A fost ucisă Calpurnia?

 Tăcerea istoricilor

Uciderea lui Gaius Iulius Caesar, de către 30 de complotiști , în timpul ședinței Senatului roman la 15 Martie 44 î.Hr a constituit o lovitură de stat ce a bulversat profund statul roman .
Numeroși istorici (unii contemporani cu evenimentele) au relatat crima și evenimentele de atunci cu multe amănunte.
Cu o singură excepție: nu s-a scris nimic despre soarta soției lui, Calpurnia Pisonis după acea zi.

Acest bust a fost găsit în „villa cu papirusuri”, de lângă Herculaneum, villa ce se presupune că a aparținut tatălui Calpurniei Pisonis.

Nu se știe pe cine reprezintă bustul, dar de ce nu ar fi chiar portretul Calpurniei?
Ar fi fost cât se poate de normal ca printre numeroasele sculpturi din vilă, 

Piso să aibă și portretul fiicei sale

Era Calpurnia însărcinată?

Există indicii că da.
Este neîndoielnic faptul că Iulius Caesar își dorea un moștenitor legitim.
Da, avea un copil din legătura cu regina Egiptului, Cleopatra, dar acela nu era un copil legitim și nici măcar nu-l putea recunoaște: Cleopatra era căsătorită ! (Da, soțul ei era mai mic decât ea și îi mai era și frate, însă astfel de căsătorii erau uzuale în cazul faraonilor egipteni . Cleopatra fusese căsătorită mai întâi cu celălalt frate, ce a domnit sub numele Ptolemeu al XIII-lea, iar după moartea acestuia se căsătorise cu fratele mai mic, ce a domnit ca Ptolemeu al XIV-lea. Pentru că un faraon-bărbat era mai ușor acceptat în popor decât o femeie pe tron. Chiar și când Cleopatra a făcut o „vizită de lungă durată” la Roma, găzduită în casa lui Caesar din Transtevere, ea era însoțită nu doar de copilașul Cesarion, ci și de soțul ei adolescent. 

Caesar era de asemenea căsătorit, cu Calpurnia.
Era cu 24 de ani mai tânără decât soțul ei și se căsătorise cu el de pe când avea 17 ani, din anul 59 î.Hr.
Doar că Iulius Caesar fusese mai mult plecat în campanii militare.

Din primăvara anului 58 î.Hr și pînă la începutul anului 49 î.Hr, Caesar a fost plecat în campania de cucerire a Galiei și nu s-a întors la Roma în tot acest timp! Nouă ani!
Luptele au fost continue și Caesar nu și-ar fi putut permite să lase armata fără conducător pentru un „concediu” la Roma.
Din anul 49 î.Hr până în anul 45 î.Hr (alți 6 ani!) Caesar a fost angrenat în războiul civil, care l-a purtat succesiv de-a lungul Italiei, apoi în Spania, Grecia, Egipt și Asia Mică . În Egipt a început legătura cu Cleopatra, dar a fost nevoit să renunțe la croaziera pe Nil (proiectată de Cleopatra) ca să restabilească autoritatea Romei în Asia Mică. Apoi a avut de dus lupte grele împotriva susținătorilor lui Pompei și a fiilor acestuia, ducând lupta finală contra pompeienilor în Spania, la Munda, pe 17 martie 45 î.Hr.

În tot acest timp Calpurnia a dus o viață ireproșabilă de matroană romană educată, administrând proprietățile familiei și achitându-se, desigur de îndatoririle publice care îi reveneau ca soție a marelui pontif (funcție deținută de Caesar)

După această dată Caesar a avut în sfârșit un an de pace, în care s-a putut consacra redactării și impunerii noului calendar („calendarul Iulian”) și reformelor preconizate.

Tot atunci a putut să ducă o viață normală alături de soția lui și să spere că ea îi va  dărui un moștenitor. 

Lupercalia

Bolta decorată a peșterei de sub Palatin 

Pe 15 februarie romanii serbau Lupercalia, o sărbătoare tradițională prin care romanii își aminteau de Întemeierea orașului , dar și de zeitățile străvechi ale pădurii și trupelor și de invocare a fecundității.
Sărbătoarea începea prin sacrificarea unui țap în peștera în care se spunea că gemenii Romulus și Remus fuseseră alăptați de lupoaică. Apoi tinerii orașului , sumar îmbrăcați , doar cu bucăți din blană de capră , cu corpul uns cu ulei și purtând bice croite chiar din pielea țapului sacrificat , alergau „bine dispuși” în jurul colinei Palatine șfichiuind cu fâșiile de piele tocmai jupuite  pe femeile întâlnite și care doreau să aibă un copil în acel an. 
Deci: nu să rămână însărcinate (asta se subînțelegea), ci mai ales să aducă pe lume copilul fără probleme, ceea ce în lumea romană nu era deloc garantat. Se spunea de asemenea că lovitura cu fâșii de piele crudă  ajuta la nașterea fără dureri și ca sânii să aibă lapte. 

Prima soție a lui Caesar, Cornelia  murise la a doua naștere, fiica lui Iulia (căsătorită cu Pompei) murise la scură vreme după naștere, o altă soție a lui Pompei murise de asemenea la naștere..

Conducătorul din acel an al Lupercilor era Marcus Antonius (numit desigur de Caesar, care era Pontifex Maximus și care făcuse in acel an și o modificare de statut pentru acei preoți) , care a folosit acel prilej pentru o provocare politică: el a încercat cu tot dinadinsul să pună o diademă de aur pe capul lui Caesar, ca să arate poporului că acesta țintea să devină rege. Caesar a refuzat ferm, de două ori,  dar ideea a rămas...

Plutarh menționează că multe matroane însărcinate își întindeau mâinile ca să fie atinse de fâșiile de piele. 
Shakespeare a scris că Iulius Caesar îi ceruse lui Antonius să o atingă și pe Calpurnia cu fâșiile de piele.
A fost doar o licență poetică.
Se pare însă că nu a fost nevoie.

Comentatorii au presupus ulterior că soția lui Iulius Caesar ar fi  fost sterilă dacă nu rămăsese însărcinată până atunci. Dar dacă ne uităm la puținul timp petrecut de Caesar la Roma, nu e de mirare că soția lui nu rămăsese încă însărcinată. În anul acela însă, putem presupune că soția lui era în sfârșit însărcinată și

 Caesar îi dorea o naștere fără probleme. 

Portretul din villa tatălui ei de lângă Herculanum

(Nu știm al cui e portretul, însă putem presupune că tatăl ei, colecționar a zeci de sculpturi, a avut și portretul fiicei lui printre ele)

Tutori pentru copilul așteptat de Calpurnia

Caesar prevăzuse în testamentul său mai mulți tutori pentru copilul ce s-ar putea să i se nască (si qui sibi nasceretur) .

De ce nu era sigur că se va naște? După cum am văzut, nașterea era foarte riscantă în acele timpuri. 
Dar faptul că în testament se prevăzuseră clauze precise și mai mulți tutori pentru un copil ce i s-ar naște postum dovedește faptul că la Idele lui Marte Calpurnia era Însărcinată. 
Cum Caesar pleca într-o campanie de minim trei ani, ar fi fost o jignire adusă Calpurniei să presupună că ea ar putea face un copil în lipsa lui, dacă ea nu ar fi fost deja însărcinată. 

Caesar avea mereu un testament redactat, dat fiind că ducea o viață periculoasă, pe câmpul de luptă.
Dar în ultimul testament, el a prevăzut un capitol referitor la copilul ce s-ar  naște  (evident după moartea lui). Ar fi fost posibil de asemenea ca și Calpurnia să moară la naștere, dar copilul să supraviețuiască.
Oricum , chiar dacă mama copilului ar fi fost sănătoasă, copilul orfan de tată ar fi avut nevoie de protecție, așa încât Caesar prevăzuse mai mulți tutori dintre persoanele în care avea mare încredere.
Aceștia erau  Decimus Brutus  și  Marcus Antonius. Unii istorici amintesc și alți generali de încredere. . 
Tutorii ar fi trebuit să vegheze la averea și la drepturile copilului .

Dacă acel copil nu s-ar fi născut (din motive medicale, cel mai probabil) , moștenitorul principal urma să fie nepotul surorii sale, Gaius Octavius, pe care îl și adopta prin testament, ca ultimă dispoziție testamentară (in ima cera, adică „pe ultimul strat de ceară, adică la sfârșit)  . Erau și alți doi nepoți (Lucius Pinarius et Quintus Pedius) ce primeau cote mai mici din moștenire (25%).

Caesar numise și moștenitori secundari, (In secundis heredibus) pentru cazul în care Octavius n-ar fi acceptat adopția, sau ar fi murit înainte de a moșteni. Aceștia erau:  Decimus Brutus și Marcus Antonius. .
Caesar îl iubea pe Decimus Brutus ca pe un fiu adoptiv și avea deplină încredere în el, considerându-l demn să aibă grijă de fiul lui și de asemenea să primească cea mai mare parte din averea lui, înaintea celorlalți doi nepoți ! în caz că Octavius nu ar fi primit moștenirea ori ar fi murit înainte.
Istoricul Appianus a interpretat acele prevederi din testamentul lui Caesar drept o adopție a lui Decimus de către Caesar. Era prieten din tinerețe cu Marcus Antonius. 
Caesar îl numise pe Decimus Brutus guvernator al Galiei cisalpine, pentru anul care urma. 
Iar Decimus Brutus fusese unul dintre principalii conspiratori la uciderea lui!
Cu o seară înainte fusese invitat la masă de Caesar ,împreună cu Lepidus , ( întâi pentru oficierea serviciului religios la altarul lui Marte înainte de campania militară, apoi au mâncat împreună) )iar a doua zi de dimineață se prezentase din nou la el acasă ca să se asigure că Iulius Caesar va merge la ședința Senatului , chiar dacă nu se simțea prea bine și existau previziuni sumbre.
Pentru că atentatorii urmau să vină acolo înarmați, în timp ce Caesar (luptător redutabil) avea să fie neînarmat, conform cu regulamentul Senatului!
Tot Decimus Brutus adusese și o ceată de gladiatori care să-i păzească pe conspiratori de furia poporului. El i-a spus însă lui Caesar că adusese gladiatorii pentru protecția lui!

Reconstituirea villei din apropiere de Herculanum a lui Lucius Calpurnius Piso Caesoninus

În privința Calpurniei, ea era protejată prin legea romană care prevedea că în cazul morții soțului, soția primea integral dota cu care se căsătorise. Cum Calpurnia era fiica senatorului Lucius Calpurnius Piso Caesoninus, un om foarte bogat, dota ei fusese probabil foarte mare. De asemenea, Caesar îi lăsase Calpurniei în casă 4000 de talanți de aur, pentru cheltuieli pe perioada in care el ar fi fost în campanie militară. (Campania era prevăzută pentru trei ani, dar Caesar știa din experiență că nu se putea prevedea o durată exactă. Stabilise cine urma să fie în funcțiile importante la Roma pentru următorii 5 ani) . 

Se poate remarca și faptul că ea era mai speriată decât de obicei la gândul că ar putea rămâne singură. 
Înainte de ședința Senatului a avut un coșmar și l-a implorat pe Caesar să rămână acasă, iar el, în mod neobișnuit, a dorit să-i facă pe plac, deci ședința aceea era indispensabilă pentru obținerea aprobării pentru campania pregătită și în care urma să plece peste numai trei zile! 
Se pare că el voia să amâne ședința Senatului cu o zi sau două. 
Putem ghici aici o grijă deosebită pentru Calpurnia, mai ales având în vedere starea ei. 
Cel care l-a determinat să plece totuși a fost Decimus Brutus, „prietenul său de încredere”!

Jaful făcut de Marcus Antonius.

Dar ce a făcut celălalt „prieten de încredere”, Marcus Antonius?
Conform afirmațiilor făcute ulterior de Cicero (ce fusese probabil principalul instigator la crimă și era confidentul complotiștilor) , Marcus Antonius fusese instigatorul „complotului de la Narbonne”, despre care știm că a fost un prim plan de ucidere a lui Caesar , ce tocmai se întorcea învingător din Spania și își învinsese toți inamicii militari.
Marcus Antonius vorbise cu Gaius Trebonius despre uciderea lui Caesar, dar ei nu trecuseră la fapte, gândindu-se probabil că ar fi fost linșați de armata victorioasă a lui Caesar. S-a presupus că Trebonius ar fi făcut propunerea, Cicero a afirmat insă că propunerea venise de la Antonius.
Oricum, Antonius nu i-a spus nimic lui Caesar, ceea ce face din el cel puțin un complice.

Ce motiv ar fi avut Marcus Antonius să dorească uciderea lui Caesar?
S-a spus că Antonius ar fi fost nemulțumit pentru că Iulius Caesar l-ar fi marginalizat o perioadă după ce el periclitase grav situația lui Caesar comportându-se total iresponsabil când fusese lăsat la conducerea legiunilor din Italia. Caesar avusese de înfruntat o răscoală a legiunilor nemulțumite și evitase la limită pericolul de  a fi lăsat fără armată în condițiile în care în Africa se strânseseră trupe numeroase contra lui.
Datoria de neplătit
Marcus Antonius se confrunta însă cu altă problemă:
După moartea lui Pompei, (Cnaeus Pompeius Magnus, în 48 î.Hr.), bunurile lui fuseseră confiscate de stat și scoase la licitație. 
Caesar nu i-a supus memoria unei condamnări formale, prin decret de proscripție. Dar patrimoniul uriaș deținut de Pompei a fost confiscat și pus în vânzare în profitul statului. (Dintre cei doi fii ai lui Pompei, unul murise în luptă, iar celălalt era fugit în munți, în Iberia). 

Singurul care „a avut tupeul” să liciteze, dată fiind valoarea foarte mare , a fost Marcus Antonius.
În 46 î.Hr Antonius a intrat în conflict cu Caesar, care i-a cerut să și plătească bunurile pentru care licitase și peste care se înstăpânise (între care luxosul domus de pe colina Palatin de la Roma al lui Pompei, în care Antonius se și mutase) 
Mai tîrziu, Cicero avea să spună în Filipica a doua că Antonius „se deda la tot soiul de vicii în casa virtuasă ”-a lui Pompei.  

Dar Caesar îl iertase pe Antonius și în 44 î.Hr îl promovase pe funcția de consul, alături de el.
Probabil Antonius promisese că va rezolva problema datoriilor de 50 de milioane de sesterți! Cca 4 tone de aur! 
Cum ar fi putut?
Doar devenind șef al statului!

Este edificator discursul lui Cicero (Philippica 1) prin care l-a incriminat pe Marcus Antonius în fața Senatului:

 „ Și dacă e o crimă să fi vrut să fie omorât Caesar, gândește-te ce ar trebui să ți se întâmple ție care, cum știe toată lumea, ai făcut planul la Narbonne, cu C. Trebonius. ,  Trebonius cel care, din acest motiv de complicitate, am văzut că te-a ținut deoparte în timp ce Caesar era dat morții.
Cât despre mine, vezi cât de puțin te-am tratat ca pe un dușman! măcar o dată ai făcut un plan bun, te-am lăudat pentru asta; nu l-ai divulgat deloc, îți mulțumesc;nu l-ai executat, te iert: o asemenea înfăptuire cerea o inimă de bărbat.

Că dacă cineva te-ar chema în fața unui tribunal și ar folosi în fața ta această formulă a lui Cassius: Cui i-a servit  acțiunea? să ai grijă să răspunzi scurt.
Deși, cum spuneai, moartea lui Caesar a fost un bine pentru toți cei care nu mai voiau să fie sclavi, nimeni n-a profitat mai mult decât tine care domnești, tu cel căruia templul Cybelei i-a plătit datoriile enorme; tu, cel care , cu ajutorul registrelor depuse în acel templu , ai risipit sume incalculabile; tu, cel la care au fost transportate atâtea obiecte prețioase din casa lui Caesar; tu , a cărui casă este o fabrică de registre false , de titluri false, o piață unde pământuri, orașe, imunități și venituri ale Statului sunt puse la un rușinos mezat? 
Ca sa faci față ruinării și datoriilor, ce alt eveniment îți trebuia decât moartea lui Caesar? 

Dai impresia că încerci oarecare tulburare? Te temi ca această lovitură să nu-ți fie imputată? Mă grăbesc să te asigur că nimeni nu va crede niciodată. 

Nu din partea ta a binemeritat republica; ea îi vede pe cei mai iluștri cetățeni ai săi în autorii acestei acțiuni sublime.
Spun doar că tu te bucuri de ea, mă feresc să ți-o atribui.” 

În ziua atentatului, Marcus Antonius a avut grijă să nu intre în sala Senatului (chipurile antrenat într-o discuție , afară, chiar de acelaș Trebonius!).
Nu a intrat în sală nici când s-au auzit strigăte din interior (se relatează că Iulius Caesar a strigat, tocmai pentru a fi auzit de prieteni) , nici când atacatorii au ieșit cu pumnalele însângerate în mâini, strigând că au ucis un tiran. A lăsat trupul lui Caesar să zacă acolo, iar el și-a aruncat toga de senator și , îmbrăcat cu straiul unui sclav, s-a furișat înfricoșat spre casă.
Și-a dat apoi seama că rămăsese singurul consul în funcție și putea ordona armatei. . L-a chemat acolo pe Lepidus, care avea un corp de armată pe insula Tiberiană și i-a dat instrucțiuni să pună pază armată pe străzi  și să le lumineze cu făclii, după asfințit.

Spre seară, trei sclavi au cărat acasă trupul lui Caesar cu lectica în care venise, fără prea multă grijă pentru respectul datorat- se menționează că un braț al lui Caesar atârna afară din lectică.

Între timp, Antonius se gândise care era primul lucru pe care voia să-l facă.

S-a dus acasă la Caesar, nu pentru a -i oferi Calpurniei un suport moral, ci pentru a lua de acolo tot ce era de valoare!
Istoricii au menționat că sclavii au cărat la locuința lui Antonius toți banii, toate documentele lui Caesar, dar și toate obiectele de valoare ale acestuia.

Și se știe că Iulius Caesar fusese un mare colecționar de obiecte artistice ,picturi, sculpturi , pietre prețioase,  că devenise expert în evaluarea perlelor , de exemplu. Și avea o colecție de picturi dintre cele mai valoroase ale epocii, pe care le expunea  public uneori. (Considerînd că menirea operei de artă e să fie văzută de cât mai multă lume) .

Cicero a sintetizat perfect în primul său discurs contra lui Antonius rolul acestuia în uciderea lui Caesar și modul în care el a reușit să-și rezolve problema datoriilor enorme deturnând banii statului.
În templul Cybelei erau ținute registrele financiare ținute de  Iulius Caesar, unde erau înscriși 700 de milioane de sesterți. Cicero a afirmat că Antonius a deturnat sume enorme din acești bani publici, rambursându-și propriile datorii și cheltuind în plus foarte mult. 

Ce au scris istoricii contemporani despre aceste evenimente?
Nicolaus din Damasc, istoricul propagandei lui Augustus a scris că Antonius a profitat de panica generală creată pentru a confisca atât documentele, cât și banii și obiectele de valoare din casa lui Caesar. 
În scrimb Sallustius, admirator al lui Caesar ...s-a retras pur și simplu din viața publică și s-a consacrat relatării altor evenimente istorice. Foarte probabil nu era de acors cu propaganda oficială, dar nu voia să-și riște viața scriind altceva.
Dar nimic despre soarta Calpurniei!

De remarcat că , în cazul soției lui Pompei, Cornelia, istoricul Dio Cassius a scris că soțul ei o luase cu el după înfrîngerea catastrofală de la Pharsala, e menționat amănuntul că ea și fiul lor Srxtus erau la Lesbos, de unde Pompeius Magnus i-a luat pe corabia sa și s-au îndreptat spre Egipt, unde Pompei a fost ucis , dar soția și fiul său au reușit să fugă și mai târziu soția lui Pompei „s-a retras la Roma , unde  a trăit fără să i se întâmple nici un neajuns”, iar Sextus s-a dus în Africa , unde s-a întâlnit c fratele său Cnaeus. 

Variante presupuse 

Istoricii contemporani consideră că..așa era obiceiul pe vremea aceea, ca femeile să „se retragă demn” din viața publică, lăsând orice acțiune în seama bărbaților. Că, prin urmare Calpurnia s-ar fi retras undeva în tăcere, după ce i-ar fi „încredințat” toate bunurile ei lui Antonius, „spre păstrare”.

(E greu de crezut că cineva i-ar fi încredințat valori spre păstrare lui Antonius, după ce acesta risipise de curând mare parte din uriașa avere a lui Pompei în petreceri , jocuri de noros și beții , stârnind mânia lui Caesar pentru că nu-și  plătea datoria făcută la licitație) 

Aceste exprimări îi aparțin lui Octavianus, care i-a cerut sub această formă eufemistică lui Antonius returnarea măcar a banilor, dacă nu și a documentelor și obiectelor de preț (despre acestea precizând că i le lasă) .

Să nu uităm însă că el îi promisese mamei sale, Atia că se va adresa politicos lui Antonius, „ca un tânăr unui om mai în vârstă și ca un particular unui consul”. Deci nu-i putea cere lui Antonius să înapoieze bunurile furate, ci folosea eufemisme. 
De asemenea, poziția lui Octavianus era fragilă în momentul acela. Era un tânăr fără nici o funcție în stat , care strânsese o armată în mod ilegal, folosind banii deturnați din averea statului .

De ce însă nu-i cerea lui Antonius să-i înapoieze Calpurniei măcar obiectele de preț? 
De ce nu făcea nici o referire la ea? 
Și de ce, atunci când Antonius a negat mărimea sumei de bani luate de la Caesar, nu s-a apelat la mărturia Calpurniei?
Observăm că biata Calpurnia dispăruse încă din acea noapte , de după uciderea lui Caesar.
E oare de presupus ca ea să-i fi dat absolut tot avutul ei lui Antonius și să nu-i mai ceară apoi nici o restituire, niciodată?

Au urmat apoi multe procese prin care Antonius a încercat să-l împiedice pe Octavianus să intre în posesia moștenirii lui Caesar. S-a ajuns la disjungerea părților de moștenire ale celorlalți doi nepoți moștenitori de moștenirea cuvenită lui Octavianus. 
Din nou nu a fost chemată Calpurnia să depună mărturie, cum ar fi fost normal.

(Nu era ceva neobișnuit ca femeile să depună mărturii în fața tribunalului, de pildă în cazul scandalului iscat în casa lui Caesar cu prilejul ritualurilor pentru Bona Dea, când un bărbat se strecurase deghizat în casă încercând să rămână singur cu soția de atunci a lui Caesar, Pompeia Sulla, mama lui Caesar depusese mărturie la proces, ba chiar și fetița lui Caesar, Iulia fusese audiată) .

Alt indiciu că ea nu mai era în viață.

Reacția normală a oricărei femei care se vede jefuită ar fi fost să se opună. Cu atât mai mult cu cât ea era obișnuită să i se acorde respect. Cu atât mai mult cu cât se afla lângă cadavrul plin de răni al soțului ei, plină de indignare și gata de orice.
Appianus pune la îndoială versiunea cum că bunurile lui Caesar ar fi fost încredințate de Calpurnia lui Antonius:
„Chiar în acea noapte, banii lui Caesar și documentele lui oficiale au fost transferate acasă la Antonius, fie pentru că ar fi gândit Calpurnia că ar fi mai în siguranță acolo, fie pentru că Antonius ordonase asta. ”

Concluzia se desprinde cu ușurință. Antonius ORDONASE. 
Dar ce se întâmplase cu Calpurnia? 


Să vedem ce au făcut în situații critice alte femei din aristocrația romană:
 

• -Mama lui Marcus Antonius, Iulia și-a salvat fratele , pe Lucius Iulius Caesar de proscripțiile sângeroase din anul 43 î.Hr ,(cu care fiul ei fusese de acord)  punându-se în calea soldaților veniți să-l ucidă și declarînd că nu vor putea trece decât peste trupul ei. Asta i-a dat lui Lucius posibilitatea să fugă prin spate și apoi să obțină iertarea din partea triumvirilor.
• - Servillia, mama lui Marcus Brutus și soacra lui Cassius (principalii ucigași) a convocat senatorii acasă la ea pentru o ședință neobișnuită a Senatului, pe care -spre uluirea și admirația lui Cicero- a prezidat-o, determinând schimbarea deciziei privitoare la cei doi complotiști. 
• -În anul 30 î.Hr  fiica ei, Iunia Secunda, soția lui Lepidus a participat împreună cu fiul ei Marcus Aemilius Lepidus cel Tânăr (Lepidus Minor) la un complot împotriva lui Octavianus, care îl marginalizase pe Lepidus. La descoperirea complotului, fiul a fost executat de Octavianus, dar Iunia Secunda a fost cruțată- la rugămintea lui Lepidus, care a fost în continuare marginalizat.

 
Observăm că femeile romane acționau cu curaj, când era vorba de familia lor , nu se lăsau duse de evenimente fără a reacționa, chiar cu riscul vieții. 
Se poate presupune că în noaptea de după crimă, când Calpurnia era copleșită de durere și de indignare, văzându-l intrând în casa ei pe Antonius l-a potopit pe acesta cu reproșuri: De ce el nu-i aresta pe ucigași, fiind consul în funcție și având în subordine o legiune condusă de Lepidus?
Cum ar mai fi putut el să se arate ca prieten al lui Caesar după asta? Probabil că nu l-a întâmpinat cu duioșie (cum și-au închipuit unii artiști peste 600 de ani), ci cu blesteme înlăcrimate!
Totuși lucrurile de preț au fost mutate la Antonius, în acea noapte. 
Peste trupul Calpurniei. 

Istoricii au consemnat care a fost sfârșitul fiecăreia dintre femeile cunoscute implicate în evenimentele notabile din epocă, mai puțin al Calpurniei Pisonis! 

Funeraliile lui Caesar

Primul prilej cu care ar fi trebuit să fie văzută Calpurnia ar fi fost funeraliile publice prezidate de Antonius.
Funeraliile au fost organizate prin strădania eroică a socrului lui Caesar, care fusese amenințat (șantajat) de mai mulți senatori că dacă ar fi dat citire testamentului, ar fi fost urmărit pentru deturnare de fonduri (!)
Piso nu s-a lăsat intimidat, ci a cerut reîntoarcerea tuturor senatorilor (ce plecau la sfârșitul ședinței) și a declarat cu voce puternică:
„Acești oameni care pretind că au ucis un tiran sunt deja tot atâția tirani asupra noastră, în locul unuia singur.
Ei îmi interzic să-l înmormântez pe Pontifex Maximus și mă amenință dacă voi prezenta testamentul său. 
În plus, ei înțeleg să-i confiște bunurile, ca unui tiran.
Ei au ratificat actele lui Caesar care îi privesc pe ei, dar anulează pe cele care îl privesc pe el însuși.
Nu Brutus și Cassius acționează astfel, ci aceia care i-au instigat la crimă. 
Voi sunteți stăpâni pe funeraliile lui. Eu sunt stăpân pe testamentul lui și nu voi trăda niciodată ceea ce mi s-a încredințat, cel puțin dacă cineva nu mă va ucide și pe mine”
(Appianus) 

Vedem aici că Piso lansează ideea că altcineva se afla în spatele complotului care dusese la crimă și acela nu putea fi decât Cicero, pe care Piso s-a ferit să-l numească direct, pentru că în acel moment Cicero conducea practic Senatul. Dar aluzia conținea amenințarea că Piso era decis să spună tot ce știa, cu orice risc, dacă nu va fi citit în public testamentul. 
De asemenea e limpede că asupra lui Piso se exercitau presiuni mari, inclusiv amenințări cu procese sau chiar-înțelegem-amenințări că va fi ucis și el.
Piso a susținut ferm, cu riscul vieții, ca testamentul lui Caesar să fie făcut public. Nu avea puterea de a decide singur asupra funeraliilor, dar a arătat că ar fi fost o impietate de a nu se acorda funeralii celui ce fusese Pontifex maximus- cea mai înaltă funcție religioasă din stat. 

De ce Piso nu a cerut pedepsirea celui care îi agresase fiica în noaptea jafului? 
Din diversele relatări istorice se vede clar care era atmosfera după uciderea lui Caesar: Senatul fusese la un pas să declare că Iulius Caesar a fost un tiran, căruia i s-ar fi confiscat avutul și i s-ar fi refuzat funeraliile . Doar gândul că și-ar fi pierdut totodată  funcțiile și privilegiile acordate de Caesar i-a oprit pe senatori să facă asta. 

Instigatorul crimei, Cicero conducea Senatul. Iar consulul în funcție era chiar cel ce - după toate indiciile- a fost vinovat de crimă și jaf! 

Piso era gata să-și riște viața pentru îndeplinirea misiunii încredințate de Caesar: aducerea la cunoștința opiniei publice a conținutului testamentului.

Dacă fiica sa era deja moartă, nu mai putea face nimic pentru ea. Dar continua să aibă în grijă pe fiul său cel mic, de numai 4 ani, pentru care trebuia să facă și compromisuri, dacă era neapărat necesar. 

Cu Cicero era deja în relații proaste, de când Cicero îl atacase printr-un discurs violent , în 55 î.Hr
(In Pisonem) 
Piso era un adept al filozofiei epicuriene, un om pașnic, ce a încercat să împiedice conflictele armate, dar a murit brusc, la numai un an după uciderea lui Caesar. Devenise probabil prea incomod. 

Octavianus Augustus a avut grijă mai târziu de fiul lui Piso,  care nu-i punea domnia în pericol. A și dăruit familiei proprietăți ce fuseseră confiscate în Iliria. 

Peristil la villa cu papirusuri, (ce se crede a fi fost a lui Piso) îngropată de erupția Vesuviului în anul 79
 reconstituire

Antonius a decis să organizeze funeraliile lui Caesar, pentru a le folosi în interes propriu. 

Appianus din Alexandria  redă astfel evenimentul:

Când Piso [socrul lui Caesar ] a adus trupul lui Caesar în Forum, un număr imens de oameni înarmați s-au adunat pentru a-l păzi.

Appianus a descris în detaliu patul funerar, expunerea togii însângerate, prezența corului, a efigiei de ceară, a reacției mulțimii.
El a precizat și că :

„Trupul său, întins pe spate pe catafalc, a fost dus la înmormântare fără a fi fost spălat de sânge, așa cum fusese asasinat, pentru ca oamenii să poată contempla scena într-un mod emoționant”

E destul de limpede că soția lui, Calpurnia nu ar fi rămas cinci zile lângă trupul lui Caesar fără a-l spăla. Destul de clar că ea nu mai era în viață.
Testamentul nu a fost citit în casa lui Caesar (Domus Publica) ci în casa lui Antonius .

(Casa de pe colina Palatin fusese a lui Pompei și fusese cumpărată la licitație după confiscare, împreună cu toate celelalte imobile din patrimoniul  lui Pompei (cf. Appianus și Dio Cassius liv.XLV n28), dar Antonius refuzase inițial să o și plătească și fusese nevoie de intervenția furioasă a lui Caesar. Era un patrimoniu de valoare imensă, de aceea nimeni altcineva nu se prezentase la licitație. Cicero a afirmat că Antonius nu se gândise că va plăti vreodată acele sume de bani. Cicero trimisese în cele din urmă soldați care să recupereze o parte din bunurile neplătite de Antonius, dar acesta risipise deja sau deteriorase cea mai mare parte din bunurile mobile. 

Cicero a afirmat că  Antonius a fost păsuit ( pentru scurtă vreme)  de Caesar cu plata sumei datorate. Dar, ar fi trebuit să o plătească dacă...dacă nu... ar fi fost ucis Caesar!

 Când după uciderea lui Caesar Antonius a propus rechemarea fiului lui Pompei, Sextus și investirea lui cu comanda întregii flote romane, acela ar fi trebuit să primească înapoi moștenirea lui Pompei. 

 Appianus a scris că Antonius a propus și ca el să fie despăgubit din tezaurul public pentru confiscările făcute din - cu de cinci mii de ori zece mii de drahme, adică 50 de milioane de drahme antice- circa 215 t de argint, o valoare echivalentă cu cca 185 milioane de dolari actuali .  (!) 

Văzând suma enormă pe care ar fi trebuit să o plătească Antonius, putem vedea aici un motiv pentru care acesta ar fi vrut moartea lui Caesar (așa cum a afirmat și Cicero în Philippice) .

Antonius furase din casa lui Caesar 4000 de talanți de aur. Appianus a scris că el datora 50 de milioane de drahme, adică aproximativ tot atâția denarius , deci 500 000 talanți (aureus). Dar nu intenționa să mai plătească acei bani, ci sconta să obțină acoperirea acelei sume din trezoreria statului. Acum, că nu mai era Caesar....

 Antonius a folosit starea cadavrului pentru a spori indignarea poporului, smulgînd straiul lui Caesar (probabil  toga fusese doar așternută deasupra lui) agățând-o de o prăjină și arătând rupturile făcute cu pumnale și petele de sânge. Era o metodă folosită anterior de soția sa, Fulvia la ceremoniile funebre ale celor doi soți ai ei, ce fuseseră uciși pe rând. 

După o lună de la uciderea lui Caesar, moștenitorul desemnat de el, Octavianus a ajuns la Roma. 

Nu se grăbise să se întoarcă, pentru că voise să-și asigure mai întâi o armată care să-l apere!

Erau două impedimente:

1. El nu avea nici o funcție publică, era un simplu cetățean și conform legii nu avea voie să -și formeze o armată.

2. Banii necesari.

Octavianus  rezolvase  problema banilor trimițând „ pe cineva de încredere” (probabil pe Agrippa) să- i aducă imensele sume de bani și armele pregătite de Caesar în  Apollonia din Illyria (în Macedonia/Albania actuală) în vederea marii campanii militare contra Parților.
Afirmând că e moștenitorul lui Caesar, Octavianus și-a însușit și impozitul anual datorat de provincia Macedonia Romei. 
Cum nu putea recunoaște atunci asta, el a continuat să se declare sărac , să-i ceară zgomotos lui Antonius banii lui Caesar și să vândă ostentativ proprietățile sale și ale rudelor apropiate zicând că astfel plătește din avutul său propriu banii cuveniți poporului prin testamentul lui Caesar, trezind compătimirea și afecțiunea legionarilor , care l-au considerat demn urmaș al lui Caesar. 

 Augustus a menționat faptul că a luat banii pentru legiunile din Macedonia abia spre sfârșitul vieții, în „Res Publica”. Chiar și atunci nu a arătat un bilanț exact.

Octavianus a plătit fiecărui militar ce se angaja în armata lui o soldă de 5 ori mai mare decât se plătea uzual ! 
Pentru a rezolva problema legalității, l-a atras de partea lui pe Cicero, prin scrisori măgulitoare și în care mima naivitatea. S-a prefăcut a nu ști că Cicero fusese de fapt cel ce instigase constant, de-a lungul anilor la uciderea lui Caesar. 

Octavianus îl „citise”exact pe bătrânul conducător al Senatului, care vizase cucerirea puterii politice prin uciderea lui Caesar, iar acum, dezamăgit de „tiranicizi” și speriat de Antonius , era gata să mizeze pe tânărul moștenitor „naiv”, de care plănuia deja să se descotorosească după atingerea scopului urmărit.
Doar că naivitatea lui Octavianus era doar o prefăcătorie. 

Octavianus a venit deci la Roma, a notificat oficial (conform legii romane) că primește moștenirea lui Caesar și adopția de către acesta, apoi i-a cerut politicos lui Antonius restituirea banilor „încredințați ” de Calpurnia. 
Nimeni nu s-a mirat că proaspătul adoptat de Caesar nu -i prezentase omagii Calpurniei. 
Că nu se interesase de soarta ei . De ce nu făcuse asta?
Pentru că el știa exact că ea nu mai trăia. 

A menționat că știa de toate bunurile luate de Antonius din casa lui Caesar, specificînd-mărinimos-că îl lasă să păstreze obiectele de artă luate. S-a prefăcut a nu ști că toate acelea fuseseră furate, a afirmat precaut că cele furate de la Caesar i-ar fi fost încredințate lui Antonius de Calpurnia. De ce?
Știa că nu mai sunt martori. Știa că -probabil- o lovitură în pântecele Calpurniei , fără martori, pecetluise soarta acesteia. Și a copilului nenăscut. Antonius era recunoscut ca având o putere herculeană, el chiar afirma că ar fi fost descendent al lui Hercules)

(Să nu uităm că la acea dată Antonius nu cunoștea conținutul testamentului lui Caesar. Avea motive să creadă că el ar fi fost moștenitorul, deși nu putea fi sigur. De aceea a luat toate documentele din casa lui Caesar- pe care și-a dat seama ulterior că le poate falsifica după cum îi convenea. Dacă între documente ar fi fost și testamentul, l-ar fi citit și -în caz că nu-i era favorabil - l-ar fi distrus. Doar că testamentul nu era acolo! El fusese dat în păstrare Marii Vestale și doar  Piso era cel care - conform indicațiilor lui Caesar- putea să-l primească și să-l citească public. Dar sarcina Calpurniei poate începuse să se vadă, sau poate ea i-a spus că așteaptă copilul lui Caesar, gândind că asta îi va aduce mai mult respect. Dar-nuȘ)

Un copil legitim al lui Caesar ar fi încurcat socotelile lui Antonius. Dar și ale lui Octavianus, ulterior. Amândoi s-au înțeles tacit să ascundă soarta Calpurniei.

Arătându-i lui Antonius că e bine informat, Octavianus dădea de înțeles și că știe (în linii mari) care a fost soarta Calpurniei, dar nu are de gând să facă gălăgie pe tema asta. La urma urmei acest aspect îi servea lui de minune. Un moștenitor legitim i-ar fi complicat viața foarte mult. 
Așa...o simplă aluzie îi putea servi oricând pentru a-l intimida pe Antonius. 
Istoricii acreditați de Augustus s-au ferit să facă vreo aluzie la Calpurnia și chiar la condițiile în care fusese jefuită casa lui Caesar. Augustus l-a acuzat abia mai târziu pe Antonius de furt, (după ce se rupsese alianța trumviratului) dar trecând mereu sub tăcere situația Calpurniei. 
Nu i-ar fi convenit să se afle că soția lui Caesar fusese însărcinată și fusese ucisă, iar el se complăcuse în această situație și se aliase cu ucigașul ei. 

Una dintre operele de mare artă colecționate de Iulius Caesar

Pliniu cel Bătrân a scris în Istoria naturală (Cartea XXXV) despre una dintre picturile de mare valoare aflate în colecția lui Iulius Caesar: Venus Anadyomene (Venus ieșind din spuma mării) pictată de celebrul pictor al antichității, Apelles din Cos. Pliniu spune că a admirat acest tablou , care era compus doar din „linii care scăpau vederii”, dând impresia de vid , dar care atrăgea privirea tocmai prin asta. 

Pliniu a apreciat că Appeles a contribuit la progresul picturii mai mult decât toți ceilalți pictori la un loc: el avea în pictură ceea ce grecii numeau charis.(Grație, farmec ) 

 El amintește și că tabloul a fost distrus în incendiul din „Casa lui Caesar de pe muntele Palatin”- e vorba evident de casa lui Octavianus, ce ceruse a fi numit Caesar după adoptarea postumă.  Casa lui de pe Palatin arsese, dându-i prilejul lui Octavian să ridice în locul ei un palat impunător, după cumpărarea și a terenurilor din jur. 

Nu a menționat cum ajunsese tabloul din casa lui Caesar în cea a lui Augustus. E posibil ca în jaful din noaptea de 15 Martie 44 î.Hr Antonius să nu fi furat și picturi, care erau probabil fixate în perete . 
Apoi să fi luat Octavianus Augustus , ca moștenitor, totul. Ori să fi confiscat tabloul de la Antonius, după declararea lui ca inamic public.
Dar Calpurnia? 

El a menționat că Iulius Caesar a „pus în onoare” expunerea publică de tablouri , în fața templului lui Venus Genitrix. (Iar după el, Agrippa a continuat, dar „cu un gust mai puțin rafinat”, dar care a expus într-un discurs și avantajele expunerii publice a tablourilor și statuilor, ce erau astfel mai bine puse în valoare decât dacă lucrările ar fi fost exilate în reședințe de la țară) . Pliniu amintește și de două alte tablouri, unul cu Ajax și altul cu Medeea.

Octavianus Augustus a expus la rîndul său tablouri în Forumul său, tablouri ce reprezentau: unul o scenă de luptă și altul un triumf. El a plasat în templul dedicat lui Iulius Caesar tablouri reprezentând: Dioscurii, Victoria , iar la Curia a încadrat în ziduri tablouri reprezentând o Nemee așezată pe un leu . (conform lui Plinius) 

Peste câțiva ani Octavianus avea să dispună uciderea lui Cesarion, fiul avut de Caesar cu Cleopatra . Fratele lui vitreg (dacă tot îl numea pe Caesar „tatăl” său) 

Calpurnia L. Pisonis filia, Cn. Pisonis neptis și  altarul votiv dedicat către:  Isis, Serapis, Osiris și Anubis la Caska Cove, pe insula Pag

La Caska , pe insula Pag în actuala Croația au fost găsite vestigii romane ce atestă prezența familiei Calpurniae 

Au stârnit interes în special trei altare votive dedicate unor zeități egiptene de către...Calpurnia , fiica lui Lucius Pisonis și nepoata lui Cnaeus Pisonis , adică exact numele Calpurniei, soția lui Caesar!
Numai că nu era vorba despre ACEA Calpurnia.
Cum în familiile romane era obiceiul de a se da copiilor nume ale strămoșilor familiei, exact această succesiune de nume s-a repetat în secolul I. 
Este vorba despre o altă Calpurnia, fiica unui alt Lucius Pisonis, ce a fost acuzat de maiestas -infracțiunea numită astăzi lèse-majesté (crimen laesae maiestatis), adică o atingere adusă unui suveran sau securității statului și suveranității poporului roman. Acel Lucius Pisonis a murit în anul 24, deci la 68 de ani după Iulius Caesar.

În golful Caskade pe insula Pag, într-un frumos peisaj din regiunea estică a Mării Adriatice au fost studiate de către croați vestigiile unor colonii și municipalități romane. Era vorba despre personalități din sferele înalte ale societății romane, care dobândiseră proprietăți pe acele meleaguri ce arătau probabil foarte frumos și pe atunci.

S-a remarcat de asemenea răspândirea cultului zeităților egiptene.
S-au găsit vestigiile unei vile de pe malul mării și ale unor instalații de producție alimentară. 
În anul 19 împăratul Tiberius interzisese cultele egiptene (dovadă a răspândirii pe care începuseră s-o aibă acestea după cucerirea Egiptului de către romani) . Totuși pe această insulă acea Calpurnia dedica stele votive zeităților egiptene, cărora le solicita protecție, sfidând interdicțiile oficiale. 

E vorba despre un domeniu aparținând familiei senatoriale Calpurnii Pisones . Proprietatea fusese oferită acelei familii de către împăratul Augustus în zona numită în antichitate Liburnia. (Domeniul provenind din confiscări, a fost dăruit de Augustus, care dispunea discreționar de bunurile confiscate) 

Prietenul lui Augustus

Publius Vedius Pollio

E singurul dintre prietenii lui Augustus care i-a supraviețuit 
Bunăvoința lui Octavianus Augustus i-au facilitat o ascensiune remarcabilă, mai ales având în vedere originea lui modestă.
Era fiul unui sclav eliberat  de Pollion (libertus), acesta fiind și motivul pentru care nu se știe mai nimic despre copilăria sau studiile lui. (Sclavii eliberați primeau numele foștilor stăpâni) .
Se consideră că ar fi fost fiul unui cuplu de liberți, tatăl lui ar fi fost P.Vedius Rufus..
 Poetul Horațiu își bătea joc în epoda 4 de un bogat fost-sclav , ajuns în ordinul ecvestru printr-o împrejurare iscată de tulburări ale epocii. Acest libert ajunsese chiar tribun militar și făcea pe mondenul printre leneșii care pierdeau vremea pe Via Sacra (din centrul Romei). Dar făcuse de asemenea avere din comerțul cu vin și beneficiase de faptul că Iulius Caesar promovase numeroși liberți în funcții publice.

Augustus a avut alți doi prieteni mult mai celebri, despre care se știe că au fost colegi de studii cu el (trimiși de Iulius Caesar) și care au avut merite decisive în construirea carierei lui Octavianus Augustus: 

• Marcus Vipsanius Agrippa (strateg militar de excepție, dar și antreprenor de mari construcții ),
• Gaius Maecenas/Mecena (rămas în istorie ca ocrotitor al artelor, dar și consilier de taină al împăratului). Amândoi au murit în moduri oarecum misterioase. Sursele antice menționează că el suferea de insomnii, fapt destul de explicabil având în vedere problemele lui familiale („Chinuit de iubire și mâhnit de o soție capricioasă”) . În ultimii ani prietenia sa cu Augustus se răcise (oare de ce? )și el  se dedicase literaturii, alături de poetul Horațiu. Horațiu, prieten apropiat al lui Maecenas,a murit la 59 de zile după acesta, în vârstă de 57 de ani. . 

(În relația cu Mecena exista un detaliu povestit de istorici: La un moment dat plecase în Galia, „invocând scuza războaielor care izbucniseră în acea regiune”...dar unii chiar chiar bănuiau că plecase din cauza Terentiei, soția lui Mecenas și că intenționa, întrucât se vorbea mult despre ei la Roma, să  trăiască cu ea în străinătate, ferit de orice bârfă.  Atât de mare era, într-adevăr, pasiunea lui pentru ea încât odată a pus-o să participe la un concurs de frumusețe împotriva Liviei” )

Mecena a murit în anul 8 î. Hr, lăsându-l pe împărat drept singurul moștenitor al averii lui. 

Deci nu-i lăsase nimic celui pe care îl ajutase mereu, lui Horațiu, care avea o situație materială modestă.  Îi dăruise ce-i drept o vilă încă din timpul vieții. 

Una dintre primele mențiuni despre existența  lui Vedius Pollio a fost făcută de Cicero, într-o scrisoare adresată lui Atticus. Cicero era guvernator al Ciliciei (deci între vara anului 51 î.Hr și vara anului 50 î.Hr).
Întorcându-se la Roma (probabil în anul 50 î.Hr), Cicero s-a oprit la Laodiceea și i-a scris de acolo prietenului său Atticus, informîndu-l de  principalele evenimente ale anului . El a încheiat scrisoarea povestind despre „un anume prieten apropiat de-al lui Gnaius Pompeius cunoscut sub numele de Vedius Pollio”, pe care îl cunoscuse personal în timpul călătoriei.
Pollio călătorea cu o caravană de animale sălbatice (măgar sălbatici și un babuin)  și o mulțime de sclavi.
Cicero a scris că „nu văzuse niciodată un om mai depravat ” și l-a caracterizat pe Pollio ca fiind „un mare scelerat”(magnus nebulo) .

Prieten al lui Gnaius Pompeius? adică al lui Pompei cel Mare? E drept că Gnaius Pompeius era supranumit (de adversarii săi) „măcelarul lui Sulla”, dar diferența de vârstă și de poziție socială sunt prea mari.
Cicero s-a referit probabil la fiul cel mare al lui Pompei, numit de asemenea Gnaeius. Gnaeius Pompeius cel Tânăr, născut în anul 75 î.Hr. .
Putem presupune că Publius Vedius Pollio și Cnaeus Pompeius Magnae erau de vârste apropiate și prieteni apropiați.

După uciderea lui Iulius Caesar, în anul 44 î.Hr, Vedius Pollio s-a împrietenit cu Octavianus , viitorul Augustus. (Octavianus Augustus era născut în anul 63 î.Hr)
Cicero a lăsat un indiciu în acea scrisoare : el a scris că Publius Vedius (Pollio) lăsase în păstrare niște obiecte unui anume Vindulus, care apoi a murit. Moștenitorul lui Vendulus a găsit printre obiectele rămase de la Vendusus și....cinci busturi de femei căsătorite (!) . Era vorba probabil despre mulaje , pe care amanții le păstrau drept trofee. Unul dintre busturi aparținea Juniei Secunda, sora lui Brutus și soția lui Lepidus.

Oricare ar fi fost acele femei, practicarea de a colecționa trofee de acest tip spune multe despre caracterul acelui Vedius, dar și- din păcate și ale prietenilor lui.

Odată cu ajungerea la putere a lui Octavianus, Vedius a fost promovat la rândul său. 
Prin anul 30 î.Hr el a beneficiat de favoruri și a parcurs rapid treptele ascensiunii politice, fiind numit în anul 30 î.Hr la conducerea provinciei Asia.
Dobândise, de asemenea, și o avere considerabilă.

În anul 27 î.Hr, a fost emisă o monedă cu figura lui Vedius Pollio pe revers și cu capul lui Zeus pe avers 

Avea numeroase proprietăți, între care o villa cu grote artificiale la Seiani, aproape de Napole. 
Uriașa villa ,numită Pausilypon  unde se afișa un lux fără margini era de dimensiunile unui orășel. 

(Acestea ar fi ruinele) 

A fost descrisă mai târziu și de Ovidiu. Avea propriul amfiteatru pentru lupte de gladiatori , precum și o grotă lungă de 770m ce lega villa de localitatea Pozzuoli
Se știe și numele arhitectului care făcuse grotele: Cocceius Auctus. 

Dar Publius Vedius Pollio nu a rămas celebru pentru averea sa, ci pentru cruzimea sa față de sclavi!
Deși legislația romană dădea drepturi aproape nelimitate stăpânilor de sclavi față de sclavii lor, cruzimea lui Pollio a scandalizat societatea romană, rămânând numeroase mărturii ale faptului că romanii erau oripilați de cruzimea acelui Pollio.
Seneca a scris:
«Se permite sclavilor să alerge și să se refugieze lângă statuia unui zeu  ;deși legile permit relele tratamente aplicate sclavilor, există totuși anumite lucruri pe care legile obișnuite ale vieții noastre interzic să fie făcute unei ființe umane . »

Legislația romană în privința sclavilor, în timpul lui Augustus
-El a căutat să limiteze numărul sclavilor eliberați , dar: 
-Dreptul de viață și de moarte rămăsese mai mult teoretic, abuzurile grave putând fi sancționate
-În cadrul luptelor din arenă, cei ce erau „dați la animale” puteau fi doar cei condamnați la moarte prin acțiune judiciară
- Sclavii împăratului, numiți „familia Caesaris!) aveau privilegii importante și li se incredințau gestiuni.

Ce le făcea Pollio sclavilor?
Printre grotele artificiale de la vila sa, era un bazin în care erau crescute numeroase murene, iar sclavii  pe care Pollio voia să-i pedepsească erau aruncați în acel bazin, pentru a fi devorați de vii de acești pești cu dinți redutabili. Se pare că nu doar sclavii erau tratați astfel.

Dar cum era posibil, totuși ca niște fapte ce scandalizau întreaga societate romană să continue a se desfășura? Nu se poate explica decât prin protecția împăratului Augustus, prietenul său apropiat!.
Comparând legislația cu acțiunile lui Pollio vedem clar că acesta încălca legile din timpul său, în mod notoriu, șocând societatea romană. Dar nu a fost niciodată pedepsit!

Totuși, la un moment dat Augustus a reacționat.
După cum relatează Seneca (L. Annaeus Seneca)în De irae ( Despre mânie)   , pe când divinul Augustus lua masa la Vedius Pollio, unul dintre sclavi a scăpat din greșeală o cupă de cristal.
Vedius a decis imediat ca acel sclav să fie aruncat murenelor . Copilul (aflăm că era un copil), smulgându-se din mâinile celor ce-l duceau , s-a aruncat la picioarele împăratului, cerându-i o singură favoare: să moară altfel decât în acele chinuri atroce .
Seneca a scris că Augustus i-ar fi cerut lui Pollio să nu facă asta, dar a fost refuzat (!).
(Putem să ne întrebăm pe ce se baza Pollio ca să considere că îl poate refuza pe Augustus fără consecințe!  NN) 
Augustus ar fi cerut atunci să i se aducă toate cupele de felul acela și celelalte vase de cristal „ca să se bucure de ele”. Când cupele au fost aduse, Augustus a ordonat să fie sparte. Văzând asta, Pollio „s-a resemnat cu regret”. 

Există de asemenea o relatare a istoricului Dio Cassius, care spune că , în cadrul unor audieri la tribunal, Augustus decidea în serie pedepse cu moartea , fiind secondat de Vedius Pollio. Îngrijorat de amploarea pe care o luaseră lucrurile, Mecena i-ar fi strecurat un bilet lui Augustus, pe bilet fiind scris: „ieși din asta, călăule!” Augustus s-ar fi dezmeticit și ar fi părăsit tribunalul. 
(Desigur, rămânând în locul lui Vedius Pollio...) 

Comentatorii au asociat suspecta indulgență a lui Augustus față de crimele evidente ale lui Pollio prin propriile impulsuri spre sadism, cărora Pollio de dădea întruchipare. 

La moartea lui Pollio, în anul 15 , celebrul istoric roman Dio Cassius a scris:
„În anul acesta a murit Vedius Pollio, un om care , în general, nu avea nimic demn de a fi amintit , căci provenea dintr-un libert , aparținea clasei cavalerilor (equites) și nu făcuse nici o faptă strălucită; dar el a devenit foarte celebru prin bogăția și prin cruzimea sa , până la a dobândi un loc în istorie.”
„Ar fi plictisitor să relatăm cele mai multe dintre faptele sale, dar pot să menționez că păstra în rezervoare murene enorme dresate să mănânce oameni și că avea obiceiul să le arunce sclavi pe care voia să-i ucidă.”

Dio Cassius a redat de asemenea episodul cu sclavul ce spărsese cupa , menționând în continuare că Pollio îi lăsase lui Augustus ca moștenire o parte din moșia sa, împreună cu celebra sa vilă Pausilypon , aflată între Neapolis și Puteoli , „cu instrucțiuni ca acolo să fie ridicată o lucrare publică de mare frumusețe”. Augustus a dărâmat însă casa lui Pollio din temelii, sub pretextul pregătirii pentru ridicarea celeilalte structuri, dar de fapt ca Pollio să nu aibă nici un monument în oraș; a construit o colonadă, înscriind pe ea nu numele lui Pollio, ci al Liviei. Aici trebuie să observăm că Pollio a trăit cu un an mai mult decât Augustus, deci probabil nu îi lăsase ca moștenire acele bunuri, ci i le dăruise pur și simplu, probabil pentru a fi iertat pentru obrăznicia cu care se purtase la banchet. 

Trebuie să remarcăm totuși marea îngăduință de care a dat dovadă Augustus față de respingătorul Vedius Pollio, în timp ce față de alți prieteni era neiertător la prima greșeală făcută de aceștia.

Aceasta e o statuie ecvestră de bronz a lui Augustus datată în anii 12-10 î.Hr . A fost găsită în apa mării Egee, între insulele  Euboea și Agios Efstratios. și se află acum la Atena (calul nu a fost găsit).
Augustus e înfățișat foarte slab, cu o formă a capului asemănătoare cu a lui Caesar, purtând un inel de augur (cu toiag de devinație-lituus)simbolizând funcția religioasă supremă a Pontifex Maximus, asumată de Augustus în 12 î.Hr.. 

El poartă o tunică model meandric, cu dungă aurie  și o mantie cu franjuri ca a înalților ofițeri-paludamentum. Sub mâna stângă cu care ține frâul calului, se zărește mânerul sabiei. 

Spolia Opima

 Cea mai rară și mai prestigioasă recompensă militară din Roma antică.

Se decerna unui general care ucidea personal un general inamic în luptă unu la unu  și îi lua armura ca pradă de război, rămânând cu armata sa stăpân pe câmpu de luptă. 
Un astfel de eveniment s-a produs doar de trei ori în istoria Romei.

Sigur, în antichitatea greacă era un eveniment curent în timpul luptelor. Luptele se purtau  atunci de  multe ori între doi combatanți, fără intervenția celorlalți , armurile erau prețioase și inamicul răpus era deposedat rapid de armură , coif și scut, care aparțineau apoi învingătorului. Învingătorul putea să poarte acea armură- dacă era mai prețioasă decât a sa- ori să o dedice unui zeu, ca mulțumire pentru victoria repurtată și ca să rămână în templu ca amintire a evenimentului, dacă era vorba despre un eveniment deosebit.

În Roma antică astfel de evenimente erau rare. Spolia Opima însemna „prăzi bogate”, trofeul depășind prin simbolistica sa ca importanță valoarea în sine a armurii și echipamentului militar. Acesta era dedicat apoi de învingător , în cadrul unei ceremonii solemne, în templul lui Jupiter Feretrius de pe Capitoliu. 

Cazurile de acest gen cunoscute  :

1. În 752 î.Hr Romulus l-a învins pe Acron, regele Caneninenses , după răpirea sabinelor
2. Aulus Cornelius Cossus l-a învins pe regele etrusc Lars Tolumnius, a fixat armura luată ca pradă de trunchiul unui stejar și a dus-o astfel până la Capitoliu, unde a donat-o templului lui Jupiter 
3. Marcus Claudius Marcellus (consul în anul 222 î.Hr) a galopat de-a lungul liniei sale de bătaie la Clastidium  și l-a străpuns cu lancea pe regele celt Viridomarus, rege al Gaesatilor (gali) și i-a luat armura . Avea peste 42 de ani .
   Pe moneda emisă postum în anul 55 î.Hr onoarea lui Marcellus, pe revers e figurată aducrea la templu a armurii. 

.Lupta purtată de Marcellus e relatată în detaliu de Plutarh.
Înainte de bătălie, Viridomarus l-a recunoscut pe Marcellus după însemnele de comandant și a ieșit călare înaintea lui, provocându-l la o luptă singulară (unu la unu) . 
Marcellus nu îl cunoștea pe rege, dar își dorise să obțină cea mai bună armură deținută de inamic (asta însemnând să ucidă pe cel mai înalt în grad). Cei doi au început lupta călare, iar Marcellus a străpuns cu sulița platoșa adversarului , aruncându-l de pe cal . Cu a doua și a treia lovitură l-a ucis, apoi i-a luat armura ca pradă  de război și a depus-o în templul lui Jupiter Feretrius. 
Marcellus a murit în anul 208 î.Hr, luptând contra armatei lui Hannibal. A fost străpuns de o suliță de către călăreți numidieni. Era consul pentru a cincea oară. 
Hannibal a călătorit să vadă trupul lui Marcellus (a cărui faimă era cunoscută), a dispus să i se facă o ceremonie funerară cum se cuvenea și a trimis cenușa într-o urnă de argint fiului lui Marcellus. În aceeași luptă a fost rănit mortal și al doilea consul.  

Marcus Claudius Marcellus a fost supranumit „sabia Romei ”. 

Ceremonia spolia opima era un ritual religios ce imita ceremoniile arhaice îndeplinite de regele fondator, Romulus.
Învingătorul punea armura luată ca pradă pe o creangă groasă  de stejar și o ducea cu un cortegiu festiv la Capitoliu, la templul lui Jupiter Feretrius. (așa cum se vede pe verso-ul monedei reproduse mai sus).
Doar comandanții de armată puteau depune astfel armura inamicului în templu. 

Armura rămânea expusă acolo pe termen nelimitat, cu inscripția explicativă ce asigura celebritatea de lungă durată a eroului conducător de armată.

Pe timpul lui Octavian Augustus, nu au mai fost permise astfel de ceremonii nici unui general. De ce?
Octavianus Augustus nu a avut calități militare speciale. El a evitat pe cât posibil să lupte personal, cu arma în mână pe un câmp de luptă. A făcut asta odată, în tinerețe și a fost rănit destul de serios, așa că a preferat după aceea să delege niște militari din subordinea sa să comande armatele pe câmpul de bătălie.
Dar poporul trebuia să știe că toate acele succese i se datorau lui, care conducea înțelept.

Armatele romane fuseseră înfrânte în mai multe rânduri de către parți- o populație din actualul Iran

Inamicul ce le administrase romanilor o înfrângere cruntă pe câmpul de luptă au fost parții, un popor de origine iraniană, ce construiseră un puternic imperiu pe teritoriul dintre Mesopotamia și Asia Centrală.
Cavaleria și arcașii lor au repurtat mai multe victorii contra romanilor. . 

Înfrângerea de la Carrhes

În anul 53 î.Hr, triumvirul Marcus Crassus a fost înfrânt la Carrhes. Crassus și unul dintre cei doi fii ai săi și-au pierdut viețile , mulți romani au fost luați prizonieri (alții uciși) și au fost lăsate în mâna inamicului mai multe însemne militare- stindarde oficiale ale legiunilor. Aceste pierderi au însemnat o mare umilință și urmașii au încercat mereu să răzbune acea înfrângere și să recupereze însemnele militare.

Caesar plănuise o mare campanie militară împotriva parților , conducătorii știind însă că era prevăzută și o campanie împotriva dacilor. Caesar concentrase în Iliria 16 legiuni și 1000 de călăreți, având acolo și fondurile necesare pentru plata acelor legiuni pe interval destul de mare de timp .În special dacă ar fi cucerit mai întâi Dacia și ar fi prădat o mare cantitate de aur, în etapa următoare ar fi putut fi angajate și mai multe legiuni, pentru o invazie zdrobitoare împotriva parților.  Campania era prevăzut să dureze trei ani.
Desigur această informație nu fusese anunțată public, pentru ca negustorii daci, care aveau puternice legături comerciale și chiar reprezentanță comercială  la Roma, să nu-l avertizeze pe Burebista. 
Campania nu s-a mai realizat, căci atât Caesar cât și Burebista au fost asasinați de ai lor, în anul 44 î.Hr.

A urmat o nouă înfrângere a unei armate romane în fața parților. 

Lucius Decidius Saxa, numit guvernator al Siriei de către Marcus Antonius, a suferit o înfrângere majoră în anul 40 î.Hr la Apameea, în fața armatei parte conduse de...Quintus Labienus (un general roman ce trecuse de partea parților) și de prințul part Pacorus. Legiunile romane au fost înfrânte și stindardele lor capturate de parți. Labienus l-a executat pe Saxa și a cucerit coasta de sud a Anatoliei , profitând de reacția lentă a lui Marcus Antonius, care avea alte preocupări pe primul plan. 

Romanii au avut mereu dorința de a recupera acele însemne militare și de a zăzbuna astfel umilințele suferite prin pierderea lor.

În anul 38 î.Hr Ventidius Bassus, locotenentul lui Marcus Antonius i-a înfrânt pe parți în trei bătălii.

A avut parte și de un triumf ex Tauro monte et Partheis, care ar fi răzbunat înfrângerea dezastruasă a lui Crassus la Carrhes, din anul 53 î.Hr.. Stindardele nu fuseseră însă recuperate. Dar fusese primul roman ce îi învinsese pe Parți.

Marcus Antonius a întreprins în anul 36 î.Hr o campanie militară împotriva parților , dar nu a reușit să obțină  o victorie decisivă, în schimb retragerea trupelor sale (alcătuite din 100 000 de militari romani și trupe auxiliare din provinciile orientale și regatele aliate)  s-a făcut cu mari pierderi. Pierderea altor însemne militare a sporit umilirea armatei romane. În regiunile muntoase aride, armata romană s-a confruntat cu lipsa alimentelor și a apei , dar și cu boli ca diareea, febra și infecțiile. Romanii rămași fără alimente au mâncat plante din flora spontană și o plantă a avut efecte dezastruase, cauzând grave probleme stomacale soldaților. 
Eșecul campaniei lui Antonius a slăbit poziția acestuia în imperiul roman 

 Abordarea lui Octavianus

Mai târziu, Octavianus a avut o tentativă de a continua planul lui Caesar , cu care fusese la curent, căci îl însoțise pe Caesar în Macedonia, de unde se preconiza începerea luptelor.

În anul 35 î.Hr, Octavianus a debarcat cu trupe pe coastele dalmatice, sub pretextul unei campanii împotriva piraților. El a înaintat apoi până la râul Sava și a cucerit cetatea Segesta, ce urma să fie bază de aprovizionare pentru campania împotriva „dacilor și bastarnilor care sunt dincolo de Istru” (Appian-Istoria Romană). El solicitase  segestanilor cantități importante de grâne , ce urmau să fie duse spre nord cu nave pe râul Sava, apoi pe Dunăre.

La Segesta sau în preajma cetății a avut loc o întâlnire între Octavianus Augustus și regele dac Cotiso.

Întâlnirea a dus la un pact , care prevedea renunțarea la invadarea Daciei de către Octavianus, neamestecul geto-dacilor în teritoriile ocupate de romani la sud de Dunăre și sprijinul trupelor lui Cotiso în conflictele militare.
Pactul urma să fie garantat și printr-o alianță matrimonială, fiica lui Octavianus urmând a se căsători cu Cotiso , el însuși urmând a se căsători cu fiica lui Cotiso (după cum a scris Suetonius):
„M. Antonius a scris că (Octavianus) a făgăduit-o pe Iulia mai întâi fiului său Antonius, iar apoi lui Cotiso, regele geților, și că tot atunci a cerut în schimb în căsătorie, chiar pentru el pe fiica regelui”

Istoricii cred că informația ar trebui corectată, pentru că Octavianus era deja căsătorit. Dar dacă ne gândim că el n-a avut intenția să respecte aceste promisiuni, putea promite orice.
Fiica lui , Iulia era încă un copil. 

Fapt este că ulterior au intervenit divergențe între Cotiso și Octavianus.

„Dacii aceștia trimiseseră înainte vreme soli la Caesar (Octavianus n n) dar nu căpătară nimic din ce ceruseră și trecură de partea lui Antonius, fără a-i fi de mult folos, căci erau dezbinați” (Dio Cassius- Istoria Romana) 

Știm că în anul 37 î.Hr Marcus Antonius și Octavianus stabiliseră să încheie o alianță matrimonială: Iulia, fiica lui Octavianus urma să se căsătorească cu Marcus Antonius Minor Antyllus, fiul cel mare al lui Antonius.
Deci Antonius a menționat în discursul său din Senat că după această promisiune, Octavianus o promisese pe Iulia regelui Cotiso (sau fiului său) , în anul 35 î.Hr. 

S-a văzut ulterior că aceste promisiuni n-aveau nici o valoare pentru Octavianus, care n-a ezitat să ordone uciderea lui Antyllus imediat ce a intrat în Alexandria, după înfrângerea și moartea lui Antonius.
Ce a contat pentru el a fost doar iluzia dată adversarului că a fost încheiată o înțelegere serioasă.
 

Dar a mai fost o pierdere de stindarde în luptele duse de romani în Tracia în luptele pentru supunerea regiunii de la sud de Dunăre

Recuperarea de stindarde pierdute în Tracia și solicitare de premiu Spolia Opima

S-a petrecut o faptă ce ar fi îndreptățit pe un tânăr conducător militar să se bucure de o astfel de recunoaștere oficială.

În 29 î.Hr nepotul triumvirului Crassus, Marcus Licinius Crassus , ce era proconsul al Macedoniei i-a urmărit pe bastarni prin Moesia și l-a învins în luptă directă pe regele lor Baldo , recuperând și stindardele pierdute de Lucius Antonius (fratele lui Marcus Antonius)  în 61 î.Hr., în cursul unei campanii în zonă.
Marcus Licinius Crassus cel Tânăr a dus o campanie victorioasă contra bastarnilor, mesienilor și altor popoare trace.
El fusese coleg de consulat cu Octavianus (viitorul Augustus) și probabil succesul răsunător acestuia începuse să fie supărător pentru împărat. I-a trecut poate prin minte că trebuia să împiedice din fașă apariția unui nou Caesar. 

 .(Un amănunt interesant din biografia lui este că se crede că neavând copii, a adoptat  un băiat din familia Calpurnii Pisones, , un fiu al lui Marcus Piso Frugi , cunoscut apoi ca Marcus Licinius Crassus Frugi, ce a devenit consul în anul 14 î.Hr.)

La începutul regimului imperial, în anul 27 î.Hr nepotul triumvirului Crassus, Marcus Licinius Crassus a cerut dreptul la triumf după victoria repurtată în Macedonia  și de asemenea dreptul de a dedica prin spolia opima armura unui șef inamic învins în luptă corp le corp. :.Licinius Crassus îl ucisese în anul 29/8 î.Hr pe Deldo, regele Bastarnilor.
Augustus i-a refuzat asta, se pare pentru că el nu ar fi avut comanda supremă a armatei. (Deși unele surse spun  că fusese imperator) Crassus a beneficiat doar de un triumf asociat cu cel al lui Augustus, care și-a însușit meritele  

 Deci nu i s-a recunoscut nici titlul de imperator, nici dreptul de a depune armura regelui în templul lui Jupiter. Și apoi...a dispărut! 
Nu se mai știe nimic, nu e menționat cum și când a murit...deși era un personaj important în societatea romană. 

Și mai târziu, în documentul redactat de Augustus cu un an înainte de a muri - Res Gestae_Augustus afirmă că 
„I-am constrâns pe Parți să-mi restitue armurile și însemnele a trei armate romane și să ceară în genunchi o alianță cu poporul roman. Iar însemnele, le-am depus în sanctuarul ce se află în templul lui Marte Răzbunătorul”

Deci Augustus și-a acordat un fel de Spolia Opima, depunând însă în templu doar însemnele militare recuperate, nu și armurile, pe care nu le dobândise personal în luptă.

Dio Cassius a povestit cum a fost lupta.

Crassus a devastat Moesia cu armata sa, în urmărirea bastarnilor. Aceștia au trimis delegați ce explicau că nu le făcuseră nici un rău romanilor. Crassus i-a tratat amical și i-a îmbătat , căci „toți sciții sunt bețivi” . Apoi a plecat noaptea cu armata printr-o pădure, punând înaintea lor un mic grup de iscoade, care au fost atacate de bastarni. Crassus a ripostat imediat cu grosul armatei, masacrând mulți dintre ei și fugărindu-i pe ceilalți, care încercau să fugă cu căruțele în care erau femeile și copiii lor. Cu acest prilej, l-a ucis în luptă directă pe regele Deldo. Au fost recuperate și stindardele abandonate Geților de către Gaius Antonius Hybrida (unchiul lui Marcus Antonius) în 61 î.Hr, în fața zidurilor Histriei. .
  Dio Cassius a scris însă că tânărul Crassus nu primiset titlul de imperator, așa că triumful a fost aprobat pentru... Octavian Augustus (a 8-a oară) .
Alți istorici au scris că tânărul Crassus fusese numit de fapt imperator după triumful din anul 27 , deci ar fi îndeplinit toate condițiile pentru a se bucura de distincția Spolia Opima. 
Prin urmare Octavianus nu a vrut, pur și simplu, să elogieze o victorie obținută în luptă directă de un alt militar roman, câtă vreme el însuși nu se putea lăuda cu așa ceva. 
Această distincție supremă-Spolia Opima-era mai valoroasă chiar și decât capturarea de stindarde inamice. 

Se presupune că tânărul Crassus a luptat și împotriva dacilor, dar această victorie a fost minimizată de Octavian. .

Dacii la jocurile din 29

Într-acestea, mai căutăm unele indicii despre daci în relatarea jocurilor organizate la Roma în anul 29, cu prilejul inaugurării templului Diuus Iulius. Cu acel prilej a fost invocată lupta Dacilor contra Suevilor. 
Octavianus nu-i înfruntase niciodată personal pe daci și în scrieri se fac referiri sub numele de geți, niciodată de daci. Unii dintre ei erau aliați cu romanii- cum era un rege mai puțin important, Roles, ce a luptat alături de Crassus contra altor geți.
Dio Cassius a scris că dacii care au luptat în arenă la acele jocuri fuseseră luați prizonieri la Actium, când ei îl susținuseră pe Antonius.
Tânărul Crassus a fost apoi uitat, mormântul său nu se cunoaște ,și nici numele lui nu e trecut pe mausoleul mamei lui, Caecilia Metella Care poate fi văzut și acum pe Via Appia) . Moartea lui pare suspectă . 
Horațiu, care a evocat supunerea dacilor, nu l-a menționat.
Nu se regăsește nici la Appian sau Suetonius.

Recuperarea stindardelor luate de parți 

.

 Stindardele au fost restituite în anul 20 î.Hr , în urma unor demersuri diplomatice, în Siria .
La Roma, însemnele au fost plasate cu mare solemnitate în templul Mars Ultor , sărbătorindu-se răzbunarea înfrângerii de la Carrhes. 

Dart nu putem presupune că scena figurată în basorelief pe celebra statuie a împăratului Augustus- cunoscută ca „Augustus di Prima Porta”- Augusto loricato- ar reprezenta remiterea însemnelor militare romane de către Parti, în anul 20 î.Hr. Pentru că această restituire a însemnelor militare și a prizonierilor capturați la Carrhes (ce s-a făcut de regele Phraates IV)  nu fusese ca urmare a unei victorii militare personale a lui Augustus. 

Octavianul Augustus a reușit în anul 20 î.Hr să recapete stindardele pierdute prin negocieri diplomatice cu regele part Phaarate IV, fără a repurta o victorie militară majoră. A amenințat că va ataca din Armenia.

Însemnele militare au fost remise oficial unui trimis roman/locotenent roman, dar propaganda lui Augustus a celebrat recuperarea însemnelor ca un succes personal al lui Augustus .
Dar fusese un succes obținut prin intermediari.
 Să fi reprezentat pe pieptul statuii sale primirea însemnelor ca și cum i-ar fi fost remise personal, ar fi însemnat să mintă fățiș (or la vremea respectivă toată lumea știa cum se desfășuraseră evenimentele) .
Și nu ar fi admis în ruptul capului să fie reprezentat pe platoșa sa un alt general al său primindu-le. 

Însemnele militare au fost apoi depuse în templul lui Mars Ultor , la Roma .


Monedele din epoca lui Augustus îi arată pe Parți supuși, în genunchi, restituind stindardele. Niciodată un rege part nu a fost arătat triumfător, în picioare.

Deci nu pare plauzibil ca scena reprezentată pe cuirasa lui Augustus în celebra statuie Augustus della Prima Porta să reprezinte restituirea însemnelor militare de către regele part Phaarate IV.

În acest basorelief, regele ce ține vulturul roman are o atitudine avântată , părând că depune un jurământ pe acel stindard. Este vorba foarte probabil despre înțelegerea avută cu regele dac Cotiso , când dacii s-au angajat să nu mai atace zonele de la sud de Dunăre și să apere frontierele romane din această zonă, romanii urmând să nu mai atace Dacia.

(Înțelegerea urma să fie pecetluită și printr-o legătură matrimonială, care nu s-a realizat însă, trimișii dacilor care ceruseră la Roma respectarea tratatului fiind nevoiți să plece nemulțumiți.)

Straiele celui care poartă stindardul sunt dacice, , în imagine apare și un lup ce stă în poziție supusă, semnificând dominarea de către Augustus a lupului dacic, ce este acum de partea lui, îmblânzit.
Augustus are la îndemână și sabia, vizibilă ostentativ . Adică ar fi gata să se lupte la nevoie, dar a evitat asta încheind un acord, iar adversarul e entuziast în admirarea valorilor romane.
  

În plus, Augustus a construit un altar lângă templul lui Marcellus dedicat lui Honos et Virtus, unde una dintre cuirasele princeps prezintă un trofeu de armură inamică, înfățișat foarte asemănător cu reprezentarea tradițională a spolia opima. În mod semnificativ, modul în care Augustus a tratat steagurile recuperate de la Partia în 19 î.Hr. a imitat o dedicație specială a prăzii inamice, așa cum a fost descrisă de Dio: „Augustus le-a primit ca și cum i-ar fi cucerit pe parți într-un război [...] în onoarea acestui succes, a poruncit să se decreteze sacrificii și, de asemenea, un templu dedicat lui Mars Ultor pe Capitoliu, în imitație a celui al lui Jupiter Feretrius, în care să se dedice steagurile.”

Suetonius observă că și fiul adoptiv al lui Augustus, Drusus( fratele viitorului împărat Tiberius)aspira să câștige spolia opima.  Aspirațiile lui Drusus, însă, diferă semnificativ de încercările lui Crassus de a face aceeași dedicație onorifică.

Crassus a deținut consulatul în anul 30 alături de Octavian, ceea ce i-a scos în evidență statutul înalt, iar ulterior a deținut o comandă proconsulară în Macedonia și Grecia, timp în care a întreprins campanii împotriva dacilor, moesienilor, bastarnelor, geților și tracilor, precum și a altor triburi „care nu fuseseră niciodată supuse Romei”, aducând toate sub stăpânirea romană. În această perioadă, se spunea că nu numai că l-a ucis pe regele bastarnilor, dar și că a recuperat steagurile legionare pe care bastarnii le capturaseră de la G. Antonius, fratele lui Antonius, în anul 43 î.Hr. (Cassius Dio).
Crassus a beneficiat de un triumf ex Traecia et Geteis , ce a fost celebrat în Iulie 27.
Este posibil ca Octavian să-l fi forțat să se retragă din viața publică în urma campaniilor sale din anii 29 și 28, deși, având în vedere cariera sa, nu este surprinzător faptul că nu se mai menționează nimic ulterior despre Crassus. Iar sub conducerea lui Augustus, retragerea din viața publică însemna mai pe scurt retragerea din viață. 

Armurile puteau fi folosite și pentru înspăimântarea dușmanilor , așa cum scrie Dio Cassius că a procedat Decebal când se aștepta la invazia romană: au fost puse armuri pe trunchiuri de copaci pentru  a fi luate drept soldați de către trupele inamice

La baza coloanei lui Traian sunt figurate armele dacilor, ca o depunere simbolică a acestor trofee. 
Se observă și stindardele dacice cu cap de dragon ,sau de lup,  precum și coifurile dacilor, unele având ridicături în partea de sus, altele având formă ovală, cu obrăzare mari. . Scuturi ovale, cămăși de zale. 

Spolia a devenit ulterior jefuirea monumentelor antice de elementele considerate decorative 

Multe dintre inscripțiile romane pe plăci de piatră au fost reutilizate în epocile ulterioare , fiind considerate simple elemente decoratice. 

Spolia (jaf) : inscripții romane reutilizate în Valencia, Spania (fațada Bazilicii Maicii Domnului a celor Părăsiți)