Cum s-a privatizat Augustus cu Egiptul

 Cum a devenit Egiptul proprietatea personală a lui Octavian August

Augustus reprezentat ca faraon roman într-un relief în piatră realizat în stil egiptean, la Templul Kalabsha din Nubia; în arta egipteană, Augustus era înfățișat frecvent aducând sacrificii zeităților egiptene

Înstăpânirea lui Octavianus (viitorul împărat Augustus) peste Egipt a fost , din punct de vedere juridic, una dintre cele mai ingenioase și complexe manevre de drept constituțional din istoria antică.

Caesar cucerise anterior Egiptul, dar nu l-a transformat în provincie romană. 
A pus-o pe tron pe Cleopatra (continuând tradiția lui Pompei, care îl pusese pe tron pe tatăl Cleopatrei Ptolemeu XII). A invitat-o pe Cleopatra la Roma ca șef de stat prieten, trimițând însă în Egipt reprezentanți romani care să vegheze la aprovizionarea Romei cu grâu. 

După uciderea lui Caesar a urmat războiul civil, în care inițial Antonius se aliase cu Octavian și cu Lepidus în triumvirat încheiat oficial, dar după învingerea cezaricizilor Brutus si Cassius și adepților lor, a urmat ruperea alianței între triumviri și războiul dintre ei.
Antonius , aliat cu Cleopatra (cu care se și căsătorise) a fost înfrânt la Actium de Octavianus ajutat de genialul său prieten, Agrippa.
Au urmat intrarea victorioasă a lui Octavianus și a trupelor lui în Egipr, sinuciderea lui Antonius și a Cleopatrei și uciderea de către Octavianus a fiului lui Caesar, Cesarion si a fiului lui Antonius, Antillus.
În anul 30 î.Hr.
Apoi:

Octavianus nu a declarat Egiptul o provincie publică ordinară a Romei (guvernată de Senat), ci l-a transformat în patrimoniul său personal (patrimonium principis). Imensul tezaur al Egiptului a fost preluat de asemenea de Octavian personal.
Forma juridică prin care a realizat acest lucru s-a bazat pe suprapunerea a trei piloni de drept: dreptul de cucerire, succesiunea dinastică și delegarea specială a puterii imperiale.

1. Titlul juridic inițial: Dreptul de război (Ius Belli) și Aegypto Capta

Din punct de vedere al dreptului internațional roman, Egiptul nu a fost integrat printr-un tratat, ci ca pradă de război legitimă (Aegypto Capta) în urma înfrângerii Cleopatrei.

Deoarece Senatul Roman declarase război Cleopatrei ca monarh străin (și nu lui Marcus Antonius), în momentul sinuciderii ei, regatul Ptolemeilor a încetat juridic să mai existe.

Teritoriul a devenit proprietatea comandantului victorios (imperator), adică a lui Octavianus, care deținea atunci puteri triumviriene excepționale. El a decis să nu transfere această proprietate către tezaurul public al Romei (Aerarium Saturni), ci să o rețină în sfera sa privată

(Desigur, Caesar n-a făcut așa ceva cu teritoriul Galiei, bunăoară, nici cu al Egiptului.)

2. Substituirea Juridică: Octavianus ca „Faraon” și Moștenitor al Ptolemeilor

Pentru populația locală și birocrația egipteană, Octavianus nu a desființat instituția monarhică, ci s-a substituit juridic pe sine în rolul de Faraon.

• În dreptul egiptean, toate pământurile Egiptului aparțineau coroanei (faraonului). Devenind noul faraon, Octavianus a preluat automat proprietatea privată asupra întregului teritoriu, cu toate veniturile, exploatările agricole și minele sale.
• El a dizolvat curtea regală de la Alexandria, dar a păstrat intact aparatul fiscal și administrativ ptolemeic, redirecționând fluxul de aur și grâne direct către conturile sale personale (patrimonium).

(Asta, în timp ce la Roma respingea titlul de rege..) 

3. Aranjamentul Constituțional din anul 27 î.Hr. (Regimul Imperial)

Forma juridică definitivă a fost cristalizată în ianuarie 27 î.Hr., în cadrul celebrei „restaurări a Republicii”. Atunci, Octavianus (devenit Augustus) a împărțit provinciile cu Senatul:

• Provinciile Senatoriale: administrate de Senat prin proconsuli aristocrați.
• Provinciile Imperiale: administrate direct de Augustus prin legat (un prefect ecvestru) t.

Egiptul a primit un statut juridic unic, sui-generis, chiar și în cadrul provinciilor imperiale. Augustus l-a declarat domeniu imperial privat inaccesibil elitelor tradiționale

Egiptul avea câmpuri fertile, temple antice, o capitală faimoasă la Alexandria, o tradiție administrativă centralizată și acces la rute care duceau spre Arabia, India și Marea Roșie. De asemenea, avea o greutate simbolică pe care niciun conducător roman precaut nu o putea ignora, deoarece un rival care controla Egiptul putea folosi banii, navele, cerealele și prestigiul acestuia pentru a-l provoca pe stăpânul Romei însăși.

De aceea, locul Egiptului printre provinciile romane era atât de distinct. Majoritatea provinciilor erau atribuite fie Senatului, fie împăratului, iar multe erau guvernate de oameni din ordinul senatorial. Egiptul a rupt tiparul. Senatorilor nici măcar nu li se permitea să intre în provincie fără permisiunea imperială, iar guvernatorul provinciei Aegyptus nu era un senator, ci un funcționar ecvestru cunoscut sub numele de prefectul Egiptului sau praefectus Aegypti . Aceasta nu era o tehnicalitate minoră. Era un aranjament politic deliberat, menit să mențină Egiptul ferm sub supravegherea personală a împăratului.

Cum a anexat Octavianus Egiptul ca patrimoniu propriu. Nu luptele duse, ci forma juridica

Anexarea Egiptului de către Octavianus (viitorul împărat Augustus) în anul 30 î.Hr. este, din punct de vedere juridic, una dintre cele mai ingenioase și complexe manevre de drept constituțional din istoria antică.

Octavianus nu a declarat Egiptul o provincie publică ordinară a Romei (guvernată de Senat), ci l-a transformat în patrimoniul său personal (patrimonium principis). Forma juridică prin care a realizat acest lucru s-a bazat pe suprapunerea a trei piloni de drept: dreptul de cucerire, succesiunea dinastică și delegarea specială a puterii imperiale

---

Mecanismele juridice de protecție a patrimoniului

Pentru a-și securiza juridic și militar această proprietate uriașă (care asigura hrana Romei), Augustus a introdus două reguli draconice prin edicte:

• Guvernarea prin Prefect Equestru (Praefectus Aegypti): Augustus a interzis numirea unui senator în funcția de guvernator. Egiptul era condus de un prefect din ordinul cavalerilor (equites – o clasă socială inferioară). Juridic, acest prefect nu era un magistrat al statului roman, ci un procurator/agent privat al Împăratului, care acționa strict în numele lui personal (Praefectus Augustalis).
• Interdicția de călătorie pentru Senatori: Printr-o lege specială, niciun senator sau patrician roman de rang înalt nu avea voie să calce pe pământ egiptean fără permisiunea expresă, scrisă, a lui Augustus. Încălcarea acestei reguli era asimilată juridic cu un act de înaltă trădare (maiestas). 

Concluzia juridică

Prin această construcție, Egiptul a devenit o anomalie juridică perfectă: o „țară-feudă” administrată ca o corporație privată a Principelui. Veniturile din Egipt nu intrau în bugetul public al Romei, ci formau baza a ceea ce s-a numit Fiscus (tezaurul privat al împăratului), transformându-l pe Augustus, peste noapte, în cel mai bogat om din lumea antică. 

În anii de propagandă dinaintea bătăliei de la Actium (31 î.Hr.), Octavian l-a demonizat pe Marcus Antonius în fața poporului și a Senatului. Principalul său argument a fost faimosul document numit „Donațiile de la Alexandria” (34 î.Hr.), prin care Antonius, subjugat de Cleopatra, împărțise provincii și regate estice ale Romei copiilor săi cu regina Egiptului. Octavian a urlat în Forum că Antonius trădează valorile republicane și oferă pământurile Romei unei regine străine.

Dar,  odată ce a câștigat războiul, Octavian a făcut exact același lucru, ba chiar la o scară mult mai mare: în loc să returneze Egiptul poporului roman, l-a luat integral în buzunarul propriu.

Statuia din marmură, datată în anii 30 î.Hr, mai poartă urme de colorare: 
albastru la ochi, roz la gură.

De ce nu a protestat nimeni?

Tăcerea asurzitoare de la Roma se explică prin trei factori brutali:

• Lichidarea fizică a opoziției: După două decenii de războaie civile sângeroase, proscripții și execuții, vechea clasă senatorială republicană (care ar fi putut protesta) fusese pur și simplu decimată. Cei rămași în viață erau fie oportuniști care îi datorau viața lui Octavian, fie oameni complet epuizați, care preferau pierderea libertății politice în schimbul păcii și al siguranței.
• Coruperea elitei și cumpărarea poporului: Cu aurul confiscat din tezaurul Ptolemeilor, Octavian a plătit toate soldele restante ale soldaților săi, a cumpărat pământuri pentru veterani și a oferit spectacole grandioase și grâne gratuite poporului din Roma. Nimeni nu protestează împotriva unui dictator care tocmai i-a umplut buzunarele și masa.
• „Masca” republicană: Octavian a fost mult mai abil decât Iulius Caesar. El nu s-a declarat „Rege” sau „Dictator” al Romei (titluri urâte de romani). În anul 27 î.Hr., el a mimat cedarea tuturor puterilor înapoi către Senat și Popor, păstrând doar titlul modest de Princeps (Primul cetățean). Faptul că Egiptul a rămas feuda lui privată a fost acceptat ca o „necesitate administrativă” pentru a garanta că nicio facțiune senatorială nu va pune mâna pe grânele egiptene pentru a porni un nou război civil.

Prin această manevră, Octavian a demonstrat că a învățat lecția asasinării tatălui său adoptiv: pentru a deține puterea absolută, nu trebuie să o afișezi cu aroganță, ci trebuie să controlezi finanțele și armata din umbră, lăsând instituțiile vechi să creadă că încă mai contează.Iulius Caesar a acționat ca un om al Republicii (chiar dacă o domina), în timp ce Octavian a acționat ca un monarh absolut privat.