În vizita la ucigasi

 Ultima vacanță a lui Caesar 

Scrisorile lui Cicero de după înfrângerea taberei optimațilo la Pharsala reflectă replierea lui pentru combaterea lui Caesar prin alte mijloace.
Pompei cel Mare strânsese o mare armată la Pharsala (Pharsalus, în Grecia) în anul 48 î.Hr și întruchipase speranțele partidului optimaților (a aristocraților ) că aproape sigur îl va învinge decisiv pe Iulius Caesar.
În rândurile pompeienilor se aflaseră  și cei doi frați Cicero (oratorul Marcus Tullius Cicero și fratele lui mai mic Quintus Tullius Cicero, (ce facuse parte anterior din armata lui Caesar), precum și fiul Serviliei, Marcus Brutus și ginerele Seviliei, Gaius Cassius Longinus și fratele mai mic al Serviliei, Cato cel Tânăr. .

Totuși frații Cicero nu au luptat efectiv în bătălia decisivă de la Pharsalus (oratorul s-a declarat bolnav și a rămas la Dyrrachium, iar fratele său a rămas cu trupele de  ariergardă, alături de Cato cel Tânăr, tot în zona Dyrrachium). 
Spre surprinderea , putem spune perplexitatea pompeienilor, Caesar (ce dispunea de forțe armate mult mai mici) i-a administrat o bătaie drastică lui Pompei, care a fugit de pe câmpul de luptă , s-a refugiat în Egipt și a fost ucis acolo de egipteni.

Fiii lui Pompei, sprijiniți de unii dintre adversarii înverșunați ai lui Caesar, cum erau Cato, fratele Serviliei,  Scipio sau Titus Labienus  au continuat lupta armată contra lui Caesar în Africa și apoi în Spania, prelungind războiul civil până la înfrângerea lor de la Munda.

Cicero și Casius în schimb au ales să accepte clemența lui Caesar și să se întoarcă la Roma. 
 
Cato cel Tânăr îi oferise lui Cicero comanda supremă a forțelor republicane rămase (dat fiind că Pompei fugise în Spania, iar Cicero fusese consul). Cicero însă a refuzat și a spus că părăsește războiul civil, dându-și seama că lupta militară era pierdută. Gnaeus Pompeius (fiul cel mare al lui Pompei) a scos sabia vrând să-l execute pe Cicero ca trădător, fiind oprit în ultimul moment de Cato. 

Marcus Cicero s-a dus la Brundisium (Brindisi) la sfârșitul anului 48 î.Hr. și a așteptat în tensiune întoarcerea lui Caesar, temându-se că republicanii l-ar putea ucide pentru dezertare.

Întors victorios din Egipt, după ce debarcase la Brundisium Caesar a descălecat la vederea lui Cicero,
 l-a îmbrățișat și a parcurs restul drumului pe jos, alături de el, în discuție amicală. Era o iertare completă .
 Fratele lui, Quintus se temea ca Iulius Caesar să nu-l trateze ca trădător, căci fusese general în armata lui Caesar, în Gallia. El i-a scris lui Caesar afirmând că fratele său cel mare îl foțase să intre în tabăra lui Pompei!
Caesar l-a asigurat pe Marcus Cicero că nu crede acuzațiile pe care i l e aducea fratele său, iertându-l totuși și pe acela  până la urmă.  

Predarea și iertarea lui  Gaius Cassius Longinus (Cassius) 

După victoria de la Pharsalus, Caesar și-a îmbarcat trupele pe corăbii, cu indicația de a se îndrepta spre Egipt. 
Iulius Caesar, care rămăsese în urmă pentru asigurarea aprovizionării , s-e îmbarcase pe o navă de transport și lua aceeași direcție, dar în strâmtoarea Hellespont (Dardanele) nava sa s-a găsit în fața a 10 nave de război („rostrate”-adică prevăzute cu pinteni de bronz pentru atacarea altor corabii) cu trupe pompeiene. Suetonius a scris că la comanda acelor nave se afla Lucius Cassius, dar Appian a scris că la comanda acelor nave era Gaius Cassius Longinus, fratele lui Lucius. .  Caesar a dat dovadă de un curaj și o prestanță deosebite, înaintând cu ambarcațiunea sa spre inamic și cerându-i comandantului advers să se predea! 
Cassius a urcat la bordul micii ambarcațiuni pe care era Caesar și s-a predat, cerând iertare (clemenția) . Predând desigur și cele 10 nave.

  
Cassius a primit ulterior funcția de praetor, iar Cicero devenise liderul Senatului.

Doar că Cicero nu părăsise lupta contra lui Caesar și i-a strâns treptat în jurul lui pe cei care păstraseră dușmănia față de Caesar.
Sentimentele lui Cicero se vădesc în corespondența lui asiduă cu Titus Pomponius Atticus, pe care îl descrie ca fiind:

„aliatul meu constant în treburile publice, confidentul meu în privat, partenerul meu în fiecare conversație și proiect.”

Cicero și Atticus nu erau doar prieteni de lungă durată (posibil au mers la școală împreună), ci aveau și o legătură suplimentară: fratele lui Cicero, Quintus Tullius Cicero , era căsătorit cu sora lui Atticus, Pomponia.

Cicero și Cassius

Schimbul de scrisori între cei doi arată la început tatonări și ironii la adresa regimului lui Caesar. 
Cicero îi scrie apoi lui Cassius că amândoi au aceeași viziune și ar fi fost greșit să persiste în lupta armată, devenită fără speranță.

Cassius explică de ce nu a luptat în Spania alături de fiul lui Pompei, Gnaeus, considerat crud și mereu bănuitor:

„Să-mi scrii, te rog, ce se mai aude prin Spania. Pe zeul Hercule, sunt tare îngrijorat! Mai degrabă îl prefer pe stăpânul cel vechi și îndurător [Cezar], decât să experimentez unul nou și crud. Știi bine ce nesăbuit este Gnaeus [Pompeius cel Tânăr]; știi cum consideră el cruzimea drept o virtute; știi cum mereu are impresia că noi râdem de el. Mă tem că va dori să ne răspundă la glume în felul lui cam rustic, cu sabia.

Te rog, dacă mă iubești, scrie-mi ce se întâmplă acolo. O, cât de mult aș vrea să știu dacă citești aceste rânduri cu mintea îngrijorată sau liniștită! Căci în funcție de asta voi ști și eu ce am de făcut. Ca să nu lungesc scrisoarea, rămâi cu bine și iubește-mă așa cum o faci. Dacă Cezar a câștigat în Spania, așteaptă-mă să sosesc curând.” 

” (Ad Fam. 15.19)

Deci Cassius îl prefera până la urmă pe Caesar. Dar era gata să acțioeze cum ar fi fost sfătuit de Cicero. 

Cicero trebuia să-l aducă treptat la ideea de a acționa contra lui Caesar. Îi scrie cu prudență lui Cassius: 

 „Sper doar că nu ai uitat de îndatoririle tale față de stat din cauza acestor plăceri filozofice.” (Ad Fam. 15.16)

Apoi căinare a situației lor de „sclavi” și sugestia că supunerea e doar aparentă:

„În ce ne privește, ce să facem? Cum să ne trăim sclavia? Eu mă îngrop în cărți. Mă întrebi: „Unde mănânci?”. Ei bine, iau cina cu prietenii lui Cezar, râdem, glumim, dar sufletul... sufletul e în altă parte.”

(Ad Fam. 15.17)-ianuarie 45 î.Hr, când ei așteptau deznodământul luptelor duse de Caesar contra republicanilor din Spania.

Cicero îi scria lui Cassius la începutul lunii ianuarie 45 î.Hr:

Nu există vești despre Spania, dar sunt așteptate cu nerăbdare. Există zvonuri destul de deprimante, dar neautentice. ... cred că vei acționa cu înțelepciune dacă „vei evita preocupările deșarte”

Apoi:

 Despre politică nu pot scrie nimic, căci nu vreau să scriu ceea ce simt.

Când Caesar a revenit invingător din Spania, Cicero a fost îndemnat de Atticus să-i scrie o scrisoare cu recomandări politice, Cicero a întocmit una , a înmânat-o cu ezitări lui Balbus și Oppius , dar auzind recomandarile lor a renunțat să o mai trimită. Se temea de Caesar după ce scrisese textul Cato. Aflase apoi că Iulius Caesar raspunsese prin textul virulent Anticato.

Cicero îi scrisese lui Caesar pe cînd acesta era încă în Spania o scrisoare al cărei subiect era solicitarea unui favor  pentru.. o rudă a lui Caesar (Precilius), față de care el ar fi avut o prietenie deosebită.
Un prilej găsit cu priceperea-i obișnuită de a strecura o justificare -cu prilejul acela-pentru aparenta sa distanțare față de el , combinată cu  aluzia la „beneficiul bunătății care vă distinge atât de mult ” și cu specificarea că „ recomandarea mea nu este una obișnuită”- deci că printre rânduri, Caesar trebuia să deducă supunerea de fapt a oratorului și că dorea să fie din nou asigurat că a fost iertat. .
( Fam.13.15   DLXX (Fam. XIII, 15) CĂTRE C. IULIUS CAESAR (ÎN SPANIA) ASTURA (MARTIE).

 Știa că o scrisoare lingușitoare risca să fie tratată cu dispreț, dar o scrisoare umilă din partea unui intelectual care nu renunța la demnitatea sa putea fi apreciată de Caesar. 

Urmau sărbătorile de sfârșit de an- Saturnaliile. 

Sărbătoarea Saturnaliei

17-23 Decembrie Saturnalia

Saturn -zeul vârstei de aur - timp mitic de Solstitiul de iarna,abundență și egalitate.

Sacrificiu la templul lui Saturn.  Zile de odihnă, inclusiv pentru sclavi. Mici cadouri : figurine sau daruri alimentare între prieteni.

Cu acest prilej, în decembrie 45 î.Hr Caesar și-a permis câteva zile de odihnă. A făcut o plimbare în sudul Italiei, luând cu el și garda pretoriana, precum și numeroși sclavi și liberți, cărora le-a acordat câteva  zile de odihnă și de relaxare. Exista obiceiul ca în acele zile sclavii să fie tratați ca oameni liberi , ba chiar să fie serviți de stăpâni. Deci Caesar le-a asigurat sclavilor și liberților lui acele zile de petrecere la malul mării, în stațiuni de lux.  

Vizita lui Caesar la Cicero 

Spre surprinderea și marea spaimă a lui Cicero, Caesar a poposit la vila sa maritimă de la Puteoli-lângă Neapoli-pe 21 decembrie. .
Nu singur, ci însoțit de o mulțime de soldați, dar și de sclavi și liberți (Cicero scrie ironic că erau 2000) .
Cicero i-a povestit imediat lui Atticus, în scrisoarea Ad Atticum, 13.52, cum a decurs vizita (e singura relatare a unei zile din viața lui Caesar) :

„O, ce oaspete de temut am avut, și totuși nu-mi pare rău că l-am primit! Căci totul a decurs în cel mai plăcut mod cu putință. 

Când el a sosit la Philipus în seara de 18 decembrie, casa lui Philipus a fost atât de plină de soldați încât abia dacă a mai rămas o cameră liberă în care să poată cina Cezar însuși. Erau de față vreo două mii de oameni! Recunosc că m-am speriat cumplit, gândindu-mă ce se va întâmpla a doua zi la mine. Dar Barba Cassius mi-a sărit în ajutor: a pus santinele la porți, iar soldații și-au așezat tabăra pe câmp. Astfel, casa mea a fost protejată.

Pe 19 decembrie, Cezar a rămas la Philipus până la ora unu după-amiaza, fără să primească pe nimeni; cred că făcea socoteli cu Balbus. Apoi a pornit la plimbare pe malul mării, spre casa mea. La ora două a intrat în baie. Acolo a auzit despre Mamurra, dar nu a clipit și nici nu a dat vreun semn de supărare.

După baie, s-a uns cu uleiuri și s-a așezat la masă. Deoarece urma un tratament cu emetice, a mâncat și a băut fără frică, cu multă plăcere. Totul a fost fastuos și pregătit cu gust, ba mai mult:

„...o masă bine purtată
De un discurs ales și de vorbe de duh!”

În plus, cei din suita lui (οἱ περὶ αὐτὸν) au fost primiți din abundență în trei sufragerii (încăperi separate). Sclavilor și libeților de rang mai mic nu le-a lipsit nimic, iar pe cei de rang mai înalt i-am primit cu eleganță. Ce să mai lungim vorba? Am demonstrat că suntem oameni.
Cu toate acestea, nu a fost genul de oaspete căruia să-i spui: „Te rog din suflet ca, la întoarcere, să treci tot pe la mine!”. O singură dată e de ajuns! 

Despre politică nu s-a scos o singură vorbă (σπουδαῖον οὐδὲν); în schimb, s-a discutat mult despre literatură (φιλόλογα multa). Ce să mai zici? S-a simțit bine și a petrecut cu plăcere. Mi-a spus că va sta o zi la Puteoli, iar apoi o zi la Baiae. 

Iată relatarea acestei vizite memorabile, sau mai degrabă a acestei corvezi, care însă — după cum ți-am spus — nu m-a deranjat.

Ego voi rămâne aici paulisper (o scurtă vreme), iar apoi mă voi îndrepta spre Tusculum. 

Când trecea pe lângă vila lui Dolabella, întreaga lui trupă de oameni înarmați a mărșăluit strâns în stânga și în dreapta calului său, lucru care nu s-a întâmplat în niciun alt loc. Detaliul acesta îl am de la Nicias.”

„Emeticam agebat; itaque et edit et bibit ἀδεῶς [adeos] et iucunde.”
Caesar era cunoscut pentru faptul că mânca și bea foarte cumpătat 

Mi se pare fascinantă relatarea acestei vizite. Cicero, mort de frică pentru că se știa „cu musca pe căciulă” pentru că fusese în tabăra inamicilor lui la Pharsala, dar și refuzase ofertele lui Caesar de diverse funcții și purta corespondență suspectă cu inamicii lui Caesar, a încremenit văzând mulțimea venită cu Caesar la proprietatea sa din stațiunea de la malul mării. 


Caesar se înapoiase în Italia în septembrie 45 î.Hr, după victoria sa hotărâtoare asupra fiilor lui Pompei și a adepților acestora în bătălia decisivă de la Munda. 

Cicero îi trimisese acea scrisoare rugător-împăciuitoare, dar nu era sigur cum va reacționa Caesar.
Și de-odată, Caesar poposise la el ca musafir! În zilele libere de sărbătoare de la sfârșitul anului.

Caesar poposise mai întâi la nepoata sa, Atia, căsătorită acum cu Philippus.Casa nepotului său  nepotul Octavius, care îl însoțise și în Spania, împreună cu colegul său de studii, Agrippa , sărbătorise triumful alături de Caesar .în septembrie 45 î.Hr. Cicero nu avea cum să știe, dar în septembrie Caesar își redactase noul testament, (la vila sa din Lavicum), prin car eîl numea pe Octavius principalul său moștenitor. 
În octombrie 45 î.Hr Caesar l-a trimis pe Octavius (împreună cu Agrippa) la Apollonia, în Iliria, unde urmau să studieze retorica cu filozoful Apollodorus din Pergam și în paralel să deprindă tacticile militare alături d elegiunile masate în regiune. 
Cicero nu a menționat asta în scrisoare, pe atunci Octavius nu părea important. 

Caesar a cinat la Philippus, se înțelege că intrase în casă și toată suita lui- de unde se vede că nu erau 2000 (era o exagerare a lui Cicero, terorizat de prezența lor )

. Caesar a înoptat la Philippus, a rămas în discuții în ziua următoare până la ora unu (Cicero a presupus că a discutat cu Balbus, dar foarte probabil că Iulius Caesar le povestise părinților lui Octavius ce făcuse acesta pe front și făcuseră de asemenea planuri pentru studiile lui pe viitor.) 

Militarii veniseră cu corturile lor de campanie și au campat pe pajiștea învecinată.  .
Caesar a făcut apoi o plimbare pe malul mării, îndreptându-se spre vila lui Cicero. 


Stresul lui Cicero nu era provocat de cheltuială: Cicero era un om bogat, deținea 5 vile mari în diferite stațiuni și la Roma, numeroase proprietăți.  A pus masa în 3 tricliniumuri (sali de mese) -deci vila lui avea acele spații pentru banchete, nu era ceva nou. În fiecare triclinium erau câte trei banchete pe care luau loc până la 9-12 meseni (în funcție de mărime) . Deci în casa lui Cicero au mancat cam 30-45 de persoane, împărite pe categorii î cele trei tricliniumuri: Caesar, Cicero și însoțitorii importanți în tricliniumul principal, în celelalte încăperi liberții importanți și în fine sclavii.

Philippus (Lucius Marcius Philippus ) era tatăl vitreg al tânărului Octavian,  soțul Atiei, nepoata lui Caesar. Deci Caesar a poposit mai întâi la nepoata sa Atia , pe 18 și 19 decembrie, vizitându-l apoi și pe Cicero, a cărui vilă era în vecinătate.

Cassius Barba era un ofițer al lui Caesar care comanda probabil garda lui Caesar în acest sejur . El a aranjat ca militarii să nu intre în casa lui Cicero, ci să campeze ordonat, desfăcând corturile de piele și să mănânce probabil din proviziile aduse cu ei, căci Cicero menționează că a asigurat masa doar pentru liberții și sclavii lui Caesar. Au fost puse și santinele, ca proprietatea lui Cicero să nu fie deranjată.

Interesant că Cicero spune că a „demonstrat că suntem oameni” -(Homines visi sumus). Concept apropiat de felul românesc de a „omeni” oaspeții. 

Caesar a făcut o baie în vila lui Cicero. E de presupus că vila elegantă a acestuia dispunea de o baie privată organizată pe aceleași principii ca și băile publice, dar de dimensiuni potrivite pentru stăpânii casei și oaspeții lor. Încălzire prin pardoseală, bazine cu apă caldă și rece..Personal instruit care să facă masaje cu ulei parfumat..

Interesant mi se pare și detaliul că în timpul băii Caesar a aflat ceva despre , Mamurra,(praefectus fabrum) care devenise subiect al satirelor lui Cattulus , satire care se răsfrângeau și asupra lui Caesar. 

Se făcea aluzie acolo și la calomnia colportată de inamicii săi de zeci de ani deja, despre presupusa relație sexuală pe care ar fi avut-o în tinerețe Caesar cu regele Nicomedes- relație negată de Caesar sub jurământ solemn depus în fața Senatului...dar care era folosită în continuare pentru discreditarea lui. 

Faptul că Iulius Caesar a ascultat veste fără a-și schimba expresia feței e o probă de autocontrol . Dar asta nu înseamnă că nu s-a enervat de fapt. Cicero nu spune că i s-ar fi citit satirele lui Catullus, dar Caesar le avea probabil în minte.

Suetonius a povestit în „Viața lui Iulius Caesar” că Caesar  „nu a ascuns faptul că, prin versurile sale despre Mamurra, Catullus i-a aplicat pete nepieritoare pe nume”. Totuși, Caesar nu a ales să-l exileze pe Catullus sau să-i aplice altă pedeapsă. Cum el îl cunoștea bine pe tatăl lui Catullus , între altele înnoptase de mai multe ori în casa acestuia di Gallia Cisalpină , Caesar a ales să se întâlnească cu tânărul Catullus în casa tatălui său. Catullus și-a cerut scuze în fața lui Caesar (satis facientem) , iar Caesar l-a iertat și l-a invitat la masă chiar în seara aceea. Caesar a continuat să-l viziteae pe tatăl său, ca și mai înainte.

Împăcarea avusese loc deja la data aceea. 
Caesar a luat apoi un vomitiv.

(Cicero fusese de față, de vreme ce îi studiase expresia feței, poate făcuseră baie în acelaș bazin? Sau poate venise în camera de baie special ca să-i dea vestea morții lui Mumurra (alți cercetători presupun că era vestea falimentului aceluia- nu se știe) ) 

Caesar a discutat cu Cicero doar despre literatură, nimic despre politică. Asta însemna că orice ar fi fost în trecut, era uitat din punctul lui de vedere și îl invita pe Cicero să facă la fel. 

Caesar îi întindea o mână lui Cicero. Spera să fie înțeles.

Nu știa că acel intelectual rasat, ale cărui discursuri le urmărea cu plăcere, uneltea în spatele lui să-i ia viața!

E de menționat că acel Mamurra (c90 î.Hr-45 î.Hr) a fost șeful geniștilorr care au lucrat sub ordinele lui Caesar în Gallia. Deci el ar fi fost cel care a  a avut un rol important în executarea în timp record  a podurile peste Rin și a meterezele circulare ridicate la Alesia (circumvallatiuni) . Putem deduce că el a fost recompensat cu sume mari de bani de către Caesar iar după întoarcerea la Roma făcuse parada de bogăție placându-și toată casa cu marmură , ajungând până la a da faliment (Cicero îi spunea falit). Luxul exorbitant etalat de Mumurra îi exasperase probabil pe romani, care consideraseră că acesta se îmbogățise prin corupție și nu pricepeau de ce Caesar i-ar fi dat atâția bani- inventând imediat ceva necurat. În acest context, faptul că Cicero a ținut să-i dea chiar el vestea morții lui Mamurra și a privit cu atenție expresia lui Caesar când a primit vestea însemna că el aștepa ca o eventuală manifestare de durere să-i  confirme că între ei ar fi fost legături necurate. Nu s-a întâmplat.

Cicero avea să procedeze în acelaș fel la sărbătoarea Lupercaliilor, când a urmărit cu mare atenție expresia lui Caesar, dar și expresia lui Lepidus .

În acelaș timp, Cicero purta o corespondență asiduă cu Cassius dar și cu Atticus în care foloseau un limbaj codificat , în care se plângeau de regimul lui Caesar  sub masca unor curente filozofice .
În ianuarie 44 î.Hr, Cassius îi scria lui Cicero: 

„Să știi că și pe mine mă lovesc imaginile acestui „Stăpân” oriunde mă duc. Dar dacă Epicur a avut dreptate și aceste imagini sunt reale, atunci sper ca simulacrul libertății noastre să ne lovească și el destul de puternic încât să ne trezească.”(Fam. 15.16))

în februarie 44 î.Hr, Cicero în scria disperat lui Atticus că Iulius Caesar va fi rege.

„Oamenii de aici au înnebunit de-a dreptul. [...] Se vorbește deschis despre acordarea titlului de rege. Dacă el acceptă, Republica noastră este moartă pentru totdeauna. Nimeni nu mai îndrăznește să spună nimic în Senat; doar ne plecăm capetele în fața lui.”(Ad Atticum XIII.44)

La jumătatea lui februarie, după Lupercalii:

 „...această nerușinare publică a lui Antoniu, acest spectacol mizerabil în care un magistrat roman imploră un alt om să devină rege! Am ajuns la capătul demnității noastre.” (Ad Atticum XIII.51)

Cassius începuset să recruteze conspiratori contra lui Caesar, întâlnindu-se noaptea cu ei, în grupuri mici. Cicero se abținea să comenteze prin scrisori. Dar Plutarh menționează că cei mai mulți ar fi fost de acord dacă un om cu reputația lui Brutus ar fi fost la conducere.

„Când Cassius a încercat să își îndemne prietenii să conspire împotriva lui Cezar, toți au fost de acord să o facă dacă Brutus preia conducerea. Ei au argumentat că această acțiune nu cerea violență sau îndrăzneală (lucruri care le prisoseau), ci reputația unui om precum Brutus.”

 „[Ei doreau] un om care să sfințească victima, ca să zicem așa, și să asigure, prin simplul fapt al participării sale, justețea sacrificiului. Altfel, vor fi mult mai timizi în comiterea faptei și mult mai suspectați după ce o vor fi făcut. Oamenii ar spune că Brutus nu ar fi refuzat o asemenea sarcină dacă scopul ei ar fi fost unul onorabil.” 

A urmat o campanie susținută de convingere a lui Brutus că era de datoria lui să se ridice la înălțimea strămoșilor săi, care uciseseră tirani. 
Campania era dusă atât prin viu grai, cât și prin scrisori și mai ales prin inscripții anonime care urmăreau să acrediteze ideea că asta era opinia generală a cetățenilor Romei.
Plutarh a descris cum l-a determinat Cassius pe Brutus să se alăture complotului:

Cassius: „Ai de gând să participi la ședința Senatului la Calendele lui Marte? Am auzit că prietenii lui Cezar vor propune atunci să fie numit rege.”

• Brutus: „Nu voi fi prezent.”
• Cassius: „Dar dacă vom fi convocați și obligați să mergem, ce vom face?”
• Brutus: „Atunci datoria mea va fi nu să tac, ci să mă opun și să mor mai degrabă decât să-mi pierd libertatea.” 
  „Atunci Cassius, însuflețit, a spus: «Dar care roman va tolera să te vadă murind așa? Cine crezi că a scris acele mesaje pe scaunul tău de pretor? Crezi că au fost scrise de oameni de rând? Nu, ci de cei mai de seamă cetățeni ai Romei! [...] Ei cer de la tine, ca pe o datorie moștenită de la strămoși, distrugerea tiraniei!»”

Cine vor fi fost acei „cei mai de seamă cetățeni”? Foarte probabil finul psiholog Cicero, în primul rând.
Plutarh explică faptul că această campanie de scrisori anonime și graffiti a fost o tactică psihologică extrem de bine pusă la punct. 

Primul set de mesaje a fost lăsat la baza statuii de bronz a lui Lucius Junius Brutus (strămoșul lui Brutus, cel care cu sute de ani în urmă îl alungase pe ultimul rege al Romei, Tarquinius Superbus, fondând Republica). Acestea apelau direct la mândria de castă și la moștenirea de sânge a lui Brutus:

• „O, de te-am avea acum printre noi, Brutus!”

• „O, de ar mai fi Brutus în viață!”

Apoi când Brutus venea să își înceapă activitatea, își găsea scaunul oficial (tribunal) acoperit de graffiti și bilețele aruncate clandestin:

•          „Brutus, tu dormi?”

• „Tu nu ești cu adevărat Brutus.”

• „Dormi, Brutus, în timp ce Roma își pierde libertatea?”

Gestul cel mai convingător a fost însă cel făcut de Marcus Antonius, care a încercat de trei ori să-i pună pe cap lui Caesar o diademă regală la sărbătoarea Lupercaliilor.
Deși Caesar a respins diadema de fiecare dată și în final a dispus ca ea să fie pusă pe capul statuii unui zeu, impresia generală a fost că nu mai era decât un pas până ce el va fi declarat rege.

Cicero avea să-i spună ulterior lui Antonius: „Tu l-ai ucis atunci, la Lupercalii!”

În etapa de pregătire a complotului Cicero și ceilalți nu au scris nimic ce ar fi putut sa-i incrimineze.  

Poemele satirice ale lui Catullus

Poemul 29 (sau Carmen XXIX) de Catullus

Poemul 57 de Catullus (Carmen 57)

Cine poate să vadă asta, cine poate să îndure, în afară de un nerușinat, un lacom și un cartofor: ca Mamurra să dețină tot ce Galia pletoasă și îndepărtata Britanie aveau înainte? Romulus desfrânat, vezi tu astea și le înduri? Iar el acum, trufaș și plin de opulență, va colinda prin paturile tuturor, ca un porumbel alb sau ca un Adonis? Oare de asta, unic comandant , ai mers până în ultima insulă a Occidentului, ca această scursură sleită a voastră să devoreze două sau trei sute de milioane? Mai întâi a fost tocată averea părintească, apoi prada din Pont, iar a treia cea din Spania, pe care o știe bine auriferul fluviu Tagus. Acum tremură Galia și Britannia. Oare pentru asta, o, preaputernici ai cetății, socru și ginere (Cezar și Pompei), ați distrus totul?

Pentru desfrânatul Mamurra și pentru Caesar  Și nu-i de mirare: pete la fel poartă amândoi, una e din oraș (Roma) și cealaltă din Formiae, adânc imprimate, imposibil de spălat: La fel de stricați, ca doi gemeni, împartind același pat, amândoi cuun strop de cultură nici unul, nici celălalt nu-i mai prejos la adulter, rivali și totodată tovarăși la agățat fetișcane. Ce bine se potrivesc ticăloșii ăștia desfrânați!

Lupta lui Antonius pentru bani

 De ce l-a trădat Marcus Antonius pe Caesar

Atitudinea lui Marcus Antonius față de Caesar a fost ambiguă și s-a modificat în timp.
Inițial a fost un tânăr militar ,  dotat cu o forță herculeană (după cum arată referirile istorice la el) , promovat rapid de Iulius Caesar , cu care era văr pe departe. 

Mai tânăr cu 17 -18 ani decât Iulius Caesar, avea probabil un temperament vesel, extrovertit, așa cum a fost portretizat și pe acest denarius de argint, probabil singurul caz în care pe o monedă a fost pusă o figură râzând. Dacă artistul l-a portretizat astfel, înseamnă că așa apărea el în cea mai mare parte a timpului. 
Scriitorii contemporani ne dau și alte amănunte: avusese o tinerețe extrem de zvăpăiată.

Armata îl disciplinase însă și alături de Caesar nu putuse desigur să-și „dea în petec”. Avusese rezultate remarcabile pe câmpul de luptă și Caesar îi încredințase comanda unei părți a armatei, în bătălii.
Caesar l-a sprijinit să ajungă chestor, augur, tribun al plebeilor (în 50 î.Hr- la 32 de ani) , sprijinind prin veto ul său cauza lui Caesar, persecutarea lui apoi, de către Senat, constituind unul dintre motivele importante ale nemulțumirii lui Caesar față de felul um era tratat de Senat.

Avansarea lui Antonius a continuat, în armata lui Caesar devenind magister equitum, locotenent principal al comandantului , a comandat aripa dreaptă a armatei lui Caesar la Pharsalus ,în anul 48 î.Hr,  bătălia înfrângerii decisive a lui Pompei.

Acapararea averii lui Pompei

Apoi s-a petrecut un eveniment ce avea să schimbe total relația dintre Caesar și Antonius:
Caesar a confiscat și a pus în vânzare la licitație , în folosul statului, averea colosală a lui Pompei.
Singurul care a licitat a fost Marcus Antonius, așa că a fost declarat câștigător.
Cam ce cuprindea această avere?
Pompei avea la Roma casa părintească de pe colina Esquilin (casă ce a fost mai târziu locuită de Tiberius , prin anii 1-2) 
Antonius s-a grăbit să se mute în domus ul luxos pe care și-l construise Pompei pe colina cea mai prestigioasă a Romei, Palatin, cu vedere directă la Forumul roman. Pompei își construise această locuință impozantă după întoarcerea victorioasă din campania din Asia (cf, Plutarh).

Cicero vorbește și despre casa cu pinteni, domus rostrata, o altă casă luxoasă, al cărei vestibul fusese ornat cu pintenii navelor cucerite de Pompei de la pirați, în campania din 67 î.Hr. Casa impozantă, în care erau plasate la loc de cinste imaginile strămoșilor familiei 
Sursele antice vorbesc și despre o altă casă luxoasă, situată în mijlocul unor grădini .

Plutarh a descris și o altă casa „ca o șalupă situată în spatele unei nave mari”: o villa plasată în apropierea marelui teatru construit de Pompei . Pompei prezida ședințe ale Senatului din porticul construit de el în complexul teatral.

(Ulterior se instalase de asemenea în villa Scipionis, menționată de Cicero în Philippica a II-a, villa ce fusese a socrului lui Pompei, Q.Caecilius Metellus Scipio, ce a murit la Thapsus , în 46 î.Hr).

Apoi a luat în posesie și celelalte villas ale lui Pompei, din diferite localități, colecția de veștminte de lux, mobilele sofisticate, argintăria prețioasă. 
Pompei avusese terenuri moștenite de la părinți la Picenum, la Taranto, la care adăugase proprietăți la Albano, Tusculum, Cumes, în Ager Falernus, la Napole, Formies, în Lucania..
Antonius lăsat ca locțiitor al lui Caesar la Roma
A fost lăsat în Italia ca administrator, în anul 47 î.Hr, ]n timp ce Caesar se războia cu regele Pharnace.II, în Asia Mică. 


Antonius , rămas - temporar-singura autoritate la Roma, înstăpânit pe o avere enormă, a început să ducă viața la care visase de multă vreme: o petrecere continuă, beții crunte, cu ecese sexuale de tot felul, în compania trupelor de actori , jocuri de noroc fără limite..
(Conform cu discursurile ulterioare ale lui Cicero, dar care nu puteau decât să accentueze faptele deja notorii ).

După toate astea, Marcus Antonius a refuzat să plătească suma cu care licitase !
Antonius a refuzat să achite suma corespunzătoare, solicitată explicit de Caesar (Conform Appianus B.C.V79; Florus II.18,4)
Plutarh a scris de asemenea că Antonius a fost chiar indignat când i s-a cerut să achite la trezoreria statului suma cu care îi fuseseră adjuderate proprietățile.
El a afirmat cu enfază că Iulius Caesar fusese victorios doar datorită lui și i se datorau astfel de răsplate. 

Colac peste pupăză, Antonius neglijase total îndatoririle sale de comandant de armată, nu plătise legiunile încartiruite la Roma, soldații începând să prade prin împrejurimi și să ceară să fie lăsați la vatră.
Exact în acea perioadă, partidul Optimates (susținut de Senat) adunase în Africa 14 legiuni pentru a-l zdrobi pe Caesar.
Insubordonarea a patru legiuni
Întors în graba mare în Italia, Caesar a avut o confruntare cu legiunile insubordonate. I-a întrebat pe soldați ce vor, ia ei au cerut să fie demobilizați.
Caesar a rostit un singur cuvânt; quirites! Adică cetățeni. Prin acel cuvânt el îi demobiliza pe loc pe militari.
A adăugat că va lupta în Africa ridicând alte legiuni, iar pe cei demobilizați îi va plăti din prăzile luate de acolo. (Se vede de aici că nu jefuise Egiptul și nu avea bani să-i plătească imediat ) .
Soldații, rușinați, l-au rugat pe Caesar să-i primească să lupte alături de el.

Aici se vede încă odată că Iulius Caesar nu voia să lupte cu soldați care nu erau de partea lui trup și suflet. Nu i-ar fi obligat să lupte nici în situația în care un refuz din partea lor ar fi însemnat pentru el înfrângerea și moartea.

Nu însă și Marcus Antonius, care a refuzat să-l însoțească pe Caesar în Africa.
Inconștiență, sau sabotaj? 
Acuma- ne putem gândi: oare Marcus Antonius era chiar total inconștient când nu plătise banii datorați legiunilor și îi lăsase pe soldați să-și facă de cap prin Italia? Sau fusese de fapt o sabotare menită să ducă la căderea lui Caesar? Insubordonarea legiunilor din Italia ar fi avut efect catastrofal în condițiile unei confruntări cu 14 legiuni adverse!
Caesar l-a înlocuit pe Antonius din funcția de Magister Equitum (șef al cavaleriei), numindu-l pe Lepidus. 
Refuzând să lupte alături de el în Africa, sperase probabil ca Caesar să fie înfrânt , iar el să rămână cu averea lui Pompei fără a o plăti. Și să ajungă desigur și la conducere!

Caesar a ieșit însă din nou învingător la Thapsus-pe 6 aprilie 46 î.Hr, 

Caesar a făcut o nouă licitație pentru bunurile de lux din averea lui Pompei (confiscate cu soldați de la Antonius), dar , așa cum ne spune Cicero, acestea erau deteriorate,(argintăria și îmbrăcămintea de lux) atele erau împuținate, astfel că nu s-au mai putut recupera banii pe ele. Rămânea să se scoată la licitație casele....
Un prim atentat la viața lui Caesar 
Cicero a amintit în Philippica a II-a, 29.74 de un incident cu un ucigaș pe care Caesar îl surprinsese în casa lui cu pumnalul în mână, Caesar atacându-l deschis pentru asta pe Antonius în Senat.
Asta înseamnă că Caesar a reușit să-l interogheze pe atentator...Cicero nu ne dă amănunte. Doar că Iulius Caesar, un cunoscătot profund al legislației, nu ar fi adus o acuzație oficială fără dovezi. 
Complotul de la Narbonne  



A urmat războiul din Spania, unde fiii lui Pompei adunaseră o mare armată, care apucase să învingă trupele unui locotenent al lui Caesar. Caesar a plecat acolo de urgență, iar Antonius a refuzat iarăși să lupte alături de el.

După lupte grele, în care Caesar -după propria sa mărturisire-a luptat pentru viața lui, el a fost din nou victorios, la Munda.

În octombrie 45 î.Hr, el se întorcea triumfător. Se oprise cu armata la Narbone, ca să acorde trupelor o perioadă de relaxare , de odihnă, înainte de întoarcerea la Roma.
Urma (printre altele) să-i ceară din nou lui Antonius să-și achite datoria.
Antonius i-a ieșit în întâmpinare, la Narbone, ca să-l roage- după cum a afirmat mai târziu răspunzând unei acuzații a lui Cicero- să nu-i fie scoase bunurile la licitație, așa cum se preconiza. 
Caesar l-a iertat pentru insubordonare și i-a promis postul de consul pentru anul 44 î.Hr, alături de el, dar i-a cerut să-și achite totuși datoria.
Pentru Antonius era o amânare, dar nu o rezolvare.
Cicero a afirmat că atunci a inițiat  Antonius un complot pentru uciderea lui Caesar.
Despre care a vorbit cu Trebonius.
Nu au trecut la fapte, pentru că legiunile i-ar fi linșat.
Dar Cicero i-a mulțumit mai târziu pentru idee.
În Filipixa a II-a (secțiunea 34) Cicero s zis:

„Quamquam si interfici Caesarem voluissem, vos eum interfecissetis? Atque eo quidem tempore ipso scio Narbone aliquid a te et a Gai Treboni esse cogitatum, scio te in hoc consilium adductum... Quid autem meum consilium fuerit, cum tu ipse illius rei fueris auctor?”

„Și dacă aș fi vrut ca Caesar să fie ucis, tu însuți l-ai fi ucis ?Fiindcă știu că exact în perioada aceea era în studiu un proiect între tine și Caius Trebonius, la Narbone; știu că ai fost implicat în acest complot...Dar ce nevoie ai fi avut de planul meu, dacă tu însuți erai autorul/inițiatorul faptei?” 

Deci Cicero a afirmat în Senat că Antonius nu a fost doar abordat de Trebonius la Narbonne, ci a propus chiar el un atentat și a complotat activ (cogitatum) în acele zile în Galia.

Era continuarea acțiunii întreprinse anterior , când trimisese un ucigaș în casa lui Caesar.  
De fiecare dată Antonius prefera să nu-l atace el însuși pe Caesar, ci să comploteze ca altcineva să facă crima. Își dădea seama probabil că o astfel de crimă nu putea rămâne nepedepsită. Legiunile îi erau profund devotate lui Caesar, sărăcimea romană îi era recunoscătoare. 

El a răspuns acuzației lui Cicero afirmând că se dusese la Narbone pentru a-l ruga pe Caesar să nu-i scoată bunurile la licitație pentru plata datoriei contractate când licitase pentru bunurile lui Pompei cel Mare. 
Numai că una nu o exclude pe cealaltă.
Din acuzația credibilă a lui Cicero reiese că Antonius încercase deja să trimită un ucigaș și apoi inițiase un complot mai amplu, dar care nu putea fi pus în practică imediat, așa că a făcut tot posibilul să-l convingă pe Caesar că îi era devotat , rugându-l în acelaș timp să amâne licitația. 

De ce l-a iertat Caesar pe Antonius?
Pentru că îi ierta pe toți cei care îi cereau iertare. Chiar și pe cei care luptaseră contra lui pe câmpul de luptă. Cu atât mai mult , el considera că îl poate ierta pe cel care luptase alături de el în trecut , avusese grave abateri , dar se căia acum pentru ele . Mai ales că îi era și rudă. Mai ales că în trecut se crease între ei o camaraderie în luptă...Chiar dacă la ultimele lupte nu-i mai fusese alături.
Răsplata măreață (consulatul) ar fi trebuit să-l fidelizeze. Nu? Oricum, fiind consul alături de Caesar, Antonius nu și-ar mai fi putut „da în petec” așa cum o făcuse. 
Iar pentru anul următor, 43 î.Hr, Caesar gândise să lase alți doi consuli în timpul absenței sale. 
Iar pe Antonius, probabil că l-ar fi vrut alături de el în campania militară din Orient. 

Probabil Caesar era fericit acum și voia ca și apropiații săi să fie fericiți. 
Da, dar...,   Antonius avea în continuare datoria imensă de plătit!

Compromiterea lui Caesar

A urmat faimoasa scenă de la sărbătoarea Lupercaliei, pe 15 februarie 44 î.Hr. , când Antonius, proaspăt promovat de Caesar ca șef al lupercilor, a încercat în mod repetat să pună o diademă pe capul lui Caesar, în fața mulțimii adunate la festivități,  pentru a încetățeni ideea că Caesar țintește să devină rege.
Caesar a refuzat ferm diadema, a dispus ca podoaba să fie pusă pe capul unei statui de zeu, dar de fapt cei care au dus diadema au pus-o pe capul unei statui a lui Caesar!

Cicero i s-a adresat ulterior cu vorbele:
„Tu — da, tu — l-ai ucis la Lupercalii; („ Tu, tu, inquam, illum occidisti Lupercalibus)” 
Cicero se referea la faptul că acea punere în scenă făcută de Antonius convinsese pe mulți (și probabil, în primul rând pe Brutus) că Iulius Caesar e pe cale să devină rege-și deci că ar fi trebuit să fie ucis. 
Ralierea lui Brutus la complot a constituit pentru mulți o garanție a probității complotiștilor și a justeței cauzei lor.
Să vedem ce a scris despre asta istoricul Velleius Peterculus:

„Dar omul acesta atât de mare și care folosise față de toți atâta clemență nu a putut să se bucure liniștit de puterea supremă mai mult de cinci luni.

El revenise la Roma în luna octombrie; el a fost asasinat la idele lui marte, de către conjurații comandați de Brutus și Cassius. Promisiunea consulatului nu putuse să-l lege pe Brutus.; din contra, ea îl jignise pe Cassius, căruia nu i s-a acordat imediat această onoare.

Se găseau printre complicii la crimă prietenii cei mai intimi ai lui Caesar, pe care reușita partidului său îi dussese la cele mai înalte ranguri, Decimus Brutus, Caius Trebonius și alte personaje ilustre.

Dar cel care a ridicat împotriva lui cea mai mare ură a fost Marcus Antonius, colegul său de consulat, omul gata la oorice îndrăzneală.

Cum Caesar era așezat în fața rostrelor la sărbătoarea Lupercaliilor, el i-a pus pe cap însemnul regalității și Caesar, respingând-ul, nu a părut ofensat. ”

Antonius nu a fost de față la uciderea lui Caesar, căci rămăsese afară, de vorbă cu Trebonius.
Dar să ne uităm puțin cum era o astfel de ușă, de intrare în Curia:

Aceasta este ușa de bronz plătită de Iulius Caesar pentru Curia Iulia și care se află acum, încă în fucțiune, la intrarea în basilica San Giovanni in Laterano de la Roma.
Da, ea poate fi manevrată de o singură persoană, dar împingând cu nădejde. Are totuși câteva tone.
O astfel de ușă era și la Curia lui Pompei. Asta înseamnă că ușa nu se inchidea/deschidea una-două. Se deschidea, intrau toți senatorii, apoi se închidea pentru desfășurarea lucrărilor și se mai deschidea la sfârșit.
De vreme ce Antonius rămăsese afară, vorbind cu Trebonius, înseamnă că ușierul nu închisese ușa. Antonius a putut auzi de afară cum Caesar a strigat  de mai multe ori. Și putem presupune că Iulius Caesar avea o voce puternică, exersată în zecile de ani în care strigase comenzi pe fronturile de luptă.
Antonius a rămas afară, probabil cu urechile ciulite, până i-a văzut pe conspiratori ieșind cu pumnalele pline de sânge. Nu a intrat înăuntru să vadă ce era cu Caesar. Știa precis. Și-a aruncat toga, a luat mantia unui sclav și a fugit acasa. 

Să înțelegem că Iulius Caesar a fost ucis pentru bani?!

Asasinatul

A urmat uciderea lui Caesar, atacat de 30 de bărbați înarmați, în timp ce el era dezarmat.
În timpul uciderii lui Caesar, Antonius a rămas în afara sălii, împreună cu Trebonius - acelaș cu care discutase despre uciderea lui Caesar la Narbonne, cu un an înainte. Cicero a considerat că asta era o dovadă a complicității .
 Apoi, Brutus s-a opus să fie ucis și Antonius imediat după Caesar, așa cum fuseseră unele propuneri. Cicero a regretat, în scrisorile către Atticus, că cezaricizii nu l-au ucis și pe Marcus Antonius atunci, pentru a prelua puterea politică imediat.

Antonius s-a arătat prieten „la cataramă” cu ucigașii lui Caesar și după ce ei se refugiaseră pe Capitoliu de teama furiei populare. Antonius și Lepidus au folosit legiunea încartiruită la Roma nu pentru arestarea ucigașilor, ci pentru apărarea lor și înăbușirea în sânge a revoltei poporului care aducea jertfe în memoria lui Caesar și căuta să împiedice topirea statuilor lui.
Cicero a lăudat această acțiune, pe care a considerat-o o apărare a senatului (de fapt a complotiștilor din senat) de „primejdia masacrului”pe care l-ar fi făcut masele populare indignate . 
Pentru liniștirea ucigașilor speriați, Antonius a trimis-o pe Capitoliu pe soția sa cu fiul lor de câțiva ani, ca zălog. Brutus și Cassius au coborât în Forum, s-au îmbrățișat cu Antonius și cu Lepidus și au luat cina la ei acasă. (Cassius la Antonius, iar Brutus-la cumnatul său, Lepidus). Cicero avea să spună că „prin intermediul lui (al lui Antonius) și al fiului lui a fost în sfârșit consolidată pacea cu cei mai de seamă cetățeni”(e vorba despre Brutus și Cassius, pe care Cicero i-a elogiat pentru crima contra lui Caesar) . Pe 2 septembrie 44î.Hr, Cicero încă elogia faptele lui Antonius de după asasinarea lui Caesar, de pe 15 martie 44 î.Hr.. 

Contribuția lui Cicero-după propriile afirmații

În Filipica a doua, Cicero i s-a adresat lui Antonius astfel:
„Tot în Philippica a doua, Cicero i s-a adresat astfel lui Antonius:
„Iar ceea ce ai îndrăznit să spui lu chiar în multe cuvinte , anume că, prin contribuția mea, Pompeius a rupt prietenia cu Caesar și că, în consecință, din vina mea s-a iscat războiul civil, nu e în întregime greșit în privința faptului în sine, dar, ceea ce-i mai important, te-ai înșelat ân privința datei...În ceea ce mă privește, ..nu am neglijat nimic ...spre a-l îndepărta pe Pompeius de unirea cu Caesar.””.
Cicero l-a învinuit însă pe Antonius pentru începerea războiului civil , după ce acesta fugise în tabăra lui Caesar spunând că viața lui era în pericol. 
„Totuși, au intervenit două circumstanțe , în care i-am dat unele sfaturi lui Pompeius împotriva lui Caesar; aș vrea să mi le reproșezi, dacă ești în stare: prima dată l-am sfătuit să nu-i prelungească lui Caesar comanda supremă de cinci ani, a doua oară , să nu i se permită acestuia candidatura (la consulat) în absență. ... Dar aceste învinuiri sunt vechi însă cea mai recentă e aceea că Caesar a fost ucis la sfatul meu. ”

Astea au fost motivele care l-au împins pe Caesar la trecerea Rubiconului. Și într-adevăr, un motiv invocat a fost și persecutarea tribunilor, între care și Antonius. Deci Cicero l-a influiențat din umbră pe Pompeius, cu care se lăuda că era prieten, iar acesta a respins orice propunere împăciuitoare din partea lui Caesar. Cicero a argumentat însă că strigarea numelui său de către Brutus, după crimă, nu înseamnă că el l-ar fi instigat, ci că el i-a fost exemplu, atrăgând atenția că Antonius l-a numit cu respect pe Marcus Brutus, dar consideră o vină că ar fi fost instigat de Cicero (contradicție logică, sancționată de orator) . Cicero atrage atenția asupra comportamentului ambiguu al lui Antonius , care a luat măsuri în favoarea lui Brutus și Cassius, dar consideră o vină instigarea la fapta lor. Cicero nu-și ascunde adeziunea la uciderea lui Caesar, dar afirmă că „aș fi făcut să dispară din republică nu doar regele, ci și puterea regală și, dacă așa cum se spune, pumnalul acela ar fi fost în mâinile mele, crede-mă că aș fi dus la bun sfârșit nu doar un act, ci toată piesa”. Adică e de părere că ar fi trebuit să fie uciși și Marcus Antolius și Lepidus. Cicero a scris despre asta prietenului său Atticus, spunând că ar fi trebuit să fie ucis atunci și Antonius și să fie preluată imediat puterea politică la Roma.

Primul gând al lui Antonius: jefuirea casei lui Caesar
Nu se mai punea problema ca Antonius să plătească bunurile lui Pompei: 

Jaful din casa lui Caesar
În aceeași noapte, Antonius a jefuit casa lui Caesar, luând de acolo banii personali ai lui Caesar, lăsați Calpurniei, pentru cei 3-5 ani cât urma să lipsească,  colecțiile sale de artă și de obiecte prețioase, dar și documentele .
Plutarh  a menționat că „cea mai mare parte din proprietate” suma de 4000 de talanți , echivalând cu  100 de milioane de sesterți/ 24 milioane de dinari/960 000 aurei/3,4 t aur)- ar fi fost „dată” de Calpurnia lui Antonius. Sau -luată de acesta, sub o formă sau alta.  . 

Tot Appianus a scris că după o lună, când Octavianus a ajuns la Roma, el i-a cerut lui Antonius „banii pe care Caesar i-a strâns în vederea războaielor proiectate , căci ar ajunge pentru distribuirea promisă (prin testament) pentru 300 000 de oameni, pentru restul urmând să vândă proprietăți”. Caesar lăsase prin testament să se împartă câte 300 de sesterți (75 de dinari) fiecărui roman. Deci pentru 300 000 de persoane, câte 300 de sesterți =90 milioane sesterți. Cam acolo. 

Antonius a negat că ar fi găsit atâția bani în casa lui Caesar.  

Dar rămânând singurul consul în funcție și având ultimele documente scrise de Caesar, pe care le-a putut falsifica după dorință (cum a relatat Cicero), Antonius a putut manipula și documentele din tezaurul statului, de unde a luat câți bani a dorit, acoperindu-și în acelaș timp și marea datorie bănească . (Tot după Cicero, care a spus că la templul lui Ops Antonius a făcut un adevărat măcel, folosid o gardă din mercenari aduși din Spania  ) . Cicero a descris în prima Filipică felul cum Antonius, folosind „notițe” găsite printre documentele luate de la Caesar (desigur falsificate, cum tot Cicero a realizat ulterior) și-a însușit bani din tezaurul roman (aflat în templul lui Ops) .

Datoria lui Marcus Antonius la Idele lui Marte:
40 milioane de sesterți
Cicero l-a întrebat: „Unde sunt cele 700 000 000 de sesterți (7 000 000 aurei) , care figurează în registrele aflate în templul lui Ops? (Ubi est septiens miliens quod est in tabulis quae sunt ad Opis?)
Tu, însă, cum ai scăpat înainte de calendele lui aprilie (1 aprilie) de datoria de 40 000 000 de sesterți (400 000 aurei /3200 kg Au ) , pe care o aveai la idele lui Marte (15 martie)? 

„De fapt , ce situație ar fi putut veni în ajutorul strâmtorării și îndatorării tale în afară de moartea lui Caesar?”

Cicero îl numește pe Antonius „speculantul bunurilor lui (Gnaeus Pompeius) scoase la licitație”

Cicero a afimat despre sine însuși că a primit  moșteniri de peste 20 de milioane de sesterți, dar face referire - prin comparație- și la „moștenirile” ce ar fi fost primite de Antonius de la  persoane ce-i erau complet necunoscute, eliminând pe adevărații moștenitori- desigur prin acte măsluite declarate a fi fost găsite printre documentele lui Caesar.. 

E posibil să fi folosit forța împotriva Calpurniei pentru a putea dispune apoi ca toate acele bunuri să fie transportate la el acasa. Pentru că după acea noapte Calpurnia a dispărut cu desăvârșire.
(Nu a spălat trupul lui Caesar, care a fost dus peste cinci zile la funeralii plin de sânge și cu rănile căscate. Nu a fost de față la citirea testamentului, care s-a făcut în casa lui Antonius. Nu a fost de față la funeraliile lui Caesar. Nu s-a întâlnit cu Octavianus, care i-ar fi devenit fiu adoptiv, după adoptarea de către Caesar prin testament. Octavianus nu a făcut vreodată o referire la ea. Nu a fost convocata pentru a depune mărturie la procesele legate de moștenirea lui Caesar, sau în controversa legată de suma luată de Antonius din casa lor. După toate probabilitățile, Calpurnia a murit în noaptea aceea. Nu s-a sinucis, că ar fi scris istoricii despre asta. Fiind însărcinată, se gândea desigur la copil.  

Despăgubire pentru Sextus Pompei de la bugetul statului

Cicero îl numește pe Antonius „speculantul bunurilor lui (Gnaeus Pompeius) scoase la licitație”

La cererea Senatului Marcus Antonius a fost de acord ca fiul supraviețuitor al lui Pompei, Gnaeus Pompei să fie rechemat la Roma, ba chiar l-a numit la conducerea întregii flote romane. 
Dar...Gnaeus cerea proprietățile ce fuseseră ale tatălui său, Pompei cel Mare!
Soluția lui Antonius?
A cerut Senatului suma de 50 de milioane de drahme (adică 50 de milioane de dinari /200 milioane de sesterți) din bugetul public, cu care să fie despăgubit Sextus Pompei!
(conform lui Appianus) 
Reiese că averea lui Pompei cel Mare ar fi fost cel puțin atât.

Fiul mai mic al lui Pompei avea să primească , prin tratatul de la Misenum, promisiunea unei despăgubiri de 70 de milioane de sesterți. (Dio Cassius,XLVIII,36,5) (cca 36 milioane $) .
Averea lui Pompei fusese însă mult mai mare. El moștenise de la tatăl său, Strabo o avere estimată la peste 200 milioane de sesterți (jefuise orașele din Etruria , locuite de populații italice , fără să predea banii la trezorerie). Adică 2 milioane de aurei - 16,32 t aur. (1 aureus nummus-8,16g aur 24K), la această moștenire adăugându-se marile prăzi de război dobîndite cupă campaniile victorioase.

În vara anului 39 î.Hr, în cadrul Păcii de la Misenum, încheiată între Octavianus, Marcus Antonius și Sextus Pompeius, acestuia din urmă i-a fost promisă o despăgubire de 25% din valoarea proprietăților funciare confiscate și restituirea bunurilor din patrimoniul lui Gnaeus Pompeeius , dar și conducerea unor vaste teritorii în insule și în Peloponez, pentru 5 ani și magistraturi ulterioare. Sextus nu a primit nimic din toate astea. 

Sextus Pompei
Observăm că Sextus purta un colan gros, probabil din aur, la gât. 
Probabil era însemnul de amiral 
(Când a fost găsit trupul lui Pliniu cel Bătrân, amiralul flotei romane în timpul erupției Vezuviului,
cercetătorii au fost uimiți să constate că purta multe lanțuri de aur și brățări
erau probabil însemnele gradului său) 

Cei mai mulți bani  erau de fapt la Apollonia și au fost folosiți de Octavianus

Caesar transferase sume enorme de bani (în aur și argint) la Apollonia, în Iliria, o provincie a Macedoniei) pentru plata legiunilor pregătite pentru războiul contra dacilor și apoi a parților.

Conform estimării lui Plutarh, la Apollonia Caesar ar fi depozitat 175 000 000 de drachme, adică circa 700 000 000 de sesterți, bani ce ar fi trebuit să ajungă pentru plata a numeroase legiuni timp de 3-5 ani. (Era preconizată atacarea Daciei, apoi a Partiei și Scitiei, Germaniei... ) 
Pentru început, Caesar dusese acolo șase legiuni, pentru antrenament, dar erau pregătite 16 legiuni (aproximativ 60 000 de infanteriști și 10 000 de călăreți). Aceștia urmau să fie sprijiniți de cavalerie auxiliară și infanterie ușoară. 

Octavius fusese trimis la Apollonia la studii, dar și pentru a fi în contact cu armata. 

 Plutarh a scris și că urma să se construiască un canal prin istmul Corintului, în timpul campaniei militare. Anienus fusese însărcinat cu construirea canalului. Desigur era făcut proiectul, dacă urma să fie pus în aplicare curând.

Nero a reluat acel proiect și chiar au fost începute lucrările , dar a murit înainte de terminarea lor.

Canalul a fost construit abia în anul 1893, urmând traseul lucrărilor începute de romani. 

După uciderea lui Caesar, în timp ce Octavius ajunsese în sudul Italiei, pregătindu-și intrarea în Roma (abia după o lună), el a trimis „pe cineva de încredere” (probabil Agrippa) să aducă banii de la Apollonia. Totodată, Octavius a luat și banii datorați de provincia Macedonia ca impozit anual pentru Roma.
Octavianus Augustus a mărturisit asta abia înainte de a muri, în ultimul document de dare de seamă.
Dar nu a prezentat niciodată un bilanț , a menționat că „ a luat ce era al său” din acei bani și a depus restul la trezorerie. Dar ce ar fi fost „al său” de acolo? Probabil a depus impozitul datorat de provincia Macedonia. 
De fapt el a luat cât a avut nevoie pentru a plăti neobișnuit de bine- trupele ridicate în Italia, în fruntea cărora a apărut la Roma. 

Octavianus a plătit legiuni cu banii lăsați de Caesar în Macedonia

Cicero a relatat cum armata ridicată de Octavianus l-a silit pe Antonius să părăsească Roma:
„ sentința consulară era gata să-l circumscrie pe tânăr, când dintr-o dată (căci știa că legiunea lui Marte (a patra)  se stabilise la Alba) i s-a adus (lui Antonius n.n.) un mesaj în a patra zi. Uimit de aceasta, a abandonat planul de a raporta senatului despre Caesar (Octavianus) ; a ieșit, nu pe drumuri, ci pe poteci, și chiar în acea zi a ținut nenumărate deliberări senatoriale, toate fiind într-adevăr raportate mai repede decât scrise.

De acolo, nu o călătorie, ci o fugă și o fugă în Galia.”

Prin urmare senatul era pe punctul de a-l blama pe Octavianus, care ridicase armată fără a avea nici o magistratură în stat. Deci-ilegal. Dar marșul armatei asupra Romei l-a determinat pe Antonius să se retragă (chiar ascunzându-se) și să se îndrepte spre Galia Cisalpină .

Octavianus a putut plăti soldați cu plată de 5 ori mai mare decât plata obișnuită!
Plata atât de mare, adăugată aurei date de numele de Caesar , pe care el l-a folosit mereu după adoptarea postumă de către Iulius Caesar , i-a atras pe militari de partea lui.

Antonius a fost obligat să se alieze cu el și cu Lepidus, formând un triumvirat oficial.
(triumviratul anterior, format de Caesar, Pompei și Crassus fusese doar o înțelegere între ei).

700 milioane sesterți pentru fiul lui Pompei

 „Pompei se va putea întoarce acasă; și prețul pe care l-a plătit Antoniu pentru ea, îl va da pentru a o răscumpăra; da, casa lui Gnaeus Pompei va fi răscumpărată de fiul său. Crudă necesitate! Dar astfel de nenorociri ne-au costat lacrimi mult prea mult timp!
Ați decretat ca lui Pompei să i se aloce toți banii pe care un dușman victorios a putut să-i obțină din bunurile tatălui său prin risipirea prăzii.
Dar, din partea mea, cer responsabilitatea de a regla această socoteală, având în vedere legătura strânsă care m-a legat de tatăl său. Prin urmare, el își va răscumpăra grădinile, clădirile și casele din oraș pe care le posedă Antoniu; căci, în schimbul argintăriei, al țesăturilor prețioase, al mobilei și al vinului pe care acest lacom le-a risipit, va face cu bucurie sacrificiul. Își va recupera locuințele de la Alba Longa și Firmum de la Dolabella; și chiar casa de la Tusculum de la Antoniu. În cele din urmă, cei care atacă în prezent Modena și îl asediază pe D. Brutus, familia Anser, vor fi expulzați din Casa Falernilor. Poate că există și alți deținători, dar numele lor îmi scapă. Da, îmi place să o spun: chiar și cei care nu sunt printre dușmanii noștri vor restitui proprietățile lui Pompei fiului său la prețul pe care l-au plătit pentru ele. A fost inconsecvent, ca să nu spun nechibzuit, să se atingă de vreo parte din aceste posesiuni; dar cine le poate păstra după restabilirea ilustrului lor proprietar? Și nu va fi această enclavă a lui Pompei, eliberată de Caesar, obligată să-și reverse prada, acest om care, fixat pe patrimoniul stăpânului său ca un dragon pe o comoară, a pus stăpânire pe proprietățile Lucaniei?
În cele din urmă, aceste șapte sute de milioane de sesterți pe care i-ați promis tânărului Pompei, Părinți Conscripți, vor fi distribuite în așa fel încât fiul lui Gnaeus Pompei să apară, prin voi, repus în deplină posesie a moștenirii sale: aceasta este sarcina, spune Senatul.
Restul va fi făcut de poporul roman pentru o familie pe care au văzut-o în splendoare. Îi vor da în special lui Sextus demnitatea de augur pe care a deținut-o tatăl său; iar eu însumi, redând fiului ceea ce am primit de la tată, îl voi desemna pentru alegere. Care dintre cei doi, pentru a fi augur al lui Jupiter, cel mai bun și cel mai mare, ai cărui interpreți și slujitori suntem noi, îi va da poporul roman preferință, lui Pompei sau lui Antoniu? Cât despre mine, cred că printr-o favoare specială a zeilor nemuritori soarta a voit ca, fără a distruge sau anula actele lui Caesar, fiul lui Gnaeus Pompei să poată recăpăta rangul și averea tatălui său.” (Cicero-Philippica XIII-20 martie 43 îC, în Senat) 

Cicero se bucura degeaba: cei trei triumviri s-au înțeles să-și extermine fiecare pe cei pe care îi considera dușmani și 
primul pe listă a fost pus Cicero! 
Sextus Pompei nu a primit niciodată banii promiși: a fost înfrânt și ucis. 

Antonius a făcut numeroase manevre politice pentru a pune mâna pe legiunile trimise de Caesar în Macedonia. 

Dar....banii erau la Octavianus, viitorul Augustus!