Cicero a vrut sa se sinucida ca sa se răzbune pe Octavianus

Cât de mare era ura lui Cicero față de Octavianus, viitorul împărat Augustus

Filozoful grec Plutarh , care  scris biografia lui Cicero ( Marcus Tuilius Cicero) , a povestit că în anul 58 î.Hr, când marele orator fugise din Roma fiind proscris de Marcus Antonius, aliat cu Octavianus , el se găsea într-o stare psihologică extremă de disperare politică, având chiar gânduri de sinucidere.

Cicero a avut o idee stranie, dar care ne spune multe atât despre înverșunarea urii pe care i-o purta lui Octavianus, cât și despre credințele și superstițiile romanilor:
ideea era  ca el să se sinucidă în căminul lui Caesar!

(E vorba despre evenimente de după uciderea lui Iulius Caesar, când Cicero îl sprijinise pe nepotul acestuia Octavius (ce luase numele de Gaius Iulius Caesar Octavianus după adoptarea postumă de către Caesar) împotriva lui Marcus Antonius. 

Cicero fusese de fapt „ideologul” conspirației ce a dus la uciderea lui Caesar și sprijinitorul lui D.Brutus, C.Brutus și Cassius, principalii conducători ai complotului. 

După fuga acestora din peninsula italică, Cicero a fost dezamăgit de comportamentul lui Marcus Antonius (rămas la putere la Roma) , pe care îl găsea mai rău decât (considerase el că) fusese Caesar.

Cum Octavian avea nevoie de sprijinul Senatului pentru a lua puterea, iar Cicero era liderul senatorilor, Octavian i-a adresat o scrisoare înduioșptoare și admirativă prin care îi declara că și-l dorește ca părinte sufletesc  (sugerând discret și prietenia pe care Cicero o avusese pentru primul său tată vitreg, Lucius Marcius Philippus): 

„– Mă adresez ţie, ca unui părinte al meu, îi scria el, şi te rog să mă iei sub ocrotirea ta. Te voi asculta orbeşte şi voi fi mândru de a te avea ca părinte sufletesc.”

Cicero îl crezuse și pornise la Roma o campanie de discursuri extrem de dure împotriva lui Marcus Antonius (Filipicele)

Dar Octavianus s-a aliat apoi cu Marcus Antonius și cu Lepidus, formând al doilea triumvirat.

Una dintre primele urmări a fost proscrierea (condamnarea la moarte) a lui Cicero!

Descumpănit, Cicero a fugit fără să se decidă însă încotro să o ia. 

 
În felul acesta- gândea el- sufletul său s-ar fi transformat într-o furie răzbunătoare care l-ar fi bântuit pe Caesar Octavianus!

„El se duse la Astyra, unde a petrecut noaptea, pradă gândurilor sale îngrozitoare și neștiind ce decizie să ia: el se gândi chiar la un moment dat să meargă pe furiș în casa lui Caesar (aici e vorba despre Octavianus n.n.) și să se stranguleze pe vatră (adică pe altarul sacru al casei) , pentru a lega de ființa sa o furie răzbunătoare. Teama de a fi supus torturii dacă ar fi fost prins l-a făcut să se răzgândească. ”

”Vatra” semnifica aici altarul , locul sacru din casă. Sinuciderea în acel loc ar fi atras o pedeapsă divină- o „furie” (zeu răzbunător) asupra persoanei lui Octavianus .

Probabil în acea etapă, Octavianus, -care luase numele Caesar după adopție -preluase și locuința lui Iulius Caesar - până când și-a construit un palat pe Capitoliu. Așa încât ideea lui Cicero de a se sinucide la altarul lui Octavianus ar fi însemnat sinuciderea pe altarul sacru al Romei , în locul cel mai sacru al cetății, faptă ce ar fi trebuit să cutremure toată suflarea cetății. 

Se vede că îl ura acum pe Octavianus chiar mai mult decât pe Marcus Antonius.

Cicero a fost interceptat însă pe drumul spre mare  de trimișii lui Marcus Antonius și ucis, pe 7 decembrie 43 î.Hr.
Din ordinul lui Marcus Antonius, capul și mâinile sale au fost expuse la Rostres, în forumul Romei.

Descrierea morții lui Cicero făcută de Plutarh

LXIII. […] Cicero, după ce a debarcat, a intrat în casa lui și s-a întins să mănânce ceva ( romanii mâncau întinși pe canapele) , dar cei mai mulți dintre acei corbi (care se rotiseră în chip de prevestire rea) veniseră să se așeze la vereastra camerei lui , scoțând strigăte de speriat. A fost și unul care, zburând spre patul lui, i-a smuls marginea robei cu care Cicero își acoperise fața. Văzând asta, servitorii lui și-au reproșat lașitatea :„Vom aștepta -spuneau ei- să fim martorii uciderii stăpânului nostru? ”Și când chiar și animalele , pătrunse de soarta lui nedemnă vin în ajutorul nostru și au grijă de zilele lui, noi nu vom face nimic să-l păzim? ” 
Spunând aceste vorbe, ei l-au pus într-o litieră, mai cu rugăminți mai cu forța și au luat-o pe drumul spre mare.

LXIV. Abia ieșiseră, că ucigașii au și ajuns: erau un centurion pe nume  Herrenius și Popilius, tribun al soldaților, cel pe care odinioară Cicero îl apărase de o acuzație de paricid. Ei erau urmați de câțiva sateliți.
Găsind porțile închise, ei le-au forțat. Cicero nu apărea și toate persoanele din casă dădeau asigurări că nu-l văzuseră deloc , (dar) un tânăr numit Philologus,, pe care Cicero însuși îl învățase să citească și îl inițiase în științe și care era eliberatul fratelui său Quintus, i-a spus tribunului că (Cicero) era purtat într-o litieră spre mare, pe alei dosnice. 
Popilius, cu câțiva soldați a făcut un ocol și s-a dus să-i aștepte la ieșirea de pe alei.
Cicero auzise trupa condusă de Herennius galopând rapid pe alei, a comandat să se pună litiera pe pământ: el și-a pus mâna stângă sub bărbie, gest pe care îl făcea de obicei , și i-a privit fix pe ucigași. 

Părul său zburlit și plin de praf, fața lui palidă și descompusă în urma necazurilor, le-au făcut rău chiar și celor mai mulți dintre soldați, care și-au acoperit fața în timp ce Herennius îl strangula: el își scosese capul în afara litierei, și și-a arătat gâtul ucigașului. 
El avea 64 de ani.
Herennius, conform ordinului dat de Antonius, i-a tăiat capul și mâinile cu care scrisese el   « Philippicele ». Era numele pe care îl dăduse Cicero discursurilor sale contra lui Antonius, și ele se păstrează încă.

LXV. Când acest cap și aceste mâini au fost duse la Roma, Antonius, care ținea adunări pentru alegerile de magistrați, a spus tare, văzându-le: « Iată sfârșitul proscripțiilor ».

El a ordonat să fie legate de locul tribunelor numit rostres: un spectacol oribil pentru romani, care credeau că privesc nu fața lui Cicero și chiar imaginea sufletului lui Antonius. 
Totuși, în mijlocul atâtor cruzimi, el a făcut și un act de dreptate, predându-l pe Philologus Pomponiei, nevasta lui Quintus. 
Această femeie, văzându-se stăpână pe corpul acestui trădător, pe lângă alte torturi groaznice pe care l-a făcut să le sufere, l-a silit să-și taie singur câte puțin din carne , să  frigă bucățile și apoi să le mănânce.
Cel puțin așa povestesc istoricii; dar Tiron, libertul lui Cicero, nici măcar nu vorbește despre trădarea lui Philologus.
Am auzit vorbindu-se că după câțiva ani Caesar (Augustus n.n.) intrând într-o zi în apartamentul unuia dintre nepoții săi, acest tânăr, ce ținea în mâini o lucrare de Cicero, surprins la vederea unchiului său, a ascuns cartea sub robă. Caesar, care a observat, a luat cartea , a citit mai întâi o mare parte din ea și i-a înapoiat-o tânărului, spunându-i: « Era un om învățat, fiule; da, un savant, și care își iubea mult patria».
Caesar (Octavianus) își luase curând după înfrângerea definitivă a lui Antonius , a luat drept coleg de consulat pe fiul lui Cicero. A fost în acelaș an când, din ordinul senatului, statuile lui Antonius au fost doborâte și onorurile de care se bucurase, revocate; și a fost interzis, printr-un decret public, ca cineva din familia lui să poarte numele de Marcus. 

Astfel răzbunarea divină i-a dat familiei lui Cicero ultima pedepsire a lui Antonius 

 (Plutarh, Viața lui Cicero, 63-65)

Quintus Tullius Cicero, fratele mai mic al celebrului orator Cicero a fost legat (reprezentant) al lui Caesar în războiul din Gallia , apoi a fost edil în 66 î.Hr, pretor în 62 î.Hr , apoi propretor al Asiei până în 58 î.Hr. , când fratele său se exilase în Grecia, speriat de un zvon. La Roma, Quintus i-a convins pe senatori , cu ajutorul lui Pompei, să ridice exilul fratelui său. Întors la senat, Cicero a făcut să treacă un vot ce-i acorda lui Pompei puteri extinse în importul de grâne.  Iar Pompei la rândul său l-a luat pe Quintus ca legat (reprezentant al său)  în Sardinia, în anii 57 și 56 î.Hr.

La începutul războiului civil, Marcus și Quintus Cicero s-au retras în vilele lor și ezitau de partea cui să fie. Quintus era legatul lui Caesar în Gallia, iar Pompei fusese protectorul lui Marcus Cicero . În iunie 49 î.Hr au trecut de partea lui Pompei, împreună cu fiii lor.
După înfrângerea lui Pompei la Pharsala, în august 48 î.Hr, Quintus i-a reproșat fratelui său că nu a trecut de partea lui Caesar și l-a trimis pe fiul său în Asia să ceară iertarea lui Caesar, pe care au și obținut-o.
Oratorul Cicero a continuat însă să-l urască pe Caesar și a inițiat o întreagă campanie propagandistică împotriva lui, având grijă să-și păstreze anonimatul.
Complotul s-a extins la mulți membri ai senatului, iar Caesar a fost ucis pe 15 martie 44 î.Hr , în timp ce al doilea consul era Marcus Antonius. Cicero l-a sprijinit pe tânărul Octavianus (ce fusese adoptat postum și declarat moștenitor de către Caesar) să preia puterea, dar acesta s-a aliat cu Marcus Antonius și cu Lepidus! (al doilea Trumvirat) 
În anul 43 î.Hr Marcus Cicero a fost declarat proscris de către triumviri . Cei doi frați au fugit la Tusculum, dar Quintus s-a întors la Arpinum să ia bagaje.
Conform lui Dio Cassius, un țăran l-a denunțat , iar el s-a predat pentru a-l salva pe fiul său Quintus Tullius Cicero Minor, ce era torturat la Roma. Amândoi au fost executați din ordinul dat de Marcus Antonius și Octavianus , în cadrul proscripțiilor din decembrie 43 î.Hr. 

.
Appianus a scris o versiune ușor diferită. 

Statuie bijuterie turcoaz

 Portretul lui Augustus zeificat

Un portret de mici dimensiuni al împăratului Octavianus Augustus realizat din materiale prețioase se află la muzeul Argintăriei  (Museo degli Argenti) din Palatul Pitti de la Florența.

Capul împăratului e sculptat dintr-o piatră de turcoaz și datează din secolul I.
El a fost montat în aur și i s-a făcut o bază din piatră de agat oriental , care se crede că au fost făcute într-o epocă mai târzie- în Renaștere-sec XVI. Înălțimea totală e 21 cm, capul singur având înălțimea de cca 9,3 cm . 
Montura în aur a fost făcută în 1580 de aurarul Antonio Gentili da Faenza la comanda  Marelui Duce al Toscanei, Ferdinando de' Medici.
Decorul făcut de Antonio pune în valoare un bust antic al împăratului Augustus (identificat în mod eronat în literatura anterioară ca un bust al împăratului Tiberius).

Torsul împăratului e realizat dintr-o foaie de aur ramforsată pe spate cu argint aurit. Bustul apare ca fiind îmbrăcat cu o lorica- o armură ornamentată cu frunze de acant și un cap de Gorgonă -simbol al familiei de' Medici .
Capul roman din turcoaz e fixat pe gâtul din aur cu două ace și a fost restaurat cu o pastă de culoare închisă, nu se știe în ce epocă.

 Alt bust miniatural al lui Octavianus Augustus 


Acest  portret rafinat al împăratului Augustus este realizat din sticlă neagră cu un strat turcoaz-verde, demonstrând măiestria artizanilor romani. Măsurând doar 4,7 cm înălțime, este o reprezentare rară și delicată a primului împărat roman. Se observă că de fapt artizanul a urmărit asemănarea cu aspectul pietrelor de turcoaz, atât prin culoarea albastră-verzuie, cât  și prin vinișoarele brun-aurii care imită aspectul pietrei naturale semiprețioase. 

Datând de la începutul secolului I d.Hr., această capodoperă miniaturală este o dovadă remarcabilă a măiestriei artizanilor romani și respectului față de Augustus în timpul domniei sale. În prezent, este la Muzeul Römisch-Germanisches.

Interesantă această opțiune pentru culoarea albastră- turcoaz. . Dacă în cazul primului portret era vorba de culoarea pietrei semiprețioase folosite (un turcoaz de asemenea mărime fiind o valoare în sine), în al doilea caz culoarea albastră cu irizări aurii  a fost aleasă de meșterul sticlar. E posibil ca alegerea unei alte culori decât cea naturală a corpului să fi fost în legătură cu zeificarea împăratului- care ar fi trebuit să fie văzut după aceea ca o ființă supranaturală. 

Capul lui Augustus din Egipt

La muzeul Metropolitan de Artă se află acest cap sculptat din ceramică smălțuită, cu înălțimea de 7,7cm , reprezentându-l pe împăratul Augustus și găsit în Egipt, posibil în regiunea Memphis. 
 Această lucrare artistică , datând din timpul domniei lui Augustus, e finisată cu glazură albastră cu o nuanță apropiată de a turcoazului.

Putem remarca și că  că toate aceste portrete de mici dimensiuni ,sculptate, de culoare albastră nu se continuă cu un tors (cel aflat la muzeul din Florența a fost montat ulterior pe un tors din aur). 

În Egiptul antic turcoazele (peruzelele) erau foarte prețuite Aceste pietre se extrăgeau dintr-o mină din peninsula Sinai (se găsesc astfel de pietre și pe teritoriul SUA, Franței, Arabiei Saudite și Japoniei).

În Orientul Mijlociu această piatră prețioasă era prețuită în mod special. 
În Egiptul antic turcoazul era asociat cu bucuria și asociat cu Hathor- zeița iubirii. Se considera că turcoazul apără de forțe malefice. Turcoaze erau folosite la bijuterii sau amulete. 
Masca funerară a lui Tutankamon a fost împodobită cu sute de pietre de turcoaz.
Persanii atribuiau turcoazelor proprietăți protectoare împotriva morții premature. 
Astăzi e piatra națională a Persiei (acolo fiind și mine de turcoaz, cu o culoare foarte frumoasă).

Rezultă că aceste capete mici ale împăratului erau un fel de amulete în secolul I.
Ar fi trebuit să fie din turcoaz, dar dacă nu era piatra semiprețioasă, se foloseau imitații , mai scumpe (din sticlă ) sau mai ieftine (din ceramică smălțuită).

Singurul grup statuar roman din bronz descoperit in situ

Grup statuar din bronz antichitate romană 

A fost descoperit în 1946 la Cartoceto di Pergola un grup statuar ecvestru roman (format din doi călăreți, doi cai și două femei în picioare ), aproape de intersecția dintre Via Flaminia și Via Salaria Galica. Grupul statuar din bronz aurit era sfărâmat în sute de fragmente .

Din fericire fermierii care au găsit vestigiile, pe când arau pământul, au raportat descoperirea autorităților înainte ca altcineva să acopere vestigiile cu pământ.
Deși erau bombardamente care distruseseră și muzeul din Ancona în parte, arheologul Nereo Alfieri a recuperat vestigiile în numele statului , alertând și carabinierii.
Restaurarea s-a făcut cu dificultate: o etapă de 10 ani în care restauratorul Bruno Bearzi din Florența a lucrat gratis la refacerea grupului statuar, din sute de fragmente , unele fiind deformate de cei care intenționau să le ascundă pentru comercializare ilegală.

În 1959 lucrarea a fost expusă la Muzeul Național Arheologic Marche.
În 1972 a urmat încă o perioadă de restaurare, la laboratorul de restaurare al Autorității de Antichități din Florența. 
318 fragmente au fost recompuse în cele patru figuri ale grupului statuar.
Se estimează că grupul statuar datează de la sfârșitul perioadei republicane (prin anii 50-30 î.Hr) și reprezintă o familie de rang înalt 

Sunt mai multe ipoteze în privința persoanelor ce au fost reprezentate în acea sculptură.

O ipoteză e că statuile ar fi putut încorona Arcul lui Augustus din Rimini și ar reprezenta pe:

Julius Caesar- călărețul supraviețuitor

Octavian Augustus- călărețul dispărut, dar cu calul mai înalt

Athia cea Bătrână- mama lui Octavian (matroana intactă)-Atia Balba Caesonia
Iulia cea Tânără- sora lui Caesar, mama Athiei (matroana fragmentată).-Julia Caesaris Minor
(după postarea „iscri ot drevnostta” de pe Fb. 

Călărețul ce s-a păstrat poartă straiele unui militar de rang înalt în timp de pace: tunică și paludamentun (mantie) 
Femeia în vârstă cu o coafură elenistică (tipică pentru a doua jumătate a secolului I î.Hr) , poartă o etolă și o palla. 

 Grupul statuar este expus la Muzeul Bronzurilor Aurite din orașul Pergola.
Este adăpostit în fosta mănăstire San Giacomo 

 

Ornament de pe căpăstrul calului

Alt ornament de pe căpăstrul aceluiaș cal

Încălțămintea călărețului dispărut

Burebista

 Cel mai mare rege dac

Conform scrierilor lui Herodot, cel mai numeros popor din Europa erau tracii .
 
Herodot a trăit în perioada anilor 484-425 î.Hr. 
El a descris atât teritoriul locuit de traci, cât și obiceiurile lor.
Herodot a specificat faptul că tracii erau un popor extrem de numeros (după indieni, deci nu aveau  comparație în Europa) , dar nu formau o mare putere fiind dezbinați.

 "După indieni, neamul tracilor este cel mai mare; dacă ar avea o singură conducere şi ar fi uniţi în cuget, ei ar fi, după părerea mea, de neînfrânt".

Herodot a spus că geții erau numiți de romani daci și ei erau cei mai viteji și mai drepți dintre traci. 

El a scris:
„Istrul (Dunărea) , cel mai mare dintre toate fluviile pe care le cunoaștem, curge și vara și iarna mereu deopotrivă de mare, fiind dintre fluviile Sciției cel dintâi dinspre apus. 

Pricina că Istrul a ajuns cel mai mare fluviu este faptul că și alte râuri se varsă în el. Iată râurile care îi sporesc apele: prin ținutul Sciției (ținutul aflat la răsărit de Carpați și de agatârși) curg cinci mari cursuri de apă.
Pe unul sciții în numesc Porata (Prut), elenii Pyretus ,
iar celelalte sunt: Tiarantos (Olt) ,
Araros (Argeș) ,
Naparis, (Ialomița )  și
Ordessos (Siret ).

Râul pomenit mai întâi  (Prutul ) , bogat în apă, avându-și cursul spre răsărit , își împreună apele cu Istrul.  Al doilea pomenit, Tiarantos, curge ceva mai spre apus și este mai mic. Araros, Naparis și Ordessos , curgând între acestea două , se varsă și ele în Istru. Aceste râuri, izvorâte din pământ scit, măresc apele Istrului. Venind de la agatârși (din Transilvania de astăzi ), fluviul Maris (Mureșul) își unește de asemenea undele cu ale Istrului  .

Observăm că râurile păstrează și azi unele denumiri asemănătoare cu cele de acum 2500 de ani.

Burebista

Stabon a scris:

„Ajuns în fruntea neamului său care era istovit de războaie dese, getul Burebista l-a înălțat atât de mult prin exerciții, abținere de la vin și ascultare față de porunci, încât în câțiva ani a făurit un stat puternic și a supus geților cea mai mare parte din populațiile vecine, ajungând să fie temut chiar și de romani.”

Marele conducător care a unificat organizațiile statale mai mici din Dacia a fost Burebista, care a domnit între anii 82 și 42 î.Hr. 

Numele Burebista era de fapt supranumele său regal, numele său de familie nefiind cunoscut.
Cronicarii greci Strabon și Jordanes au descris campaniile sale , dar au vorbit și despre ritualurile ce se oficiau la „muntele sfânt” Kogaionon- sau Kogaion.
El avea drept prim sfetnic pe marele preot Deceneu (Dikineos/Dicineus/Deceneus), ce avea aproape toate puterile regale și le transmitea dacilor legile etice și religioase, multe fiind legate de anotimpuri și de lucrările agricole. 

Burebista a unit populațiile de daci , traci de la râul Hercinica ( Morava ) la vest, la Hypanis (Bug) la est, cuprinzând și munții Carpați (la nord) până la  munții Haemos  /Balcani (la sud) .

Capitala Daciei era Argedava /Sargedava , aflată aproape de Costești. Apoi, pe măsura măririi statului, capitala a fost mutată la Sarmisegetusa. 

Marele stat al dacilor a intrat în conflict cu statul roman.
La sud de Dunăre era provincia romană Macedonia, condusă pe atunci de proconsulul Varro Lucullus. 
În timpul celor trei războaie purtate de Mithridate , regele Pontului contra romanilor, desfășurate între anii 88 și 63 î.Hr, Mithridate a ocupat cetățile grecești de pe malul Mării Negre (Pontus Euxinus) , și s-a aliat cu  Burebista, împreună învingând armata romană condusă de Caius Antonius Hybrida, aproape de vărsarea Dunării în Mare.

Caius Antonius Hybrida a fost consul în anul 63 î.Hr, anul conjurației lui Catilina. 

Era unchiul lui Marcus Antonius (fratele tatălui lui Antonius, Marcus Antonius Creticus . A doua fiică a sa, Antonia Hybrida Minor a fost a doua soție a vărului ei, Marcus Antonius.

Între anii 61-59 î.Hr Dacii i-au cucerit pe Boii și pe Taurisci  (campania figurată cu roșu  pe hartă) 
Cetățile grecești Histria, Tomis, Callatis, Dionysopolis, Odessos și Apollonia au fost integrate(în 50 î.Hr)  confederației conduse de Burebista.
Burebista a integrat regatului său și cetatea Aliobrix (actualmente Vulturu din Basarabia-actualmente în Ukraina) și cetățile grecești Harpis, Tyras și Nikonion. (Tot în 50 î.Hr). 

După moartea lui Mithridate VI, Burebista a intervenit în anul 48 î.Hr în rivalitatea dintre Julius Caesar și Pompei, aliindu-se cu acesta din urmă. 
După 3 ani Caesar a ieșit învingător împotriva lui Pompei și a fiilor lui și plănuia să cucerească Dacia, dar a fost asasinat chiar înainte de a pleca în campanie. 
În acelaș an a fost asasinat și Burebista, iar confederația lui s-a desfăcut în cinci state mai mici, conduse de căpetenii regionale.

.Strabon a scris: 

„Iar Burebista a sfârşit prin a fi răsturnat de nişte răsculaţi înainte ca romanii să fi pornit o armată împotriva lui. Cei ce i-au urmat au îmbucătăţit întinderea stăpânită de el, în mai multe părţi”, 

Nu se cunosc împrejurările și motivele acestei crime. Există unii cercetători români care spun că au descifrat o parte dintre tăblițele găsite la Sinaia (acele copii făcute în plumb după tăblițele de aur - ce au fost topite din ordinul lui Carol I pentru finanțarea lucrărilor de la Peleș. Din păcate copiile din plumb au fost desconsiderate apoi și în mare parte s-au pierdut)
În acele tăblițe era relatată istoria Daciei și erau descrise și împrejurările uciderii lui Burebista.

Nu se știe cine erau complotiștii care l-au ucis pe Burebista: există și ipoteza că romanii  ar fi putut complota cu unii nobili nemulțumiți de conducerea lui Burebista , după moartea lui Caesar. pentru a evita o confruntare militară în perioada existenței unui război civil în statul roman. Ori ar fi fost vorba despre nobili din diferite triburi recent alipite la regat și care ar fi vrut să-și recapete suveranitatea... 

Dar după aceea, statul lui Burebista s-a fragmentat în patru state mai mici, ca urmare a rivalităților dintre conducătorii de triburi dace.
În timpul lui Octavian August, (care a trăit între anii 40î.Hr. și 14 d.Hr), dacii au fost conduși pentru o scurtă perioadă de Comosicus, urmașul lui Deceneu.
Iordanes a scris în Getica: „După moartea lui Deceneu l-au socotit demn de venerație pe Comosicus, fiindcă era la fel de învățat. Pentru pregătirea lui era socotit și rege și prim preot și judecător în justiția supremă.”
Au luat naștere astfel patru uniuni de triburi (conform celor scrise de Hadrian Daicoviciu în „Dacii”):

• uniunea de triburi transilvană , cu centrul în munții Orăștiei
• uniunea de triburi din șesurile Dunării de Jos (Muntenia de mai târziu)
• uniunea tribală din Maramureș și Slovacia
• uniunea triburilor din Galiția și Moldova de nord. 

În zona Munteniei și-au împărțit ulterior puterea doi regi: Cotiso și Dicomes.

Cotiso (în alte documente e menționat drept Cotisoni) conducea o uniune de triburi din Muntenia de Vest și sud-vestul Transilvaniei. (Este menționat în documente ca rege dac sau ca rege get, pentru că aceeași populație era numită de romani: daci, iar de greci: geți. ) 

Regele Cotiso

Regele Cotiso, care a stăpânit zona munților din Banat și Oltenia la începutul domniei lui Octavianus, a făcut mai multe incursiuni la sud de Dunăre, când apa fluviului îngheța.
Istoricul Florus a scris:
   Dacii trăiesc nedeslipiți de munți. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, obișnuiau să coboare și să pustiască ținuturile vecine, ori de cîte ori Dunărea, înghețată de ger, își unea malurile. Împăratul Augustus a hotărît să îndepărteze această populație, de care era foarte greu să te apropii. Astfel, l-a trimis pe Lentullus și i-a alungat pe malul de dincolo al Dunării; dincoace au fost așezate garnizoane. Astfel, atunci dacii n-au fost înfrânți, ci doar respinși și împrăștiați.

În acelaș timp, bastarnii conduși de Deldon au atacat de asemenea trupele romane staționate la sud de Dunăre. 

În unele scrieri ale lui Suetoniu apare și numele regelui dac Koson. Apropierea de nume cu Cotiso fac pe unii istorici să creadă că era vorba despre aceeași persoană, dar foarte probabil erau regi diferiți.

Regele dac Coson (Koson) a intrat în legătură cu Marcus Brutus, care strângea armată în Macedonia în vederea înfruntării cu triumvirii Octavianus, Marcus Antonius și Lepidus.
Brutus a plătit pentru trupele trimise de Koson cu monede de aur  pe care apărea numele regelui dac, monedele fiind confecționate după monedele generalului roman (aceste monede se confecționau în ateliere mobile , la comanda generalului respectiv).
Acestea sunt monedele cunoscute acum sub numele de „cosoni”

Cele mai multe monede cu inscripția „ΚΟΣΩΝ” (cu litere grecești) s-au găsit în regiunea Transilvaniei, în zona fostelor cetăți dacice din apropiere de Hunedoara, de asta s-a presupus că ele au fost confeționate acolo, în zona munților Orăștiei.
E foarte posibil ca aceste monede să fi fost confecționate acolo, din ordinul regelui Koson, după modelul monedelor romane.

Pe avers e reprezentată figura unui conducător, încadrat de doi lictori purtând fascii .(e preluat modelul unei monede emise anterior de M.Junius Brutus ) 

Pe revers este un vultur ce stă pe un sceptru și ține o coroană. 

Monedele ar fi fost emise între anii 44 și 42 î.Hr. Ele cântăresc 8,5g  și au diametrul de 19 mm  . 

Analizându-se mai multe exemplare dintre aceste monede, s-a constatat că există două versiuni: cu monograma BR și fără.

Toate monedele fără monogramă au fost fabricate din aur nativ aluvionar (conțin și urme de staniu) , la fel cu alte obiecte din aur fabricate de daci pe atunci (cum sunt brățările). 

În schimb, monedele ce au și monograma BR nu conțin staniu și sunt făcute din aur pur. 

Această constatare conduce la ipoteza că monedele cu monograma BR au fost emise de Brutus, pentru plata ostașilor daci aduși de Coson, în timp ce monedele fără monogramă ar fi fost produse ulterior de către daci, folosind propriul aur nativ. Asta ar indica și faptul că regele Coson nu a murit în lupta de la Philippi, ci a mai domnit un timp, emițând monede cu numele său , fără inițialele lui Brutus. 

Marcus Junius Brutus și C. Cassius Longinus veniseră în Grecia în august 44 î.Hr, după uciderea lui Caesar și goniți de aversiunea manifestă a poporului față de actul lor.
În următorii doi ani, cei doi au strâns sume enorme de bani de la orașele grecești în vederea confruntării decisive cu triumvirii ce domneau la Roma. 

E posibil ca acest rege să fi participat alături de Brutus la luptele de la Philippi, (în anul 42 î. Ch.), după care  Brutus și Cassius , înfrânți, s-au sinucis, fiind învinși . 

Oricum nu ar fi acelaș conducător cu Cotiso, ce stăpânea mai la sud.

În anul 35 Î.Hr. Octavianus a dispus organizarea unei campanii militare împotriva piraților din Marea Adriatică, a cucerit insulele ocupate de aceștia și a debarcat cu trupele pe coastele dalmatice.

E posibil ca el să fi dorit rezolvarea veșnicului conflict cu dacii , continuând planul lui Caesar de a ataca regatul lui Burebista. Acum era mai ușor, că dacii erau divizați în mai multe regate mici.

Istoricul roman Appian a descris înaintarea lui Octavianus spre interiorul continentului:„până ce sosi la râul Sava, în ținutul segestanilor, care este și el al peonilor . În regiunea aceasta se află un oraș bine întărit, ocrotit de cursul râului și de un șanț foarte mare. Astfel fiind, cezarul dorea foarte mult să-l ocupe pentru a-l folosi ca depozit în războiul împotriva dacilor și bastarnilor, care sunt dincolo de Istru”. 

Octavianus a cucerit cetatea aceea, numită Segesta (pe teritoriul actualei localități Sisak din Croația)

Înțelegerea între Octavianus și regele Cotiso.

Iată însă că în această cetate sau în împrejurimile acesteia a avut loc un eveniment de o deosebită importanță, care a oprit războiul preconizat.
Regele Cotiso s-a întâlnit cu Octavianus și în urma negocierilor purtate, a fost încheiat un pact între cei doi conducători.

 Înțelegerea încheiată prevedea renunțarea romanilor de a invada Dacia, dar și neamestecul geto-dacilor în teritoriile ocupate de romani în Balcani și sprijinul armat  al  lui Cotiso pentru Octavianus și apărarea de către daci a granițelor de la Istru ale statului roman.. 

Înțelegerea urma să fie întărită printr-o dublă legătură matrimonială.

Suetonius a scris în „Viețile Cezarilor”: ”M. Antonius scrie că (August) a făgăduit-o pe Iulia mai întâi fiului său Antonius, iar apoi lui Cotiso regele geților, într-o perioadă în care el însuși cerea în căsătorie fiica acestui rege ”
Alți istorici au considerat că de fapt fusese vorba despre căsătoria fiului lui Cotiso cu Iulia, fiica lui Octavianus, căci Octavianus era deja căsătorit cu Livia Drusilla.
Dar probabil că Octavianus nu avea intenția de a respecta pactul oricum, așa că putea promite orice. 
 

În urma acestei înțelegeri, Octavianus s-a întors la Roma, în iarna anilor 35-34 î. Hr.  și a plecat apoi în Gallia, intenționând să atace Britannia.
Putem presupune că încheierea acestui pact a constituit o mare satisfacție pentru Octavianus. 

În timpul campaniei din Tracia el își dăduse probabil seama că lupta contra dacilor avea să fie foarte grea și că o eventuală înfrângere l-ar fi costat întreaga carieră militară și politică. Nu era momentul să-și angajeze forțele împotriva Daciei, înainte de a-l învinge pe rivalul său Marc Antoniu. Dar nu putea pleca de acolo părând înfrânt, căci prestigiul său ar fi avut de suferit. Avea nevoie să prezinte tratatul cu Cotiso ca pe o mare victorie, obținută fără vărsare de sânge. 

 

În acest context, poate e bine să privim mai atent la decorațiile simbolice sculptate pe armura statuii împăratului Octavianus Augustus, cunoscută sub denumirea de Augustus della Prima Porta.
Este statuia ce era plasată în casa soției lui, Livia, casă ce era aproape de prima poartă a Romei
 

Poziția centrală a platoșei e ocupată de o scenă cu două personaje :
Personajul din stânga este fără dubiu însuși Octavianus , în ținută militară , dar cu o mantie festivă pe un umăr, pentru sublinierea caracterului oficial al întâlnirii.

În fața lui se află un personaj care în mod clar nu este roman.

Unii istorici au presupus că ar fi regele Parților, care i-ar înapoia împăratului o acvilă (însemnele militare) pierdută în luptă de armata comandată de Crassus, în anul 53 î.Hr. 
Dar atitudinea avântată , plină de mândrie a personajului nu corespunde cu imaginea supusă și umilă a parților (în genunchi)  din reprezentările romane de pe monedele din acel timp.
Atitudinea persoanei ce ține acvila romană e una de avânt , ca la depunerea unui jurământ. 
E de presupus că era vorba despre încheierea unui tratat, prin care aliatul se angaja să respecte statul roman și însemnele lui. 

De asemenea, recuperarea însemnelor romane capturate anterior de parți nu s-a făcut prin înmânarea lor lui Octavian personal, ele fiind înmânate unui locotenent al acestuia, nepotul lui Crassus, Crassus Fecialis (în timpul campaniei lui din Macedonia, în 29 î.Hr.)  . Prin urmare Octavianus nu ar fi dispus ca pe locul central al platoșei (lorica) sale simbolice să fie reprezentat un nepot al lui Crassus! 

Nu se potrivește nici îmbrăcămintea personajului ce ține acvila romană: acesta poartă straie dacice, așa cum pot fi văzute și pe Columna lui Traian.
Putem presupune că scena se referă la pactul încheiat de Octavianus personal cu regele Cotiso.
Simbol al politicii sale de rezolvare a conflictelor pe calea tratativelor. 

În acest caz, avem o imagine a acestui rege dac pe celebra statuie a lui Octavianus Augustus!

Dar înțelegerea nu a fost respectată apoi de Octavianus (nu e singurul caz).

Istoricii romani au consemnat că au sosit la Roma soli daci , ale căror cereri nu au fost acceptate de Octavianus.
Dio Cassius a scris:
„Dacii aceștia trimiseseră mai înainte vreme soli la Caesar (Octavianus Augustus n.n.) , dar nu căpătaseră nimic din câte ceruseră și trecuseră de partea lui Antoniu, fără a-i fi de mult folos, căci erau dezbinați”
Știm sigur că alianța matrimonială promisă nu s-a respectat. 
Probabil nici celelalte prevederi ale tratatului nu au fost respectate- cum dă de înțeles Dio Cassius.

Cotiso și cu alt rege dac, Dicomes au trecut de partea lui Marcus Antonius, trupele lor luptând alături de trupele acestuia la Actium.
Dicomes stăpânea Muntenia de est și probabil sudul Moldovei.

Plutarh a scris că forțele terestre strânse de Antonius la Actium au fost formate din 75000 de luptători pedeștri, 12000 de cavaleriști și circa 25000 de trupe ușoare alcătuite din aliații lui Antonius, între care „pontici”, mauri , evrei și alșii. Prin pontici se înțelegeau aliații din preajma Mării Negre: traci, daci, unii conduși de conducătorii lor. Antonius recrutase trupe și în Galatia, Siria și Macedonia, dar acestea suferiseră deja o serie de înfrângeri din partea locotenenților lui Octavianus  și în plus fuseseră decimate de epidemii , o parte dintre navele lui rămânând fără echipaje. Căci avea și 360 de nave grele, și 60 furnizate de Cleopatra , pe care erau puse și comorile reginei (de aici se vede că ea era pregătită de retragere din start) . Pe nave erau circa 20000 de soldați și 2000 de arcași. Navele mari erau dotate cu catapulte  și baliste. Dar și cu vele mari și grele, pe care conta pentru navigarea la întoarcerea spre Egipt. Doar că erau greu manevrabile, neavând echipajele complete. 


Armata adversă, a lui Octavianus , comandată de Agrippa, avea 16 legiuni -80000 de legionari și 12000 de călăreți , dar mai ales 400 de nave relativ ușoare (trireme și liburne) cu 40 000 de luptători îmbarcați. 
Bătălia decisivă a fost pe 2 septembrie 31 î.Hr a fost pierdută lamentabil pe mare de Antonius, învins de experiența în lupte pe mare a lui Agrippa. 300 de nave s-au predat lui Octavianus. 

7 zile mai târziu, soldații lui Canidus, care comanda armata lui Antonius pe uscat, ce continuase să lupte, s-au declarat de asemenea învinși, după ce suferiseră grele pierderi. 

Infanteria condusă de generalul lui Antonius, P. Canidius Crassus a fost înfrântă în luptele terestre de trupele conduse de Marcus Vepsanius Agrippa, care repurtase și victoria pe mare.

Trupele conduse de Cotiso și Dicomes, ce suferiseră grele pierderi, s-au retras dincolo de Dunăre, dar numeroși geto-daci au fost luați prizonieri și vânduți ca sclavi.

În anul 29 î.Hr, Octavian a organizat jocuri de circ populației Romei cu ocazia cobsacrării sanctuarului lui Iulius Caesar și a victoriei lui împotriva lui Antonius și a Cleopatrei.
Cu acest prilej Dio Cassius a descris luptele organizate cu gladiatori daci și suebi și precizează din ce popoare făceau ei parte:
„..Deci aceste (animale) au fost aduse (la jocuri), iar dacii și suebii- în grupuri- au luptat între dânșii. Aceștia din urmă sunt celți, iar ceilalți sciți într-o oarecare măsură. Acești suebi, ca să vorbim mai precis, locuiesc dincolo de Rin (căci și mulți alții își atribuie numele de suebi). Ceilalți (adică dacii) locuiesc pe ambele maluri ale Istrului.” 

Deci se credea că dacii ar fi fost înrudiți întrucâtva cu sciții.

Geto-dacii conduși de Cotiso au trecut din nou Dunărea, ocupând ținuturile ce le aparținuseră la sud de aceasta. Aliați cu bastarnii conduși de Deldon, au atacat trupele romane de la sud de Dunăre, provocțndu-le mari pierderi.
Octavianus l-a numit ca guvernator al Macedoniei pe nepotul lui Marcus Licinius Crassus, Marcus Licinius Crassus cel Tânăr.
El a pornit război contra dacilor și bastarnilor.
Dio Cassius continuă:
„Cât despre bastarni, pe bună dreptate sunt socotiți sciți.
Trecând apoi Istrul, ei au supus Moesia, care se afla în fața lor; apoi au supus pe tribali, vecinii Moesiei, și pe dardani, care locuiesc în regiunea tribalilor. În vreme ce săvârșeau ei acestea, nu s-au lovit de romani.
Dar, după ce trecuseră munții Haemus și năvăliseră în Tracia denteliților, aliați ai Romei, Crassus porni împotriva lor...fiindcă se temea pentru Macedonia. Îngrozindu-i doar cu sosirea sa, el îi alungă din țară, fără luptă.

După aceea, pe când se retrăgea în țara lor, i-a urmărit. Și astfel aduse sub stăpânirea romanilor ținutul numit Segetica (Segedica-actualmente Sofia, în Bulgaria).. El s-a năpustit asupra Moesiei, pe care a devastat-o. La atacul unei poziții întărite, avangarda lui a suferit o înfrângere. Moesii crezură că oamenii aceia sunt singuri și porniră la atac. Dar Crassus veni în ajutorul avangărzii cu restul armatei și îi zdrobi pe vrăjmași, iar (cetatea) o împresură și o cuceri.

În vreme ce săvârșea acestea, bastarnii s-au oprit din fugă și au rămas pe malurile râului Cedros, așteptând să vadă ce se va petrece. (Cedros e probabil râul Evros- Marița de azi) .
Și fiindcă , biruindu-i pe moesi, Crassus mergea și împotriva lor, bastarnii îi trimiseră soli și îi cerură să nu-i urmărească, deoarece ei nu făcuseră niciun rău romanilor.

Crassus îi ținu pe loc sub cuvânt că le va da răspunsul a doua zi. De altfel i-a primit, i-a îmbătat, încât le-a aflat toate planurile. Într-adevăr, tot neamul sciților se lasă dus fără măsură de vin, dar repede se și satură.

Între timp Crassus merse în timpul nopții lângă o pădure și așeză în fața ei iscoade. Lăsase armata să se odihnească. Apoi bastarnii crezură că iscoadele sunt singure și se năpustiră asupra lor. I-au urmărit pe aceia în retragerea lor până în desișul pădurii. Pe mulți Crassus i-a ucis acolo, iar pe mulți i-a omorât pe când fugeau.

Căci ei se împiedicaseră de propriile căruțe din spate. În afară de asta, vrând să-și scape femeie și copiii, au fost zdrobiți. Crassus însuși îl ucise pe regele Deldon. El ar fi așezat prada luată de la acesta în templul ui Jupiter.”

„Scopul lui Crassus nu era neapărat de a obține bani de pe urma acestor campanii militare. El provenea din una dintre cele mai bogate familii din Roma. Motivațiile sale țineau de obținerea faimei și poate răzbunarea morții bunicului său, al cărui cadavru a fost pângărit de parți”. 

(Deci romanii îi considerau pe bastarni înrudiți cu parții)

„Poate influiențat de aceste amintiri din tinerețe (când bunicul său a fost ucis de parți), Licinius Crassus va comite în expedițiile sale din anii 29-28 î.Hr o serie de acte care sunt specifice comportamentului unui sadic și nu ale unui comandant de carieră. 
Îi va tăia în bucăți pe apărătorii mysi ai unei cetăți, apoi în anul următor, altora le va tăia mâinile. 
Atacă o tabără civilă a bastarnilor și-i va ucide pe toți cei care nu au reușit să se refugieze în alte locuri. Zidește intrările unei peșteri pentru a-i ucide pe cei care s-au refugiat acolo. Sunt doar câteva din crâmpeiele înfățișate de autorii antici. Altele poate și mai cumplite cu siguranță nu au fost relatate de scriitori. Comarându-l pe Licinius Crassus cu alți generali ai lui Octavianus, nu putem decât să constatăm caracterul primitiv al nepotului lui Crassus, învingătorul lui Spartacus, care și acesta s-a manifestat prin acte de cruzime extraordinară.”

Înfrânți prin trădarea propriilor soli într-o bătălie desfășurată undeva în apropiere de Serdica, geto-dacii și bastarnii s-au retras spre Dunăre. Plecat în urmărirea lor, Crassus va incendia o pădure sacră ucigându-i pe cei refugiați acolo și luând mulți prizonieri dintre cei ce fugeau de flăcări. Alte unități militare ale geto-dacilor și bastarnilor s-au refugiat într-o fortificațe părăsită.

Un alt rege dac era însă aliat cu Crassus.
„O parte dintre ei au rămas în viață luând în stăpânire un loc întărit. Crassus îl înconjură fără succes câteva zile. Apoi ajutat de Rholes, regele unor geți, îi nimici. Rholes a mers la împărat și pentru această faptă a fost numit prieten și aliat al acestuia, iar prizonierii au fost împărțiți între soldați”

Geto-dacii și bastarnii scăpați cu viață au reușit să treacă Dunărea. Crassus a renunțat să treacă fluviul din pricina frigului iernii.

În primăvara anului 28 î.Hr, detașamente geto-dacice și bastarne au trecut Dunărea atacând ținuturile tracilor denteleți, care îi trădaseră. 
Crassus a plecat din Macedonia.
După câteva lupte nedecise, nord-dunărenii și romanii vor face pace, geții și bastarnii retrăgându-se la Dunăre.

Urmașii lui Caesar

Ce s-a întâmplat cu apropiații lui Caesar după moartea lui 

IMP•C•IVLIVS•CAESAR•DIVVS 

Gaius Julius Caesar, ce a marcat cu personalitatea sa ultima perioadă a Republicii Romane stârnește în continuare interesul prin toate aspectele vieții sale.

Cum el a fost ucis ca urmare a unui complot pus la cale de multe persoane, soarta celor apropiați lui după acel eveniment tragic poate conduce la concluzii în privința personalităților implicate.

Caesar inițiase o vastă acțiune de reformare a societății romane și centralizase în acelaș timp guvernarea statului.
Născut într-o veche familie de patricieni care se mândreau că ar descinde din Iulius, fiul prințului troian Eneas, el a crescut într-o locuință modestă dintr-un cartier al clasei de mijloc din Roma (Subarba) , căci tatăl său murise, iar mama lui rămăsese cu mijloace materiale modeste. 

El și-a luat de timpuriu soarta în propriile mîini , a intrat în politică și s-a căsătorit cu Cornelia Cinna Minor, de care a refuzat să divorțeze (condiție ce-i fusese pusă de dictatorul Sulla) preferând să fugă din Roma , înrolându-se apoi în armată.

Iulia Caesaris, fiica lui Caesar și a soției lui, Cornelia.

Se crede că pe această medalie comemorativă emisă de Caesar în 47-46 î.Hr, zeița Venus ar fi fost figurată cu chipul fiicei lui Caesar, Iulia.

S-a născut în 73 î.Hr-după alți autori în 83/82 î.Hr ,  Din păcate Cornelia a murit la naștere când Iulia avea 16 ani. Iulia devenise renumită pentru frumusețea și inteligența ei, fiind o partidă râvnită.

A fost logodită (când era foarte tânără), prin anul 59 î.Hr cu...cel care avea să-l ucidă pe tatăl ei, Quintus Servilius Caepio Brutus.

Dar căsătoriile încheiate în înalta societate romană erau mai degrabă alianțe politice. 
Când puternicul aliat al lui Caesar,  Pompei cel Mare (Gnaeus Pompeius Magnus) -doar cu 6 ani mai tânăr ca tatăl ei-divorțase de a treia soție a sa,(Mucia Tertia)  acuzată (se pare) de adulter (cu Caesar? Dacă e să credem bârfele lui Cicero), el s-a îndrăgostit de frumoasa și virtuasa Iulia și a cerut-o de la tatăl ei. 
Cum alianța politică între Caesar și Pompei era o condiție obligatorie pentru evitarea războiului civil, Caesar a acceptat căsătoria lui Pompei cu Iulia, în anul 60 î,Hr. 
Cum-probabil-Caesar adusese argumentul că Iulia e logodită cu tânărul Brutus, Pompei i-a oferit aceluia o...compensație (!), oferindu-i mâna fiicei sale Pompeea Magna , ce fusese logodită anterior cu Faustus, fiul lui Sylla. (Conform celor scrise de Plutarh) 
Până la urmă  fiica lui Pompei s-a căsătorit totuși cu Faustus, fiul lui Sylla- ce a fost ucis în 47 î.Hr luptând contra forțelor lui Caesar. Pompeia Magna s-a recăsătorit atunci cu Lucius Cornelius Cinna. Sora acestuia, Cornelia Cinna fusese soția lui Caesar și mama fiicei lui Iulia.

Lucius Cornelius Cinna nu a făcut parte dintre complotiștii care l-au ucis pe Caesar, dar l-a sprijinit pe Brutus după ce acesta făcuse omorul. 

Plutarh a scris că Pompei ajunsese să-și neglijeze îndatoririle publice pentru a fi împreună cu tânăra sa soție.
Aceasta rămăsese însărcinată, în anul 55 î.Hr, când un un incident în timpul alegerilor de edili  a făcut ca toga lui Pompei să fie pătată de sânge, așa că a fost adusă acasă de un sclav, însoțit de o mulțime de oameni.  Iulia a crezut că soțul ei a fost ucis și a leșinat, reveninduși apoi cu greu. Din pricina șocului a pierdut copilul , rămânând apoi cu sănătatea șubrezită. În anul următor, în august 54, Iulia (care rămăsese din nou însărcinată) a murit la naștere, iar pruncul nu a supraviețuit decât câteva zile. 
Ulterior a intervenit o ruptură definitivă între Caesar și Pompei.
Caesar , aflat pe frontul din Gallia, a fost profund afectat de moartea fiicei sale și poate îl învinovățea în sinea lui pe Pompei, care voise să o înmormânteze pe Iulia la moșia sa din Alba ; poporul a ridicat însă cu forța trupul Iuliei și la dus la câmpul lui Marte, unde a fost incinerat cu onoarea față de tânăra virtuasă și plină de farmec pe care o iubeau . 

Caesar a luat-o în căsătorie, în 68 î.Hr pe frumoasa Pompeia Sylla, nepoata răposatului dictator și fiica lui Quintus Pompei Rufus- deci o rudă îndepărtată a lui Pompei..  (la un an după moartea Corneliei).

În anul 63 î.Hr Caesar a fost ales pontifex maximus (mare preot în religia romană- cea mai mare funcție din Republică) . În această calitate existau multiple obligații pentru el, dar unele obligații și pentru soția sa: ea avea îndatorirea de  a organiza festivalul religios Bona Dea , în reședința oficială a marelui preot, dar fără a fi admisă prezența vreunui bărbat în acea zi.
Cum un tânăr patrician a reușit să se strecoare acolo deghizat în femeie, sacrilegiul a provocat un scandal , în urma căruia Caesar a divorțat în acelaș an de Pompeia. P. Clodius, deghizat în femeie se strecurase în casă dar a fost demascat de mama lui Caesar, Aurelia . (Caesar a demonstrat la proces că soția lui nu știuse și nu-i fusese infidelă, dar a repudiat-o după aceea considerând-o vinovată de organizare defectuasă a evenimentului. Fiind întrebat, Caesar a dar celebra replică: „Soția lui Caesar nu trebuie să fie nici măcar bănuită”, dând de înțeles că singurul motiv al divorțului e exigența lui mare, nu vinovîția femeii. De fapt ea fusese vinovată de neglijență în organizarea unui eveniment cu cerințe foarte stricte-   Cicero a scris că orice bărbat care zărea măcar în parte acele ritualuri putea fi pedepsit cu orbirea. Sora lui Clodius, Clodia i-a făcut avansuri sexuale lui Cicero pentru ca el să nu distrugă alibiul fratelui ei care declarase că nu a fost la Roma în ziua festivalului (dar Cicero îl văzuse la Roma cu câteva ore înainte de eveniment). Soția lui Cicero, Terentia a insistat ca acesta să depună mărturie la proces- iar el a făcut-o. .
„Femeie cu temperament violent și având ascendent asupra lui Cicero” (Plutarh)

(Putem observa aici influiența pe care ajungea să o aibă Terenția într-un proces în care se implicaseră prin pledoarii sofisticate atât Caesar cât și Cicero).
 Clodius a fost în final achitat cu trei voturi (31-25), în urma unui efort semnificativ de mituire a juriului (după cum a afirmat Cicero) . Clodia era cumnata Muciei, fosta soție a lui Pompei.
Devine astfel mai de înțeles de ce a repudiat-o Caesar de fapt pe Pompeea. 

Caesar îi arăta mult respect lui Cicero, prețuind în mod deosebit elocința acestuia.

Plutarh povestește că , revenind „pe cale terestră”după treburile avute în Asia și Egipt, Caesar l-a observat înaintea celorlalți din suită pe Cicero, care îi ieșise în cale și a descălecat, l-a salutat și a stat de vorbă cu el în timp ce mergeau mai multe sute de metri.

(Evident că ar fi fost nepoliticos să discute rămânând călare cu cineva care era pe jos, așa că -deși desigur era obosit după  un drum extrem de lung-dar în loc să se mulțumească să-i adreseze un simplu salut, Caesar a descălecat și a mers sute de metri discutând cu Cicero, deși era grăbit desigur să facă o baie ).

Iar aprecierea pe care Caesar o dădea discursurilor lui Cicero s-a văzut de pildă când Quintus Ligarius a fost judecat pentru că ridicase armele împotriva lui Caesar. Cum Cicero era apărătorul acuzatului, Caesar le-a spus prietenilor: „De ce să nu ascultăm încă odată discursul lui Cicero? Ligarius e, fără îndoială un om pervers și un dușman” Dar când Cicero a luat cuvântul, el l-a emoționat profund și a desfășurat în pledoaria sa o asemenea varietate de nuanțe și un asemenea farmec verbal, că fața lui Caesar își schimba deseori culoarea și era evident că toate pasiunile sufletului său erau în clocot. ...Astfel, Caesar a fost cucerit și l-a achitat pe Ligarius” (Plutarh).  

Caesar a plecat într-o campanie în Hispania, în anii 61-60 î.Hr.
Întors la Roma în anul 60 î.Hr, a fost ales consul în anul 59 î.Hr.Al doilea consul a fost (pus prin mită) 
Marcus Calpurnius Bibulus.

La începutul anului 59 î.Hr,

Caesar s-a căsătorit cu tânăra Calpurnia, fiica lui Lucius Calpurnius Piso.

A urmat pentru Caesar campania de cucerire a Galliei (între 58-50 î.Hr a cucerit Gallia până la Rin, iar spre vest până la Atlantic, cu raiduri și în Bretania).

Caesar s-a pregătit să reia viața civilă la Roma, candidând la postul de consul. Dar i s-a cerut ca înainte de a candida să demisioneze din funcția de guvernator al provinciilor și din cea de comandant al armatelor și să candideze în calitate de persoană particulară. Consulul Caius Claudius Marcellus a dat în acelaș timp lui Pompei comanda tuturor trupelor din Italia și dreptul de a mai recruta trupe. 

Pe 1 ianuarie 49 î.Hr Caesar a propus ca el și Pompei să predea comanda simultan, dar Senatul a decis că îl va declara pe Caesar dușman public dacă nu predă comanda „la o dată ce va fi stabilită”.
La 10-11 ianuarie 49 î.Hr Caesar a trecut Rubiconul . A urmat războiul civil.
Caesar și-a alungat adversarii din Italia (fără a permite trupelor să jefuiască) , apoi a zdrobit armata lui Pompei în Spania. La sfârșitul anului 49 î.Hr l-a urmărit pe Pompei peste Marea Adiatică și a a obținut victoria decisivă de la Pharsala, în Grecia. L-a urmărit apoi până în Egipt, unde Ptolemeu a fost ucis din ordinul regelui Ptolemeu. Caesar a ocupat Egiptul , a pus-o pe tron pe Cleopatra, iubindu-se cu ea , apoi a luptat în Anatolia învingându-l pe regele Bosforului. 
Caesar a revenit la Roma, invitând-o și pe regina Cleopatra, a plecat apoi în Africa, , unde a zdrobit armata adunată de adversarii săi la Thapsus, s-a întors la Roma, dar în noiembrie a plecat în Hispania unde trupele romane aveau probleme cu o răscoală, a obținut victoria la Munda, apoi a revenit la Roma pentru reorganizarea lumii greco-romane. A avut mai puțin de un an la dispoziție pentru aceată activitate dificilă de reconstrucție, fiind asasinat în anul 44 î.Hr în clădirea Senatului din Roma, pe 15 martie (idele lui Marte).

Dar viața sexuală, într-acestea?

Nu există nicio îndoială în privinţa relaţiilor heterosexuale ale lui Cezar, multe dintre ele cu femei căsătorite. Probabil le considera distracţii triviale. Totuşi, s-a implicat cel puţin de două ori în escapade care ar fi putut să-i distrugă cariera.
Dacă a avut o relaţie cu soţia lui Pompei, Mucia, îşi risca alianţa cu Pompei.

Pictură din sec. XIX a artistului Frederick Arthur Bridgman, ce și-a imaginat-o pe Cleopatra gata să părăsească insula Philae

O altă relaţie mult mai celebră, tot riscantă, a fost cu Cleopatra. Distrându-se cu ea la Alexandria, risca să piardă ceea ce tocmai câştigase la Pharsala. Permiţându-i să-l viziteze la Roma în 46 î.Hr., a dispreţuit opinia publică şi a mărit lista de fapte lipsite de tact care i-au unit pentru a-l asasina pe vechii săi camarazi şi duşmani iertaţi.
O relație și mai periculoasă a fost cea cu Servilia Caepionis, sora mai mare a dușmanului său declarat Cato cel Tânăr , mama celui care avea să concretizeze complotul pentru uciderea sa și soacra a doi dintre principalii participanți la complot.  Servilia nu a avut copii cu Caesar (deși unii au presupus că fiul ei cel mare, Brutus ar fi fost conceput cu Caesar pe când acela ar fi avut cam 14 ani și ar fi fost în altă regiune a Italiei......nu prea se potrivesc datele. De asemenea, dacă Brutus ar fi fost fiul său nelegitim, nu s-ar fi pus problema ca Iulius Caesar să fie de acord cu logodna lui cu fiica sa, Iulia). Caesar l-a ajutat însă pe Brutus tot timpul, facilitându-i cariera politică și salvându-i viața cam de două ori , deși Brutus luptase contra lui pe câmpul de bătălie (Această grijă deosebită avută pentru salvarea lui Brutus i-a făcut pe unii să creadă că ar fi putut fi fiul său natural. Chiar dacă nu era fiul său natural, Caesar l-a tratat ca pe un fiu.)
În cele din urmă...Brutus a fost conducătorul conspirației ce l-a ucis pe Caesar. 

 Moartea lui Cezar a fost provocată în parte de mila şi nerăbdarea sa, care au constituit o combinaţie periculoasă pentru siguranţa personală. Cezar nu a ezitat să comită atrocităţi împotriva „barbarilor” când i s-a părut necesar, dar s-a dovedit foarte generos cu adversarii săi romani înfrânţi. Astfel, mila nu era doar o chestiune de politică. Prima experienţă în cariera politică a lui Cezar fusese persecutarea de către Sylla a adversarilor săi interni înfrânţi. Cezar şi-a iertat adversarii, iar unora dintre ei le-a oferit funcţii în noul său regim. Caius Cassius Longinus, personajul principal al complotului de asasinat, şi Marcus Iunius Brutus, încarnarea conceptului de republicanism roman, erau foşti adversari. Replica Et tu, Brute (Şi tu, Brutus) a fost felul în care Cezar si-a arătat suferinţa de a fi înjunghiat de un om pe care îl iertase, în care avea încredere şi pe care îl iubea.

Copilul nenăscut

La citirea testamentului lui Caesar, acesta prevăzuse măsuri de protecție pentru copilul care i s-ar fi născut (postum- fiind vorba de un testament). Instituise o tutelă pentru acel copil , iar tutorii au fost trecuți ca moștenitori secundari în testament. Toate acestea indică faptul că aproape sigur Calpurnia era însărcinată și Caesar conta că ea va naște în perioada campaniei lui militare, prevăzând cele necesare pentru cazul în care el și-ar fi găsit moartea în această campanie. 
Ca urmaș direct, care ar fi putut să preia și puterea,  îl numise pe nepotul său Octavius, pe care l-a adoptat prin acel testament și căruia i-a lăsat cea mai mare parte a averii (din ce nu urma să fie împărțit poporului)  .(Poate în alegerea lui a avut în vedere și ca fiul ce urma să i se nască să aibă în fratele adoptiv un sprijin în viață) 
Totodată o sumă foarte mare de bani era prevăzută pentru a fi împărțită tuturor cetățenilor romani (fiecăruia câte 300 de sesterți) . 

La uciderea lui Caesar în ședința Senatului de pe 15 martie 44 Î.Hr, „prietenul” său Marcus Antonius a „avut grijă” să rămână în afara sălii, de vorbă cu alt conspirator (care îi mai propusese odată să participe la uciderea lui Caesar- iar Antoniu refuzase, dar nu îi spusese nimic lui Caesar. Cicero l-a acuzat apoi public pe Antonius că el fusese de fapt inițiatorul complotului) .
Discuția s-a prelungit cât a fost nevoie până ce circa 30 de atacatori cu pumnale militare au reușit să-l ucidă pe Caesar, care era neînarmat.
Apoi Antonius și-a aruncat toga de senator ca să nu fie recunoscut și a fugit acasă, baricadându-se înăuntru până ce a văzut că..nu-l ataca nimeni. Așa că și-a dat seama că e singurul consul rămas în funcție (Caesar fiind mort) și...s-a repezit la locuința acestuia, să ia de acolo tot ce putea fi luat. A luat o sumă foarte mare de bani, obiecte de preț și toate documentele lui Caesar (pe care le-a modificat apoi după bunul său plac)
. 
Unele surse antice au relatat că ar fi fost văzută Calpurnia ieșind plângând din casă, strigându-și nefericirea, apoi ea ar fi plecat împreună cu toți servitorii din casă. 
Dacă ar fi fost așa, asta nu arată o despărțire amiabilă de „noua putere” din Roma, ci mai degrabă că fusese somată să părăsească acea casă în care locuia cu Iulius Caesar de 15ani. 
Unii au crezut că -poate-Calpurnia i-ar fi încredințat toate acele valori lui Antonius „spre păstrare” (asta pentru că , atunci când Octavianus a venit la Roma, i-a cerut moștenirea sa într-un mod foarte politicos, referindu-se la banii pe care Calpurnia „i-ar fi dar în păstrare”. Octavianus era însă un abil diplomat. El n-ar fi vrut ca Antonius să găsească un pretext pentru a nu-i înapoia banii într-o eventuală formulare nepoliticoasă. Oricum, Marcus Antonius nu i-a dat banii, pretextând că...e prea tânăr pentru asemenea responsabilitate, apoi că banii...nici n-au fost!
O problemă gravă , care putea fi tranșată prin mărturia singurei martore la scena cu pricina: Calpurnia Pisonis! 
Ea nu a fost chemată însă să depună mărturie. Și ....nu se mai știe ce s-a întâmplat cu ea ulterior! Nu a mai apărut niciodată! 
Marcus Antonius avea tot interesul ca ea să dispară, ca să nu depună mărturie despre averea uriașă furată de el din casa lui Caesar și despre documentele sustrase de asemenea. (Unele erau dări de seamă , altele erau lucrări istorice sau literare..) . Dar Octavianus nu putea decât să se bucure că nu mai apărea un moștenitor, de astă dată fiu în linie directă- nu nepot adoptat -cum era cazul său- și care ar fi avut întâietate la moștenire. 
Ce putem crede? 
Sigur, e sinistru să ne gândim că această femeie tânără (de circa 32 de ani) , cu un comportament ireproșabil, însărcinată a fost ucisă pe ascuns. Și totuși, ce ar fi putut să se întâmple cu ea?

Putem să ne facem o ideie aflând ce s-a întâmplat cu prezumtivul fiu al lui Caesar cu Cleopatra. 

Nu se poate spune că femeile romane erau atât de retrase că nu apăreau în public ...Dimpotrivă. În exact aceeasi perioadă, de pildă Servilia Caepionis convoca o ședință a Senatului și reușea să schimbe o decizie a senatorilor ce îi privea pe fiul ei Brutus și pe ginerele ei, Cassius.  Așa că..

Lucius Calpurnius Piso Caesionis

 Era tatăl Calpurniei, dar era și un filozof și erudit important din acea perioadă.

Tatăl Calpurniei- senator- a murit nu mult după uciderea lui Caesar. La 9 zile după moartea lui Caesar, el a cerut să fie citit testamentul lui Caesar (ce era păstrat de Marea Vestală) și s-a ocupat de moștenirea sa testamentară, nu fără dificultate.

Tot el a fost cel ce a adus trupul lui Caesar la ceremonia funerară din Forum.
Apare suspect faptul că la această evocare a personalității lui Caesar nu s-a pomenit nimic despre Calpurnia, ceea ce arată că de fapt ea nu a fost prezentă acolo.
Istoricii au observat o similitudine între ceremonia funerară organizată sub conducerea lui Marcus Antonius pentru Caesar și ceremoniile funerare ce avuseseeră loc după moartea primilor doi soți ai Fulviei, ce era atunci soția lui Marcus Antonius.
Această asemănare conduce la ideea că Fulvia a avut o contribuție importantă la „punerea în scenă” a evenimentului: în situațiile anterioare fusese arătat cadavrul primului soț al Fulviei și hainele lui însângerate, iar la decesul celui de-al doiea soț al Fulviei (care murise în Africa)  fusese folosit un manechin de ceară pentru arătarea rănilor. Ambele metode au fost aplicate și la ceremonia funebră în memoria lui Caesar și au produs impresii puternice în rândurile privitorilor.
Deosebirea a fost că în primele două situații Fulvia fusese cea care , prin plânsete sfâșietoare și evocări dramatice  trezise mânia și revolta privitorilor, în timp ce la ceremonia pentru Caesar doar Antonius a vorbit, cu gesturi grandilocvente și exclamațiii patetice, în schimb - nici o vorbă despre Calpurnia. Desigur, dacă ea ar fi fost acolo ar fi plâns și ar fi rostit vorbe acuzatoare despre ucigași. Dar ea dispăruse, fără ca cineva să fi consemnat motivul.
Tatăl ei a fost cel ce a reprezentat familia. 

Calpurnius Piso a încercat să ducă alături de Marc Antoniu o politică de conciliere, crezându-l probabil un prieten al lui Caesar.
Apoi s-a separat de el în iunie. În august 44 a fost primul care a deschis ostilitățile Senatului contra lui Antoniu, printr-un discurs de răsunet. Cicero l-a urmat cu Philippice. În primăvara anului 43 a încercat o conciliere fiind trimis de Senat la Modena.
Cicero a pronunțat în anul 59 un discurs violent: Oratio in L.Calpurnium Pisonem .L.Calpurnius Piso a fost consul în anul 58, dar onora cu prezența sa modesta masă la care a fost invitat de un discipol al lui Epicur, poetul Philodemos de Gadara.

După această dată el a dispărut din istorie- Era un simplu senator...Lucius Calpurnius Piso Caesoninus (vers 100 av. J.-C. – vers 43 av. J.-C.) .
Era un om de mare cultură, filozof epicurian , posesor al unei mari biblioteci în vila sa de la Herculaneum. De fapt fiul său, Lucius Calpurnius Piso Caesoninus Pontiful a fost următorul proprietar al luxoasei vile situată pe un promontoriu cu frumoasă perspectivă spre mare, în apropiere de Herculaneum. 

Horatiu (Quintus Horatius Flaccus) le-a dedicat arta sa poetică (Ars Poetica/ Epistolă Pisonilor) . În această operă fundamentală a poetului roman Horatius , scrisă în jurul anului 13 î.Hr erau formulate principiile estetice ale clasicismului antic, , cu sublinierea importanței clarității, simplității, unității dintre formă și conținut, originalității și armoniei în creația poetică.

Deci la 30 de ani după moartea lui, lui Pison i se dedica această lucrare definitorie ce a străbătut mileniile . Asta arată că acest Pison fusese un filozof semnificativ, ce a influiențat societatea romană nu prin forța armelor, ci prin gândirea sa profundă. Și că fiul său fusese la rândul său un gânditor . 
Spre deosebire de tatăl lui, Pison Pontiful s-a aflat în apropierea conducătorilor imperiului: Octavianus și apoi Tiberius. 
Scrisoarea către Pisoni a devenit un text de referință pentru literatura europeană și un pilon al clasicismului, influiențând gândirea estetică pentru secole, de la Renaștere până în secolul al XVIII-lea.

 

Cine era Piso Pontiful
Pe lângă fiica sa Calpurnia, soția lui Caesar, Piso a avut și un fiu, ce purta acelaș nume :Lucius Calpurnius Piso, conoscut ca „pontiful” pentru a fi diferențiat de tatăl său..
Acest al doilea copil, frate vitreg al Calpurniei, născut în anul 48 î.Hr, avea doar trei cinci ani la moartea tatălui său. El a devenit om de încredere al împăraților Octavianus Augustus și Tiberius.
El a devenit consul în anul 15 î.Hr, scurt timp a fost și proconsul, apoi guvernator în Pamphylia (o regiune din Asia Mică) . În anul 11 î.Hr a fost trimis în Tracia ca legatus pro praetore, ca să înăbușe o revoltă, după care a fost onorat cu un triumf.El a purtat bătălii în Tracia timp de 3 ani, a luat cu asalt orașe și a masacrat sau luat prizonieri numeroși „barbari”. 
A fost și praefectus urbi între anii 13 și 32,și membru în colegiul pontifical al Arval Brethren (cei ce ofereau sacrificii zeilor lari).
Tacitus i-a adus mari elogii pontifului Piso,( care a murit în anul 32, la vârsta de 80 de ani), fiind onorat cu funeralii publice. Se pare că îi ținea tovărășie la beții împăratului Tiberius și a continuat cu bețiile și după numirea drept prefect al Romei, îndeplinindu-și totuși cu brio îndatoririle. Se înțelege că bea doar seara/noaptea. El ar fi avut doi fii, unul ajungând legat de propretor în Espania Citerioară (L.Calpurnius Piso), ucis în anul 25, celălalt se crede că a fost adoptat de M.Licinius Crassus Frugi , a preluat numele acestuia și a devenit consul în anul 27, împreună cu l. Calpurnius Piso, fiul lui Gnaeus.  . 

Poate că el a fost cel ce a primit de la Octavian August o moșie în Caska, pe insula Pag din actuala Croația.
S-au găsit acolo vestigii (ruine de clădiri dar mai ales monumente epigrafice ) care sunt în prezent studiate pentru evidențierea influienței avute de familia senatorială Calpurnia printre localnicii iliri romanizați.
Majoritatea monumentelor s-au găsit în orașul Corinium (stari grad Corinium, acum Gornji Karin din  Croația ) și în împrejurimile sale. Pe acolo au locuit în epoca aceea Liburnienii, un popor de marinari și de pirați  ce inventaseră și un tip de navă ușoară și rapidă (liburna) , folosită de romani.

Cercetătorii studiază acum premiza că acei Calpurnii liburieni găsiți în inscripții votive erau clienți ai familiei senatoriale Calpurnia înrudită prin Calpurnia Pisonis cu Caesar.
În anul 59 î.Hr o lege i-a conferit lui Caesar proconsulatul Galliei Cisalpine și al Ilyriei, teritorii pe care le-a guvernat cinci ani. (Până în 54 î.Hr.)
Tot în anul 59 î.Hr Caesar s-a căsătorit cu Calpurnia Pisonis. Poate acolo, în Ilyria Caesar a văzut-o pe Calpurnia și s-a îndrăgostit de ea?

Fapt este că pe insula Pag , în localitatea croată Caska Cove a fost găsit un altar decicat de Calpurnia , fiica lui Lucius Pisonis și nepoata lui Cnaeus Pisonis zeităților egiptene Isis, Sérapis, Osiris și Anubis 
E o dedicație unică printre inscripțiile romane. În acelaș loc au fost descoperite alte trei altare votive ridicate tot de Calpurnia, despre care se presuppune că a moștenit domeniul de la Caska de la tatăl ei, ce ar fi murit în anul 24. Prin urmare nu ar fi fost vorba despre Calpurnia soția lui Caesar, ci ar fi vorba despre vestigii din secolele I-III (între care și o villa romană) și mici morminte. 
Textul unei astfel de pietre votive este așa:
ISIDI

MYRIONIMO VICTRICI

TERRAE MARISQ DOMINATRIC

 SERAPI OSIRI ANVBI

INVENTORS ET CVSTODI

SACRORUM

CALPURNIA L PISONIS F

CN PISONIS NEPTIS

DD

Adică:
Lui Isis, învingătoarea cu mii de nume , stăpâna pământului și a mării , lui Serapis , Osiris și Anubis , strămoșilor Lari (creatori) și păstrători ai celor sacre, Calpurnia fiica lui Lucius Pisonis și nepoata lui Cnaeus Pisonis a dedicat. 
E de observat că dedicația /rugămintea Calpurniei se adresa unor zei egipteni , în principal zeiței Isis, considerată a avea puterea de a îndepărta răul , apoi lui Serapis (o divinitate greco-egipteană creată de Ptolemei pentru a-i uni pe greci cu egiptenii și care ar fi avut atribuții asupra vieții dar și asupra morții dar și atribuții de vindecare), lui Osiris (zeu ce judeca morții) și lui Anubis -zeul egiptean al morții, precum și divinităților strămoșești . . 

Gens Calpurnia 

Era una dintre cele mai vechi și mai ilustre din Roma. Se spunea că descindea din Calpus, fiul lui Numa Pompilius. Erau mai multe ramuri ale acestei familii, ele diferențiindu-se prin diferite cognomen: Besta, Bibulus și Piso.
Piso venea de la verbul pisere /pinsere , adică măcinarea grâului.
Din familia Piso se distingeau alte două cognomen: Caesonius și Frugi. 

Un Gnaeus Calpurnius Piso a fost guvernator al Syriei în timpul împăratului Tiberius , în timp ce nepotul acestuia Germanicus primise autoriate asupra tuturor provinciilor orientale, pe deasupra guvernatorilor.
Germanicus era urât de Livia, soția lui Augustus pentru că era căsătorit cu Agrippina, fiica Iuliei (fiica lui Augustus). Livia și Tiberius i-ar fi dat instrucțiuni lui G.Calpurnius Piso și soției acestuia de a le pune continuu „bețe în roate” lui Germanicus și soției lui.  a fost acuzat că l-ar fi otrăvit pe Germanicus pe 9 octombrie 19, pentru că el a jubilat ostentativ la vestea morții acestuia.

Acuma-mă gândesc-dacă Piso ar fi fost vinovat, nu și-ar fi afișat satisfacția atât de fățiș, ci ar fi făcut totul să pară nevinovat. Ostentația cu care el și-a arătat satisfacția la aflarea veștii că Germanicus (pe care îl știa bolnav) a murit ar indica faptul că nu era vinovat de moartea lui și deci nu  avea nimic de ascuns, așa că a dat frâu liber bucuriei că dușmanul său a murit fără ca el să facă ceva pentru asta.

La Roma a fost pus sub acuzare pentru...complot contra lui Tiberius. G, Calpurnius Piso (Pison tatăl)  s-a sinucis, disculpându-i însă printr-o scrisoare pe fiii săi Gnaeus și Marcus de orice participare la complot.Gnaeus a fost silit să-și schimbe prenumele în Lucius, a fost consul în anul 27, prefect al Romeiîn 37, iar în anul 39 era proconsul al Africii (cf.Tacitus-Annales) ) 

Printr-o întâmplare norocoasă, în 1980 s-au găsit în Spania opt table de bronz pe care era scrisă rezoluția senatului roman din 10 decembrie 20 asupra procesului lui Piso Tatăl.
Otrăvirea nu a fost dovedită, dar Piso a fost acuzat de ofensare a împăratului și dreptului public. A fost acuzat și de cruzime (pentru arătarea urii și după moartea lui Germanicus) . Piso s-a sinucis înainte de pronunțarea verdictului, încercând să-lu salveze fiii. Dar Tiberius a vrut ca procesul să continue. Se consideră că a fost un proces politic.

Soarta copiilor Cleopatrei
Din relația lui Caesar cu Cleopatra se spunea că ar fi rezultat un copil- numit în mod semnificativ Cesarion. 

Statuia lui Cesarion ca faraon , purtând acoperământul de cap reiat (nemes) al faraonilor.

Statuie din granit roz datând din sec. I î. Hr.

 

Cât timp Cleopatra a locuit la Roma, ca invitată a lui Caesar,(având calitatea de  „socius et amicus populi Romani- prieten și aliat al poporului roman,  zvonurile spuneau că acel frumos băiețel era fiul lui Caesar. Dar Caesar nu l-a recunoscut drept fiu, în testamentul său!
Era mai greu să recunoască drept fiu natural un copil născut în timp ce mama lui era căsătorită cu altcineva- căci Cleopatra a fost măritată întâi cu un frate , Ptolemeu XIII, apoi cu celălalt frate-Ptolemeu XIV. Da, erau niște adolescenți, însă ...Apoi, dacă ar fi recunoscut un fiu al Cleopatrei acela ar fi avut probleme să acceadă la tronul Egiptului..Faptul că Marcus Antonius l-a declarat mai târziu pe Cesarion ca fiu al lui Caesar și el a fost asociat la domnia Cleopatrei a constituit unul dintre argumentele aduse de Octavianus pentru a convinge Senatul să declare război atât lui Antonius cât și Cleopatrei.

La o lună după  moartea lui Caesar , Cleopatra a părăsit Roma împreună cu fratele și soțul ei Ptolemeu XIV, atunci de circa 15 ani (ce a murit subit după aceea)  - probabil și cu copilașul Cesarion (numit ulterior Ptolemeu XV). E posibil să fi fost însărcinată, dar nu a născut în lunile care au urmat. 
În relație cu Marcus Antonius, Cleopatra a mai născut în anul 40 î.Hr: gemenii Alexandros Helios și Cleopatra Selene ,

 apoi- în anul 36 î.Hr, al doilea fiu din relația cu Antoniu: Ptolemeu Philadelphos.( Ptolemaios Philadelphos) 

Cesarion a fost declarat de Antonius ca fiu și moștenitor al lui Caesar- ca metodă de contracarare a legitimității lui Octavian August. Declarația a trezit puternice resentimente la Roma.

Când Octavian a invadat Egiptul în anul 30 î.Hr, Cleopatra l-a trimis pe Cesarion (atunci de 17 ani) în portul Berenice, la marea Roșie, pentru a-l pune la adăpost, urmând ca apoi el să plece spre India. Dar un perceptor l-a convins să revină în Egipt, unde Octavian l-ar fi chemat să preia puterea. 
Însă Octavian (ce a ocupat Alexandria pe 1 august 30 î.Hr, anexând oficial Egiptul la Republica romană)  a dispus executarea lui Cesarion pe 29 sau 30 august î.Hr. Cam pe 23 august 30 î.Hr, Octavian a dispus și uciderea fiului cel mare al lui Marcus Antonius (din căsătoria cu Fulvia) -Marcus Antonius Antyllus (Marcus Antonius Minor) - ce avea cam 16-17 ani. . 
Au fost executați copiii declarați moștenitorii tatălui lor. 

(Marc Antoniu s-a sinucis pe 30 august 30 î.Hr, după înfrângerea militară, iar Cleopatra s-a sinucis pe 10 sau 12 august 30î.Hr, pentru a nu fi purtată rușinos în urma carului triumfal al învingătorului, la Roma) 

Un al doilea fiu al lui Marc Antoniu cu Fulvia, Iulius Antonius (născut în 45-43 î.Hr) a fost crescut de Octavia cea Tânără, (sora vitregă a lui Octavian) cu care Antonius se recăsătorise după moartea Fulviei. După ce inițial a beneficiat de favoruri din partea lui Octavian August, ajungând consul în anul 10 î.Hr, a fost apoi obligat să se sinucidă fiind acuzat de acelaș Augustus de conspirație , mai ales că avea o legătură cu Iulia, fiica lui Augustus.

Cei trei copii ai Cleopatrei cu Marcus Antonius au fost duși de Octavian la Roma .
Nu se știe sigur  dacă cel mic a mai ajuns acolo. Gemenii, ce aveau 10 ani au fost  puși să defileze înlănțuiți cu lanțuri grele în parada triumfului lui Octavian, după care Alexandru Helios a...dispărut.
Oricum, singura care a ajuns la vâsta adultă a fost Cleopatra Selene, fiind crescută de sora lui Octavian, Octavia cea Tânără (ce fusese căsătorită cu Marcus Antonius). 
Selene s-a căsătorit la 15 ani cu regele Juba II al Mauritaniei și împreună cu soțul ei au avut o domnie de succes.


 Ce ar fi fost dacă?

Dacă nu ar fi fost asasinat în 44 î.Hr., Cezar ar mai fi trăit poate încă 15 sau 20 de ani. Sau poate mai puțin.  Constituţia sa fizică era neobişnuit de puternică, însă în ultimii ani de viaţă avusese mai multe crize -despre care s-a spus că ar fi fost epilepsie, dar medicina modernă neagă această posibilitate, pentru că el a avut doar câteva crize în ultimul an de viață, fără a fi suferit de așa ceva în ceilalți ani. De aceea el și dorea să-și reia activitatea  de militar, considerând că exercițiul fizic îi face bine.

 Ce ar fi făcut cu timpul său? Răspunsul poate fi doar ghicit din ce a făcut în cele câteva luni pe care le-a avut la dispoziţie.
 În 46 î.Hr. a găsit timp să reformeze calendarul roman.
În 45 î.Hr. a dat o lege care a constituit modelul standard pentru constituţiile municipiilor, care atunci erau unităţi locale autoguvernate în majoritatea teritoriilor locuite de cetăţeni romani.
În 59 î.Hr. refăcuse deja oraşul Capua, pe care regimul roman republican din urmă cu 150 de ani îl privase de personalitate juridică; a mai refăcut celelalte două mari oraşe, Cartagina şi Corint, distruse de predecesorii săi. Aceasta este doar o parte din ceea ce a făcut pentru a-i recoloniza pe soldaţii săi pensionaţi şi pentru proletariatul urban al Romei. De asemenea, era generos în acordarea cetăţeniei romane străinilor. (Le-o acordase tuturor cetăţenilor din Gallia Cisalpină, de la nord de fluviul Pad, în 49 î.Hr.) A sporit numărul de senatori şi i-a făcut mai reprezentativi pentru societatea romană.

La moartea sa, Caesar era pe punctul de a porni în noua campanie din Est. Țelul era de a cuceri Babilonul, răzbunând înfrângerea dezastruasă a lui Crasus din 53 î.Hr. Dar Suetoniu a scris că mai întâi ar fi atacat Dacia. Dacă el ar fi putut cuceri Dacia (așa cum a reușit după un secol și jumătate Traian) și ar fi dobândit toate acele uriașe cantități de aur, ar fi fost posibil ca el să cucerească și teritoriile de la est de Eufrat și Babilonul. 

Toate astea sunt presupuneri. 
Asasinarea lui Caesar i-a condamnat pe romani la încă 13 ani de război civil , iar Roma nu a mai avut niciodată suficientă forță pentru a cuceri și păstra Babilonul. 

Moștenirea  lui Caesar

Acest om de geniu foarte raţional, cu o mare exuberanţă sexuală, a schimbat cursul istoriei la capătul vestic al Lumii Vechi. Lichidând conducerea scandaloasă şi falimentară a nobilimii romane, a dat statului roman – şi civilizaţiei greco-romane – o păsuire care a durat peste 600 de ani în Orient şi peste 400 de ani în Occidentul rămas relativ în urmă. Cezar a substituit oligarhia romană cu o autocraţie care nu a mai putut fi abolită niciodată. Dacă nu ar fi făcut acest lucru atunci, este posibil ca Roma şi lumea greco-romană să fi capitulat, înainte de începutul erei creştine, în faţa invadatorilor barbari în apus şi a Imperiului Part în orient.

Prelungirea duratei de viaţă a civilizaţiei greco-romane a avut efecte istorice importante. Sub Imperiul Roman, Orientul Apropiat a fost influenţat de elenism timp de încă şase sau şapte secole, însă elementul elenistic nu a fost suficient de puternic încât să aibă un impact decisiv asupra creştinismului şi islamului. Şi Gallia s-ar fi adâncit şi mai mult în barbarism atunci când a fost invadată de franci dacă nu ar fi fost asociată cu lumea civilizată din bazinul mediteraneean timp de peste 500 de ani, ca rezultat al cuceririi ei de către Cezar.

sursa: Enciclopedia Universală Britannica,

Și totuși e posibil să fi existat un fiu nelegitim al lui Caesar care să fi moștenit geniul tatălui său?

Există teoria că Marcus Vipsanius Agrippa ar fi fost fiul nelegitim al lui Caesar!

Născut între martie 64î.Hr și martie 62î.Hr -probabil în anul 63 î. Hr , - nu se știe exact în care regiune: fie în Arpinum, fie în Istria, fie în Assisi. Era aproximativ de aceeași vârstă cu nepotul lui Caesar: Octavius (viitorul Octavianus Augustus) și...a fost educat alături de acesta, prin grija lui Caesar!
Nu se știe aproape nimic despre familia lui Agrippa: tatăl ar fi fost un cetățean roman modest, ce ar fi primit cetățenia de puțină vreme , despre mamă nu se știe chiar nimic. 
Dar tânărul a beneficiat de aceeași educație aleasă ca și tînărul Octavius, cu care a devenit bun prieten.
Aceiași maeștri de retorică, printre care Apollodor din Pergam.

Tânărul Agrippa avea un frate mai mare, ce a luptat împotriva lui Caesar în Africa, alături de trupele lui Cato. Ajungând prizonier, în Numidia, se găsea în mare pericol. Caesar avea obiceiul de a ierta când un cetățean roman fusese capturat după ce luptase împotriva lui, dar nu mai ierta dacă îl prindea a doua oară luptând de asemenea contra lui.
Or Lucius era la a doua astfel de abatere!
La rugămintea lui Agrippa făcută lui Octavian, acesta a intervenit la unchiul său  Caesar, care l-a iertat încă odată pe Lucius. . Deci Agrippa i-a datorat lui Octavian viața fratelui său. Spre deosebire de mulți alții ce au fost grațiați de Caesar în situații similare, Agrippa nu a uitat niciodată binele făcut.
Marcus Agrippa a luptat alături de Caesar în campania din 46-45 î.Hr, inclusiv la Munda. 
Și a rămas prieten devotat al lui Octavianus. Toată viața. 

Căci moștenitorul oficial al lui Caesar a fost Octavianus Augustus, devenit primul împărat al Romei.
Octavianus Augustus 
A fost nepotul lui Caesar, pe care el l-a remarcat prima dată când, copil de 12 ani fiind, a ținut cuvântarea elogioasă la ceremonia funerară a bunicii lui, Iulia. Caesar era unchiul mamei lui, Atia Balba Caesonia.(Atia era fiica Iuliei Minor, sora mai mică a lui Caesar și a pretorului Marcus Atius Balbus.  
Născut pe 23 sept. 63 î.Hr, sub numele de Gaius Octavius, a fost numit Gaius Octavius Thurinus după victoria de la Thurii,(împotriva sclavilor răsculați ) la care participase și tatăl său.
După adoptarea postumă de către Caesar a luat numele Gaius Iulius Caesar Octavianus.

Legende

Suetonius citează și niște prevestiri ce ar fi precedat nașterea acestui copil destinat unui viitor strălucit. (Putem să ne închipuim că s-a vorbit despre ele de fapt după adopția făcută de Caesar) 

Atia ar fi venit noaptea să facă un sacrificiu zeului Apollon, s-ar fi întâlnit cu un șarpe, ce și-ar fi lăsat amprenta pe trupul ei, și- ce să vezi- în a zecea lună după asta se năștea micul Octavius, ce ar fi fost fiul lui Apollon...

Oricum în ziua când s-a născut copilul tatăl său a ajuns mai târziu la Senat, unde se delibera asupra conjurației lui Catilina.  Și iarăși fusese o prezicere favorabilă.

Octavian avea părul blond gălbui (subflavum) - de culoarea nisipului , iar ochii erau de un albastru- cenușiu.

Caesar s-a preocupat îndeaproape de educația lui, dar și de a prietenului său, Agrippa, băiat de aceeași vârstă cu Octavius. Amândoi au beneficiat de cea mai bună educație din acel timp, în Grecia (centrul cultural al vremii).  Cei doi aveau să rămână legați pe viață. Adică până la moartea prematură și neașteptată , niciodată explicată, a lui Agrippa. 

Încă de timpuriu s-a observat însă că Octavius avea o sănătate șubredă , ce se înrăutățea brusc înainte de bătăliile grele sau în situații stresante.
Cu toate acestea Caesar l-a trecut în testamentul său ca moștenitor principal și l-a adoptat prin acel document.
El remarcase probabil marea sa ambiție.

Când Caesar a plecat în ceea ce avea să fie ultima sa campanie militară, în Spania, pentru a înfrunta uriașa armată adunată de către fiii lui Pompei și pe care armata comandată de trimisul său nu putuse să o învingă, el i-a convocat și pe Octavius și pe Agrippa, pentru ca ei să capete experiență militară indispensabilă în acel timp.
Agrippa a ajuns singur, fiindcă Octavius, reținut de o boală, s-a deplasat abia după ce situația frontului se lămurise și Caesar câștigase marea victorie de la Munda.

Suetonius a scris că Octavian nu  a făcut el însuși decât `două războaie exterioare: cel din Dalmația, în tinerețe și cel din Cantabria , după înfrângerea lui Antonius. Chiar a fost rănit de două ori în Dalmația: o dată la genunchiul drept, de o piatră la coapsă și la ambele brațe- prin căderea unui pod. El a lăsat grija altor războaie locotenenților săi. 

Se povestește și că, la asediul cetății Metelum din Ilyria, (unde se retrăsese Decimus Brutus cu armata sa) Octavius a luat inițiativa și a pornit la asalt (urmat de Agrippa și de câțiva ofițeri) pentru a-i decide pe soldați să atace meterezele.
Romanii construiseră patru rampe mobile cu care să escaladeze zidurile cetății, dar primele trei se rupseseră sub greutatea atacatorilor. Octavius și cei câțiva ofiței s-au urcat pe a patra rampă, trupele l-au urmat cu avânt, dar asta a provocat ruperea și a acestei rampe, Octavius rupându-și un picior și fiind rănit la brațe în cădere. Desigur, asta l-a scos din luptă.

Suetonius spune că Octavianus „a oprit incursiunile Dacilor, a zdrobit o mare parte din armata lor și a ucis trei dintre șefii lor.”. Nu spune când a fost asta, exact.
Tot Suetoniu amintește de înțelegerea diplomatică încheiată cu Parții, care i-au cedat Armenia fără contestație și i-au remis de asemenea, la cererea sa, însemnele militare preluate de la M.Crassus și de la M. Antonius; i-au oferit până și ostateci; înfine, pentru că mai mulți prinți își disputau la ei regalitatea de mai mult timp, ei l-au recunoscut pe cel desemnat de el.”

De exemplu când soldații au fost nemulțumiți de unele dintre politicile sale, el s-a dus fără arme și fără gardă în mijlocul mulțimii furioase , știind foarte bine că ar fi putut fi ucis cu ușurință.
E posibil ca el să fi fost conștient că nu e foarte bun general și prefera să lase    confruntările armate în seama lui Agrippa, el ocupându-se în schimb de manipulări și de acțiuni oportuniste pentru a rămâne singur stăpânitor al Imperiului.

El nu s-a sfiit să schimbe taberele și alianțele , avansând de fiecare dată spre țelul său de supremație politică.

Întoarcerea prudentă la Roma după uciderea lui Caesar a fost însoțită de recrutarea de trupe, dar și de găsirea de alianțe politice. S-a ferit să-l contreze violent pe Antonius în privința moștenirii sale, asigurându-și în acelaș timp sprijinul lui Cicero printr-o scrisoare lingușitoare. Cicero i-a pledat cauza în fața Senatului, fiind acoperită astfel fapta penală a racolării unei armate ca simplu cetățean . Pentru câștigarea simpatiei poporului a anunțat că va plăti din banii săi proprii sumele promise de Caesar prin testament fiecărui cetățean roman (în condițiile în care Antonius nu-i dăduse sumele cuvenite din banii rămași de la Caesar). Da, a folosit banii mamei sale, ai tatălui său vitreg , ba chiar și pe cei moșteniți de verii săi, ceilalți nepoți ai lui Caesar, dar nu cred că ar fi fost suficienți ca, după ce ar fi dat fiecărui roman câte 300 de sesterți, să poată și strânge o armată de cca 3000 de luptători plătiți „regește”-cu solda pe 3-4 ani dată în avans.  Dar el avea probabil și sumele de bani lăsate de Caesar pentru plata legiunilor strânse în Macedonia în vederea iminentului război contra Daciei. 

Numele de „Caesar” adoptat imediat după adopție și plata generoasă au atras de partea lui două dintre legiunile aflate sub comanda lui Antonius. Nu s-a sfiit să se alieze cu asasinii lui Caesar (în speță cu Decimus Brutus și cu mentorul cezaricizilor, Cicero) împotriva lui Marcus Antonius, care acaparase puterea la Roma. În luptele de lângă Modena au pierit cei doi consuli în funcție, dar și Decimul Brutus.

Așa că...Octavianus s-a aliat cu Marcus Antonius și cu prietenul acestuia Lepidus. (Al doilea triumvirat)

 Pentru moment. Scăpând și de aliații deveniți incomozi- ca Cicero.

E de presupus că   dat fiind că era cunoscută constituția sa maladivă, Octavius a folosit asta în interesul său pentru a se eschiva de la riscurile unei lupte directe , pe front și a se retrage în spatele frontului pe tărâmul luptei politice, pentru care dovedise aptitudini.

Împreună cu noii aliați a trecut la lupta contra cezaricizilor .
În lupta decisivă de la Philippi, (octombrie 42 î.Hr) contra armatelor lui Marcus Brutus și Cassius, el a lăsat din nou responsabilitatea comenzii militare lui Antonius, dar și lui Agrippa. Prada dobândită după această victorie a fost folosită de Octavian pentru construirea forului său. Octavian și Antonius și-au împărțit provinciile imperiului între ei, lăsându-i lui Lepidus( ce nu participase la Philippi) doar provinciile din Africa de nord.
După acea victorie, Octavianus era bolnav , părând că n-ar mai avea mult de trăit, așa că...s-a întors la Roma (probabil pentru a nu scăpa din mână capitala)

Înainte de bătălia de la Naulochus (pe 3 sept. 36 î.Hr) , contra lui Sextus Pompei, Suetonius povestește că a suferit un fel de criză psihologică.

„El nu putea să facă față să-și examineze navele când ele erau deja în poziții de luptă.; ci stătea lungit pe spate într-o stare de uluire și privea spre cer, fără să se scoale deloc să arate că era în viață , până ce amiralul său Marcus Agrippa a făcut inamicul să intre în derută”.
Cine ar fi crezut că doar cu puțin timp în urmă (în august 39 î.Hr Octavian, Antoniusși Sextus Pompei semnaseră pactul de la Misenum, prin care se angajau să nu se atace reciproc? Dăduseră câte o masă, pe rând , ba chiar plănuiseră să se încuscrească? Sextus Pompei ar fi avut posibilitatea să-i ucidă pe ceilalți doi (plecând cu nava sa , pe care era banchetul), dar refuzase propunerea piratului care era în serviciul său și alesese să fie corect, să-și respecte cuvântul dat. I se promisese că va fi consul..
Iar acum, Octavian ajutat de Agrippa l-a atacat și l-a ucis.

Octavius a stăpânit arta politicii, a propagandei , știind să delege responsabilități pentru domeniile în care nu excela (cum era cel militar). A preferat să-și facă un renume din faptul că instaurase pace durabilă în imperiu.
Dar n-avea nici un scrupul să-i trimită pe alții să ucidă pentru el , când considera util.


Octavianus Augustus a scris în Res Gestae:
„Pebei romane am dat 300 de sesterți de om, conform cu voința tatălui meu, și în numele meu propriu, în timpul celui de-al cincilea consulat al meu, am dat 400 de sesterți fiecăruia din prada de război; o a doua oară, în plus, în timpul celui de-al zecilea consulat al meu, am dat din propriul meu patrimoniu 400 fiecărui om, ca primă...și în al doisprezecelea an al puterii mele de tribun, am dăruit pentru a treia oară 400 de sesterți fiecărui om. Aceste daruri din partea mea au ajuns la un număr de persoane ce nu a fost niciodată mai mic de 250000.”

Marcus Vipsanius Agrippa a fost unul dintre cei mai mari romani care au trăit vreodată.

 Un om al onoarei constante, prieten devotat al lui Augustus , general de geniu,  a fost și responsabil pentru multe dintre capodoperele de marmură ale arhitecturii pentru care Roma antică este cunoscută astăzi. A fost consul, general, arhitect și om de stat și și-a trăit viața conform unui cod de conduită strict.

Agrippa e considerat cel ce a sistematizat sistemul de alimentare cu apă roman. A construit trei apeducte, le-a îmbunătățit și extins pe celelalte trei existente pe atunci

.Există  teoria că ar fi fost fiu nelegitim al lui Caius Iulius Caesar , teorie susținută de faptul că, deși provenit dintr-o familie modestă,  el a fost educat împreună cu Octavius (devenit Octavianus Augustus) prin grija lui Caesar, la Apollonia.

(La Apollonia atât Octavius cât și Agrippa au luat lecții private cu filozoful Athenodor Cananitul, ce fusese elevul filozofului și savantului Poseidonius din Apameus, de la care învățase astronomie, matematică, geografie, istorie, filologie și meteorologie și care fusese profesorul lui Cicero și al ui Pompei. Prin urmare Agrippa a beneficiat de cea mai bună educație posibilă în timpul său, în mod similar cu nepotul preferat al lui Caesar.)  

Și de asemenea ambii tineri au fost convocați de Caesar să-l însoțească în expediția sa din Spania, pentru a-și completa educația cu deprinderile din domeniul militar.

În timp ce Octavian  a întârziat să ajungă în Spania, acuzând o stare de rău (care se pare că i-a apărut în mai multe situații stresante) , Agrippa a ajuns la timp și a participat la bătăliile riscante alături de Caesar.

Agrippa renunța de obicei la al doilea prenume (care indica familia), iar când Irod și-a numit nepotul după el, l-a numit pe nepot: „Marcus Iulius Agrippa”, ceea ce ar indica faptul că apropiații știau că Agrippa e fiu nelegitim al lui Caesar.

Agrippa l-a sfătuit pe Octavius să accepte poziția de fiu adoptiv al lui Caesar și  l-a sprijinit întreaga viață cu realele sale calități de conducător militar, dar și de edil.

Statuia ecvestră a lui Agrippa ridicată în 2007 la Merida, în Spania.

Orașul rroman Emerita Augusta a fost înființat în anul 25 î.Hr pentru veteranii armatei lui Augustus , devenind apoi unul dintre cele mai importante orașe șin Imperiul Roman. 

 

A avut merite incontestabile în victoriile obținute de armata lui Octavianus Augustus, mai întâi la Nauloque, unde l-a învins pe Sextus Pompei ,apoi- decisiv-  împotriva lui Marcus Antonius, în special la Actium.Prin victoria de la  Actium, Agrippa i-a dat imperiul lui  Octavianus. Apoi  a înființat o marină romană permanentă, a înființat baza navală Portus Iulius la Cumae și a pus capăt bandelor de pirați din Mediterana. Portul secret Iulius a fost săpat în lacurile Averne și Lucrin, legat de mare printr-un canal - o capodoperă de inginerie. Acolo îi antrena pe marinari și a pus să se construiască navele liburniene, ambarcațiuni rapide și manevrabile ușor menite să surprindă impozantele trireme inamice. 

A avut un rol major  în construcțiile realizate la Roma: Două apeducte noi au fost construite aparent pe cheltuiala sa. (conform lui Dio Cassius). A construit băi publice la Campus Martius (Termele lui Agrippa) , a construit Panteonul (reconstruit apoi de Hadrian) și a pus bazele administrării imperiale a sistemului de apeducte al Romei, care nu a fost niciodată complet înlocuit. Frontinus îi atribuie inventarea unui sistem de măsurare a cantităților de apă, quinaria. Sistemul a fost folosit câteva sute de ani.

A creat grădini publice. 
A reorganizat canalele de scurgere ale orașului.. A comandat porticul Vipsania pe Câmpul lui Marte, unde pereții prezentau o hartă a lumii.
A construit primul Panteon (între anii 27 și 25 î.Hr) 

A supervizat rețeua rutieră majoră din Galia („rețeaua lui Agrippa”) 
În anul 23, an de criză constituțională, Octavianus Augustus s-a îmbolnăvit și i-a înmânat cu martori lui Agrippa inelul său cu sigiliu (era figurat un sfinx) , ca el să aibă puteri depline. După însănătoșirea lui August, Agrippa i-a înapoiat imediat inelul. 

Când a murit Agrippa, Octavianus Augustus a dat dispoziție să fie îngropat în propriul său mausoleu, pregătit din vreme. 

Agrippa a murit prematur, din motive necunoscute.  Sora lui, Vipsania Polla a terminat ultimele sale proiecte: construirea unui monument (porticul lui Vipsanius) pe Câmpul lui Marte,  a cerut aprobarea lui Augustus ca pe zidurile acestuia să fie oferită publicului o hartă de mari dimensiuni, lucrată în mozaic, ce reprezenta lumea așa cum era cunoscută atunci și întregul Imperiu Roman . Harta conținea foarte multe informații, fiind făcută la scară și pe un perete de dimensiuni foarte mari. Din păcate nu s-a păstrat, dar ea a stat la baza a numeroase alte hărți antice sau medievale.

Cum arăta Agrippa?
Nu avem alte informații în afară de sculpturile care în reprezintă și profilurile de pe monede. 
Pare să fi avut o statură atletică , cu cap mare și gât musculos , poate cu tendința de bărbie dublă, cu păr bogat și bărbie voluntară. Gura mică și fermă, buzele strânse , maxilarul puternic, arcadele sprâncenelor puternice, ochii adânciți în orbite.

 

În anul 19 î.Hr, generalul roman Marcus Vipsanius Agrippa a construit apeductul subteran Aqua Virgo, pentru alimentarea primelor băi publice din oraș. Atunci s-a construit și o fântână simplă în zona actualei Piețe Trevi, pentru aprovizionarea cu apă a cetățenilor din cartier.  

Fântâna Trevi ilustrează începuturile realizării apeductului Aqua Virgo.

Potrivit tradiției transmise oral, o tânără fată fecioară le-a arătat inginerilor lui Agrippa izvorul ascuns cu apă cristalină , apă ce a fost captată și adusă printr-un apeduct la Roma și care alimentează și acum fântâna Trevi

Pe un basorelief e figuraț arhitectul ce îi prezintă lui Agrippa planurile apeductului.

Pe turnul Consiliului din Koln (Colonia) au fost făcute statuile lui Agrippa și Augustus alături.
Pozițiile lor egale simbolizează faptul că ei erau practic o echipă de conducere, Octavianus având puterea administrativă, iar Agrippa având calitățile de militar și constructor. 

Lui Agrippa i-a fost ridicată o statuie colosală, înaltă  de 3,17m (în perioada 16-13 î.Hr),
în „nuditate eroică”, în chip de Poseidon, pentru a se reliefa rolul său decisiv în bătăliile navale. 
Statuia a fost sculptată în marmură de Pentelic (din Grecia) și se crede că a fost sculptată de un sculptor grec . Se crede că statuia a fost ridicată după numirea lui Agrippa ca „proconsulatos maior” ..Soclul și trunchiul de arbore au fost adăugate ulterior din marmură italiană. 
Pe soclu e inscripția: M. VIPSANI AGRIPPAE/ SIMULACRVM/ DOMINICVS. CARTE. GRIMANIVS/ À AVITAS. AEDES HONESTANDAS/ ROME. VÉNÉTIE. TRANSTVLIT/MICHAEL. J.O. CARBONISER. F. GRIMANIVS PV/ FAMILIAE. SUAE. POSTREMVS/ MVNICIPIBVS. VOLONTÉ. LEGAVIT/CIC. IC. CCCILXI
 A fost bătut și un dinar ce avea figurile ambilor oameni politici principali din Imperiu: Augustus și Agrippa.

Pe avers: profilul lui Augustus și inscripția: CAESAR AVGVSUS
Pe revers: profilul lui Agrippa și inscripția: M AGRIPPA PLATORINVS IIIVIR (Marcus Agrippa.. Platorinus (magistrat monetar-triumvir monetalis) 
Această monedă arată poziția importantă pe care o avea Agrippa- aproape egal al lui Augustus.
Augustus a decis să fie și mai sigur de fidelitatea lui Agrippa (deși acesta nu-i dăduse nici un motiv de bănuială până atunci) . (Mecena îl sfătuise pe Augustus ca fie să-l elimine pe Agrippa, fie să și-l facă ginere. Dar dacă le-ar fi făcut pe amândouă, succesiv? )

În anul 21 î.Hr Octavianus a decis căsătoria lui Agrippa cu fiica sa, de 16 ani, Iulia , pentru ca urmașii lor să acceadă la tron.
Iulia a născut 5 copii, dar nici n-apucase să-l nască pe al cincilea când...

Agrippa a murit subit în anul 12 î.Hr, la 51 de ani. (Atac cardiac? Sau...gută? Că nu prea suporta clima rece din munți..pe scurt: nu se cunoaște cauza) 
Cuplul locuise în frumoasa vilă din Transtevere ale cărei vestigii sunt admirate și astăzi. 

Rămasă văduvă, Iulia a fost căsătorită împotriva voinței ei cu Tiberius, în anul 42 î.Hr. În anul 2 î.Hr Iulia a fost acuzată de adulter și trimisă în exil în insula Pandateria. În anul 3 Iulia a avut permisiunea de a reveni din exil dar cu domiciliu fix la Rhegium. A murit după urcarea pe tron a lui Tiberius. 

Octavianus Augustus se recăsătorise  cu Livia (ce era însărcinată la acea dată cu Tiberius) , în anul 38 î.Hr. 
Frumoasa Livia a fost caracterizată de nepotul ei Caligula așa: 

„E Ulysse în straie de femeie”

Din  căsătoria lui Agrippa cu Iulia  s-au născut cinci copii. Băieții mai mari,  numiți Gaius și Lucius Caesar ,  fost adoptați de la naștere de Octavianus ca moștenitori..dar....au murit de tineri.

•  Caius Julius Caesar Vipsanianus VIPSANII -20-4
•  Julia Vipsania Iulia Minor VIPSANII -19-27
•  Lucius Julius Caesar Vipsanianus VIPSANII -16-2
•  Agrippine Iulia Agrippina Maior L'Aînée VIPSANII -14-33
•  Agrippa Postumus VIPSANII -11-14

Gaius- era în campanie militară în Armenia când a fost ușor rănit -printr-o înșelătorie ce a părut că a avut ca scop exact asta-iar apoi starea lui s-a înrăutățit , a plecat (în mod straniu) în Siria, unde dar aflînd de moartea fratelui său a intrat în depresie și....după 2 ani a murit- în anul 4 deci 
Lucius- a murit de o boală necunoscută, la Marsilia, în anul 2

Portretul din porfir al lui Gaius Iulius Caesar Vipsanianus (20î.Hr-4)

                                        Și al lui Lucius Julius Caesar Vipsanianus (17î.Hr-2)- semăna mult cu mama lui, Iulia

Fiul cel mic, Agrippa Postumus a fost acuzat la 16 ani de complot -ar fi vrut să-și elibereze mama, pe Iulia din exilul la care fusese condamnată de Augustus și să preia comanda unor cohorte răsculate. Agrippa Postumus a fost exilat și ...... Cu această ocazie a fost exilat și poetul Ovidius, la Tomis.

. 
Fiicele: Julia cea tânără a fost exilată. Agripina cea Bătrână s-a căsătorit cu Germanicus, fiul lor fiind împăratul Caligula. 

În acest mod rămâneau ca având drepturi la tronul Imperiului doar Tiberius, fiul Liviei ce fusese înfiat de Augustus, dar și- mai ales- Agrippa Postumus, ce descindea direct din stirpea împăratului Augustus.
În acea perioadă Augustus , ajuns la 77 de ani, avea sănătatea problematică , iar Livia îl dirija cu șiretenie .
Augustus l-a vizitat pe nepotul său Agrippa Postumus la Planasia, unde fusese exilat și ..a plâns , dând de înțeles că urma să-l ierte.
Un martor  al întrevederii a relatat scena soției lui, care i-a povestit Liviei, care...
Martorul a murit (sinucidere?)
Tiberius (plecat în Ilyria) a fost chemat de urgență de mama sa, Livia. La Nola, unde împăratul Augustus avea o vilă și se găsea la refacere.

 
Dio Cassius a scris ce se vorbea pe atunci, cum că:
„O bănuială o apăsa pe Livia în legătură cu asta. Aflând de călătoria secretă în insula Planasia, i-a venit ideea că planul lui Augustus era să se împace cu Agrippa, și se pare că ea a pudrat cu otravă mai multe smochine dintr-un pom de unde îi plăcea lui Augustus să culeagă fructele cu propria sa mână. Amândoi au mâncat apoi smochine, Livia neatingând decât smochinele sănătoase și dându-i-le soțului ei pe cele pe care ea le tratase”

 
Plutarh a descris  astfel moartea nefericitului confident:
„Flavius, amicul împăratului Augustus, l-a auzit într-o zi plângându-se de izolarea la care era condamnat la bătrânețe. Cei doi nepoți, Caius și Lucius muriseră și singurul care îi rămânea, Agrippa Postumus, trăia ca proscris pentru acuzații calomnioase. Așa că nefericitul împărat era nevoit să ia ca succesor un fiu adoptiv , așa că plângea absența nepotului său legitim nu nu se gândea decât să-l cheme la el. Flavius i-a povestit această discuție nevestei lui, care i-a relatat Liviei , după care împăratul a primit amare reproșuri.  Într-o dimineață când Flavius, ca de obicei se prezenta în fața stăpânului pentru a-l saluta: -Cât despre tine, Flavius, a răspuns Augustus, îți urez o înțelegere corectă. -Flavius a înțeles. Întors acasă, i-a spus soției lui:- Împăratul știe că ți-am spus secretul lui, nu mai am decât să-mi iau viața.- N-ai decât ceea ce meriți, i-a răspuns femeia. De când suntem căsătoriți, n-ar fi trebuit să știi că obișnuiesc să pălăvrăgesc și să te ferești de asta?  Până atunci, lasă-mă să mor prima. - Și luând pumnalul, ea s-a înjunghiat sub ochii soțului ei..”

 
Și iată ce s-a întâmplat apoi:

Ordinul de executare a lui Posthumus Agrippa fusese dat dinainte:   ca Posthumus Agrippa să aibă capul tăiat chiar în momentul în care ajungea la Planasia vestea morții împăratului.

Pliniu cel Bătrân a menționat la rândul său:  „Ordinul a fost executat, dar nu fără dificultate, căci prințul, dotat cu o vigoare atletică , s-a apărat cu mare energie și, deși prins pe neașteptate și fără arme, l-a forțat pe tribunul militar să cheme în ajutorul său unul dintre cei mai valoroși centurioni. ”

Tiberiu, în primul moment a declinat orice fel de responsabilitate. Centurionului care venise personal să raporteze, i-a răspuns rece: „Eu n-am ordonat nimic, și autorul acestui act criminal va trebui să dea explicații în fața senatului.” El voia să decreteze o anchetă și afacerea nu și-a schimbat cursul decât la intervenția presantă a Liviei și a lui Crispus Salluste, nepotul istoricului. Inițiat în cele mai mici secrete din interior, acest Crispus susținea că i-a dat în mână tribunului militar un ordin de cabinet semnat cu propria mână de împăratul defunct. Îndată ce a aflat de decizia lui Tiberiu, el a alergat la Livia să o prevină asupra inconvenientelor ce ar fi urmat după dezvăluirea secretelor de familie ...Noul împărat a gândit că e înțelept să nu mai insiste și s-a mulțumit să declare senatului că execuția lui Agrippa a avut loc la ordinul special al lui Augustus.”

Tiberius a devenit împărat

Livia a continuat să se amestece în treburile imperiului, neezitând să folosească scrieri vechi ale lui Augustus pentru a-și pune fiul la punct, la nevoie. 
Ajunsă la 80 de ani se bucura de o sănătate perfectă- zicea că îi făcea bine vinul aspru din Istria și un regim exclusiv vegetarian. Îi plăceau în special smochinele..
Se bucura de cele mai mari onoruri, era vorba să i se ridice un templu..
La 82 de ani s-a îmbolnăvit grav, dar a supraviețuit . A murit la 88 de ani, cu omagii magnifice din partea Romei. Tiberius nu s-a deplasat de la Capri, unde locuia în ultimii ani.

Această frescă romană descoperită la Pompei reprezintă personajele legendare Hercules și Omphale.
Omphale reușise să-l cucerească și să și-l aservească pe puternicul Hercules, care era în stare să-i satisfacă orice capricii, și tremura dacă ea era nemulțumită.