Obiceiuri funerare la romani

 Înmormântarea dictatorului Sulla

Appianus din Alexandria a lăsat descrierea cortegiului funebru și a ceremoniilor de după moartea dictatorului roman Lucius Cornelius Sulla, în lucrarea sa Războaiele Civile .
 Sulla a fost primul care a primit o înmormântare publică ca o onoare extravagantă de stat după moartea sa în Campania, în 78 î.Hr.,
la propria sa instrucțiune testamentară și la cererea consulului, Q. Lutatius.
Appian descrie cum o procesiune magnifică i-a însoțit trupul îmbălsămat la Roma, odihnindu-se pe un pat sau kline (κλίνη) aurită și, probabil, pe un car.

Purtătorii de stindard și lictorii au condus procesiunea, iar după cadavru au venit trompeți, dansatori, mimi și soldați înarmați, intercalți cu veterani; mulțimi de oameni au încheiat coada.
Odată ce cortegiul a trecut pe sub porțile orașului, trompeții s-au mutat în față, intonând muzică funebră pentru a le anunța sosirea.
În spatele cadavrului se aflau daruri, inclusiv două mii de coroane de aur de la orașe, prieteni și soldați, precum și șase mii de paturi (poate pentru celebranții banchetului funerar); de la femeile căsătorite existau suficiente ofrande aromatice, potrivit lui Plutarh, pentru a umple două sute șaizeci de fercule (tăvi pentru pradă) și pentru a permite sculptarea unei sculpturi a dictatorului cu un lictor din lemn de tămâie și scorțișoară. 

Preoții și virginele vestale veneau apoi în procesiune, urmate de senatori, magistrați, echites și legiuni. Parada se îndrepta spre Curie, unde avea loc un strigăt sau un salut ordonat, o conclamatio. 
Relatarea lui Plutarh sugerează că s-ar fi putut scurge o perioadă de timp între această translatio și ziua incinerării, când trupul lui Sulla a fost transportat din Curie la Rostra din Forum și acolo, deoarece fiul său era prea mic, cel mai talentat orator al zilei a rostit elogiul, sau laudatio, asupra corpului.
În jurul orei a noua (aproximativ ora 15:00), cel mai puternic dintre senatori l-a dus la Campus Martius, unde, într-un vânt puternic și o ploaie torențială, corpul și statuia au fost mistuite de flăcări, în mijlocul unei procesiuni de cavalerie și infanterie.
Cenușa a fost dusă într-un tumul din Campus Martius, pus la dispoziție de Senat

După moartea sa, ca răspuns la starea de urgență și pentru a preveni izbucnirea unor conflicte civile în timpul tranziției de putere, a urmat o perioadă de iustitiam, timp în care îndatoririle normale au fost suspendate; băile și tavernele au fost închise, spectacolele și banchetele au încetat; iar femeile au jelit timp de un an. Această practică a devenit în cele din urmă o expresie a omagiului.

Înmormântarea lui Caesar

Deși înmormântările elitei au format baza generală a acestui funus publicum, extravaganța ornamentelor, împreună cu anumite diferențe notabile de procedură, semnalează o înclinație incipientă de a trata defunctul ca pe o divinitate, o înclinație care își găsește o dezvoltare mai deplină în înmormântarea lui Iulius Caesar. 

Într-adevăr, magistrații și foștii magistrati (nu membrii familiei, așa cum era obișnuit) au transportat trupul lui Caesar ascuns într-un divan de fildeș cu cuverturi de aur și purpură.
O imagine de ceară îl reprezenta pe dictator. Procesiunea a înaintat de la domus publica de la Regia până la un altar de pe Rostra, modelat după Templul Venus Genetrix, pentru a sugera că Caesar i se alăturase strămoașei sale în nemurire. 

Au avut loc lupte de gladiatori, iar Marc Antoniu, mai degrabă decât un membru al familiei, a ținut o orație.

Mai mult, deși un rug fusese adunat în Campus Martius lângă mormântul fiicei sale, Iulia, mulțimi frenetice de îndoliați au luat trupul lui Caesar pe umeri și l-au dus la Capitoliu, unde intenționau să-l incinereze și să-l îngroape în cella Templului lui Jupiter Capitolinus, unde își va ocupa locul printre zei.
La refuzul preoților, l-au incinerat în schimb pe un rug improvizat în Forumul Roman înainte de a-i sigila cenușa în tumulul Iuliei de pe Campus Martius.

Mulți credeau că sufletul lui Caesar i-a părăsit trupul imediat după asasinarea sa în Curia Pompeiana,
iar în timpul jocurilor de după moartea sa, o cometă a strălucit pe cer timp de șapte zile; Oamenii au interpretat acest semn prevestitor ca însemnând că era divin.

Profitând de acest răspuns ani mai târziu, Livia l-a plătit pe un anume Numerius Aticus să pretindă că a văzut spiritul lui Augustus înălțându-se la ceruri.

După înmormântarea lui Iulius Caesar, poporul a stabilit un cult acolo unde se aflase rugul său în Forumul Roman, probabil administrat de Marc Antoniu; Senatul și poporul au decretat consacrarea sa oficială în ianuarie 42, iar Augustus a început construcția unui templu dedicat lui pe acel loc în jurul anului 36 î.Hr., dedicându-l după triumful său de la Actium, pe 18 august 29

Mausoleul construit din timpul vieții- influiență egipteană 

LA DOI ani după înfrângerea lui Marc Antoniu și a Cleopatrei, Augustus (pe atunci Octavian) s-a întors la Roma pentru a celebra un triplu triumf pentru victoria sa de la Actium, anexarea Egiptului și cucerirea Iliriului. Hotărât să se impună la puterea supremă, el a întreprins sarcina de a reconstrui orașul zdruncinat. Deși nici el, nici ministrul său al lucrărilor, Agrippa, nu erau noi în arta construcțiilor la Roma, această inițiativă, la întoarcerea sa, a abordat infrastructura și imaginea urbană a orașului cu o vigoare fără precedent. După ce a finalizat Curia lui Iulius Caesar și un Templu dedicat Divinului Iulius în Forumul Roman în 29, în 28 Augustus și-a îndreptat atenția către un Templu al lui Apollo, patronul său epifan la Actium, ca unul dintre cele optzeci și două de temple pe care a pretins ulterior că le-a construit sau restaurat. Lucrările la Campus Martius au început serios odată cu restaurarea vastului complex triumfal al lui Pompei și cu amenajarea, în anul 25, a unor facilități publice precum Termele Agrippae și Bazilica Neptuni. Tot în 28, Agrippa a început primul Panteon și l-a dedicat în anul 25 ca centru de cult pentru toți zeii, inclusiv pentru predecesorul muritor al lui Augustus, Iulius Caesar.

La nord de acesta, ca una dintre primele clădiri ale acestui program amplu, Augustus a construit un magnific Mausoleu pentru el și familia sa

Ușile sale s-au deschis în anul 23 î.Hr., când Marcellus, nepotul lui Augustus, a murit prematur, și a fost folosit constant în următoarele două decenii, deoarece, unul câte unul, descendenții lui Augustus au decedat înaintea lui; în cele din urmă, în anul 14 d.Hr., el însuși a fost înmormântat acolo.
 
 Anii lungi de la construcția sa nu au fost blânzi și, deposedat de acoperișul său în Evul Mediu, când era un atelier de marmură (Calcare dell'Agosta), a fost folosit ca fortăreață pentru familia Colonna, grădină suspendată, arenă de coride, amfiteatru și sală de concerte. Excavat în 1907-1908 și 1926-1930, a fost în cele din urmă „eliberat” de Mussolini în 1939.

La scurt timp după construcția sa, Strabon a scris: „Cel mai demn de văzut este așa-numitul Mausoleion, o movilă mare așezată pe un soclu înalt lângă râu, plantată cu copaci veșnic verzi până în vârf. Deasupra se află statuia de bronz a împăratului Augustus. În interiorul movilei se află mormintele destinate lui, rudelor și prietenilor săi.” 

IMAGINES MAIORUM măștile de ceară ale înaintașilor

Romanii (în special patricienii - clasa nobiliară) aveau obiceiul de a păstra măști de ceară (numite imagines maiorum) ale strămoșilor lor în atrium-ul casei (camera principală de la intrare). 

Iată principalele aspecte legate de această practică:

• Scopul: Aceste măști erau realizate cu un realism puternic după chipul celor decedați și serveau la glorificarea familiei și a strămoșilor eroi.
• Utilizarea: Măștile erau expuse în nișe speciale, iar la înmormântările membrilor familiei, aceste măști erau purtate de actori sau de membri ai familiei în cortegiul funerar pentru a-i reprezenta pe strămoși.
• Semnificație: Era o manifestare a cultului strămoșilor, menit să sublinieze continuitatea și prestigiul familiei.

Acest obicei este strâns legat de dezvoltarea artei portretului roman, care a pus un accent mare pe realism. 

Tradiția acestor măști era legată de tradiția mpștilor funerare etrusce și perfecționarea realizării lor a fost strâns legată de măiestria portretistică arătată de artiștii romani în pictură și sculptură.
Era urmărită redarea nuanțată a fizionomiei persoanei respective. Ceea ce pentru greci , în legătură cu un chip însemna generalizare și detașare de biologic și particular, la romani înemna observare, redare a fizionomiei în mod realist.

IMAGO desemna inițial efigia turnată în ceară a membrilor decedați din familiile romane.
Ius Imaginatiae era dreptul recunoscut în societatea romană de a păstra în incinta casei portrete ale strămoșilor lor.

Pliniu  cel Bătrân ne spune că aceste portrete era realizate inițial din ceară, iar ulterior din bronz sau marmură.

Pliniu a scris că imaginile străbunilor erau mulaje din ceară , păstrate  în nișe închise . Măștile erau colorate pentru a avea aspect natural , de aceea se numeau imaginum pictura -imagini pictate. 

În atrium aceste efigii erau ținute în anumite spații închise lucrate special ce erau deshise doar în anumite circumstanțe. Etichetele (titluri) erau în schimb vizibile în permanență pentru vizitatori.
„(Dar și) în afara și în jurul pragului casei se amplasau alte portrete ale acestor „suflete eroice” (animorum ingentium imagines) , în apropierea cărora de fixau prăzile luate de la inamic, fără a fi permis unui eventual cumpărător (al casei) să le desfacă: astfel, chiar dacă proprietarul se schimba, rămâneau în permanență amintirile triumfurilor pe care le cunoscuse casa. Era un stimulent puternic, pentru că înșiși pereții casei reproșau în fiecare zi unui proprietar fără merite că intrase în triumful altuia.”

De exemplu portretul lui Iulius Caesar găsit ăn forumul din Tusculum - datat între 45 și 43 î.Hr

Portretele din Fayum
Ansamblu de picturi mortuare datând din Egiptul roman , la sfârșitul domniei împăratului roman Tiberius (14-37 ) până în secolul al IV-lea. 
Erau portrete funerare pictate inserate în benzi la nivelul feței mumiei. Într-o necropolă au fost descoperite mai mult de 146 portrete pictate în sarcofage datând din perioada romană.
Aceste portrete reprezintă ultima evoluție a sarcofagelor și măștilor funerare cu o influiență evidentă a artei romane 

Dar au fost găsite exemplare în tot Egiptul
Portretele de tip Fayum sunt exemple de sincretism cultural în Egiptul din perioada romana, o cultură 

ce combină contribuțiile elenistice și romane cu moștenirea faraonică.
Portretele acestea , spre deosebire de portretele strămoșilor romani, care nu au ajuns până la noi, au fost protejate în mormintele egiptene și astfel au putut fi găsite de arheologii moderni aproape intacte.
Nu știm exact cum erau portretele strămoșilor romani despre care vorbește Pliniu cel Bătrân. Se spune că erau din ceară și pictate în culori (desigur naturaliste). Se crede că ar fi fost mulaje ale figurilor celor decedați, fără să se știe dacă erau cumva mulaje de ipsos după care s-ar fi făcut forma din ceară, sau s-ar fi făcut direct mulajul din ceară. E posibil însă să fi fost folosit un sistem de butaforie, un mulaj din ipsos cu fața din pânză, peste care să se fi aplicat o pictură de tipul celei folosite la portretele găsite în Egipt. Portretele din Egipt au folosit categoric o tehnologie romană, care arăta existența unei tradiții îndelungate, date fiind rezultatele excelente care stârnesc acum admirația contemporanilor noștri. 
Dar și aceste portrete de tip Fayum folosesc ceara și pictura în culori  și desigur folosesc tehnica romană. 

Aceste portrete captivează prin expresivitate 
Portretele erau pictate pe pânză de in, ori pe carton realizat prin stratificarea inului sau papirusului cu ipsos, sau pe panouri din lemn. Pentru cei mai bogați, se folosea și folie de aur pentru realizarea detaliilor ca diademe sau bijuterii.
Persoanele cu venituri suficient de mari pentru a-și pregăti din timp morminte săpate în stâncă, în stil egiptean, își comandau de asemenea din timp și portretele funerare. Artistul lucra probabil portretul având modelul în față și astfel realiza portretul cât mai fidel. Asta e și explicația că cele mai multe portrete prezintă persoane tinere sau de vârstă medie- ele au fost făcute poate cu mult înainte de decesul persoanelor respective. Persoanele respective se împodobeau cu bijuteriile cele mai scumpe pe care le aveau , sau cu cununile de lauri primite pentru merite deosebite, pentru a poza pictorului, căruia i se cerea desigur să dea atenție mare acestor dovezi de bogăție. Unele portrete prezintă urme că au fost înrămate, ceea ce ne face să credem că au fost realizate din timp și păstrate în casă ca tablouri, înainte de a fi puse pe fețele mumiilor.
.
Există însă și portrete care a fi făcute în grabă. Probabil acele persoane nu își comandaseră din timp portretele funerare, așa că artiștii au fost nevoiți să lucreze masca funerară în timp scurt, privind doar chipul fără viață ce urma a fi mumificat. Au rezultat acele portrete stilizate, pictate mai schematic. Iar persoana portretizată era vizibil vârstnică. 

Pictura în tehnica encaustic

Se folosea un amestec cald de ceară de albine, rășină și pigmenți, aplicat pe o suprafață pregătită în prealabil pentru a avea rigiditate.
Pictura se făcea în straturi, care la răcire se întăreau.