dar a pierdut și mare parte din armată și retrimisese restul soldaților.  

Discursul lui Cicero e încărcat de o ură sinistră.
Nici un moment nu consideră că are o vină pentru că a ordonat execuția fără proces a cinci oameni. 
Deci consideră exilarea sa total nedreaptă, deși știa bine că a fost o pedeapsă mică pentru acea gravă încălcare a legii, de care se făcuse vinovat.

În timpul acelui an de exil, după cum mărturisește în text, își imagina cele mai crunte răzbunări față de cei doi consuli .
Culmea e că cei doi consuli nu îl condamnaseră pe Cicero, însă nu se opuseseră legislației tribuniciene a lui Publius Clodius Pulcher , care a permis urmărirea penală și exilul lui Cicero.

. Pedepse crunte, disproporționate sunt enumerate chiar de Cicero și considerate prea mici.
De fapt, ceea ce putea să facă era să le terfelească reputația, căci nu reușise să le găsească o vină imputabilă penal.
Așa că marele orator își desfășoară întregul arsenal de arme ale oratoriei pentru a-l acoperi pe Piso cu insulte (și secundar pe celălalt, pe Gabinius. Totuși principala lui țintă este Piso. De ce? probabil pentru că era socrul lui Caesar. 

De fapt, dacă îl ura pe Piso din răsputeri (așa cum a declarat), cu atât mai mult în ura pe Caesar.
De ce? 
Caesar era la rândul său un orator strălucit, a cărui elocință era admirată de contemporani. 
Dar Caesar era mai mult decât un orator pasionat de arta elocinței, ci avea și alte calități, pe care el, Cicero știa că nu le va avea niciodată.
Era de sorginte nobilă, provenind dintr-una dintre cele mai vechi familii romane. Iar Cicero avea o mare invidie (după cum se vede și din acest discurs) față de nobilimea veche romană, el însuși fiind un „om nou”, provenit din plebei.
Caesar era un mare conducător de oști, obținând victorii uimitoare în condiții ce ar fi prevestit înfrângerea. Avea calitatea de a lua hotărâri foarte rapid și de a le pune în aplicare fără ezitare, în timp ce Cicero era cunoscut ca având o fire fricoasă și nehotărâtă.
Apoi Caesar era un bărbat cu mare succes în fața femeilor , în timp ce el, Cicero, era sub papucul nevestei .
Exemplele pot continua, dar cele de până acum explică probabil ura provenită din invidie și din complexul de inferioritate resimțită de Cicero față de Caesar.
Doar că Iulius Caesar era prea puternic pentru a fi atacat prin invective aruncate în senat. Dar a încercat asta în mod constant. 
(Spre mirarea lui, Caesar nu i-a răspuns cu aceeași monedă, ci a tolerat cu eleganță atacurile și i-a arătat mereu prețuire lui Cicero pentru talentul său oratoric, indiferent de subiectul abordat) 

Pentru moment, îl ataca pe socrul său, pe pașnicul Piso, convins că terfelirea numelui socrului său va aduce o atingere și reputației familiei lui Caesar. 

Arătând dispreț față de familia veche a lui Lucius Calpurnius Pison, Cicero arăta dispreț față de familia soției lui Caesar. 
Doar că ura fățișă, spumegândă arătată prin discurs arată că de fapt atacurile exprimate nu erau provocate de defecte reale ale oponentului său, ci de propria invidie meschină.
Pentru că acea persoană pe care Cicero o numea „sărac cu duhul”, era un om de mare cultură, care avea în villa sa din apropiere de Herculamneum (vilă ce se crede că a fost a fiului său, Lucius) o colecție impresionantă de lucrări de artă și o bibliotecă vastă (600-1000 de volume)  - pe care o studiază acum arheologii. În villa aceea se reuneau oameni de cultură, ca Virgilius, Quintilius Varus, Lucius Varus Rufus , tânărul Horațiu , , Piso preferând activitatea literară și filozofică în locul ambițiilor politice. Activitatea lui Piso a fost continuată de cea a fiului său, pontiful.

În privința activității sale de proconsul în Macedonia, Piso a suprimat tîlhăria și a restabilit ordinea provincială, deși Cicero l-a acuzat de extorcare, trai luxos și neglijență.
Piso a respins aceste acuzații subliniind constrângerea sa financiară și succesele administrative. 

Lucius Calpurnius Piso Caesoninus a condus campanii militare împotriva triburilor trace care atacau provincia Macedonia(Denselatae și Bessoi). Aceste grupuri, sub conducerea unor lideri ca Rabocentes efectuau incursiuni în teritoriul macedonean . Piso a obținut victorii, învingându-i pe bessoi și restabilind ordinea. 
Deci acuzațiile lui Cicero reflectă strict animozitatea personală a acestuia.

 Piso a fost achitat în procesul de extorcare ( de repetundis ), ajutat de pledoaria lui Iulius Caesar și de scepticismul juraților față de invectiva lui Cicero.
Cicero îi reproșașe și  și acceptarea a 300 de talanți de la regele Cotys al Traciei pentru a-i ucide pe liderii traci Pleuratus și pe căpetenia bessiană Rabocentus

Răspunsul lui Piso

Piso l-a provocat public pe Cicero să inițieze un proces formal de repetundae (extorcare) , așa cum era permis în cadrul Lex Calpurnia pentru guvernatorii provinciali transferând astfel sarcina de a fundamenta afirmațiile cu martori și relatări din Macedonia.Nicio astfel de urmărire penală nu a avut loc. 
Acuzațiile lui Cicero, deși influente în cercurile senatoriale, nu au avut rigoarea probatorie necesară pentru o audiere quaestio repetundarum și par motivate de politici de represalii mai degrabă decât de o anchetă imparțială, deoarece apărarea lui Piso a evidențiat absența delegațiilor provinciale care să solicite restituirea - un precursor standard al cazurilor de extorcare de succes.

 Acest episod a subliniat interacțiunea dintre vendetele personale și patronaj în responsabilitatea romană, Piso ieșind nevătămat din confruntarea senatorială.

Se pare că ura lui Caesar s-a îndreptat apoi împotriva lui Caesar, pe care a început să-l submineze constant prin lansarea de zvonuri calomnioase , ce urmăreau micșorarea popularității lui. 

Dio Cassius, Appianus și Plutarh au scris altfel despre Piso.
În situațiile de criză politică, Piso a încercat mereu să aducă o conciliere , el însuși rămânând neutru. 
Din păcate, Calpurnia Pisonis, soția lui Caesar pare să-și fi pierdut viața foarte repede după uciderea lui Iulius Caesar, fără a se cunoaște detaliile.
Tatăl ei, Piso a solicitat citirea publică a testamentului lui Caesar, tot el a adus trupul lui Caesar în Forum pentru ceremonia funerară, apoi a luat atitudine pentru urmărirea ucigașilor lui Caesar. Se pare că și-a pierdut viața în anul 43 î. Hr, , în împrejurări necunoscute.

https://www.thelatinlibrary.com/cicero/piso.shtml