Prietenul lui Augustus

Publius Vedius Pollio

E singurul dintre prietenii lui Augustus care i-a supraviețuit 
Bunăvoința lui Octavianus Augustus i-au facilitat o ascensiune remarcabilă, mai ales având în vedere originea lui modestă.
Era fiul unui sclav eliberat  de Pollion (libertus), acesta fiind și motivul pentru care nu se știe mai nimic despre copilăria sau studiile lui. (Sclavii eliberați primeau numele foștilor stăpâni) .
Se consideră că ar fi fost fiul unui cuplu de liberți, tatăl lui ar fi fost P.Vedius Rufus..
 Poetul Horațiu își bătea joc în epoda 4 de un bogat fost-sclav , ajuns în ordinul ecvestru printr-o împrejurare iscată de tulburări ale epocii. Acest libert ajunsese chiar tribun militar și făcea pe mondenul printre leneșii care pierdeau vremea pe Via Sacra (din centrul Romei). Dar făcuse de asemenea avere din comerțul cu vin și beneficiase de faptul că Iulius Caesar promovase numeroși liberți în funcții publice.

Augustus a avut alți doi prieteni mult mai celebri, despre care se știe că au fost colegi de studii cu el (trimiși de Iulius Caesar) și care au avut merite decisive în construirea carierei lui Octavianus Augustus: 

• Marcus Vipsanius Agrippa (strateg militar de excepție, dar și antreprenor de mari construcții ),
• Gaius Maecenas/Mecena (rămas în istorie ca ocrotitor al artelor, dar și consilier de taină al împăratului). Amândoi au murit în moduri oarecum misterioase. Sursele antice menționează că el suferea de insomnii, fapt destul de explicabil având în vedere problemele lui familiale („Chinuit de iubire și mâhnit de o soție capricioasă”) . În ultimii ani prietenia sa cu Augustus se răcise (oare de ce? )și el  se dedicase literaturii, alături de poetul Horațiu. Horațiu, prieten apropiat al lui Maecenas,a murit la 59 de zile după acesta, în vârstă de 57 de ani. . 

(În relația cu Mecena exista un detaliu povestit de istorici: La un moment dat plecase în Galia, „invocând scuza războaielor care izbucniseră în acea regiune”...dar unii chiar chiar bănuiau că plecase din cauza Terentiei, soția lui Mecenas și că intenționa, întrucât se vorbea mult despre ei la Roma, să  trăiască cu ea în străinătate, ferit de orice bârfă.  Atât de mare era, într-adevăr, pasiunea lui pentru ea încât odată a pus-o să participe la un concurs de frumusețe împotriva Liviei” )

Mecena a murit în anul 8 î. Hr, lăsându-l pe împărat drept singurul moștenitor al averii lui. 

Deci nu-i lăsase nimic celui pe care îl ajutase mereu, lui Horațiu, care avea o situație materială modestă.  Îi dăruise ce-i drept o vilă încă din timpul vieții. 

Una dintre primele mențiuni despre existența  lui Vedius Pollio a fost făcută de Cicero, într-o scrisoare adresată lui Atticus. Cicero era guvernator al Ciliciei (deci între vara anului 51 î.Hr și vara anului 50 î.Hr).
Întorcându-se la Roma (probabil în anul 50 î.Hr), Cicero s-a oprit la Laodiceea și i-a scris de acolo prietenului său Atticus, informîndu-l de  principalele evenimente ale anului . El a încheiat scrisoarea povestind despre „un anume prieten apropiat de-al lui Gnaius Pompeius cunoscut sub numele de Vedius Pollio”, pe care îl cunoscuse personal în timpul călătoriei.
Pollio călătorea cu o caravană de animale sălbatice (măgar sălbatici și un babuin)  și o mulțime de sclavi.
Cicero a scris că „nu văzuse niciodată un om mai depravat ” și l-a caracterizat pe Pollio ca fiind „un mare scelerat”(magnus nebulo) .

Prieten al lui Gnaius Pompeius? adică al lui Pompei cel Mare? E drept că Gnaius Pompeius era supranumit (de adversarii săi) „măcelarul lui Sulla”, dar diferența de vârstă și de poziție socială sunt prea mari.
Cicero s-a referit probabil la fiul cel mare al lui Pompei, numit de asemenea Gnaeius. Gnaeius Pompeius cel Tânăr, născut în anul 75 î.Hr. .
Putem presupune că Publius Vedius Pollio și Cnaeus Pompeius Magnae erau de vârste apropiate și prieteni apropiați.

După uciderea lui Iulius Caesar, în anul 44 î.Hr, Vedius Pollio s-a împrietenit cu Octavianus , viitorul Augustus. (Octavianus Augustus era născut în anul 63 î.Hr)
Cicero a lăsat un indiciu în acea scrisoare : el a scris că Publius Vedius (Pollio) lăsase în păstrare niște obiecte unui anume Vindulus, care apoi a murit. Moștenitorul lui Vendulus a găsit printre obiectele rămase de la Vendusus și....cinci busturi de femei căsătorite (!) . Era vorba probabil despre mulaje , pe care amanții le păstrau drept trofee. Unul dintre busturi aparținea Juniei Secunda, sora lui Brutus și soția lui Lepidus.

Oricare ar fi fost acele femei, practicarea de a colecționa trofee de acest tip spune multe despre caracterul acelui Vedius, dar și- din păcate și ale prietenilor lui.

Odată cu ajungerea la putere a lui Octavianus, Vedius a fost promovat la rândul său. 
Prin anul 30 î.Hr el a beneficiat de favoruri și a parcurs rapid treptele ascensiunii politice, fiind numit în anul 30 î.Hr la conducerea provinciei Asia.
Dobândise, de asemenea, și o avere considerabilă.

În anul 27 î.Hr, a fost emisă o monedă cu figura lui Vedius Pollio pe revers și cu capul lui Zeus pe avers 

Avea numeroase proprietăți, între care o villa cu grote artificiale la Seiani, aproape de Napole. 
Uriașa villa ,numită Pausilypon  unde se afișa un lux fără margini era de dimensiunile unui orășel. 

(Acestea ar fi ruinele) 

A fost descrisă mai târziu și de Ovidiu. Avea propriul amfiteatru pentru lupte de gladiatori , precum și o grotă lungă de 770m ce lega villa de localitatea Pozzuoli
Se știe și numele arhitectului care făcuse grotele: Cocceius Auctus. 

Dar Publius Vedius Pollio nu a rămas celebru pentru averea sa, ci pentru cruzimea sa față de sclavi!
Deși legislația romană dădea drepturi aproape nelimitate stăpânilor de sclavi față de sclavii lor, cruzimea lui Pollio a scandalizat societatea romană, rămânând numeroase mărturii ale faptului că romanii erau oripilați de cruzimea acelui Pollio.
Seneca a scris:
«Se permite sclavilor să alerge și să se refugieze lângă statuia unui zeu  ;deși legile permit relele tratamente aplicate sclavilor, există totuși anumite lucruri pe care legile obișnuite ale vieții noastre interzic să fie făcute unei ființe umane . »

Legislația romană în privința sclavilor, în timpul lui Augustus
-El a căutat să limiteze numărul sclavilor eliberați , dar: 
-Dreptul de viață și de moarte rămăsese mai mult teoretic, abuzurile grave putând fi sancționate
-În cadrul luptelor din arenă, cei ce erau „dați la animale” puteau fi doar cei condamnați la moarte prin acțiune judiciară
- Sclavii împăratului, numiți „familia Caesaris!) aveau privilegii importante și li se incredințau gestiuni.

Ce le făcea Pollio sclavilor?
Printre grotele artificiale de la vila sa, era un bazin în care erau crescute numeroase murene, iar sclavii  pe care Pollio voia să-i pedepsească erau aruncați în acel bazin, pentru a fi devorați de vii de acești pești cu dinți redutabili. Se pare că nu doar sclavii erau tratați astfel.

Dar cum era posibil, totuși ca niște fapte ce scandalizau întreaga societate romană să continue a se desfășura? Nu se poate explica decât prin protecția împăratului Augustus, prietenul său apropiat!.
Comparând legislația cu acțiunile lui Pollio vedem clar că acesta încălca legile din timpul său, în mod notoriu, șocând societatea romană. Dar nu a fost niciodată pedepsit!

Totuși, la un moment dat Augustus a reacționat.
După cum relatează Seneca (L. Annaeus Seneca)în De irae ( Despre mânie)   , pe când divinul Augustus lua masa la Vedius Pollio, unul dintre sclavi a scăpat din greșeală o cupă de cristal.
Vedius a decis imediat ca acel sclav să fie aruncat murenelor . Copilul (aflăm că era un copil), smulgându-se din mâinile celor ce-l duceau , s-a aruncat la picioarele împăratului, cerându-i o singură favoare: să moară altfel decât în acele chinuri atroce .
Seneca a scris că Augustus i-ar fi cerut lui Pollio să nu facă asta, dar a fost refuzat (!).
(Putem să ne întrebăm pe ce se baza Pollio ca să considere că îl poate refuza pe Augustus fără consecințe!  NN) 
Augustus ar fi cerut atunci să i se aducă toate cupele de felul acela și celelalte vase de cristal „ca să se bucure de ele”. Când cupele au fost aduse, Augustus a ordonat să fie sparte. Văzând asta, Pollio „s-a resemnat cu regret”. 

Există de asemenea o relatare a istoricului Dio Cassius, care spune că , în cadrul unor audieri la tribunal, Augustus decidea în serie pedepse cu moartea , fiind secondat de Vedius Pollio. Îngrijorat de amploarea pe care o luaseră lucrurile, Mecena i-ar fi strecurat un bilet lui Augustus, pe bilet fiind scris: „ieși din asta, călăule!” Augustus s-ar fi dezmeticit și ar fi părăsit tribunalul. 
(Desigur, rămânând în locul lui Vedius Pollio...) 

Comentatorii au asociat suspecta indulgență a lui Augustus față de crimele evidente ale lui Pollio prin propriile impulsuri spre sadism, cărora Pollio de dădea întruchipare. 

La moartea lui Pollio, în anul 15 , celebrul istoric roman Dio Cassius a scris:
„În anul acesta a murit Vedius Pollio, un om care , în general, nu avea nimic demn de a fi amintit , căci provenea dintr-un libert , aparținea clasei cavalerilor (equites) și nu făcuse nici o faptă strălucită; dar el a devenit foarte celebru prin bogăția și prin cruzimea sa , până la a dobândi un loc în istorie.”
„Ar fi plictisitor să relatăm cele mai multe dintre faptele sale, dar pot să menționez că păstra în rezervoare murene enorme dresate să mănânce oameni și că avea obiceiul să le arunce sclavi pe care voia să-i ucidă.”

Dio Cassius a redat de asemenea episodul cu sclavul ce spărsese cupa , menționând în continuare că Pollio îi lăsase lui Augustus ca moștenire o parte din moșia sa, împreună cu celebra sa vilă Pausilypon , aflată între Neapolis și Puteoli , „cu instrucțiuni ca acolo să fie ridicată o lucrare publică de mare frumusețe”. Augustus a dărâmat însă casa lui Pollio din temelii, sub pretextul pregătirii pentru ridicarea celeilalte structuri, dar de fapt ca Pollio să nu aibă nici un monument în oraș; a construit o colonadă, înscriind pe ea nu numele lui Pollio, ci al Liviei. Aici trebuie să observăm că Pollio a trăit cu un an mai mult decât Augustus, deci probabil nu îi lăsase ca moștenire acele bunuri, ci i le dăruise pur și simplu, probabil pentru a fi iertat pentru obrăznicia cu care se purtase la banchet. 

Trebuie să remarcăm totuși marea îngăduință de care a dat dovadă Augustus față de respingătorul Vedius Pollio, în timp ce față de alți prieteni era neiertător la prima greșeală făcută de aceștia.

Aceasta e o statuie ecvestră de bronz a lui Augustus datată în anii 12-10 î.Hr . A fost găsită în apa mării Egee, între insulele  Euboea și Agios Efstratios. și se află acum la Atena (calul nu a fost găsit).
Augustus e înfățișat foarte slab, cu o formă a capului asemănătoare cu a lui Caesar, purtând un inel de augur (cu toiag de devinație-lituus)simbolizând funcția religioasă supremă a Pontifex Maximus, asumată de Augustus în 12 î.Hr.. 

El poartă o tunică model meandric, cu dungă aurie  și o mantie cu franjuri ca a înalților ofițeri-paludamentum. Sub mâna stângă cu care ține frâul calului, se zărește mânerul sabiei. 

Spolia Opima

 Cea mai rară și mai prestigioasă recompensă militară din Roma antică.

Se decerna unui general care ucidea personal un general inamic în luptă unu la unu  și îi lua armura ca pradă de război, rămânând cu armata sa stăpân pe câmpu de luptă. 
Un astfel de eveniment s-a produs doar de trei ori în istoria Romei.

Sigur, în antichitatea greacă era un eveniment curent în timpul luptelor. Luptele se purtau  atunci de  multe ori între doi combatanți, fără intervenția celorlalți , armurile erau prețioase și inamicul răpus era deposedat rapid de armură , coif și scut, care aparțineau apoi învingătorului. Învingătorul putea să poarte acea armură- dacă era mai prețioasă decât a sa- ori să o dedice unui zeu, ca mulțumire pentru victoria repurtată și ca să rămână în templu ca amintire a evenimentului, dacă era vorba despre un eveniment deosebit.

În Roma antică astfel de evenimente erau rare. Spolia Opima însemna „prăzi bogate”, trofeul depășind prin simbolistica sa ca importanță valoarea în sine a armurii și echipamentului militar. Acesta era dedicat apoi de învingător , în cadrul unei ceremonii solemne, în templul lui Jupiter Feretrius de pe Capitoliu. 

Cazurile de acest gen cunoscute  :

1. În 752 î.Hr Romulus l-a învins pe Acron, regele Caneninenses , după răpirea sabinelor
2. Aulus Cornelius Cossus l-a învins pe regele etrusc Lars Tolumnius, a fixat armura luată ca pradă de trunchiul unui stejar și a dus-o astfel până la Capitoliu, unde a donat-o templului lui Jupiter 
3. Marcus Claudius Marcellus (consul în anul 222 î.Hr) a galopat de-a lungul liniei sale de bătaie la Clastidium  și l-a străpuns cu lancea pe regele celt Viridomarus, rege al Gaesatilor (gali) și i-a luat armura . Avea peste 42 de ani .
   Pe moneda emisă postum în anul 55 î.Hr onoarea lui Marcellus, pe revers e figurată aducrea la templu a armurii. 

.Lupta purtată de Marcellus e relatată în detaliu de Plutarh.
Înainte de bătălie, Viridomarus l-a recunoscut pe Marcellus după însemnele de comandant și a ieșit călare înaintea lui, provocându-l la o luptă singulară (unu la unu) . 
Marcellus nu îl cunoștea pe rege, dar își dorise să obțină cea mai bună armură deținută de inamic (asta însemnând să ucidă pe cel mai înalt în grad). Cei doi au început lupta călare, iar Marcellus a străpuns cu sulița platoșa adversarului , aruncându-l de pe cal . Cu a doua și a treia lovitură l-a ucis, apoi i-a luat armura ca pradă  de război și a depus-o în templul lui Jupiter Feretrius. 
Marcellus a murit în anul 208 î.Hr, luptând contra armatei lui Hannibal. A fost străpuns de o suliță de către călăreți numidieni. Era consul pentru a cincea oară. 
Hannibal a călătorit să vadă trupul lui Marcellus (a cărui faimă era cunoscută), a dispus să i se facă o ceremonie funerară cum se cuvenea și a trimis cenușa într-o urnă de argint fiului lui Marcellus. În aceeași luptă a fost rănit mortal și al doilea consul.  

Marcus Claudius Marcellus a fost supranumit „sabia Romei ”. 

Ceremonia spolia opima era un ritual religios ce imita ceremoniile arhaice îndeplinite de regele fondator, Romulus.
Învingătorul punea armura luată ca pradă pe o creangă groasă  de stejar și o ducea cu un cortegiu festiv la Capitoliu, la templul lui Jupiter Feretrius. (așa cum se vede pe verso-ul monedei reproduse mai sus).
Doar comandanții de armată puteau depune astfel armura inamicului în templu. 

Armura rămânea expusă acolo pe termen nelimitat, cu inscripția explicativă ce asigura celebritatea de lungă durată a eroului conducător de armată.

Pe timpul lui Octavian Augustus, nu au mai fost permise astfel de ceremonii nici unui general. De ce?
Octavianus Augustus nu a avut calități militare speciale. El a evitat pe cât posibil să lupte personal, cu arma în mână pe un câmp de luptă. A făcut asta odată, în tinerețe și a fost rănit destul de serios, așa că a preferat după aceea să delege niște militari din subordinea sa să comande armatele pe câmpul de bătălie.
Dar poporul trebuia să știe că toate acele succese i se datorau lui, care conducea înțelept.

Armatele romane fuseseră înfrânte în mai multe rânduri de către parți- o populație din actualul Iran

Inamicul ce le administrase romanilor o înfrângere cruntă pe câmpul de luptă au fost parții, un popor de origine iraniană, ce construiseră un puternic imperiu pe teritoriul dintre Mesopotamia și Asia Centrală.
Cavaleria și arcașii lor au repurtat mai multe victorii contra romanilor. . 

Înfrângerea de la Carrhes

În anul 53 î.Hr, triumvirul Marcus Crassus a fost înfrânt la Carrhes. Crassus și unul dintre cei doi fii ai săi și-au pierdut viețile , mulți romani au fost luați prizonieri (alții uciși) și au fost lăsate în mâna inamicului mai multe însemne militare- stindarde oficiale ale legiunilor. Aceste pierderi au însemnat o mare umilință și urmașii au încercat mereu să răzbune acea înfrângere și să recupereze însemnele militare.

Caesar plănuise o mare campanie militară împotriva parților , conducătorii știind însă că era prevăzută și o campanie împotriva dacilor. Caesar concentrase în Iliria 16 legiuni și 1000 de călăreți, având acolo și fondurile necesare pentru plata acelor legiuni pe interval destul de mare de timp .În special dacă ar fi cucerit mai întâi Dacia și ar fi prădat o mare cantitate de aur, în etapa următoare ar fi putut fi angajate și mai multe legiuni, pentru o invazie zdrobitoare împotriva parților.  Campania era prevăzut să dureze trei ani.
Desigur această informație nu fusese anunțată public, pentru ca negustorii daci, care aveau puternice legături comerciale și chiar reprezentanță comercială  la Roma, să nu-l avertizeze pe Burebista. 
Campania nu s-a mai realizat, căci atât Caesar cât și Burebista au fost asasinați de ai lor, în anul 44 î.Hr.

A urmat o nouă înfrângere a unei armate romane în fața parților. 

Lucius Decidius Saxa, numit guvernator al Siriei de către Marcus Antonius, a suferit o înfrângere majoră în anul 40 î.Hr la Apameea, în fața armatei parte conduse de...Quintus Labienus (un general roman ce trecuse de partea parților) și de prințul part Pacorus. Legiunile romane au fost înfrânte și stindardele lor capturate de parți. Labienus l-a executat pe Saxa și a cucerit coasta de sud a Anatoliei , profitând de reacția lentă a lui Marcus Antonius, care avea alte preocupări pe primul plan. 

Romanii au avut mereu dorința de a recupera acele însemne militare și de a zăzbuna astfel umilințele suferite prin pierderea lor.

În anul 38 î.Hr Ventidius Bassus, locotenentul lui Marcus Antonius i-a înfrânt pe parți în trei bătălii.

A avut parte și de un triumf ex Tauro monte et Partheis, care ar fi răzbunat înfrângerea dezastruasă a lui Crassus la Carrhes, din anul 53 î.Hr.. Stindardele nu fuseseră însă recuperate. Dar fusese primul roman ce îi învinsese pe Parți.

Marcus Antonius a întreprins în anul 36 î.Hr o campanie militară împotriva parților , dar nu a reușit să obțină  o victorie decisivă, în schimb retragerea trupelor sale (alcătuite din 100 000 de militari romani și trupe auxiliare din provinciile orientale și regatele aliate)  s-a făcut cu mari pierderi. Pierderea altor însemne militare a sporit umilirea armatei romane. În regiunile muntoase aride, armata romană s-a confruntat cu lipsa alimentelor și a apei , dar și cu boli ca diareea, febra și infecțiile. Romanii rămași fără alimente au mâncat plante din flora spontană și o plantă a avut efecte dezastruase, cauzând grave probleme stomacale soldaților. 
Eșecul campaniei lui Antonius a slăbit poziția acestuia în imperiul roman 

 Abordarea lui Octavianus

Mai târziu, Octavianus a avut o tentativă de a continua planul lui Caesar , cu care fusese la curent, căci îl însoțise pe Caesar în Macedonia, de unde se preconiza începerea luptelor.

În anul 35 î.Hr, Octavianus a debarcat cu trupe pe coastele dalmatice, sub pretextul unei campanii împotriva piraților. El a înaintat apoi până la râul Sava și a cucerit cetatea Segesta, ce urma să fie bază de aprovizionare pentru campania împotriva „dacilor și bastarnilor care sunt dincolo de Istru” (Appian-Istoria Romană). El solicitase  segestanilor cantități importante de grâne , ce urmau să fie duse spre nord cu nave pe râul Sava, apoi pe Dunăre.

La Segesta sau în preajma cetății a avut loc o întâlnire între Octavianus Augustus și regele dac Cotiso.

Întâlnirea a dus la un pact , care prevedea renunțarea la invadarea Daciei de către Octavianus, neamestecul geto-dacilor în teritoriile ocupate de romani la sud de Dunăre și sprijinul trupelor lui Cotiso în conflictele militare.
Pactul urma să fie garantat și printr-o alianță matrimonială, fiica lui Octavianus urmând a se căsători cu Cotiso , el însuși urmând a se căsători cu fiica lui Cotiso (după cum a scris Suetonius):
„M. Antonius a scris că (Octavianus) a făgăduit-o pe Iulia mai întâi fiului său Antonius, iar apoi lui Cotiso, regele geților, și că tot atunci a cerut în schimb în căsătorie, chiar pentru el pe fiica regelui”

Istoricii cred că informația ar trebui corectată, pentru că Octavianus era deja căsătorit. Dar dacă ne gândim că el n-a avut intenția să respecte aceste promisiuni, putea promite orice.
Fiica lui , Iulia era încă un copil. 

Fapt este că ulterior au intervenit divergențe între Cotiso și Octavianus.

„Dacii aceștia trimiseseră înainte vreme soli la Caesar (Octavianus n n) dar nu căpătară nimic din ce ceruseră și trecură de partea lui Antonius, fără a-i fi de mult folos, căci erau dezbinați” (Dio Cassius- Istoria Romana) 

Știm că în anul 37 î.Hr Marcus Antonius și Octavianus stabiliseră să încheie o alianță matrimonială: Iulia, fiica lui Octavianus urma să se căsătorească cu Marcus Antonius Minor Antyllus, fiul cel mare al lui Antonius.
Deci Antonius a menționat în discursul său din Senat că după această promisiune, Octavianus o promisese pe Iulia regelui Cotiso (sau fiului său) , în anul 35 î.Hr. 

S-a văzut ulterior că aceste promisiuni n-aveau nici o valoare pentru Octavianus, care n-a ezitat să ordone uciderea lui Antyllus imediat ce a intrat în Alexandria, după înfrângerea și moartea lui Antonius.
Ce a contat pentru el a fost doar iluzia dată adversarului că a fost încheiată o înțelegere serioasă.
 

Dar a mai fost o pierdere de stindarde în luptele duse de romani în Tracia în luptele pentru supunerea regiunii de la sud de Dunăre

Recuperarea de stindarde pierdute în Tracia și solicitare de premiu Spolia Opima

S-a petrecut o faptă ce ar fi îndreptățit pe un tânăr conducător militar să se bucure de o astfel de recunoaștere oficială.

În 29 î.Hr nepotul triumvirului Crassus, Marcus Licinius Crassus , ce era proconsul al Macedoniei i-a urmărit pe bastarni prin Moesia și l-a învins în luptă directă pe regele lor Baldo , recuperând și stindardele pierdute de Lucius Antonius (fratele lui Marcus Antonius)  în 61 î.Hr., în cursul unei campanii în zonă.
Marcus Licinius Crassus cel Tânăr a dus o campanie victorioasă contra bastarnilor, mesienilor și altor popoare trace.
El fusese coleg de consulat cu Octavianus (viitorul Augustus) și probabil succesul răsunător acestuia începuse să fie supărător pentru împărat. I-a trecut poate prin minte că trebuia să împiedice din fașă apariția unui nou Caesar. 

 .(Un amănunt interesant din biografia lui este că se crede că neavând copii, a adoptat  un băiat din familia Calpurnii Pisones, , un fiu al lui Marcus Piso Frugi , cunoscut apoi ca Marcus Licinius Crassus Frugi, ce a devenit consul în anul 14 î.Hr.)

La începutul regimului imperial, în anul 27 î.Hr nepotul triumvirului Crassus, Marcus Licinius Crassus a cerut dreptul la triumf după victoria repurtată în Macedonia  și de asemenea dreptul de a dedica prin spolia opima armura unui șef inamic învins în luptă corp le corp. :.Licinius Crassus îl ucisese în anul 29/8 î.Hr pe Deldo, regele Bastarnilor.
Augustus i-a refuzat asta, se pare pentru că el nu ar fi avut comanda supremă a armatei. (Deși unele surse spun  că fusese imperator) Crassus a beneficiat doar de un triumf asociat cu cel al lui Augustus, care și-a însușit meritele  

 Deci nu i s-a recunoscut nici titlul de imperator, nici dreptul de a depune armura regelui în templul lui Jupiter. Și apoi...a dispărut! 
Nu se mai știe nimic, nu e menționat cum și când a murit...deși era un personaj important în societatea romană. 

Și mai târziu, în documentul redactat de Augustus cu un an înainte de a muri - Res Gestae_Augustus afirmă că 
„I-am constrâns pe Parți să-mi restitue armurile și însemnele a trei armate romane și să ceară în genunchi o alianță cu poporul roman. Iar însemnele, le-am depus în sanctuarul ce se află în templul lui Marte Răzbunătorul”

Deci Augustus și-a acordat un fel de Spolia Opima, depunând însă în templu doar însemnele militare recuperate, nu și armurile, pe care nu le dobândise personal în luptă.

Dio Cassius a povestit cum a fost lupta.

Crassus a devastat Moesia cu armata sa, în urmărirea bastarnilor. Aceștia au trimis delegați ce explicau că nu le făcuseră nici un rău romanilor. Crassus i-a tratat amical și i-a îmbătat , căci „toți sciții sunt bețivi” . Apoi a plecat noaptea cu armata printr-o pădure, punând înaintea lor un mic grup de iscoade, care au fost atacate de bastarni. Crassus a ripostat imediat cu grosul armatei, masacrând mulți dintre ei și fugărindu-i pe ceilalți, care încercau să fugă cu căruțele în care erau femeile și copiii lor. Cu acest prilej, l-a ucis în luptă directă pe regele Deldo. Au fost recuperate și stindardele abandonate Geților de către Gaius Antonius Hybrida (unchiul lui Marcus Antonius) în 61 î.Hr, în fața zidurilor Histriei. .
  Dio Cassius a scris însă că tânărul Crassus nu primiset titlul de imperator, așa că triumful a fost aprobat pentru... Octavian Augustus (a 8-a oară) .
Alți istorici au scris că tânărul Crassus fusese numit de fapt imperator după triumful din anul 27 , deci ar fi îndeplinit toate condițiile pentru a se bucura de distincția Spolia Opima. 
Prin urmare Octavianus nu a vrut, pur și simplu, să elogieze o victorie obținută în luptă directă de un alt militar roman, câtă vreme el însuși nu se putea lăuda cu așa ceva. 
Această distincție supremă-Spolia Opima-era mai valoroasă chiar și decât capturarea de stindarde inamice. 

Se presupune că tânărul Crassus a luptat și împotriva dacilor, dar această victorie a fost minimizată de Octavian. .

Dacii la jocurile din 29

Într-acestea, mai căutăm unele indicii despre daci în relatarea jocurilor organizate la Roma în anul 29, cu prilejul inaugurării templului Diuus Iulius. Cu acel prilej a fost invocată lupta Dacilor contra Suevilor. 
Octavianus nu-i înfruntase niciodată personal pe daci și în scrieri se fac referiri sub numele de geți, niciodată de daci. Unii dintre ei erau aliați cu romanii- cum era un rege mai puțin important, Roles, ce a luptat alături de Crassus contra altor geți.
Dio Cassius a scris că dacii care au luptat în arenă la acele jocuri fuseseră luați prizonieri la Actium, când ei îl susținuseră pe Antonius.
Tânărul Crassus a fost apoi uitat, mormântul său nu se cunoaște ,și nici numele lui nu e trecut pe mausoleul mamei lui, Caecilia Metella Care poate fi văzut și acum pe Via Appia) . Moartea lui pare suspectă . 
Horațiu, care a evocat supunerea dacilor, nu l-a menționat.
Nu se regăsește nici la Appian sau Suetonius.

Recuperarea stindardelor luate de parți 

.

 Stindardele au fost restituite în anul 20 î.Hr , în urma unor demersuri diplomatice, în Siria .
La Roma, însemnele au fost plasate cu mare solemnitate în templul Mars Ultor , sărbătorindu-se răzbunarea înfrângerii de la Carrhes. 

Dart nu putem presupune că scena figurată în basorelief pe celebra statuie a împăratului Augustus- cunoscută ca „Augustus di Prima Porta”- Augusto loricato- ar reprezenta remiterea însemnelor militare romane de către Parti, în anul 20 î.Hr. Pentru că această restituire a însemnelor militare și a prizonierilor capturați la Carrhes (ce s-a făcut de regele Phraates IV)  nu fusese ca urmare a unei victorii militare personale a lui Augustus. 

Octavianul Augustus a reușit în anul 20 î.Hr să recapete stindardele pierdute prin negocieri diplomatice cu regele part Phaarate IV, fără a repurta o victorie militară majoră. A amenințat că va ataca din Armenia.

Însemnele militare au fost remise oficial unui trimis roman/locotenent roman, dar propaganda lui Augustus a celebrat recuperarea însemnelor ca un succes personal al lui Augustus .
Dar fusese un succes obținut prin intermediari.
 Să fi reprezentat pe pieptul statuii sale primirea însemnelor ca și cum i-ar fi fost remise personal, ar fi însemnat să mintă fățiș (or la vremea respectivă toată lumea știa cum se desfășuraseră evenimentele) .
Și nu ar fi admis în ruptul capului să fie reprezentat pe platoșa sa un alt general al său primindu-le. 

Însemnele militare au fost apoi depuse în templul lui Mars Ultor , la Roma .


Monedele din epoca lui Augustus îi arată pe Parți supuși, în genunchi, restituind stindardele. Niciodată un rege part nu a fost arătat triumfător, în picioare.

Deci nu pare plauzibil ca scena reprezentată pe cuirasa lui Augustus în celebra statuie Augustus della Prima Porta să reprezinte restituirea însemnelor militare de către regele part Phaarate IV.

În acest basorelief, regele ce ține vulturul roman are o atitudine avântată , părând că depune un jurământ pe acel stindard. Este vorba foarte probabil despre înțelegerea avută cu regele dac Cotiso , când dacii s-au angajat să nu mai atace zonele de la sud de Dunăre și să apere frontierele romane din această zonă, romanii urmând să nu mai atace Dacia.

(Înțelegerea urma să fie pecetluită și printr-o legătură matrimonială, care nu s-a realizat însă, trimișii dacilor care ceruseră la Roma respectarea tratatului fiind nevoiți să plece nemulțumiți.)

Straiele celui care poartă stindardul sunt dacice, , în imagine apare și un lup ce stă în poziție supusă, semnificând dominarea de către Augustus a lupului dacic, ce este acum de partea lui, îmblânzit.
Augustus are la îndemână și sabia, vizibilă ostentativ . Adică ar fi gata să se lupte la nevoie, dar a evitat asta încheind un acord, iar adversarul e entuziast în admirarea valorilor romane.
  

În plus, Augustus a construit un altar lângă templul lui Marcellus dedicat lui Honos et Virtus, unde una dintre cuirasele princeps prezintă un trofeu de armură inamică, înfățișat foarte asemănător cu reprezentarea tradițională a spolia opima. În mod semnificativ, modul în care Augustus a tratat steagurile recuperate de la Partia în 19 î.Hr. a imitat o dedicație specială a prăzii inamice, așa cum a fost descrisă de Dio: „Augustus le-a primit ca și cum i-ar fi cucerit pe parți într-un război [...] în onoarea acestui succes, a poruncit să se decreteze sacrificii și, de asemenea, un templu dedicat lui Mars Ultor pe Capitoliu, în imitație a celui al lui Jupiter Feretrius, în care să se dedice steagurile.”

Suetonius observă că și fiul adoptiv al lui Augustus, Drusus( fratele viitorului împărat Tiberius)aspira să câștige spolia opima.  Aspirațiile lui Drusus, însă, diferă semnificativ de încercările lui Crassus de a face aceeași dedicație onorifică.

Crassus a deținut consulatul în anul 30 alături de Octavian, ceea ce i-a scos în evidență statutul înalt, iar ulterior a deținut o comandă proconsulară în Macedonia și Grecia, timp în care a întreprins campanii împotriva dacilor, moesienilor, bastarnelor, geților și tracilor, precum și a altor triburi „care nu fuseseră niciodată supuse Romei”, aducând toate sub stăpânirea romană. În această perioadă, se spunea că nu numai că l-a ucis pe regele bastarnilor, dar și că a recuperat steagurile legionare pe care bastarnii le capturaseră de la G. Antonius, fratele lui Antonius, în anul 43 î.Hr. (Cassius Dio).
Crassus a beneficiat de un triumf ex Traecia et Geteis , ce a fost celebrat în Iulie 27.
Este posibil ca Octavian să-l fi forțat să se retragă din viața publică în urma campaniilor sale din anii 29 și 28, deși, având în vedere cariera sa, nu este surprinzător faptul că nu se mai menționează nimic ulterior despre Crassus. Iar sub conducerea lui Augustus, retragerea din viața publică însemna mai pe scurt retragerea din viață. 

Armurile puteau fi folosite și pentru înspăimântarea dușmanilor , așa cum scrie Dio Cassius că a procedat Decebal când se aștepta la invazia romană: au fost puse armuri pe trunchiuri de copaci pentru  a fi luate drept soldați de către trupele inamice

La baza coloanei lui Traian sunt figurate armele dacilor, ca o depunere simbolică a acestor trofee. 
Se observă și stindardele dacice cu cap de dragon ,sau de lup,  precum și coifurile dacilor, unele având ridicături în partea de sus, altele având formă ovală, cu obrăzare mari. . Scuturi ovale, cămăși de zale. 

Spolia a devenit ulterior jefuirea monumentelor antice de elementele considerate decorative 

Multe dintre inscripțiile romane pe plăci de piatră au fost reutilizate în epocile ulterioare , fiind considerate simple elemente decoratice. 

Spolia (jaf) : inscripții romane reutilizate în Valencia, Spania (fațada Bazilicii Maicii Domnului a celor Părăsiți)

Cicero a vrut sa se sinucida ca sa se răzbune pe Octavianus

Cât de mare era ura lui Cicero față de Octavianus, viitorul împărat Augustus

Filozoful grec Plutarh , care  scris biografia lui Cicero ( Marcus Tuilius Cicero) , a povestit că în anul 58 î.Hr, când marele orator fugise din Roma fiind proscris de Marcus Antonius, aliat cu Octavianus , el se găsea într-o stare psihologică extremă de disperare politică, având chiar gânduri de sinucidere.

Cicero a avut o idee stranie, dar care ne spune multe atât despre înverșunarea urii pe care i-o purta lui Octavianus, cât și despre credințele și superstițiile romanilor:
ideea era  ca el să se sinucidă în căminul lui Caesar!

(E vorba despre evenimente de după uciderea lui Iulius Caesar, când Cicero îl sprijinise pe nepotul acestuia Octavius (ce luase numele de Gaius Iulius Caesar Octavianus după adoptarea postumă de către Caesar) împotriva lui Marcus Antonius. 

Cicero fusese de fapt „ideologul” conspirației ce a dus la uciderea lui Caesar și sprijinitorul lui D.Brutus, C.Brutus și Cassius, principalii conducători ai complotului. 

După fuga acestora din peninsula italică, Cicero a fost dezamăgit de comportamentul lui Marcus Antonius (rămas la putere la Roma) , pe care îl găsea mai rău decât (considerase el că) fusese Caesar.

Cum Octavian avea nevoie de sprijinul Senatului pentru a lua puterea, iar Cicero era liderul senatorilor, Octavian i-a adresat o scrisoare înduioșptoare și admirativă prin care îi declara că și-l dorește ca părinte sufletesc  (sugerând discret și prietenia pe care Cicero o avusese pentru primul său tată vitreg, Lucius Marcius Philippus): 

„– Mă adresez ţie, ca unui părinte al meu, îi scria el, şi te rog să mă iei sub ocrotirea ta. Te voi asculta orbeşte şi voi fi mândru de a te avea ca părinte sufletesc.”

Cicero îl crezuse și pornise la Roma o campanie de discursuri extrem de dure împotriva lui Marcus Antonius (Filipicele)

Dar Octavianus s-a aliat apoi cu Marcus Antonius și cu Lepidus, formând al doilea triumvirat.

Una dintre primele urmări a fost proscrierea (condamnarea la moarte) a lui Cicero!

Descumpănit, Cicero a fugit fără să se decidă însă încotro să o ia. 

 
În felul acesta- gândea el- sufletul său s-ar fi transformat într-o furie răzbunătoare care l-ar fi bântuit pe Caesar Octavianus!

„El se duse la Astyra, unde a petrecut noaptea, pradă gândurilor sale îngrozitoare și neștiind ce decizie să ia: el se gândi chiar la un moment dat să meargă pe furiș în casa lui Caesar (aici e vorba despre Octavianus n.n.) și să se stranguleze pe vatră (adică pe altarul sacru al casei) , pentru a lega de ființa sa o furie răzbunătoare. Teama de a fi supus torturii dacă ar fi fost prins l-a făcut să se răzgândească. ”

”Vatra” semnifica aici altarul , locul sacru din casă. Sinuciderea în acel loc ar fi atras o pedeapsă divină- o „furie” (zeu răzbunător) asupra persoanei lui Octavianus .

Probabil în acea etapă, Octavianus, -care luase numele Caesar după adopție -preluase și locuința lui Iulius Caesar - până când și-a construit un palat pe Capitoliu. Așa încât ideea lui Cicero de a se sinucide la altarul lui Octavianus ar fi însemnat sinuciderea pe altarul sacru al Romei , în locul cel mai sacru al cetății, faptă ce ar fi trebuit să cutremure toată suflarea cetății. 

Se vede că îl ura acum pe Octavianus chiar mai mult decât pe Marcus Antonius.

Cicero a fost interceptat însă pe drumul spre mare  de trimișii lui Marcus Antonius și ucis, pe 7 decembrie 43 î.Hr.
Din ordinul lui Marcus Antonius, capul și mâinile sale au fost expuse la Rostres, în forumul Romei.

Descrierea morții lui Cicero făcută de Plutarh

LXIII. […] Cicero, după ce a debarcat, a intrat în casa lui și s-a întins să mănânce ceva ( romanii mâncau întinși pe canapele) , dar cei mai mulți dintre acei corbi (care se rotiseră în chip de prevestire rea) veniseră să se așeze la vereastra camerei lui , scoțând strigăte de speriat. A fost și unul care, zburând spre patul lui, i-a smuls marginea robei cu care Cicero își acoperise fața. Văzând asta, servitorii lui și-au reproșat lașitatea :„Vom aștepta -spuneau ei- să fim martorii uciderii stăpânului nostru? ”Și când chiar și animalele , pătrunse de soarta lui nedemnă vin în ajutorul nostru și au grijă de zilele lui, noi nu vom face nimic să-l păzim? ” 
Spunând aceste vorbe, ei l-au pus într-o litieră, mai cu rugăminți mai cu forța și au luat-o pe drumul spre mare.

LXIV. Abia ieșiseră, că ucigașii au și ajuns: erau un centurion pe nume  Herrenius și Popilius, tribun al soldaților, cel pe care odinioară Cicero îl apărase de o acuzație de paricid. Ei erau urmați de câțiva sateliți.
Găsind porțile închise, ei le-au forțat. Cicero nu apărea și toate persoanele din casă dădeau asigurări că nu-l văzuseră deloc , (dar) un tânăr numit Philologus,, pe care Cicero însuși îl învățase să citească și îl inițiase în științe și care era eliberatul fratelui său Quintus, i-a spus tribunului că (Cicero) era purtat într-o litieră spre mare, pe alei dosnice. 
Popilius, cu câțiva soldați a făcut un ocol și s-a dus să-i aștepte la ieșirea de pe alei.
Cicero auzise trupa condusă de Herennius galopând rapid pe alei, a comandat să se pună litiera pe pământ: el și-a pus mâna stângă sub bărbie, gest pe care îl făcea de obicei , și i-a privit fix pe ucigași. 

Părul său zburlit și plin de praf, fața lui palidă și descompusă în urma necazurilor, le-au făcut rău chiar și celor mai mulți dintre soldați, care și-au acoperit fața în timp ce Herennius îl strangula: el își scosese capul în afara litierei, și și-a arătat gâtul ucigașului. 
El avea 64 de ani.
Herennius, conform ordinului dat de Antonius, i-a tăiat capul și mâinile cu care scrisese el   « Philippicele ». Era numele pe care îl dăduse Cicero discursurilor sale contra lui Antonius, și ele se păstrează încă.

LXV. Când acest cap și aceste mâini au fost duse la Roma, Antonius, care ținea adunări pentru alegerile de magistrați, a spus tare, văzându-le: « Iată sfârșitul proscripțiilor ».

El a ordonat să fie legate de locul tribunelor numit rostres: un spectacol oribil pentru romani, care credeau că privesc nu fața lui Cicero și chiar imaginea sufletului lui Antonius. 
Totuși, în mijlocul atâtor cruzimi, el a făcut și un act de dreptate, predându-l pe Philologus Pomponiei, nevasta lui Quintus. 
Această femeie, văzându-se stăpână pe corpul acestui trădător, pe lângă alte torturi groaznice pe care l-a făcut să le sufere, l-a silit să-și taie singur câte puțin din carne , să  frigă bucățile și apoi să le mănânce.
Cel puțin așa povestesc istoricii; dar Tiron, libertul lui Cicero, nici măcar nu vorbește despre trădarea lui Philologus.
Am auzit vorbindu-se că după câțiva ani Caesar (Augustus n.n.) intrând într-o zi în apartamentul unuia dintre nepoții săi, acest tânăr, ce ținea în mâini o lucrare de Cicero, surprins la vederea unchiului său, a ascuns cartea sub robă. Caesar, care a observat, a luat cartea , a citit mai întâi o mare parte din ea și i-a înapoiat-o tânărului, spunându-i: « Era un om învățat, fiule; da, un savant, și care își iubea mult patria».
Caesar (Octavianus) își luase curând după înfrângerea definitivă a lui Antonius , a luat drept coleg de consulat pe fiul lui Cicero. A fost în acelaș an când, din ordinul senatului, statuile lui Antonius au fost doborâte și onorurile de care se bucurase, revocate; și a fost interzis, printr-un decret public, ca cineva din familia lui să poarte numele de Marcus. 

Astfel răzbunarea divină i-a dat familiei lui Cicero ultima pedepsire a lui Antonius 

 (Plutarh, Viața lui Cicero, 63-65)

Quintus Tullius Cicero, fratele mai mic al celebrului orator Cicero a fost legat (reprezentant) al lui Caesar în războiul din Gallia , apoi a fost edil în 66 î.Hr, pretor în 62 î.Hr , apoi propretor al Asiei până în 58 î.Hr. , când fratele său se exilase în Grecia, speriat de un zvon. La Roma, Quintus i-a convins pe senatori , cu ajutorul lui Pompei, să ridice exilul fratelui său. Întors la senat, Cicero a făcut să treacă un vot ce-i acorda lui Pompei puteri extinse în importul de grâne.  Iar Pompei la rândul său l-a luat pe Quintus ca legat (reprezentant al său)  în Sardinia, în anii 57 și 56 î.Hr.

La începutul războiului civil, Marcus și Quintus Cicero s-au retras în vilele lor și ezitau de partea cui să fie. Quintus era legatul lui Caesar în Gallia, iar Pompei fusese protectorul lui Marcus Cicero . În iunie 49 î.Hr au trecut de partea lui Pompei, împreună cu fiii lor.
După înfrângerea lui Pompei la Pharsala, în august 48 î.Hr, Quintus i-a reproșat fratelui său că nu a trecut de partea lui Caesar și l-a trimis pe fiul său în Asia să ceară iertarea lui Caesar, pe care au și obținut-o.
Oratorul Cicero a continuat însă să-l urască pe Caesar și a inițiat o întreagă campanie propagandistică împotriva lui, având grijă să-și păstreze anonimatul.
Complotul s-a extins la mulți membri ai senatului, iar Caesar a fost ucis pe 15 martie 44 î.Hr , în timp ce al doilea consul era Marcus Antonius. Cicero l-a sprijinit pe tânărul Octavianus (ce fusese adoptat postum și declarat moștenitor de către Caesar) să preia puterea, dar acesta s-a aliat cu Marcus Antonius și cu Lepidus! (al doilea Trumvirat) 
În anul 43 î.Hr Marcus Cicero a fost declarat proscris de către triumviri . Cei doi frați au fugit la Tusculum, dar Quintus s-a întors la Arpinum să ia bagaje.
Conform lui Dio Cassius, un țăran l-a denunțat , iar el s-a predat pentru a-l salva pe fiul său Quintus Tullius Cicero Minor, ce era torturat la Roma. Amândoi au fost executați din ordinul dat de Marcus Antonius și Octavianus , în cadrul proscripțiilor din decembrie 43 î.Hr. 

.
Appianus a scris o versiune ușor diferită. 

Statuie bijuterie turcoaz

 Portretul lui Augustus zeificat

Un portret de mici dimensiuni al împăratului Octavianus Augustus realizat din materiale prețioase se află la muzeul Argintăriei  (Museo degli Argenti) din Palatul Pitti de la Florența.

Capul împăratului e sculptat dintr-o piatră de turcoaz și datează din secolul I.
El a fost montat în aur și i s-a făcut o bază din piatră de agat oriental , care se crede că au fost făcute într-o epocă mai târzie- în Renaștere-sec XVI. Înălțimea totală e 21 cm, capul singur având înălțimea de cca 9,3 cm . 
Montura în aur a fost făcută în 1580 de aurarul Antonio Gentili da Faenza la comanda  Marelui Duce al Toscanei, Ferdinando de' Medici.
Decorul făcut de Antonio pune în valoare un bust antic al împăratului Augustus (identificat în mod eronat în literatura anterioară ca un bust al împăratului Tiberius).

Torsul împăratului e realizat dintr-o foaie de aur ramforsată pe spate cu argint aurit. Bustul apare ca fiind îmbrăcat cu o lorica- o armură ornamentată cu frunze de acant și un cap de Gorgonă -simbol al familiei de' Medici .
Capul roman din turcoaz e fixat pe gâtul din aur cu două ace și a fost restaurat cu o pastă de culoare închisă, nu se știe în ce epocă.

 Alt bust miniatural al lui Octavianus Augustus 


Acest  portret rafinat al împăratului Augustus este realizat din sticlă neagră cu un strat turcoaz-verde, demonstrând măiestria artizanilor romani. Măsurând doar 4,7 cm înălțime, este o reprezentare rară și delicată a primului împărat roman. Se observă că de fapt artizanul a urmărit asemănarea cu aspectul pietrelor de turcoaz, atât prin culoarea albastră-verzuie, cât  și prin vinișoarele brun-aurii care imită aspectul pietrei naturale semiprețioase. 

Datând de la începutul secolului I d.Hr., această capodoperă miniaturală este o dovadă remarcabilă a măiestriei artizanilor romani și respectului față de Augustus în timpul domniei sale. În prezent, este la Muzeul Römisch-Germanisches.

Interesantă această opțiune pentru culoarea albastră- turcoaz. . Dacă în cazul primului portret era vorba de culoarea pietrei semiprețioase folosite (un turcoaz de asemenea mărime fiind o valoare în sine), în al doilea caz culoarea albastră cu irizări aurii  a fost aleasă de meșterul sticlar. E posibil ca alegerea unei alte culori decât cea naturală a corpului să fi fost în legătură cu zeificarea împăratului- care ar fi trebuit să fie văzut după aceea ca o ființă supranaturală. 

Capul lui Augustus din Egipt

La muzeul Metropolitan de Artă se află acest cap sculptat din ceramică smălțuită, cu înălțimea de 7,7cm , reprezentându-l pe împăratul Augustus și găsit în Egipt, posibil în regiunea Memphis. 
 Această lucrare artistică , datând din timpul domniei lui Augustus, e finisată cu glazură albastră cu o nuanță apropiată de a turcoazului.

Putem remarca și că  că toate aceste portrete de mici dimensiuni ,sculptate, de culoare albastră nu se continuă cu un tors (cel aflat la muzeul din Florența a fost montat ulterior pe un tors din aur). 

În Egiptul antic turcoazele (peruzelele) erau foarte prețuite Aceste pietre se extrăgeau dintr-o mină din peninsula Sinai (se găsesc astfel de pietre și pe teritoriul SUA, Franței, Arabiei Saudite și Japoniei).

În Orientul Mijlociu această piatră prețioasă era prețuită în mod special. 
În Egiptul antic turcoazul era asociat cu bucuria și asociat cu Hathor- zeița iubirii. Se considera că turcoazul apără de forțe malefice. Turcoaze erau folosite la bijuterii sau amulete. 
Masca funerară a lui Tutankamon a fost împodobită cu sute de pietre de turcoaz.
Persanii atribuiau turcoazelor proprietăți protectoare împotriva morții premature. 
Astăzi e piatra națională a Persiei (acolo fiind și mine de turcoaz, cu o culoare foarte frumoasă).

Rezultă că aceste capete mici ale împăratului erau un fel de amulete în secolul I.
Ar fi trebuit să fie din turcoaz, dar dacă nu era piatra semiprețioasă, se foloseau imitații , mai scumpe (din sticlă ) sau mai ieftine (din ceramică smălțuită).
Bustul din aur al împăratului Septimius Severus .
A fost realizat între anii 193-210.
E confecționat din aur de 23 de carate, are înălțimea de 30 cm și cîntărește cca 980g.
Era folosit la ceremonii , când era montat pe un stâlp și purtat de imaginiferi. 

Singurul grup statuar roman din bronz descoperit in situ

Grup statuar din bronz antichitate romană 

A fost descoperit în 1946 la Cartoceto di Pergola un grup statuar ecvestru roman (format din doi călăreți, doi cai și două femei în picioare ), aproape de intersecția dintre Via Flaminia și Via Salaria Galica. Grupul statuar din bronz aurit era sfărâmat în sute de fragmente .

Din fericire fermierii care au găsit vestigiile, pe când arau pământul, au raportat descoperirea autorităților înainte ca altcineva să acopere vestigiile cu pământ.
Deși erau bombardamente care distruseseră și muzeul din Ancona în parte, arheologul Nereo Alfieri a recuperat vestigiile în numele statului , alertând și carabinierii.
Restaurarea s-a făcut cu dificultate: o etapă de 10 ani în care restauratorul Bruno Bearzi din Florența a lucrat gratis la refacerea grupului statuar, din sute de fragmente , unele fiind deformate de cei care intenționau să le ascundă pentru comercializare ilegală.

În 1959 lucrarea a fost expusă la Muzeul Național Arheologic Marche.
În 1972 a urmat încă o perioadă de restaurare, la laboratorul de restaurare al Autorității de Antichități din Florența. 
318 fragmente au fost recompuse în cele patru figuri ale grupului statuar.
Se estimează că grupul statuar datează de la sfârșitul perioadei republicane (prin anii 50-30 î.Hr) și reprezintă o familie de rang înalt 

Sunt mai multe ipoteze în privința persoanelor ce au fost reprezentate în acea sculptură.

O ipoteză e că statuile ar fi putut încorona Arcul lui Augustus din Rimini și ar reprezenta pe:

Julius Caesar- călărețul supraviețuitor

Octavian Augustus- călărețul dispărut, dar cu calul mai înalt

Athia cea Bătrână- mama lui Octavian (matroana intactă)-Atia Balba Caesonia
Iulia cea Tânără- sora lui Caesar, mama Athiei (matroana fragmentată).-Julia Caesaris Minor
(după postarea „iscri ot drevnostta” de pe Fb. 

Călărețul ce s-a păstrat poartă straiele unui militar de rang înalt în timp de pace: tunică și paludamentun (mantie) 
Femeia în vârstă cu o coafură elenistică (tipică pentru a doua jumătate a secolului I î.Hr) , poartă o etolă și o palla. 

 Grupul statuar este expus la Muzeul Bronzurilor Aurite din orașul Pergola.
Este adăpostit în fosta mănăstire San Giacomo 

 

Ornament de pe căpăstrul calului

Alt ornament de pe căpăstrul aceluiaș cal

Încălțămintea călărețului dispărut