Prietenul lui Augustus

Publius Vedius Pollio

E singurul dintre prietenii lui Augustus care i-a supraviețuit 
Bunăvoința lui Octavianus Augustus i-au facilitat o ascensiune remarcabilă, mai ales având în vedere originea lui modestă.
Era fiul unui sclav eliberat  de Pollion (libertus), acesta fiind și motivul pentru care nu se știe mai nimic despre copilăria sau studiile lui. (Sclavii eliberați primeau numele foștilor stăpâni) .
Se consideră că ar fi fost fiul unui cuplu de liberți, tatăl lui ar fi fost P.Vedius Rufus..
 Poetul Horațiu își bătea joc în epoda 4 de un bogat fost-sclav , ajuns în ordinul ecvestru printr-o împrejurare iscată de tulburări ale epocii. Acest libert ajunsese chiar tribun militar și făcea pe mondenul printre leneșii care pierdeau vremea pe Via Sacra (din centrul Romei). Dar făcuse de asemenea avere din comerțul cu vin și beneficiase de faptul că Iulius Caesar promovase numeroși liberți în funcții publice.

Augustus a avut alți doi prieteni mult mai celebri, despre care se știe că au fost colegi de studii cu el (trimiși de Iulius Caesar) și care au avut merite decisive în construirea carierei lui Octavianus Augustus: 

• Marcus Vipsanius Agrippa (strateg militar de excepție, dar și antreprenor de mari construcții ),
• Gaius Maecenas/Mecena (rămas în istorie ca ocrotitor al artelor, dar și consilier de taină al împăratului). Amândoi au murit în moduri oarecum misterioase.

(În relația cu Mecena exista un detaliu povestit de istorici: La un moment dat plecase în Galia, „invocând scuza războaielor care izbucniseră în acea regiune”...dar unii chiar chiar bănuiau că plecase din cauza Terentiei, soția lui Mecenas și că intenționa, întrucât se vorbea mult despre ei la Roma, să  trăiască cu ea în străinătate, ferit de orice bârfă.  Atât de mare era, într-adevăr, pasiunea lui pentru ea încât odată a pus-o să participe la un concurs de frumusețe împotriva Liviei” )

Mecena a murit în anul 8 î. Hr, lăsându-l pe împărat drept singurul moștenitor al averii lui. 

Una dintre primele mențiuni despre existența  lui Vedius Pollio a fost făcută de Cicero, într-o scrisoare adresată lui Atticus. Cicero era guvernator al Ciliciei (deci între vara anului 51 î.Hr și vara anului 50 î.Hr).
Întorcându-se la Roma (probabil în anul 50 î.Hr), Cicero s-a oprit la Laodiceea și i-a scris de acolo prietenului său Atticus, informîndu-l de  principalele evenimente ale anului . El a încheiat scrisoarea povestind despre „un anume prieten apropiat de-al lui Gnaius Pompeius cunoscut sub numele de Vedius Pollio”, pe care îl cunoscuse personal în timpul călătoriei.
Pollio călătorea cu o caravană de animale sălbatice (măgar sălbatici și un babuin)  și o mulțime de sclavi.
Cicero a scris că „nu văzuse niciodată un om mai depravat ” și l-a caracterizat pe Pollio ca fiind „un mare scelerat”(magnus nebulo) .

Prieten al lui Gnaius Pompeius? adică al lui Pompei cel Mare? E drept că Gnaius Pompeius era supranumit (de adversarii săi) „măcelarul lui Sulla”, dar diferența de vârstă și de poziție socială sunt prea mari.
Cicero s-a referit probabil la fiul cel mare al lui Pompei, numit de asemenea Gnaeius. Gnaeius Pompeius cel Tânăr, născut în anul 75 î.Hr. .
Putem presupune că Publius Vedius Pollio și Cnaeus Pompeius Magnae erau de vârste apropiate și prieteni apropiați.

După uciderea lui Iulius Caesar, în anul 44 î.Hr, Vedius Pollio s-a împrietenit cu Octavianus , viitorul Augustus. (Octavianus Augustus era născut în anul 63 î.Hr)
Cicero a lăsat un indiciu în acea scrisoare : el a scris că Publius Vedius (Pollio) lăsase în păstrare niște obiecte unui anume Vindulus, care apoi a murit. Moștenitorul lui Vendulus a găsit printre obiectele rămase de la Vendusus și....cinci busturi de femei căsătorite (!) . Era vorba probabil despre mulaje , pe care amanții le păstrau drept trofee. Unul dintre busturi aparținea Juniei Secunda, sora lui Brutus și soția lui Lepidus.

Oricare ar fi fost acele femei, practicarea de a colecționa trofee de acest tip spune multe despre caracterul acelui Vedius, dar și- din păcate și ale prietenilor lui.

Odată cu ajungerea la putere a lui Octavianus, Vedius a fost promovat la rândul său. 
Prin anul 30 î.Hr el a beneficiat de favoruri și a parcurs rapid treptele ascensiunii politice, fiind numit în anul 30 î.Hr la conducerea provinciei Asia.
Dobândise, de asemenea, și o avere considerabilă.

În anul 27 î.Hr, a fost emisă o monedă cu figura lui Vedius Pollio pe revers și cu capul lui Zeus pe avers 

Avea numeroase proprietăți, între care o villa cu grote artificiale la Seiani, aproape de Napole. 
Uriașa villa ,numită Pausilypon  unde se afișa un lux fără margini era de dimensiunile unui orășel. 

(Acestea ar fi ruinele) 

A fost descrisă mai târziu și de Ovidiu. Avea propriul amfiteatru pentru lupte de gladiatori , precum și o grotă lungă de 770m ce lega villa de localitatea Pozzuoli
Se știe și numele arhitectului care făcuse grotele: Cocceius Auctus. 

Dar Publius Vedius Pollio nu a rămas celebru pentru averea sa, ci pentru cruzimea sa față de sclavi!
Deși legislația romană dădea drepturi aproape nelimitate stăpânilor de sclavi față de sclavii lor, cruzimea lui Pollio a scandalizat societatea romană, rămânând numeroase mărturii ale faptului că romanii erau oripilați de cruzimea acelui Pollio.
Seneca a scris:
«Se permite sclavilor să alerge și să se refugieze lângă statuia unui zeu  ;deși legile permit relele tratamente aplicate sclavilor, există totuși anumite lucruri pe care legile obișnuite ale vieții noastre interzic să fie făcute unei ființe umane . »

Ce le făcea Pollio sclavilor?
Printre grotele artificiale de la vila sa, era un bazin în care erau crescute numeroase murene, iar sclavii  pe care Pollio voia să-i pedepsească erau aruncați în acel bazin, pentru a fi devorați de vii de acești pești cu dinți redutabili. Se pare că nu doar sclavii erau tratați astfel.

Dar cum era posibil, totuși ca niște fapte ce scandalizau întreaga societate romană să continue a se desfășura? Nu se poate explica decât prin protecția împăratului Augustus, prietenul său apropiat!.

Totuși, la un moment dat Augustus a reacționat.
După cum relatează Seneca (L. Annaeus Seneca)în De irae ( Despre mânie)   , pe când divinul Augustus lua masa la Vedius Pollio, unul dintre sclavi a scăpat din greșeală o cupă de cristal.
Vedius a decis imediat ca acel sclav să fie aruncat murenelor . Copilul (aflăm că era un copil), smulgându-se din mâinile celor ce-l duceau , s-a aruncat la picioarele împăratului, cerându-i o singură favoare: să moară altfel decât în acele chinuri atroce .
Seneca a scris că Augustus i-ar fi cerut lui Pollio să nu facă asta, dar a fost refuzat (!).
(Putem să ne întrebăm pe ce se baza Pollio ca să considere că îl poate refuza pe Augustus fără consecințe!  NN) 
Augustus ar fi cerut atunci să i se aducă toate cupele de felul acela și celelalte vase de cristal „ca să se bucure de ele”. Când cupele au fost aduse, Augustus a ordonat să fie sparte. Văzând asta, Pollio „s-a resemnat cu regret”. 

Există de asemenea o relatare a istoricului Dio Cassius, care spune că , în cadrul unor audieri la tribunal, Augustus decidea în serie pedepse cu moartea , fiind secondat de Vedius Pollio. Îngrijorat de amploarea pe care o luaseră lucrurile, Mecena i-ar fi strecurat un bilet lui Augustus, pe bilet fiind scris: „ieși din asta, călăule!” Augustus s-ar fi dezmeticit și ar fi părăsit tribunalul. 
(Desigur, rămânând în locul lui Vedius Pollio...) 

La moartea lui, în anul 15 , celebrul istoric roman Dio Cassius a scris:
„În anul acesta a murit Vedius Pollio, un om care , în general, nu avea nimic demn de a fi amintit , căci provenea dintr-un libert , aparținea clasei cavalerilor (equites) și nu făcuse nici o faptă strălucită; dar el a devenit foarte celebru prin bogăția și prin cruzimea sa , până la a dobândi un loc în istorie.”
„Ar fi plictisitor să relatăm cele mai multe dintre faptele sale, dar pot să menționez că păstra în rezervoare murene enorme dresate să mănânce oameni și că avea obiceiul să le arunce sclavi pe care voia să-i ucidă.”

Dio Cassius a redat de asemenea episodul cu sclavul ce spărsese cupa , menționând în continuare că Pollio îi lăsase lui Augustus ca moștenire o parte din moșia sa, împreună cu celebra sa vilă Pausilypon , aflată între Neapolis și Puteoli , „cu instrucțiuni ca acolo să fie ridicată o lucrare publică de mare frumusețe”. Augustus a dărâmat însă casa lui Pollio din temelii, sub pretextul pregătirii pentru ridicarea celeilalte structuri, dar de fapt ca Pollio să nu aibă nici un monument în oraș; a construit o colonadă, înscriind pe ea nu numele lui Pollio, ci al Liviei. Aici trebuie să observăm că Pollio a trăit cu un an mai mult decât Augustus, deci probabil nu îi lăsase ca moștenire acele bunuri, ci i le dăruise pur și simplu, probabil pentru a fi iertat pentru obrăznicia cu care se purtase la banchet. 

Trebuie să remarcăm totuși marea îngăduință de care a dat dovadă Augustus față de respingătorul Vedius Pollio, în timp ce față de alți prieteni era neiertător la prima greșeală făcută de aceștia.

Cicero a vrut sa se sinucida ca sa se răzbune pe Octavianus

Cât de mare era ura lui Cicero față de Octavianus, viitorul împărat Augustus

Filozoful grec Plutarh , care  scris biografia lui Cicero ( Marcus Tuilius Cicero) , a povestit că în anul 58 î.Hr, când marele orator fugise din Roma fiind proscris de Marcus Antonius, aliat cu Octavianus , el se găsea într-o stare psihologică extremă de disperare politică, având chiar gânduri de sinucidere.

Cicero a avut o idee stranie, dar care ne spune multe atât despre înverșunarea urii pe care i-o purta lui Octavianus, cât și despre credințele și superstițiile romanilor:
ideea era  ca el să se sinucidă în căminul lui Caesar!

(E vorba despre evenimente de după uciderea lui Iulius Caesar, când Cicero îl sprijinise pe nepotul acestuia Octavius (ce luase numele de Gaius Iulius Caesar Octavianus după adoptarea postumă de către Caesar) împotriva lui Marcus Antonius. 

Cicero fusese de fapt „ideologul” conspirației ce a dus la uciderea lui Caesar și sprijinitorul lui D.Brutus, C.Brutus și Cassius, principalii conducători ai complotului. 

După fuga acestora din peninsula italică, Cicero a fost dezamăgit de comportamentul lui Marcus Antonius (rămas la putere la Roma) , pe care îl găsea mai rău decât (considerase el că) fusese Caesar.

Cum Octavian avea nevoie de sprijinul Senatului pentru a lua puterea, iar Cicero era liderul senatorilor, Octavian i-a adresat o scrisoare înduioșptoare și admirativă prin care îi declara că și-l dorește ca părinte sufletesc  (sugerând discret și prietenia pe care Cicero o avusese pentru primul său tată vitreg, Lucius Marcius Philippus): 

„– Mă adresez ţie, ca unui părinte al meu, îi scria el, şi te rog să mă iei sub ocrotirea ta. Te voi asculta orbeşte şi voi fi mândru de a te avea ca părinte sufletesc.”

Cicero îl crezuse și pornise la Roma o campanie de discursuri extrem de dure împotriva lui Marcus Antonius (Filipicele)

Dar Octavianus s-a aliat apoi cu Marcus Antonius și cu Lepidus, formând al doilea triumvirat.

Una dintre primele urmări a fost proscrierea (condamnarea la moarte) a lui Cicero!

Descumpănit, Cicero a fugit fără să se decidă însă încotro să o ia. 

 
În felul acesta- gândea el- sufletul său s-ar fi transformat într-o furie răzbunătoare care l-ar fi bântuit pe Caesar Octavianus!

„El se duse la Astyra, unde a petrecut noaptea, pradă gândurilor sale îngrozitoare și neștiind ce decizie să ia: el se gândi chiar la un moment dat să meargă pe furiș în casa lui Caesar (aici e vorba despre Octavianus n.n.) și să se stranguleze pe vatră (adică pe altarul sacru al casei) , pentru a lega de ființa sa o furie răzbunătoare. Teama de a fi supus torturii dacă ar fi fost prins l-a făcut să se răzgândească. ”

”Vatra” semnifica aici altarul , locul sacru din casă. Sinuciderea în acel loc ar fi atras o pedeapsă divină- o „furie” (zeu răzbunător) asupra persoanei lui Octavianus .

Probabil în acea etapă, Octavianus, -care luase numele Caesar după adopție -preluase și locuința lui Iulius Caesar - până când și-a construit un palat pe Capitoliu. Așa încât ideea lui Cicero de a se sinucide la altarul lui Octavianus ar fi însemnat sinuciderea pe altarul sacru al Romei , în locul cel mai sacru al cetății, faptă ce ar fi trebuit să cutremure toată suflarea cetății. 

Se vede că îl ura acum pe Octavianus chiar mai mult decât pe Marcus Antonius.

Cicero a fost interceptat însă pe drumul spre mare  de trimișii lui Marcus Antonius și ucis, pe 7 decembrie 43 î.Hr.
Din ordinul lui Marcus Antonius, capul și mâinile sale au fost expuse la Rostres, în forumul Romei.

Descrierea morții lui Cicero făcută de Plutarh

LXIII. […] Cicero, după ce a debarcat, a intrat în casa lui și s-a întins să mănânce ceva ( romanii mâncau întinși pe canapele) , dar cei mai mulți dintre acei corbi (care se rotiseră în chip de prevestire rea) veniseră să se așeze la vereastra camerei lui , scoțând strigăte de speriat. A fost și unul care, zburând spre patul lui, i-a smuls marginea robei cu care Cicero își acoperise fața. Văzând asta, servitorii lui și-au reproșat lașitatea :„Vom aștepta -spuneau ei- să fim martorii uciderii stăpânului nostru? ”Și când chiar și animalele , pătrunse de soarta lui nedemnă vin în ajutorul nostru și au grijă de zilele lui, noi nu vom face nimic să-l păzim? ” 
Spunând aceste vorbe, ei l-au pus într-o litieră, mai cu rugăminți mai cu forța și au luat-o pe drumul spre mare.

LXIV. Abia ieșiseră, că ucigașii au și ajuns: erau un centurion pe nume  Herrenius și Popilius, tribun al soldaților, cel pe care odinioară Cicero îl apărase de o acuzație de paricid. Ei erau urmați de câțiva sateliți.
Găsind porțile închise, ei le-au forțat. Cicero nu apărea și toate persoanele din casă dădeau asigurări că nu-l văzuseră deloc , (dar) un tânăr numit Philologus,, pe care Cicero însuși îl învățase să citească și îl inițiase în științe și care era eliberatul fratelui său Quintus, i-a spus tribunului că (Cicero) era purtat într-o litieră spre mare, pe alei dosnice. 
Popilius, cu câțiva soldați a făcut un ocol și s-a dus să-i aștepte la ieșirea de pe alei.
Cicero auzise trupa condusă de Herennius galopând rapid pe alei, a comandat să se pună litiera pe pământ: el și-a pus mâna stângă sub bărbie, gest pe care îl făcea de obicei , și i-a privit fix pe ucigași. 

Părul său zburlit și plin de praf, fața lui palidă și descompusă în urma necazurilor, le-au făcut rău chiar și celor mai mulți dintre soldați, care și-au acoperit fața în timp ce Herennius îl strangula: el își scosese capul în afara litierei, și și-a arătat gâtul ucigașului. 
El avea 64 de ani.
Herennius, conform ordinului dat de Antonius, i-a tăiat capul și mâinile cu care scrisese el   « Philippicele ». Era numele pe care îl dăduse Cicero discursurilor sale contra lui Antonius, și ele se păstrează încă.

LXV. Când acest cap și aceste mâini au fost duse la Roma, Antonius, care ținea adunări pentru alegerile de magistrați, a spus tare, văzându-le: « Iată sfârșitul proscripțiilor ».

El a ordonat să fie legate de locul tribunelor numit rostres: un spectacol oribil pentru romani, care credeau că privesc nu fața lui Cicero și chiar imaginea sufletului lui Antonius. 
Totuși, în mijlocul atâtor cruzimi, el a făcut și un act de dreptate, predându-l pe Philologus Pomponiei, nevasta lui Quintus. 
Această femeie, văzându-se stăpână pe corpul acestui trădător, pe lângă alte torturi groaznice pe care l-a făcut să le sufere, l-a silit să-și taie singur câte puțin din carne , să  frigă bucățile și apoi să le mănânce.
Cel puțin așa povestesc istoricii; dar Tiron, libertul lui Cicero, nici măcar nu vorbește despre trădarea lui Philologus.
Am auzit vorbindu-se că după câțiva ani Caesar (Augustus n.n.) intrând într-o zi în apartamentul unuia dintre nepoții săi, acest tânăr, ce ținea în mâini o lucrare de Cicero, surprins la vederea unchiului său, a ascuns cartea sub robă. Caesar, care a observat, a luat cartea , a citit mai întâi o mare parte din ea și i-a înapoiat-o tânărului, spunându-i: « Era un om învățat, fiule; da, un savant, și care își iubea mult patria».
Caesar (Octavianus) își luase curând după înfrângerea definitivă a lui Antonius , a luat drept coleg de consulat pe fiul lui Cicero. A fost în acelaș an când, din ordinul senatului, statuile lui Antonius au fost doborâte și onorurile de care se bucurase, revocate; și a fost interzis, printr-un decret public, ca cineva din familia lui să poarte numele de Marcus. 

Astfel răzbunarea divină i-a dat familiei lui Cicero ultima pedepsire a lui Antonius 

 (Plutarh, Viața lui Cicero, 63-65)

Quintus Tullius Cicero, fratele mai mic al celebrului orator Cicero a fost legat (reprezentant) al lui Caesar în războiul din Gallia , apoi a fost edil în 66 î.Hr, pretor în 62 î.Hr , apoi propretor al Asiei până în 58 î.Hr. , când fratele său se exilase în Grecia, speriat de un zvon. La Roma, Quintus i-a convins pe senatori , cu ajutorul lui Pompei, să ridice exilul fratelui său. Întors la senat, Cicero a făcut să treacă un vot ce-i acorda lui Pompei puteri extinse în importul de grâne.  Iar Pompei la rândul său l-a luat pe Quintus ca legat (reprezentant al său)  în Sardinia, în anii 57 și 56 î.Hr.

La începutul războiului civil, Marcus și Quintus Cicero s-au retras în vilele lor și ezitau de partea cui să fie. Quintus era legatul lui Caesar în Gallia, iar Pompei fusese protectorul lui Marcus Cicero . În iunie 49 î.Hr au trecut de partea lui Pompei, împreună cu fiii lor.
După înfrângerea lui Pompei la Pharsala, în august 48 î.Hr, Quintus i-a reproșat fratelui său că nu a trecut de partea lui Caesar și l-a trimis pe fiul său în Asia să ceară iertarea lui Caesar, pe care au și obținut-o.
Oratorul Cicero a continuat însă să-l urască pe Caesar și a inițiat o întreagă campanie propagandistică împotriva lui, având grijă să-și păstreze anonimatul.
Complotul s-a extins la mulți membri ai senatului, iar Caesar a fost ucis pe 15 martie 44 î.Hr , în timp ce al doilea consul era Marcus Antonius. Cicero l-a sprijinit pe tânărul Octavianus (ce fusese adoptat postum și declarat moștenitor de către Caesar) să preia puterea, dar acesta s-a aliat cu Marcus Antonius și cu Lepidus! (al doilea Trumvirat) 
În anul 43 î.Hr Marcus Cicero a fost declarat proscris de către triumviri . Cei doi frați au fugit la Tusculum, dar Quintus s-a întors la Arpinum să ia bagaje.
Conform lui Dio Cassius, un țăran l-a denunțat , iar el s-a predat pentru a-l salva pe fiul său Quintus Tullius Cicero Minor, ce era torturat la Roma. Amândoi au fost executați din ordinul dat de Marcus Antonius și Octavianus , în cadrul proscripțiilor din decembrie 43 î.Hr. 

.
Appianus a scris o versiune ușor diferită. 

Statuie bijuterie turcoaz

 Portretul lui Augustus zeificat

Un portret de mici dimensiuni al împăratului Octavianus Augustus realizat din materiale prețioase se află la muzeul Argintăriei  (Museo degli Argenti) din Palatul Pitti de la Florența.

Capul împăratului e sculptat dintr-o piatră de turcoaz și datează din secolul I.
El a fost montat în aur și i s-a făcut o bază din piatră de agat oriental , care se crede că au fost făcute într-o epocă mai târzie- în Renaștere-sec XVI. Înălțimea totală e 21 cm, capul singur având înălțimea de cca 9,3 cm . 
Montura în aur a fost făcută în 1580 de aurarul Antonio Gentili da Faenza la comanda  Marelui Duce al Toscanei, Ferdinando de' Medici.
Decorul făcut de Antonio pune în valoare un bust antic al împăratului Augustus (identificat în mod eronat în literatura anterioară ca un bust al împăratului Tiberius).

Torsul împăratului e realizat dintr-o foaie de aur ramforsată pe spate cu argint aurit. Bustul apare ca fiind îmbrăcat cu o lorica- o armură ornamentată cu frunze de acant și un cap de Gorgonă -simbol al familiei de' Medici .
Capul roman din turcoaz e fixat pe gâtul din aur cu două ace și a fost restaurat cu o pastă de culoare închisă, nu se știe în ce epocă.

 Alt bust miniatural al lui Octavianus Augustus 


Acest  portret rafinat al împăratului Augustus este realizat din sticlă neagră cu un strat turcoaz-verde, demonstrând măiestria artizanilor romani. Măsurând doar 4,7 cm înălțime, este o reprezentare rară și delicată a primului împărat roman. Se observă că de fapt artizanul a urmărit asemănarea cu aspectul pietrelor de turcoaz, atât prin culoarea albastră-verzuie, cât  și prin vinișoarele brun-aurii care imită aspectul pietrei naturale semiprețioase. 

Datând de la începutul secolului I d.Hr., această capodoperă miniaturală este o dovadă remarcabilă a măiestriei artizanilor romani și respectului față de Augustus în timpul domniei sale. În prezent, este la Muzeul Römisch-Germanisches.

Interesantă această opțiune pentru culoarea albastră- turcoaz. . Dacă în cazul primului portret era vorba de culoarea pietrei semiprețioase folosite (un turcoaz de asemenea mărime fiind o valoare în sine), în al doilea caz culoarea albastră cu irizări aurii  a fost aleasă de meșterul sticlar. E posibil ca alegerea unei alte culori decât cea naturală a corpului să fi fost în legătură cu zeificarea împăratului- care ar fi trebuit să fie văzut după aceea ca o ființă supranaturală. 

Capul lui Augustus din Egipt

La muzeul Metropolitan de Artă se află acest cap sculptat din ceramică smălțuită, cu înălțimea de 7,7cm , reprezentându-l pe împăratul Augustus și găsit în Egipt, posibil în regiunea Memphis. 
 Această lucrare artistică , datând din timpul domniei lui Augustus, e finisată cu glazură albastră cu o nuanță apropiată de a turcoazului.

Putem remarca și că  că toate aceste portrete de mici dimensiuni ,sculptate, de culoare albastră nu se continuă cu un tors (cel aflat la muzeul din Florența a fost montat ulterior pe un tors din aur). 

În Egiptul antic turcoazele (peruzelele) erau foarte prețuite Aceste pietre se extrăgeau dintr-o mină din peninsula Sinai (se găsesc astfel de pietre și pe teritoriul SUA, Franței, Arabiei Saudite și Japoniei).

În Orientul Mijlociu această piatră prețioasă era prețuită în mod special. 
În Egiptul antic turcoazul era asociat cu bucuria și asociat cu Hathor- zeița iubirii. Se considera că turcoazul apără de forțe malefice. Turcoaze erau folosite la bijuterii sau amulete. 
Masca funerară a lui Tutankamon a fost împodobită cu sute de pietre de turcoaz.
Persanii atribuiau turcoazelor proprietăți protectoare împotriva morții premature. 
Astăzi e piatra națională a Persiei (acolo fiind și mine de turcoaz, cu o culoare foarte frumoasă).

Rezultă că aceste capete mici ale împăratului erau un fel de amulete în secolul I.
Ar fi trebuit să fie din turcoaz, dar dacă nu era piatra semiprețioasă, se foloseau imitații , mai scumpe (din sticlă ) sau mai ieftine (din ceramică smălțuită).
Bustul din aur al împăratului Septimius Severus .
A fost realizat între anii 193-210.
E confecționat din aur de 23 de carate, are înălțimea de 30 cm și cîntărește cca 980g.
Era folosit la ceremonii , când era montat pe un stâlp și purtat de imaginiferi. 

Singurul grup statuar roman din bronz descoperit in situ

Grup statuar din bronz antichitate romană 

A fost descoperit în 1946 la Cartoceto di Pergola un grup statuar ecvestru roman (format din doi călăreți, doi cai și două femei în picioare ), aproape de intersecția dintre Via Flaminia și Via Salaria Galica. Grupul statuar din bronz aurit era sfărâmat în sute de fragmente .

Din fericire fermierii care au găsit vestigiile, pe când arau pământul, au raportat descoperirea autorităților înainte ca altcineva să acopere vestigiile cu pământ.
Deși erau bombardamente care distruseseră și muzeul din Ancona în parte, arheologul Nereo Alfieri a recuperat vestigiile în numele statului , alertând și carabinierii.
Restaurarea s-a făcut cu dificultate: o etapă de 10 ani în care restauratorul Bruno Bearzi din Florența a lucrat gratis la refacerea grupului statuar, din sute de fragmente , unele fiind deformate de cei care intenționau să le ascundă pentru comercializare ilegală.

În 1959 lucrarea a fost expusă la Muzeul Național Arheologic Marche.
În 1972 a urmat încă o perioadă de restaurare, la laboratorul de restaurare al Autorității de Antichități din Florența. 
318 fragmente au fost recompuse în cele patru figuri ale grupului statuar.
Se estimează că grupul statuar datează de la sfârșitul perioadei republicane (prin anii 50-30 î.Hr) și reprezintă o familie de rang înalt 

Sunt mai multe ipoteze în privința persoanelor ce au fost reprezentate în acea sculptură.

O ipoteză e că statuile ar fi putut încorona Arcul lui Augustus din Rimini și ar reprezenta pe:

Julius Caesar- călărețul supraviețuitor

Octavian Augustus- călărețul dispărut, dar cu calul mai înalt

Athia cea Bătrână- mama lui Octavian (matroana intactă)-Atia Balba Caesonia
Iulia cea Tânără- sora lui Caesar, mama Athiei (matroana fragmentată).-Julia Caesaris Minor
(după postarea „iscri ot drevnostta” de pe Fb. 

Călărețul ce s-a păstrat poartă straiele unui militar de rang înalt în timp de pace: tunică și paludamentun (mantie) 
Femeia în vârstă cu o coafură elenistică (tipică pentru a doua jumătate a secolului I î.Hr) , poartă o etolă și o palla. 

 Grupul statuar este expus la Muzeul Bronzurilor Aurite din orașul Pergola.
Este adăpostit în fosta mănăstire San Giacomo 

 

Ornament de pe căpăstrul calului

Alt ornament de pe căpăstrul aceluiaș cal

Încălțămintea călărețului dispărut

Burebista

 Cel mai mare rege dac

Conform scrierilor lui Herodot, cel mai numeros popor din Europa erau tracii .
 
Herodot a trăit în perioada anilor 484-425 î.Hr. 
El a descris atât teritoriul locuit de traci, cât și obiceiurile lor.
Herodot a specificat faptul că tracii erau un popor extrem de numeros (după indieni, deci nu aveau  comparație în Europa) , dar nu formau o mare putere fiind dezbinați.

 "După indieni, neamul tracilor este cel mai mare; dacă ar avea o singură conducere şi ar fi uniţi în cuget, ei ar fi, după părerea mea, de neînfrânt".

Herodot a spus că geții erau numiți de romani daci și ei erau cei mai viteji și mai drepți dintre traci. 

El a scris:
„Istrul (Dunărea) , cel mai mare dintre toate fluviile pe care le cunoaștem, curge și vara și iarna mereu deopotrivă de mare, fiind dintre fluviile Sciției cel dintâi dinspre apus. 

Pricina că Istrul a ajuns cel mai mare fluviu este faptul că și alte râuri se varsă în el. Iată râurile care îi sporesc apele: prin ținutul Sciției (ținutul aflat la răsărit de Carpați și de agatârși) curg cinci mari cursuri de apă.
Pe unul sciții în numesc Porata (Prut), elenii Pyretus ,
iar celelalte sunt: Tiarantos (Olt) ,
Araros (Argeș) ,
Naparis, (Ialomița )  și
Ordessos (Siret ).

Râul pomenit mai întâi  (Prutul ) , bogat în apă, avându-și cursul spre răsărit , își împreună apele cu Istrul.  Al doilea pomenit, Tiarantos, curge ceva mai spre apus și este mai mic. Araros, Naparis și Ordessos , curgând între acestea două , se varsă și ele în Istru. Aceste râuri, izvorâte din pământ scit, măresc apele Istrului. Venind de la agatârși (din Transilvania de astăzi ), fluviul Maris (Mureșul) își unește de asemenea undele cu ale Istrului  .

Observăm că râurile păstrează și azi unele denumiri asemănătoare cu cele de acum 2500 de ani.

Burebista

Stabon a scris:

„Ajuns în fruntea neamului său care era istovit de războaie dese, getul Burebista l-a înălțat atât de mult prin exerciții, abținere de la vin și ascultare față de porunci, încât în câțiva ani a făurit un stat puternic și a supus geților cea mai mare parte din populațiile vecine, ajungând să fie temut chiar și de romani.”

Marele conducător care a unificat organizațiile statale mai mici din Dacia a fost Burebista, care a domnit între anii 82 și 42 î.Hr. 

Numele Burebista era de fapt supranumele său regal, numele său de familie nefiind cunoscut.
Cronicarii greci Strabon și Jordanes au descris campaniile sale , dar au vorbit și despre ritualurile ce se oficiau la „muntele sfânt” Kogaionon- sau Kogaion.
El avea drept prim sfetnic pe marele preot Deceneu (Dikineos/Dicineus/Deceneus), ce avea aproape toate puterile regale și le transmitea dacilor legile etice și religioase, multe fiind legate de anotimpuri și de lucrările agricole. 

Burebista a unit populațiile de daci , traci de la râul Hercinica ( Morava ) la vest, la Hypanis (Bug) la est, cuprinzând și munții Carpați (la nord) până la  munții Haemos  /Balcani (la sud) .

Capitala Daciei era Argedava /Sargedava , aflată aproape de Costești. Apoi, pe măsura măririi statului, capitala a fost mutată la Sarmisegetusa. 

Marele stat al dacilor a intrat în conflict cu statul roman.
La sud de Dunăre era provincia romană Macedonia, condusă pe atunci de proconsulul Varro Lucullus. 
În timpul celor trei războaie purtate de Mithridate , regele Pontului contra romanilor, desfășurate între anii 88 și 63 î.Hr, Mithridate a ocupat cetățile grecești de pe malul Mării Negre (Pontus Euxinus) , și s-a aliat cu  Burebista, împreună învingând armata romană condusă de Caius Antonius Hybrida, aproape de vărsarea Dunării în Mare.

Caius Antonius Hybrida a fost consul în anul 63 î.Hr, anul conjurației lui Catilina. 

Era unchiul lui Marcus Antonius (fratele tatălui lui Antonius, Marcus Antonius Creticus . A doua fiică a sa, Antonia Hybrida Minor a fost a doua soție a vărului ei, Marcus Antonius.

Între anii 61-59 î.Hr Dacii i-au cucerit pe Boii și pe Taurisci  (campania figurată cu roșu  pe hartă) 
Cetățile grecești Histria, Tomis, Callatis, Dionysopolis, Odessos și Apollonia au fost integrate(în 50 î.Hr)  confederației conduse de Burebista.
Burebista a integrat regatului său și cetatea Aliobrix (actualmente Vulturu din Basarabia-actualmente în Ukraina) și cetățile grecești Harpis, Tyras și Nikonion. (Tot în 50 î.Hr). 

După moartea lui Mithridate VI, Burebista a intervenit în anul 48 î.Hr în rivalitatea dintre Julius Caesar și Pompei, aliindu-se cu acesta din urmă. 
După 3 ani Caesar a ieșit învingător împotriva lui Pompei și a fiilor lui și plănuia să cucerească Dacia, dar a fost asasinat chiar înainte de a pleca în campanie. 
În acelaș an a fost asasinat și Burebista, iar confederația lui s-a desfăcut în cinci state mai mici, conduse de căpetenii regionale.

.Strabon a scris: 

„Iar Burebista a sfârşit prin a fi răsturnat de nişte răsculaţi înainte ca romanii să fi pornit o armată împotriva lui. Cei ce i-au urmat au îmbucătăţit întinderea stăpânită de el, în mai multe părţi”, 

Nu se cunosc împrejurările și motivele acestei crime. Există unii cercetători români care spun că au descifrat o parte dintre tăblițele găsite la Sinaia (acele copii făcute în plumb după tăblițele de aur - ce au fost topite din ordinul lui Carol I pentru finanțarea lucrărilor de la Peleș. Din păcate copiile din plumb au fost desconsiderate apoi și în mare parte s-au pierdut)
În acele tăblițe era relatată istoria Daciei și erau descrise și împrejurările uciderii lui Burebista.

Nu se știe cine erau complotiștii care l-au ucis pe Burebista: există și ipoteza că romanii  ar fi putut complota cu unii nobili nemulțumiți de conducerea lui Burebista , după moartea lui Caesar. pentru a evita o confruntare militară în perioada existenței unui război civil în statul roman. Ori ar fi fost vorba despre nobili din diferite triburi recent alipite la regat și care ar fi vrut să-și recapete suveranitatea... 

Dar după aceea, statul lui Burebista s-a fragmentat în patru state mai mici, ca urmare a rivalităților dintre conducătorii de triburi dace.
În timpul lui Octavian August, (care a trăit între anii 40î.Hr. și 14 d.Hr), dacii au fost conduși pentru o scurtă perioadă de Comosicus, urmașul lui Deceneu.
Iordanes a scris în Getica: „După moartea lui Deceneu l-au socotit demn de venerație pe Comosicus, fiindcă era la fel de învățat. Pentru pregătirea lui era socotit și rege și prim preot și judecător în justiția supremă.”
Au luat naștere astfel patru uniuni de triburi (conform celor scrise de Hadrian Daicoviciu în „Dacii”):

• uniunea de triburi transilvană , cu centrul în munții Orăștiei
• uniunea de triburi din șesurile Dunării de Jos (Muntenia de mai târziu)
• uniunea tribală din Maramureș și Slovacia
• uniunea triburilor din Galiția și Moldova de nord. 

În zona Munteniei și-au împărțit ulterior puterea doi regi: Cotiso și Dicomes.

Cotiso (în alte documente e menționat drept Cotisoni) conducea o uniune de triburi din Muntenia de Vest și sud-vestul Transilvaniei. (Este menționat în documente ca rege dac sau ca rege get, pentru că aceeași populație era numită de romani: daci, iar de greci: geți. ) 

Regele Cotiso

Regele Cotiso, care a stăpânit zona munților din Banat și Oltenia la începutul domniei lui Octavianus, a făcut mai multe incursiuni la sud de Dunăre, când apa fluviului îngheța.
Istoricul Florus a scris:
   Dacii trăiesc nedeslipiți de munți. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, obișnuiau să coboare și să pustiască ținuturile vecine, ori de cîte ori Dunărea, înghețată de ger, își unea malurile. Împăratul Augustus a hotărît să îndepărteze această populație, de care era foarte greu să te apropii. Astfel, l-a trimis pe Lentullus și i-a alungat pe malul de dincolo al Dunării; dincoace au fost așezate garnizoane. Astfel, atunci dacii n-au fost înfrânți, ci doar respinși și împrăștiați.

În acelaș timp, bastarnii conduși de Deldon au atacat de asemenea trupele romane staționate la sud de Dunăre. 

În unele scrieri ale lui Suetoniu apare și numele regelui dac Koson. Apropierea de nume cu Cotiso fac pe unii istorici să creadă că era vorba despre aceeași persoană, dar foarte probabil erau regi diferiți.

Regele dac Coson (Koson) a intrat în legătură cu Marcus Brutus, care strângea armată în Macedonia în vederea înfruntării cu triumvirii Octavianus, Marcus Antonius și Lepidus.
Brutus a plătit pentru trupele trimise de Koson cu monede de aur  pe care apărea numele regelui dac, monedele fiind confecționate după monedele generalului roman (aceste monede se confecționau în ateliere mobile , la comanda generalului respectiv).
Acestea sunt monedele cunoscute acum sub numele de „cosoni”

Cele mai multe monede cu inscripția „ΚΟΣΩΝ” (cu litere grecești) s-au găsit în regiunea Transilvaniei, în zona fostelor cetăți dacice din apropiere de Hunedoara, de asta s-a presupus că ele au fost confeționate acolo, în zona munților Orăștiei.
E foarte posibil ca aceste monede să fi fost confecționate acolo, din ordinul regelui Koson, după modelul monedelor romane.

Pe avers e reprezentată figura unui conducător, încadrat de doi lictori purtând fascii .(e preluat modelul unei monede emise anterior de M.Junius Brutus ) 

Pe revers este un vultur ce stă pe un sceptru și ține o coroană. 

Monedele ar fi fost emise între anii 44 și 42 î.Hr. Ele cântăresc 8,5g  și au diametrul de 19 mm  . 

Analizându-se mai multe exemplare dintre aceste monede, s-a constatat că există două versiuni: cu monograma BR și fără.

Toate monedele fără monogramă au fost fabricate din aur nativ aluvionar (conțin și urme de staniu) , la fel cu alte obiecte din aur fabricate de daci pe atunci (cum sunt brățările). 

În schimb, monedele ce au și monograma BR nu conțin staniu și sunt făcute din aur pur. 

Această constatare conduce la ipoteza că monedele cu monograma BR au fost emise de Brutus, pentru plata ostașilor daci aduși de Coson, în timp ce monedele fără monogramă ar fi fost produse ulterior de către daci, folosind propriul aur nativ. Asta ar indica și faptul că regele Coson nu a murit în lupta de la Philippi, ci a mai domnit un timp, emițând monede cu numele său , fără inițialele lui Brutus. 

Marcus Junius Brutus și C. Cassius Longinus veniseră în Grecia în august 44 î.Hr, după uciderea lui Caesar și goniți de aversiunea manifestă a poporului față de actul lor.
În următorii doi ani, cei doi au strâns sume enorme de bani de la orașele grecești în vederea confruntării decisive cu triumvirii ce domneau la Roma. 

E posibil ca acest rege să fi participat alături de Brutus la luptele de la Philippi, (în anul 42 î. Ch.), după care  Brutus și Cassius , înfrânți, s-au sinucis, fiind învinși . 

Oricum nu ar fi acelaș conducător cu Cotiso, ce stăpânea mai la sud.

În anul 35 Î.Hr. Octavianus a dispus organizarea unei campanii militare împotriva piraților din Marea Adriatică, a cucerit insulele ocupate de aceștia și a debarcat cu trupele pe coastele dalmatice.

E posibil ca el să fi dorit rezolvarea veșnicului conflict cu dacii , continuând planul lui Caesar de a ataca regatul lui Burebista. Acum era mai ușor, că dacii erau divizați în mai multe regate mici.

Istoricul roman Appian a descris înaintarea lui Octavianus spre interiorul continentului:„până ce sosi la râul Sava, în ținutul segestanilor, care este și el al peonilor . În regiunea aceasta se află un oraș bine întărit, ocrotit de cursul râului și de un șanț foarte mare. Astfel fiind, cezarul dorea foarte mult să-l ocupe pentru a-l folosi ca depozit în războiul împotriva dacilor și bastarnilor, care sunt dincolo de Istru”. 

Octavianus a cucerit cetatea aceea, numită Segesta (pe teritoriul actualei localități Sisak din Croația)

Înțelegerea între Octavianus și regele Cotiso.

Iată însă că în această cetate sau în împrejurimile acesteia a avut loc un eveniment de o deosebită importanță, care a oprit războiul preconizat.
Regele Cotiso s-a întâlnit cu Octavianus și în urma negocierilor purtate, a fost încheiat un pact între cei doi conducători.

 Înțelegerea încheiată prevedea renunțarea romanilor de a invada Dacia, dar și neamestecul geto-dacilor în teritoriile ocupate de romani în Balcani și sprijinul armat  al  lui Cotiso pentru Octavianus și apărarea de către daci a granițelor de la Istru ale statului roman.. 

Înțelegerea urma să fie întărită printr-o dublă legătură matrimonială.

Suetonius a scris în „Viețile Cezarilor”: ”M. Antonius scrie că (August) a făgăduit-o pe Iulia mai întâi fiului său Antonius, iar apoi lui Cotiso regele geților, într-o perioadă în care el însuși cerea în căsătorie fiica acestui rege ”
Alți istorici au considerat că de fapt fusese vorba despre căsătoria fiului lui Cotiso cu Iulia, fiica lui Octavianus, căci Octavianus era deja căsătorit cu Livia Drusilla.
Dar probabil că Octavianus nu avea intenția de a respecta pactul oricum, așa că putea promite orice. 
 

În urma acestei înțelegeri, Octavianus s-a întors la Roma, în iarna anilor 35-34 î. Hr.  și a plecat apoi în Gallia, intenționând să atace Britannia.
Putem presupune că încheierea acestui pact a constituit o mare satisfacție pentru Octavianus. 

În timpul campaniei din Tracia el își dăduse probabil seama că lupta contra dacilor avea să fie foarte grea și că o eventuală înfrângere l-ar fi costat întreaga carieră militară și politică. Nu era momentul să-și angajeze forțele împotriva Daciei, înainte de a-l învinge pe rivalul său Marc Antoniu. Dar nu putea pleca de acolo părând înfrânt, căci prestigiul său ar fi avut de suferit. Avea nevoie să prezinte tratatul cu Cotiso ca pe o mare victorie, obținută fără vărsare de sânge. 

 

În acest context, poate e bine să privim mai atent la decorațiile simbolice sculptate pe armura statuii împăratului Octavianus Augustus, cunoscută sub denumirea de Augustus della Prima Porta.
Este statuia ce era plasată în casa soției lui, Livia, casă ce era aproape de prima poartă a Romei
 

Poziția centrală a platoșei e ocupată de o scenă cu două personaje :
Personajul din stânga este fără dubiu însuși Octavianus , în ținută militară , dar cu o mantie festivă pe un umăr, pentru sublinierea caracterului oficial al întâlnirii.

În fața lui se află un personaj care în mod clar nu este roman.

Unii istorici au presupus că ar fi regele Parților, care i-ar înapoia împăratului o acvilă (însemnele militare) pierdută în luptă de armata comandată de Crassus, în anul 53 î.Hr. 
Dar atitudinea avântată , plină de mândrie a personajului nu corespunde cu imaginea supusă și umilă a parților (în genunchi)  din reprezentările romane de pe monedele din acel timp.
Atitudinea persoanei ce ține acvila romană e una de avânt , ca la depunerea unui jurământ. 
E de presupus că era vorba despre încheierea unui tratat, prin care aliatul se angaja să respecte statul roman și însemnele lui. 

De asemenea, recuperarea însemnelor romane capturate anterior de parți nu s-a făcut prin înmânarea lor lui Octavian personal, ele fiind înmânate unui locotenent al acestuia, nepotul lui Crassus, Crassus Fecialis (în timpul campaniei lui din Macedonia, în 29 î.Hr.)  . Prin urmare Octavianus nu ar fi dispus ca pe locul central al platoșei (lorica) sale simbolice să fie reprezentat un nepot al lui Crassus! 

Nu se potrivește nici îmbrăcămintea personajului ce ține acvila romană: acesta poartă straie dacice, așa cum pot fi văzute și pe Columna lui Traian.
Putem presupune că scena se referă la pactul încheiat de Octavianus personal cu regele Cotiso.
Simbol al politicii sale de rezolvare a conflictelor pe calea tratativelor. 

În acest caz, avem o imagine a acestui rege dac pe celebra statuie a lui Octavianus Augustus!

Dar înțelegerea nu a fost respectată apoi de Octavianus (nu e singurul caz).

Istoricii romani au consemnat că au sosit la Roma soli daci , ale căror cereri nu au fost acceptate de Octavianus.
Dio Cassius a scris:
„Dacii aceștia trimiseseră mai înainte vreme soli la Caesar (Octavianus Augustus n.n.) , dar nu căpătaseră nimic din câte ceruseră și trecuseră de partea lui Antoniu, fără a-i fi de mult folos, căci erau dezbinați”
Știm sigur că alianța matrimonială promisă nu s-a respectat. 
Probabil nici celelalte prevederi ale tratatului nu au fost respectate- cum dă de înțeles Dio Cassius.

Cotiso și cu alt rege dac, Dicomes au trecut de partea lui Marcus Antonius, trupele lor luptând alături de trupele acestuia la Actium.
Dicomes stăpânea Muntenia de est și probabil sudul Moldovei.

Plutarh a scris că forțele terestre strânse de Antonius la Actium au fost formate din 75000 de luptători pedeștri, 12000 de cavaleriști și circa 25000 de trupe ușoare alcătuite din aliații lui Antonius, între care „pontici”, mauri , evrei și alșii. Prin pontici se înțelegeau aliații din preajma Mării Negre: traci, daci, unii conduși de conducătorii lor. Antonius recrutase trupe și în Galatia, Siria și Macedonia, dar acestea suferiseră deja o serie de înfrângeri din partea locotenenților lui Octavianus  și în plus fuseseră decimate de epidemii , o parte dintre navele lui rămânând fără echipaje. Căci avea și 360 de nave grele, și 60 furnizate de Cleopatra , pe care erau puse și comorile reginei (de aici se vede că ea era pregătită de retragere din start) . Pe nave erau circa 20000 de soldați și 2000 de arcași. Navele mari erau dotate cu catapulte  și baliste. Dar și cu vele mari și grele, pe care conta pentru navigarea la întoarcerea spre Egipt. Doar că erau greu manevrabile, neavând echipajele complete. 


Armata adversă, a lui Octavianus , comandată de Agrippa, avea 16 legiuni -80000 de legionari și 12000 de călăreți , dar mai ales 400 de nave relativ ușoare (trireme și liburne) cu 40 000 de luptători îmbarcați. 
Bătălia decisivă a fost pe 2 septembrie 31 î.Hr a fost pierdută lamentabil pe mare de Antonius, învins de experiența în lupte pe mare a lui Agrippa. 300 de nave s-au predat lui Octavianus. 

7 zile mai târziu, soldații lui Canidus, care comanda armata lui Antonius pe uscat, ce continuase să lupte, s-au declarat de asemenea învinși, după ce suferiseră grele pierderi. 

Infanteria condusă de generalul lui Antonius, P. Canidius Crassus a fost înfrântă în luptele terestre de trupele conduse de Marcus Vepsanius Agrippa, care repurtase și victoria pe mare.

Trupele conduse de Cotiso și Dicomes, ce suferiseră grele pierderi, s-au retras dincolo de Dunăre, dar numeroși geto-daci au fost luați prizonieri și vânduți ca sclavi.

În anul 29 î.Hr, Octavian a organizat jocuri de circ populației Romei cu ocazia cobsacrării sanctuarului lui Iulius Caesar și a victoriei lui împotriva lui Antonius și a Cleopatrei.
Cu acest prilej Dio Cassius a descris luptele organizate cu gladiatori daci și suebi și precizează din ce popoare făceau ei parte:
„..Deci aceste (animale) au fost aduse (la jocuri), iar dacii și suebii- în grupuri- au luptat între dânșii. Aceștia din urmă sunt celți, iar ceilalți sciți într-o oarecare măsură. Acești suebi, ca să vorbim mai precis, locuiesc dincolo de Rin (căci și mulți alții își atribuie numele de suebi). Ceilalți (adică dacii) locuiesc pe ambele maluri ale Istrului.” 

Deci se credea că dacii ar fi fost înrudiți întrucâtva cu sciții.

Geto-dacii conduși de Cotiso au trecut din nou Dunărea, ocupând ținuturile ce le aparținuseră la sud de aceasta. Aliați cu bastarnii conduși de Deldon, au atacat trupele romane de la sud de Dunăre, provocțndu-le mari pierderi.
Octavianus l-a numit ca guvernator al Macedoniei pe nepotul lui Marcus Licinius Crassus, Marcus Licinius Crassus cel Tânăr.
El a pornit război contra dacilor și bastarnilor.
Dio Cassius continuă:
„Cât despre bastarni, pe bună dreptate sunt socotiți sciți.
Trecând apoi Istrul, ei au supus Moesia, care se afla în fața lor; apoi au supus pe tribali, vecinii Moesiei, și pe dardani, care locuiesc în regiunea tribalilor. În vreme ce săvârșeau ei acestea, nu s-au lovit de romani.
Dar, după ce trecuseră munții Haemus și năvăliseră în Tracia denteliților, aliați ai Romei, Crassus porni împotriva lor...fiindcă se temea pentru Macedonia. Îngrozindu-i doar cu sosirea sa, el îi alungă din țară, fără luptă.

După aceea, pe când se retrăgea în țara lor, i-a urmărit. Și astfel aduse sub stăpânirea romanilor ținutul numit Segetica (Segedica-actualmente Sofia, în Bulgaria).. El s-a năpustit asupra Moesiei, pe care a devastat-o. La atacul unei poziții întărite, avangarda lui a suferit o înfrângere. Moesii crezură că oamenii aceia sunt singuri și porniră la atac. Dar Crassus veni în ajutorul avangărzii cu restul armatei și îi zdrobi pe vrăjmași, iar (cetatea) o împresură și o cuceri.

În vreme ce săvârșea acestea, bastarnii s-au oprit din fugă și au rămas pe malurile râului Cedros, așteptând să vadă ce se va petrece. (Cedros e probabil râul Evros- Marița de azi) .
Și fiindcă , biruindu-i pe moesi, Crassus mergea și împotriva lor, bastarnii îi trimiseră soli și îi cerură să nu-i urmărească, deoarece ei nu făcuseră niciun rău romanilor.

Crassus îi ținu pe loc sub cuvânt că le va da răspunsul a doua zi. De altfel i-a primit, i-a îmbătat, încât le-a aflat toate planurile. Într-adevăr, tot neamul sciților se lasă dus fără măsură de vin, dar repede se și satură.

Între timp Crassus merse în timpul nopții lângă o pădure și așeză în fața ei iscoade. Lăsase armata să se odihnească. Apoi bastarnii crezură că iscoadele sunt singure și se năpustiră asupra lor. I-au urmărit pe aceia în retragerea lor până în desișul pădurii. Pe mulți Crassus i-a ucis acolo, iar pe mulți i-a omorât pe când fugeau.

Căci ei se împiedicaseră de propriile căruțe din spate. În afară de asta, vrând să-și scape femeie și copiii, au fost zdrobiți. Crassus însuși îl ucise pe regele Deldon. El ar fi așezat prada luată de la acesta în templul ui Jupiter.”

„Scopul lui Crassus nu era neapărat de a obține bani de pe urma acestor campanii militare. El provenea din una dintre cele mai bogate familii din Roma. Motivațiile sale țineau de obținerea faimei și poate răzbunarea morții bunicului său, al cărui cadavru a fost pângărit de parți”. 

(Deci romanii îi considerau pe bastarni înrudiți cu parții)

„Poate influiențat de aceste amintiri din tinerețe (când bunicul său a fost ucis de parți), Licinius Crassus va comite în expedițiile sale din anii 29-28 î.Hr o serie de acte care sunt specifice comportamentului unui sadic și nu ale unui comandant de carieră. 
Îi va tăia în bucăți pe apărătorii mysi ai unei cetăți, apoi în anul următor, altora le va tăia mâinile. 
Atacă o tabără civilă a bastarnilor și-i va ucide pe toți cei care nu au reușit să se refugieze în alte locuri. Zidește intrările unei peșteri pentru a-i ucide pe cei care s-au refugiat acolo. Sunt doar câteva din crâmpeiele înfățișate de autorii antici. Altele poate și mai cumplite cu siguranță nu au fost relatate de scriitori. Comarându-l pe Licinius Crassus cu alți generali ai lui Octavianus, nu putem decât să constatăm caracterul primitiv al nepotului lui Crassus, învingătorul lui Spartacus, care și acesta s-a manifestat prin acte de cruzime extraordinară.”

Înfrânți prin trădarea propriilor soli într-o bătălie desfășurată undeva în apropiere de Serdica, geto-dacii și bastarnii s-au retras spre Dunăre. Plecat în urmărirea lor, Crassus va incendia o pădure sacră ucigându-i pe cei refugiați acolo și luând mulți prizonieri dintre cei ce fugeau de flăcări. Alte unități militare ale geto-dacilor și bastarnilor s-au refugiat într-o fortificațe părăsită.

Un alt rege dac era însă aliat cu Crassus.
„O parte dintre ei au rămas în viață luând în stăpânire un loc întărit. Crassus îl înconjură fără succes câteva zile. Apoi ajutat de Rholes, regele unor geți, îi nimici. Rholes a mers la împărat și pentru această faptă a fost numit prieten și aliat al acestuia, iar prizonierii au fost împărțiți între soldați”

Geto-dacii și bastarnii scăpați cu viață au reușit să treacă Dunărea. Crassus a renunțat să treacă fluviul din pricina frigului iernii.

În primăvara anului 28 î.Hr, detașamente geto-dacice și bastarne au trecut Dunărea atacând ținuturile tracilor denteleți, care îi trădaseră. 
Crassus a plecat din Macedonia.
După câteva lupte nedecise, nord-dunărenii și romanii vor face pace, geții și bastarnii retrăgându-se la Dunăre.