Funeraliile lui Caesar
Ceremonia funerară după uciderea lui Caesar a avut loc pe 20 martie. La 5 zile după ce a fost ucis.
A fost o ceremonie funebră conformă cu tradiția și trebuia să celebreze moștenirea și amintea faptele ilustre și valoarea lor pentru republică.
Discursul omagial era rostit de obicei de un fiu sau de o rudă apropiată al defunctului. Era o tradiție veche
Caesar a ținuse orația funebră la moartea mătușii sale Julia Caesaris, văduva lui Marius, în anul 69 î.Hr.
El a spus atunc, cu ardoarea tinerețiii (avea 31 de ani) : „Mătușa mea Julia scoboară din regi prin mamă și din zei nemuritori prin tatăl ei, căci din Ancus Marcius provine casa regală Marcius, al căror nume e purtat de mama mea, iar Iulii provin din Venus, care e sorgintea familiei noastre”, adăugând că:
„Se găsește astfel în neamul nostru sanctitatea regilor ce domnesc peste oameni și majestatea zeilor care domnesc chiar și peste regi”.
Sorgintea din zei sau semizei era conformă cu tradițiile romane. Până la urmă, reprezenta o atestare a vechimii acelui neam, căci romanii îl revendicau drept strămoș pe Aeneas, prințul troian ce ar fi fost fiu al zeiței Venus.
Istoricii romani întocmeau registre cu familiile troiene și urmașii lor. Savantul Varron scrisese o carte cu „Familiile troiene”. Denis din Halicarnass a scris că în timpul său, pe timpul lui August mai erau cincizeci dintre aceste familii.
Elogiul funebru era aproape mereu un discurs de familie, consacrat gloriei neamului fiecăruia. Se dădea atât de mare importanță acestor glorificări postume, încât ele au fost publicate .
În anul 51 î. Hr , Octavius, unul dintre nepoții lui Caesar, atunci în vârstă de 12 ani a pronunțat orația funebră pentru bunica sa Julia Caesaris Minor, sora lui Caesar. Se pare că atunci l-a remarcat Caesar pe acest nepot al lui, pe care avea să-l adopte ulterior .
Și acum , în anul 44 î. Hr se organizau funeraliile pentru Caesar.
Octavian încă nu ajunsese la Roma...ceilalți doi nepoți ai lui Caesar nu se știe unde erau...Calpurnius Piso probabil nu a fost solicitat...căci Marcus Antonius a dorit să țină el discursul.
Da, Octavian a fost nepotul preferat de Caesar pentru a-l numi urmaș- prin testament.
Dar Caesar mai avea nepoți- care au fost și ei moștenitori:
Lucius Pinarius și Quintus Pedius.
Quintus Pedius (nepot de soră al lui Caesar, văr cu Octavius, nepot- sau fiu- al surorii mai mari a lui Caesar: Julia Caesaris Maior. Născut în 92 î.Hr, era cu doar 8 ani mai mic decât Caesar. A fost legat de proconsul în timpul cuceririi Galiei , a luptat alături de Caesar , inclusiv la Munda.
Cicero l-a amintit în treacăt în discursul său Pro Plancio din 54 î.Hr
„ tu neque Q. Pedio, forti viro, suscenses ..”-nu te gândești la Quintus Pedius, un om curajos.
După uciderea lui Caesar, a renunțat la partea sa de moștenire în favoarea lui Octavius...
A inițiat o lege, Lex Pedia, care ii declara inamici publici pe toți ucigașii lui Caesar (care prin asta erau condamnați la moarte), propunând anularea amnistiei . Triumvirii au făcut și o listă de „priorități”: 17 , între care și Cicero.
Dar....cică după aceea s-a sinucis, cu gândul la masacrul ce urma. Sau a murit de oboseală (?)
Deci nu se știe- practic- cum a murit - în anul 43 î. Hr.
A avut cel puțin un fiu-Quintus Pedius Publicola- orator (!!!)De ce nu a rostit un discurs la funeraliile lui Caesar? A fost și un nepoțel, Quintus Pedius , care era surd , se pregătea să devină pictor, dar e mort în adolescență.
Lucius Pinarius Scarpus- nepot de soră al lui Caesar ,(după Suetonius)
Văr cu Quintus Pedius, Octavia Minor (a patra soție a lui Marcus Antonius) și cu Octavius (viitorul Augustus)
Nepot al Juliei Caesaris Maior, sora mai mare a lui Caesar?. Născut -zice-se-în 50 î.Hr, avea 6 ani la moartea lui Caesar. Dar probabil era mai mare.
A cedat și el (!!) partea lui de moștenire de la Caesar în favoarea lui Octavius.
A apucat să lupte în anul 31 î.Hr alături de Octavian . A primit onoruri (un aureus are pe avers o mâna deschisă cu inscipția IMP CAESARI și SCARPUS IMP, iar pe revers o Victorie încadrată cu inscripția: DIVI F (Fiul divinului Caesar) și AVG PONT
(Nu știu cum se face, dar după onorurile primite din partea lui Octavian urma o moarte misterioasă....doar o părere)
În locul lui Caesar, omul excepţional, indiferent cum l-a zugrăvit Cicero în diferitele perioade ale raportu rilor cu dînsul, dar niciodată ca pc un om obişnuit, se afla acumAntonius, un om comun, brutal şi ,viclean, plin de sine, iubitor de putere şi vulgar În plăceri, faţă de care avea repulsie şi-l evita cu frică şi dispreţ.
Comentatorii consideră că a fost discursul cel mai important din cariera lui Marcus Antonius (deși specialiștii în retorică, așa cum era Cicero l-au descris ca fiind patetic și emoționant- în sensul de prea afectat ; dar nu era un discurs adresat specialiștilor din Senat, ci poporului roman.)
Nu s-a păstrat întocmai acel discurs, ci doar referiri la el, din care aflăm că s-a repetat deseori că Caesar fusese un „om extraordinar” și un „om ilustru”- cuvinte care au fost reținute de cei ce îi considerau vinovați pe „Liberatories” (așa cum se autodenumiseră conjurații).
Antonius a inclus diferite documente, unele fiind citite de un herald, altele citite de el însuși.
Era vorba de decrete ale Senatului care îl onorau pe Caesar, între care și textul jurământului care il obliga pe fiecare senator să-l apere . La fiecare document citat Antonius adăuga și observațiile sale personale, prin care opunea ceea ce se întâmplase pe Idele lui Marte promisiunilor făcute de senatori, între care erau și „Liberatores”.
Antonius a precizat că acei conspiratori nu erau singurii care ar fi trebuit să se rușineze pentru moartea lui Caesar.
Antonius a introdus și aspecte teatrale- a arătat mai ales toga perforată și plină de sânge a lui Caesar- destinată să sporească durerea publicului și să atragă ostilitatea față de conspiratori. Succesul a fost remarcabil.
Reacția publicului
Liberatores erau conștienți de efectul pe care îl vor avea funeraliile lui Caesar . Și-au luat măsuri de prevedere în acea zi punând gărzi private de pază la casele lor. Într-adevăr, opinia publică a reacționat cu violență ieșită din comun.
Corpul lui Caesar a fost incinerat chiar în Forum, iar mulțimea furioasă s-a îndreptat apoi spre casele grupului de Liberatores.
Antonius însă a rămas calm
El și Lepidus amplasaseră soldați în punctele din care puteau proteja clădirile. Mulțimea a putut să-și exprime turbarea, însă doar până la un anumit punct.
În curând ordinea a fost restabilită în Forum , iar atacarea caselor complotiștilor a fost abandonată.
Poporul, emoționat, a vegheat la rugul lui Caesar până târziu în noapte.
Antonius dovedise că poate manipula mulțimea.
Își arătase forța și se plasase pe sine ca urmaș al lui Caesar. În acelaș timp , limitând și reprimând violența mulțimii, le arătase tuturor, mai ales complotiștilor, amploarea reală a autorității sale personale.
Orația funebră a lui Antonius avusese ca scop nu în primul rând să-l elogieze pe Caesar, ci mai ales să îndrepte indignarea publică împotriva conspiratorilor cunoscuți (care tocmai fuseseră amnistiați de Senat)
Fricțiunile cu Cassius arătaseră ingratitudinea complotiștilor . Tulburările și violențele provocate de funeraliile lui Caesar i-au făcut pe toți să înțeleagă cât erau de nepopulari în popor. Evenimentele din acea zi au pus în evidență de asemenea dependența lor de ordinea civică , ce nu era sub controlul lor, ci era menținută de Antonius și de aliații săi. Dacă Liberatores și prietenii lor sau chiar rivalii lui Antonius din fostul cerc al lui Caesar crezuseră că Antonius a avut un comportament slab și nesigur pe 17 martie, acum se vedea altă față a lui .
Antonius i-a amenințat pe Liberatores.
Antonius s-a grăbit să evidențieze vulnerabilitatea acelor Liberatores.
Dintr-o scrisoare a lui Decimus Brutus adresată lui Brutus și Cassius aflăm că el primise de curând vizita lui Hirtius, care l-a făcut să înțeleagă că Antonius nu era sigur că putea să-l autorizeze pe Decimus să-și ia provincia. Decimus a interpretat asta ca rea voință perfidă și se aștepta ca Brutus și Cassius să fie de aceeași părere.
Hirtius mai spusese că Antonius era preocupat de agitația populației și se neliniștea pentru siguranța Liberatores. Fără îndoială această nesiguranță îl făcuse pe Antonius să reconsidere postul de guvernator al lui Decimus.
Consternarea lui Decimus era de înțeles. Termenii amnistiei garantau executarea actelor emise de Caesar și pe 18 martie Senatul confirmase că va ratifica nominalizările de provincii făcute de Caesar.
Antonius nu voia să sugereze că nu ar executa decretul Senatului...dar oricare dintre Liberatores, cum era și Decimus era un privatus, un cetățen privat care nu exercita nici o magistratură sau promagistratură. Ei ar fi avut nevoie , pe lângă sancțiunea oficială a Senatului și de o altă lege de reabilitare, o lex curiata de imperio, înainte de a putea avea o comandă ca guvernator de provincie.
În realitate nimic nu-i oprea pe Marcus Antonius și pe Dolabella să-i furnizeze lui Decimus legea cerută, dar Antonius, se pare, exagerând și exploatând schimbarea de atmosferă de la Roma după funeraliile lui Caesar și subliniind ostilitatea publicului față de Decimus și de tovarășii săi, spunea acum că are dubii asupra posibilității sale de a reuni o adunare curială, căci plebea urbană nu ar permite asta.
În spatele acestor vorbe se ascundea o amenințare certă, care l-a speriat pe Decimus. În scrisoare, Decimus le spune tovarășilor din Liberatores că el se temea că nu e decât o problemă de timp până când ei vor fi declarați inamici publici și vor fi exilați.
Deși era deschis la propuneri-Decimus îi informa pe Cassius și Brutus că Hirtius îl îndemnase să le ceară părerea - scrisoarea sa recomanda fuga la Rhodos sau oriunde în afara jurisdicției lui Antonius. Până atunci, el ceruse o gardă de corp publică pentru el însuși și pentru toți Liberatores.
Puțin după aceea, criza lui Decimus părea că se rezolvase: la începutul lunii aprilie el a putut pleca din Roma ca să-și ia în primire postul de guvernator. Între timp însă Liberatores au fost obligați să reacționeze atât la falsa neliniște a lui Antonius privind impopularitatea dar și față de frica pe care i-o inspirase lui Decimus și altora. Ei au fost astfel obligați , ca parte mai slabă, să negocieze cu Antonius folosind toate expresiile politeței aristocratice și de respect.
Așa se explică și ezitarea lui Antonius privind provincia lui Decimus.
El nu voia să nu respecte amnistia, dar voia să dea o lecție practică despre realitatea puterii lui și a hotărârii lui de a o folosi.
Cicero a prevăzut importanța politică a discursului pe care urma să-l țină Antonius la funeraliile lui Caesar.
Într-o scrisoare către Atticus, el se arăta nemulțumit de activitatea lui Brutus de după crimă:
„.Este oare posibil? Adică asta a reuşit să facă Brutus al meu şi al tău ?El să stea la Lanuvium, şi Trebonius să plece în provincia lui pe dnJmuri ocolite (ca să se păzească de cezarieni), toate faptele, însemnările, vorbele, promisiunile, gîndurile lui Caesar să aioă mai multă putere dedt dacă el ar fi trăit ? ! aminteşti cum strigam eu, chiar În acea primă zi capitolină (la 15 martie), că pretorii (Brutus şi Cassius) trebuie să convoace Senatul pe Capitoliu. Zei nemuritori, ce treabă s-ar fi putut face atunci, cînd toţi oamenii onorabili, şi chiar cei onorabili doar atît cît trebuie, se bucurau și când bandiţii erau la pămînt ! Condamni cele Întîmplate la Liberalii . _(şedinţa din 17 martie a Senatului). Ce mai era de făcut? Eram deja pierduţi. Ţi-aminteşti cum tu strigai că totul e pierdut, dacă are să fie dus (Caesar) cu ceremonia de Înmormîntare ? Ei bine, a fost ars În for, a fost proslăvit de ţi se rupea inima, sclavii şi calicii au fost trimişi cu torţe Împotriva caselor noastre. Iar după aceea ? Să-i văd îndrăznind să-mi spună: «Te ridici oare în contra vreunui semn de-al lui Caesar?» Astea şi altele ca astea nu por suporta. De aceea îmi vine în gînd sa străbat ţară după ţară ; Grecia ta e totuşi şi ea ameninţată de furtună.•
La 10 aprilie, Cicero îi scria lui Atticus:,,Sînt îndurerat că nu am pus mîna pe putere o dată cu dobîndirea libertăţii"
Pe 12 aprilie, îi scria lui Atticus din Fundi:
,,Ce este mai nenorocit decît să respectăm toate actele săvîrşite de acela (Caesar) şi pentru care îl uram ? Oare vom avea şi consulii şi tribunii pe care i-a vrut el. doi ani de-aci încolo ? Nu văd în nici un chip cum aş putea activa politic. Nimic nu este mai absurd decît ca tiranoctonii să fie ridicaţi În slava cerului, iar actele tiranului să fie respectate•;
la 18 aprilie din Puzzuoli
.,O, zei buni, tirania trăieşte, tiranul a murit•
Pe 26 aprilie, de la Pozzuoli, scria:
uneori îl regretă pe Caesar (Ad Att., XIV, 13, scrisoarea din 24 aprilie), căci „ceea ce Caesar n-ar fi făcut niciodată şi n-ar fi îngăduit niciodată, acum ni se pune în față după însemnările lui falsificate« (Ad Att., XIV, 13 la 26 aprilie, de la Puzzuoli)
Pe 4 mai, scria din Pompei:
,,Eu aş vrea să mă crezi - socotesc că puteam vorbi cu mai puţină primejdie contra acestui partid blestemat, pe cînd tiranul era în viaţă, decît acuma, cînd e mort. Nu ştiu cum, dar pe mine cel puţin acela mă suporta în chip uimitor."
În locul lui Caesar, omul excepţional, indiferent cum l-a zugrăvit Cicero în diferitele perioade ale raporturilor cu dânsul, dar niciodată ca pc un om obişnuit, se afla acum Antonius, un om comun, brutal şi ,viclean, plin de sine, iubitor de putere şi vulgar în plăceri, faţă de care avea repulsie şi-l evita cu frică şi dispreţ. În rarilc raporturi personale din acest timp îi scria, tocmai de aceea, În tonul flateriei exagerate şi al prieteniei devotate lui Antonius: ,.Ceea ce-mi spui prin scrisoare şi singura scrisoare de la Antonius din acest timp - aş fi dorit s-o discutăm prin viu grai dintr-un singur motiv doar : ţi-ai fi putut da seama, nu numai din cuvintele mele, dar după faţa mea, după ochii mei, după fruntea mea, cum se zice, de iubirea faţă de cine, căci, dacă te-am iubit totdeauna mai întîi datorită simpatiei cale pentru mine, mai tîrziu serviciilor pe care mi le-ai făcut, apoi În aceste vremuri viaţa publică te-a ridicat atîta în ochii mei, Încît nu ştiu să-mi fie cineva mai drag. Scrisoarea ta, acîc de prietenoasă şi În acelaşi timp atît de respectuoasă, m-a mişcat astfel, încîc nu mi se pare că Îţi fac, ci că primesc eu o favoare cînd cu mi-o ceri aşa încît ai renunţa, zici cu, să salvezi împotriva voiei mele pe un duşman de-al meu, care este şi prietenul tău, deşi ai putea-o face fără nici o greutate."
