Oamenii cred în general ceea ce vor să creadă

 « Fere libenter homines id quod volunt credunt »,

A spus-o (cu amărăciune probabil) Iulius Caesar, acum circa 2078 de ani.
De ce cred că a fost o constatare amară?
Pentru că s-a confruntat el însuși cu zvonuri legate de propria lui persoană și cărora nu le-a putut pune capăt oricât a încercat să le desmintă. Până când a încetat să mai încerce să le desmintă. 

La  începutul furtunos al carierei sale, pe când, abia ieșit din adolescență, dar nevoit să se descurce singur, în condiții de persecuție politică și de confiscare integrală a averii, a obținut primele sale succese: unul militar și altul diplomatic.

Succesul militar nu a putut fi contestat: s-a întors victorios dintr-o misiune ce era sortită eșecului, salvând și viețile soldaților trimiși cu el. Mulți martori. Corona civica.

Regele Nicomede IV pe o monedă aflată la un muzeu din München

Succesul diplomatic a fost de asemenea evident. Fusese trimis, ca tânăr militar de 20 de ani, de către șeful său Minucius Thermus , (pretor și numit imediat după aceea guvernator al Asiei), să obțină o flotă (!) de la regele Bithyniei, Nicomede IV. 

Iarăși o misiune imposibilă pentru un tânăr neexperimentat, fără nici o funcție oficială și nici un rang militar.

Dar spre uluirea generală, tânărul Caesar s-a înțeles foarte bine cu Nicomede IV , care a fost de acord să pună la dispoziția junelui trimis de Minucius Thermus banii necesari pentru ridicarea unei flote necesare armatei romane. (Trebuie spus că Nicomede era pus pe tron cu ajutorul Romei și era dependent de bunăvoința Romei).

Și toate astea, în timp ce la Roma era dictatorul atotputernic Sulla, cel care îi confiscase averea lui Caesar, îi ceruse să divorțeze, îi confiscase dota soției lui, îl împiedicase să devină preot și îl condamnase chiar la moarte- condamnare comutată la intervenția Vestalelor, dar nu din toată inima de către Sulla.
 
Caesar a revenit apoi la curtea lui Nicomede. (A spus că a restituit un împrumut unui libert ) .

Cicero, gata mereu la acuzații fără perdea dacă serveau scopului propus, a lansat ideea că între cei doi fusese o relație homosexuală.
Dovezi:

• Păi...că a stat cam mult la curtea lui Nicomede. Ce, cât durează să ridici o flotă? Chiar nu putea mai repede? (Nu știm de fapt cam câte zile au fost, dar ar fi trebuit să facă flota aia instantaneu!)
• Apoi: că s-a întors la suszisa curte a lui Nicomede, zicea el ca să restituie un împrumut . Da, știm că era falit. Și probabil Minucius Thermus îi dăduse o diurnă insuficientă. Dar- chiar dacă fusese nevoit să se împrumute de la un libert legat de casa sa, chiar trebuia să restituie banii?? De necrezut!
• Și- partea cea mai tare- un servitor a povestit că tânărul Gaius a turnat vin regelui la banchet, ba chiar că ar fi intrat cu el în camera de culcare. Iar servitorii sunt deasupra oricăror bănuieli, nu? Nu pot fi cumpărați, nici nu se pot înșela în concluzii.(!)

Și pe baza acestor „dovezi”, Cicero a dedus și în ce poziție ar fi  stat cei doi, în timpul presupusei legături sexuale! 
Nu de alta, dar partea rușinoasă era să stai dedesupt 😆
Caesar a negat sub jurământ că s-ar fi întâmplat un astfel de act între ei.
Dar ce importanță a mai avut?

Ce e mai de crezut: bănuiala unui servitor, sau jurământul solemn al unui patrician din opoziție?

Faptul că deja se căsătorise și refuzase să divorțeze cu riscul vieții nu conta, desigur.

Ceea ce a contat a fost repetarea obsesivă a acuzației, sub forma de cântece sarcastice, sau de aluzii malițioase, până ce zvonul a fost crezut de toată lumea , fiind reprodus până în zilele noastre.
Fără a se mai menționa și „amănuntul” că a fost negat sub jurământ.

O viață întreagă de cuceritor al celor mai faimoase femei ale timpului său, cele mai multe căsătorite nu a putut contrazice calomnia lansată cu abilitate de invidiosul Cicero. 

Așa că în final Caesar a ales să râdă el însuși de această presupusă întâmplare. Și să defileze prin oraș , în triumf, în timp ce propriii săi soldați scandau versuri ce aminteau de acea „legendă urbană”. 

De ce a persistat totuși calomnia?
Probabil pentru că nu doar Cicero era invidios pe tânărul patrician cu prezență strălucitoare, de origine nobilă, (ceea ce lui Cicero îi lipsea) ,  cultivat , competent în toate domeniile dar și vajnic luptător și capabil de decizii fulgerătoare (ceea ce iarăși invidia veșnic nehotărâtul Cicero) .

Și pentru că, așa cum a concluzionat Caesar, oamenii cred ceea le place să creadă. 
În cazul acesta, ceva ce ar mai fi luat din strălucirea acestui aristocrat rasat și l-ar fi apropiat de condiția unui om de rând, cu păcate și defecte mai mari sau mai mici.

*********************************************************************************

Ar fi interesant de urmărit cum a apărut și cum s-a propagat apoi acest zvon defăimător.

E destul de limpede că succesul neașteptat repurtat de foarte tânărul militar abia înrolat în armată, care s-a întors (în anul 80) escortat de navele străine ale acelui rege oriental a părut uluitor. 

Să nu uităm însă că informațiile de pe frontul din Asia ajungeau mai întâi în Senat, care era controlat în totalitate de facțiunea lui Sulla (optimates). Generalul lui Caesar, Marcus Minucius Thermus era un partizan devotat al lui Sulla. E de presupus că raportul trimis a căutat să evite elogierea lui Caesar, despre care se știa că era pe lista opozanților față de  Sulla. O fi însoțit știrea cu niscai glume dubioase.

Sulla a murit în anul 78 î.Hr. Caesar a revenit în Italia la vestea morții dictatorului care îl prigonea.
Dar chiar și fără Sulla, facțiunea lui (optimates) controla Senatul. 
În anul 77 î.Hr, imediat ce se întorsese la Roma, tânărul Caesar a dat în judecată pentru corupție și extorcare pe doi dintre cei mai importanți și mai temuți piloni ai regimului lui Sulla:Cnaeus Cornelius Dolabella și Caius Antonius Hybrida
Era un act de un curaj nebun. Dolabella, ca tactică de apărare în timpul procesului a aruncat public în instanță bârfa legată de acțiunea din Bithynia, pentru a-l discredita în instanță pe tânărul acuzator. Era un act de disperare în fața juriului. 

În anul77î.Hr, Caesar era un tânăr genial, dar fără putere politică. 
Curio cel Bătrân  a născocit imediat niște pamflete pentru a-și proteja aliații optimați.

Curio cel Bătrân (Caius Scribonius Curio)  a fost un  adversar notoriu al lui Caesar, și, în anii 70 î.Hr, l-a atacat în scris pe Caesar (având motive mult mai vechi de ură aristocratică împotriva familiei lui Caesar).
 „Ștafeta” a fost preluată cu entuziasm de Cicero, care a fost un geniu al propagandei și considerat de mulți cel mai bun scriitor al Romei. Scrisorile și discursurile lui Cicero s-au păstrat în mare parte până azi, Cicero a aplicat tactica de a prelua un zvon  și de a-l prelucra și repeta până când toată lumea l-a considerat adevăr. Când Caesar devenise periculos pentru Senat, prin anii 60 î.Hr, Cicero a decis să folosească acel zvon pentru discreditarea lui Caesar.
Am văzut că Cicero nu se dădea în lături de la nici un atac josnic, dacă îi servea scopului. El l-a atacat bunăoară pe Piso, socrul lui Caesar incluzând felurite defecte fizice, cum erau dinții înnegriți  (sau considerate defecte)fizice , cum erau tenul negricios și sprâncenele stufoase, dar și presupusa origine siriană. (De fapt Piso avea origini în nordul Italiei). De fapt nici una dintre acuzațiile presărate cu invective ale lui Cicero aduse lui Piso nu au fost dovedite. 
Nici calomnia referitoare la relația homo a lui Caesar cu Nicomedes.