Discursul lui Marc-Antonius

 Funeraliile lui Caesar

Ceremonia funerară după uciderea lui Caesar a avut loc pe 20 martie. La 5 zile după ce a fost ucis.
A fost o ceremonie funebră conformă cu tradiția și trebuia să celebreze moștenirea  și amintea faptele ilustre și valoarea lor pentru republică.
Discursul omagial era rostit de obicei de un fiu sau de o rudă apropiată al defunctului. Era o tradiție veche 

Caesar a inovat și în această privință, pronunțând pentru prima dată o orație funebră publică, la Rostres  pentru elogierea unei tinere femei- pentru soția sa  Cornelia Cinna , ce murise (probabil la naștere)  în anul 68 sau 69 î.Hr.
Caesar a ținut orația funebră la moartea mătușii sale Julia Caesaris, văduva lui Marius, în anul 69 î.Hr.
El a spus atunci, cu ardoarea tinerețiii (avea 31 de ani) : „Mătușa mea Julia scoboară din regi  prin mamă și din zei nemuritori prin tatăl ei, căci din Ancus Marcius provine casa regală Marcius, al căror nume e purtat de mama mea, iar Iulii provin din Venus, care e sorgintea familiei noastre”, adăugând că:
„Se găsește astfel în neamul nostru sanctitatea regilor ce domnesc peste oameni și majestatea zeilor care domnesc chiar și peste regi”.

Sorgintea din zei sau semizei era conformă cu tradițiile romane. Până la urmă, reprezenta o atestare a vechimii acelui neam, căci romanii îl revendicau drept strămoș pe Aeneas, prințul troian ce ar fi fost fiu al zeiței Venus. 

Istoricii romani întocmeau registre cu familiile troiene și urmașii lor. Savantul Varron scrisese o carte cu „Familiile troiene”. Denis din Halicarnass a scris că în timpul său, pe timpul lui August mai erau cincizeci dintre aceste familii. 

Elogiul funebru era aproape mereu un discurs de familie, consacrat gloriei neamului fiecăruia. Se dădea atât de mare importanță acestor glorificări postume, încât ele au fost publicate .

**************************************************

În anul 51 î. Hr , Octavius, unul dintre nepoții lui Caesar, atunci în vârstă de 12 ani a pronunțat orația funebră pentru bunica sa Julia Caesaris Minor, sora lui Caesar. Se pare că atunci l-a remarcat Caesar pe acest nepot al lui, pe care avea să-l adopte ulterior .

*********************************************

Și acum , în anul 44 î. Hr se organizau funeraliile pentru Caesar.
Octavian încă nu ajunsese la Roma...ceilalți doi nepoți ai lui Caesar  nu se știe unde erau...Calpurnius Piso probabil nu a fost solicitat să vorbească, deși era prezent- căci Appian a scris că el adusese trupul lui Caesar în For....Marcus Antonius a dorit să țină el discursul.
Nepoții lui Caesar
Da, Octavian a fost nepotul preferat de Caesar pentru a-l numi urmaș- prin testament.
Dar Caesar mai avea nepoți- care au fost și ei moștenitori:

Lucius Pinarius și Quintus Pedius.

Quintus Pedius (nepot de soră  al lui Caesar, văr cu Octavius, nepot- sau fiu- al surorii mai mari a lui Caesar: Julia Caesaris Maior. Născut în 92 î.Hr, era cu doar 8 ani mai mic decât Caesar. A fost legat de proconsul în timpul cuceririi Galiei , a luptat alături de Caesar , inclusiv la Munda.

 
Cicero l-a amintit în treacăt în discursul său Pro Plancio din 54 î.Hr
„ tu neque Q. Pedio, forti viro, suscenses ..”-nu te gândești la Quintus Pedius, un om curajos.

După uciderea lui Caesar, a renunțat la partea sa de moștenire în favoarea lui Octavius...

A inițiat o lege, Lex Pedia, care ii declara inamici publici pe toți ucigașii lui Caesar (care prin asta erau condamnați la moarte), propunând anularea amnistiei . Triumvirii au făcut și o listă de „priorități”: 17 , între care și Cicero. 
Dar....cică după aceea s-a sinucis, cu gândul la masacrul ce urma. Sau a murit de oboseală (?!)
Deci nu se știe- practic- cum a murit - în anul 43 î. Hr., în noiembrie. 

A avut cel puțin un fiu-Quintus Pedius Publicola- orator (!!!)De ce nu a rostit un discurs la funeraliile lui Caesar? Se spune că avea o elocvență remarcabilă . Horatiu , marele poet roman i-a lăudat arta oratorică în scrierile lui. 
A fost și un nepoțel, Quintus Pedius , care era surd , se pregătea să devină pictor, cu autorizația lui Augustus, dar a murit în adolescență, către anul 43 î.Hr.  (După cum a scris Pliniu cel Bătrân în Istoria Naturală). Deci i-a supraviețuit doar un an lui Caesar. Ca și bunicul său. 

Lucius Pinarius Scarpus- nepot de soră al lui Caesar ,(după Suetonius) 
Văr cu Quintus Pedius, Octavia Minor (a patra soție a lui Marcus Antonius) și cu Octavius (viitorul Augustus) 
Nepot al Juliei Caesaris Maior, sora mai mare a lui Caesar?. Născut -zice-se-în 50 î.Hr, avea 6 ani la moartea lui Caesar. Dar probabil era mai mare. 
A cedat și el (!!) partea lui de moștenire de la Caesar în favoarea lui Octavius.
A  apucat să lupte în anul 31 î.Hr alături de Octavian . A primit onoruri (un aureus are pe avers o mâna deschisă cu inscipția IMP CAESARI și SCARPUS IMP, iar pe revers o Victorie încadrată cu inscripția: DIVI F (Fiul divinului Caesar) și AVG VR PONT IF 

 Mâna deschisă semnifică darul făcut de Scarpus? Mâna deschisă ar semnifica de asemenea după unii cercetători (E.Babelon) : încheietura mâinii (scarpus) 
Înainte de bătălia decisivă de la Actium, între anii 31 și 30 î.Hr, , moneda scoasă de L.Pinarius Scarpus sub autoritatea lui Octavian figurează o Victorie între două stindarde . După bătălia de la Actium , alte monede bătute de Scarpus pentru Octavian arată pe revers o Victorie pe un glob, iar pe avers capul lui Jupiter-Ammon .A doua serie monetară folosește titlul de Caesar , iar a treia- titlul de Augustus. A continuat să scoată monede până în anul 27 î.Hr, când Caesar a devenit împărat.

Nu se mai știe nimic despre Scarpus după aceea. 

Comentatorii consideră că a fost discursul cel mai important din cariera lui Marcus Antonius (deși specialiștii în retorică, așa cum era Cicero l-au descris ca fiind patetic și emoționant- în sensul de  prea afectat ; dar nu era un discurs adresat specialiștilor din Senat, ci poporului roman.)

Nu s-a păstrat întocmai acel discurs, ci doar referiri la el.
Appian a lăsat o descriere fidelă.
Aflăm că s-a repetat deseori că Caesar fusese un „om extraordinar” și un „om ilustru”- cuvinte care au fost reținute de cei ce îi considerau vinovați pe „Liberatores” (așa cum se autodenumiseră conjurații).
Antonius a inclus diferite documente, unele fiind citite de un herald, altele citite de el însuși.
Era vorba de decrete ale Senatului care îl onorau pe Caesar, între care și textul jurământului prin care  fiecare senator se obligase să-l apere , declarându-l „sacrosant și inviolabil”, protecția extinzându-se și asupra celor care s-ar fi refugiat lângă Caesar. Iar cei care ar fi conspirat contra lui urmau să fie blestemați 
Antonius a adăugat aici justificarea amnistiei obținute pentru ucigași în Senat:
„„O, Jupiter , zeul strămoșilor noștri, și voi, ceilalți zei, eu sunt gata să-l apăr pe Cezar conform jurământului meu și termenilor blestemului pe care mi l-am aruncat, dar, din moment ce este  părerea egallori mei că ceea ce am decis va fi spre binele nostru, mă rog să fie spre binele nostru.”
Prin urmare Antonius a dat vina pe Senat pentru amnistia propusă chiar de el, împreună cu Cicero și Plancus. Apoi a dat vina pe...un spirit!

„Zgomote de protest s-au auzit dinspre Senat la această remarcă, ce era îndreptată foarte clar către ei. Antoniu i-a calmat, spunând pe scurt: „Se pare, concetățeni, că ceea ce s-a întâmplat nu este opera vreunui om, ci a unui spirit. Trebuie să ne concentrăm asupra prezentului în loc de trecut, deoarece viitorul nostru, și într-adevăr prezentul nostru, este pe muchie de cuțit deasupra marilor pericole și riscăm să fim trași înapoi în starea noastră anterioară de război civil, odată cu dispariția completă a familiilor nobile rămase din orașul nostru. Să conducem așadar această persoană sacrosanctă să se alăture binecuvântaților și să cântăm peste el imnul și cântecul de jale obișnuit.”

„  Zicând acestea, și-a strâns hainele ca un posedat și s-a încins astfel încât să-și poată folosi mâinile cu ușurință. Apoi s-a oprit lângă catafalc ca și cum ar fi fost pe o scenă, aplecându-se peste el și îndreptându-se din nou, și mai întâi a cântat laude lui Caesar ca zeitate cerească, ridicând mâinile în semn de mărturie a nașterii divine a lui Caesar și, în același timp, recitând rapid campaniile, bătăliile și victoriile sale, precum și popoarele pe care le adusese sub stăpânirea țării sale și prada pe care o trimisese acasă. A prezentat fiecare lucru ca o minune și a strigat încontinuu: „Numai acest om a ieșit victorios asupra tuturor celor care s-au luptat cu el.”

 La fiecare document citat Antonius adăuga și observațiile sale personale, prin care opunea ceea ce se întâmplase pe Idele lui Marte promisiunilor făcute de senatori, între care erau și „Liberatores”.

Antonius a precizat că acei conspiratori nu erau singurii care ar fi trebuit să se rușineze pentru moartea lui Caesar. 
Antonius a introdus și aspecte teatrale - a arătat mai ales toga perforată și plină de sânge a lui Caesar- destinată să sporească durerea publicului și să atragă ostilitatea față de conspiratori. Succesul a fost remarcabil.

„În această frenezie inspirată, a spus mult mai multe, schimbându-și vocea de la limpede la cea a unui cântec de jale, jelindu-l pe Cezar ca pe un prieten care suferise o nedreptate, plângând și jurând că dorește să-și dea viața pentru Cezar. Apoi, cuprins foarte ușor de emoții pasionale, a dezbrăcat hainele de pe trupul lui Cezar, le-a ridicat pe un stâlp și le-a fluturat, sfâșiate cum erau de înjunghieri și mânjite cu sângele dictatorului . La aceasta, oamenii, ca un cor, i s-au alăturat în cea mai tristă lamentație și, după această exprimare a emoției, au fost din nou cuprinși de furie.

După discurs, alte cântece de bocet, însoțite de cântece, au fost intonate peste morți de către coruri, în maniera obișnuită a romanilor, și au recitat din nou realizările și soarta sa. Undeva în lamentație, Cezar însuși (interpretat de un actor) trebuia să menționeze pe nume pe cei dintre dușmanii săi pe care îi ajutase și, referindu-se la ucigașii săi, a spus ca și cum ar fi fost uimit,

Să te gândești că am salvat viața acestor oameni care urmau să mă omoare.

Reacția publicului

„Atunci poporul nu a mai putut suporta. Considera monstruos faptul că toți ucigașii, care, cu singura excepție a lui Decimus [Junius Brutus], fuseseră luați prizonieri ca partizani ai lui Pompei, puseseră la cale conspirația atunci când, în loc să fie pedepsiți, fuseseră promovați în magistraturi, guvernatori provinciali și comenzi militare și că Decimus fusese chiar considerat vrednic de adopție ca fiu al lui Caesar.

 Când mulțimea se afla în această stare și aproape de violență, cineva a ridicat deasupra sicriului o efigie de ceară a lui Caesar - corpul însuși, întins pe spate pe sicriu, nefiind vizibil. Efigia a fost întoarsă în toate direcțiile, cu ajutorul unui dispozitiv mecanic, și s-au putut vedea douăzeci și trei de răni, provocate cu sălbăticie pe fiecare parte a corpului și pe față. Această priveliște li s-a părut atât de jalnică oamenilor încât nu au mai putut-o suporta. Urlând și jelind, au înconjurat clădirea senatului, unde fusese ucis Caesar, au ars - o și s-au grăbit să-i caute pe ucigași, care se strecuraseră cu ceva timp în urmă.

Liberatores erau conștienți de efectul pe care îl vor avea funeraliile lui Caesar . Și-au luat măsuri de prevedere în acea zi punând gărzi private de pază la casele lor. Într-adevăr, opinia publică a reacționat cu violență ieșită din comun.
Corpul lui Caesar a fost incinerat chiar în Forum, iar mulțimea furioasă s-a îndreptat apoi spre casele grupului de Liberatores. 
Antonius însă a rămas calm
El și Lepidus amplasaseră soldați în punctele din care puteau proteja clădirile. Mulțimea a putut să-și exprime turbarea, însă doar până la un anumit punct.
În curând ordinea a fost restabilită în Forum , iar atacarea caselor complotiștilor a fost abandonată.
Poporul, emoționat, a vegheat la rugul lui Caesar până târziu în noapte.
Antonius dovedise că poate manipula mulțimea.
Își arătase forța și se plasase pe sine ca urmaș al lui Caesar. În acelaș timp , limitând și reprimând violența mulțimii, le arătase tuturor, mai ales complotiștilor, amploarea reală a autorității sale personale.
Orația funebră a lui Antonius avusese ca scop nu în primul rând să-l elogieze pe Caesar, ci mai ales să îndrepte indignarea publică împotriva conspiratorilor cunoscuți (care tocmai fuseseră amnistiați de Senat)

Fricțiunile cu Cassius arătaseră ingratitudinea complotiștilor . Tulburările și violențele provocate de funeraliile lui Caesar i-au făcut pe toți să înțeleagă cât erau de nepopulari în popor. Evenimentele din acea zi au pus în evidență de asemenea dependența lor de ordinea civică , ce nu era sub controlul lor, ci era menținută de Antonius și de aliații săi. Dacă Liberatores și prietenii lor sau chiar rivalii lui Antonius din fostul cerc al lui Caesar crezuseră că Antonius a avut un comportament slab și nesigur pe 17 martie, acum se vedea altă față a lui .
Antonius i-a amenințat pe Liberatores.

Antonius s-a grăbit să evidențieze vulnerabilitatea acelor Liberatores.

Evenimentele descrise din tabăra adversarilor lui Caesar 

(Cum ne amintim, Brutus, Cassius și Decimus Brutus erau principalii complotiști atacatori în uciderea lui Caesar. Vedem că Antonius „juca pe două fronturi”- cum am spune azi: pe de o parte el poza public în prieten al lui Caesar, care nu participase la complot, prin spate însă el trata -aparent amical- cu complotiștii, cu care luase cina după complot și cărora le obținuse o amnistiere după crimă.

Decimus Brutus fusese considerat de Caesar drept un prieten de încredere, îl trecuse în testament și îi încredința chiar tutela copilului care i s-ar fi născut între timp! Iar D.Brutus l-a înjunghiat!) 

Dintr-o scrisoare a lui Decimus Brutus adresată lui Brutus și Cassius aflăm că el primise de curând vizita lui Hirtius, care l-a făcut să înțeleagă că Antonius „nu era sigur că putea să-l autorizeze pe Decimus să-și ia (în primire) provincia”.
Decimus a interpretat asta ca rea voință perfidă și se aștepta ca Brutus și Cassius să fie de aceeași părere. 
Hirtius mai spusese că Antonius era preocupat de agitația populației  și se neliniștea pentru siguranța Liberatores. De aceea Antonius se pregătea să  reconsidere postul de guvernator al lui Decimus.

Deci mesajul lui Antonius, transmis prin intermediul lui Hirtius către complotiști avea semnificația cam așa: știți că eu sunt prietenul vostru și că vreau să aplic hotărârile Senatului, pe care l-am influiențat să vă sprijine,  dar...vedeți și voi cât de ostilă vă e opinia publică, nu pot merge împotriva poporului, așa încât, cu tot regretul....  

Consternarea lui Decimus era de înțeles. Termenii amnistiei garantau executarea actelor emise de Caesar  și pe 18 martie Senatul confirmase că va ratifica nominalizările de provincii făcute de Caesar.
 
Antonius nu voia să sugereze că nu ar executa decretul Senatului (voia să păstreze relații bune cu Senatul) ...dar oricare dintre Liberatores, cum era și Decimus era acum un privatus, un cetățen privat care nu exercita nici o magistratură sau promagistratură. Ei ar fi avut nevoie , pe lângă evitarea sancțiunii oficiale a Senatului și de o altă lege de reabilitare, o lex curiata de imperio, înainte de a putea avea o comandă ca guvernatori de provincie. 
În realitate nimic nu-i oprea pe Marcus Antonius și pe Dolabella să-i furnizeze lui Decimus legea cerută, dar Antonius,  exagerând și exploatând schimbarea de atmosferă de la Roma după funeraliile lui Caesar și subliniind ostilitatea publicului față de Decimus și de tovarășii săi, spunea acum că are dubii asupra posibilității sale de a reuni o adunare curială, căci plebea urbană nu ar permite asta.

În spatele acestor vorbe se ascundea o amenințare certă, care l-a speriat pe Decimus. În scrisoare, Decimus le spune tovarășilor din Liberatores că el se temea că nu e decât o problemă de timp până când ei vor fi declarați inamici publici și vor fi exilați (sau condamnați la moarte). 
Deși era deschis la propuneri-Decimus îi informa pe Cassius și Brutus că Hirtius îl îndemnase să le ceară părerea - scrisoarea sa recomanda fuga în Rhodos sau oriunde în afara jurisdicției lui Antonius.

(înțeleg deci că pe această cale ocolită Antonius ar fi vrut să-i determine pe Brutus și pe Cassius să fugă fără a mai încerca să-și ia în primire provinciile ce le fuseseră atribuite de Senat) 

Până atunci, el ceruse o gardă de corp publică pentru el însuși și pentru toți Liberatores. 
Puțin după aceea, criza lui Decimus părea că se rezolvase: la începutul lunii aprilie el a putut pleca din Roma ca să-și ia în primire postul de guvernator.
Între timp însă Liberatores au fost obligați să reacționeze atât la falsa neliniște a lui Antonius privind impopularitatea dar și față de frica pe care i-o inspirase lui Decimus și altora. Ei au fost astfel obligați , ca parte mai slabă, să negocieze cu Antonius folosind toate expresiile politeței aristocratice și de respect. 
Așa se explică și ezitarea lui Antonius privind provincia lui Decimus.
El nu voia să nu respecte amnistia, dar voia să dea o lecție practică despre realitatea puterii lui și a hotărârii lui de a o folosi.

Evenimentele descrise de Cicero 

(Cicero fusese instigatorul din umbră al complotului. Complotiștii deciseseră să nu-l anunțe că vor trece la fapte pe 15 martie știind că Cicero e vârstnic și în general se hotărăște greu. Dar ei au strigat numele lui Cicero- ca strigăt de luptă- în timpul atentatului. Iar Cicero a declarat apoi că regretă că nu a luat parte la crimă) 

Cicero a prevăzut importanța politică a discursului pe care urma să-l țină Antonius la funeraliile lui Caesar. 
Într-o scrisoare către Atticus, el se arăta nemulțumit de activitatea lui Brutus de după crimă:

„.Este oare posibil? Adică asta a reuşit să facă Brutus al meu şi al tău ?El să stea la Lanuvium, şi Trebonius să plece în provincia lui pe dnumuri ocolite (ca să se păzească de cezarieni), toate faptele, însemnările, vorbele, promisiunile, gîndurile lui Caesar să aibă mai multă putere decât dacă el ar fi trăit ? !
 Aminteşte-ți cum strigam eu, chiar În acea primă zi capitolină (la 15  martie), că pretorii (Brutus şi Cassius) trebuie să convoace Senatul pe Capitoliu.
 Zei nemuritori, ce treabă s-ar fi putut face atunci, cînd toţi oamenii onorabili, şi chiar cei onorabili doar atît cît trebuie, se bucurau și când bandiţii erau la  pămînt !
Condamni cele întîmplate la Liberatores . _(şedinţa din 17 martie a Senatului). Ce mai era de făcut? Eram deja pierduţi.
Ţi-aminteşti cum tu strigai că totul e pierdut, dacă are să fie dus (Caesar) cu ceremonia de înmormîntare ? Ei bine, a fost ars În for, a fost proslăvit de ţi se rupea inima, sclavii şi calicii au fost trimişi cu torţe Împotriva caselor noastre. Iar după aceea ? Să-i văd îndrăznind să-mi spună: «Te ridici oare în contra vreunui semn de-al lui Caesar?» Astea şi altele ca astea nu pot suporta. De aceea îmi vine în gînd sî străbat ţară după ţară ; Grecia ta e totuşi şi ea ameninţată de furtună.”

La 10 aprilie, Cicero îi scria lui Atticus:,,Sînt îndurerat că nu am pus mîna pe putere o dată cu dobîndirea libertăţii" 

(Aici declară cu nonșalanță că scopul complotului a fost- cel puțin pentru el- să pună mâna pe putere, nu să „apere republica”)

Pe 12 aprilie, îi scria lui Atticus din Fundi:
,,Ce este mai nenorocit decît să respectăm toate actele săvîrşite de acela (Caesar) şi pentru care îl uram ? Oare vom avea şi consulii şi tribunii pe care i-a vrut el. doi ani de-aci încolo ? Nu văd în nici un chip cum aş putea activa politic. Nimic nu este mai absurd decît ca tiranoctonii să fie ridicaţi În slava cerului, iar actele tiranului să fie respectate”;

(Marcus Antonius îi atenționase pe senatori că își vor pierde posturile și privilegiile dacă vor anula actele emise de Caesar prin declararea lui ca tiran. Iar cei mai mulți dintre ei își datorau funcțiile și privilegiile lui Caesar! Deci Senatul a decis- la sugestia lui Marcus Antonius- să nu il declare pe Caesar tiran, asta însemnând că ucigașii s-au făcut vinovați de crimă. În acelaș timp a fost emisă o amnistie a faptașilor pentru crima comisă. Dar amnistia putea fi anulată ...

Desigur conspiratorii  continuă să-l numească „tiran” pentru că asta reprezintă justificarea faptei lor . Cicero îl numește mereu pe Caesar „tiran”, căci el fusese unul dintre principalii instigatori la uciderea lui și voia să arate că nu se dezice de teoriile propagate cu perseverență în anii premergători crimei. Totuși, nu se poate împiedica să constate că de fapt Caesar fusese foarte tolerant, în ceea ce-l privea pe el, dar și pe alții și că regimul instituit după moartea lui era de fapt mult mai rău decât cel al lui Caesar ) 

la 18 aprilie din Puzzuoli :
.,O, zei buni, tirania trăieşte, tiranul a murit•

Pe 26 aprilie, (deci la o lună și ceva de la asasinat) de la Pozzuoli, scria că uneori îl regretă pe Caesar (Ad Att., XIV, 13, scrisoarea din 24 aprilie), căci:  „ceea ce Caesar n-ar fi făcut niciodată şi n-ar fi îngăduit niciodată, acum ni se pune în față după însemnările lui falsificate« (Ad Att., XIV, 13 la 26 aprilie, de la Puzzuoli) 

(Deci el constată falsificarea documentelor găsite de Marcus Antonius în biroul lui Caesar)

Pe 4 mai, scria din Pompei:

 ,,Eu aş vrea să mă crezi - socotesc că puteam vorbi cu mai puţină primejdie contra acestui partid blestemat, pe cînd tiranul era în viaţă, decît acuma, cînd e mort. Nu ştiu cum, dar pe mine cel puţin acela mă suporta în chip uimitor."

(Deci Cicero constată că deși îl numise pe Caesar „tiran”- ceea ce ar fi justificat uciderea lui- pe vremea lui era mai multă libertate de exprimare decât ulterior . De asemenea, se mira abia acum că Julius Caesar îl suporta, în pofida opoziției sale deschise.) 

În locul lui Caesar, omul excepţional, indiferent cum l-a zugrăvit Cicero în diferitele perioade ale raporturilor cu dânsul, dar niciodată ca pc un om obişnuit, se afla acum Antonius, un om comun, brutal şi ,viclean, plin de sine, iubitor de putere şi vulgar în plăceri, faţă de care avea repulsie şi-l evita cu frică şi dispreţ. În rarilc raporturi personale din acest timp îi scria, tocmai de aceea, pe un ton de flatare  exagerată , declarându-se prieten devotat al lui Antonius: 

 ,.Ceea ce-mi spui prin scrisoare (fusese şi singura scrisoare de la Antonius din acest timp) - aş fi dorit s-o discutăm prin viu grai dintr-un singur motiv doar : ţi-ai fi putut da seama, nu numai din cuvintele mele, dar după faţa mea, după ochii mei, după fruntea mea, cum se zice, de iubirea faţă de tine, căci, dacă te-am iubit totdeauna mai întîi datorită simpatiei tale pentru mine, mai tîrziu datorită serviciilor pe care mi le-ai făcut, apoi În aceste vremuri viaţa publică te-a ridicat atîta în ochii mei, încît nu ştiu să-mi fie cineva mai drag. Scrisoarea ta, atât de prietenoasă şi în acelaşi timp atît de respectuoasă, m-a mişcat astfel, încât nu mi se pare că îţi fac, ci că primesc eu o favoare cînd tu mi-o ceri aşa încît ai renunţa, zici cu, să salvezi împotriva voiei mele pe un duşman de-al meu, care este şi prietenul tău, deşi ai putea-o face fără nici o greutate." 
O scrisoare de un servilism respingător- aș zice, inspirată foarte probabil de teama pe care i-o inspira acum Antonius. 
Cicero i-a trimis o copie a  scrisorii lui Antonius prietenului său Atticus, adăugând și ce crede despre Antonius: „un om corupt, imoral și primejdios”.

Ulterior Cicero a căutat să arate că e de partea lui Octavianus - crezând eronat că pe acesta îl va putea manevra. Credea că Octavianus îi e total devotat: mihi totus deditus. 
Octavianus îi ceruse sfatul printr-o scrisoare la fel de sinceră- probabil- ca și cea pe care i-o scrisese el lui Antonius:
„– Mă adresez ţie, ca unui părinte al meu, îi scria el, şi te rog să mă iei sub ocrotirea ta. Te voi asculta orbeşte şi voi fi mândru de a te avea ca părinte sufletesc.”

Iar Cicero...a crezut!
A plecat spre Roma, spunându-și: „ Vaza mea politică nu a pierit încă”

În prima etapă, Octavianus părea că nu are ambiții politice, ci dorește doar să intre în posesia moștenirii lui Caesar. După 21 mai Antonius i-a răspuns că adopțiunea testamentară nu fusese ratificată printr-o lege curiată ...și că nu se știe precis ce a rămas de la Caesar. 

(Înțelegem că deja Calpurnia nu mai era în viață, căci nimeni nu face referire la ea, cea care administrase averea lui Caesar)

Un tribun dintre partizanii lui Antonius a opus un veto ratificării testamentului.
Antonius a convocat Senatul pe 1 iunie pentru a-i propune o lege de schimbare a provinciilor (lex de permutatione provinciarum) prin care el ar fi luat conducerea Galliei cisalpine în locul lui Decimus Brutus. (Ar fi avut armata aproape de Roma ). Dolabella ar fi căpătat Siria , iar altă lege ar fi confirmat actele lui Caesar așa cum fuseseră modificate de Antonius, ca abuzurile să fie acoperite. În acelaș timp însă Brutus, Cassius, Cicero și  consulii desemnați au decis să boicoteze ședința Senatului. Antonius le cere comițiilor să voteze propunerile fără a fi fost prezentate mai întâi Senatului. Și a convins Senatul să-i îndepărteze pe Brutus și pe Cassius , cu misiuni de aprovizionare cu grâu: Brutus să plece în Asia, iar Cassius în Sicilia. 
Octavian, pe de altă parte a organizat jocuri (între 20 și 30 iulie) în cinstea Venerei Genetrix și a plătit sume de bani conform testamentului lui Caesar, dar din banii proprii (din averea mamei sale, a tatălui său vitreg și împrumutând de la prieteni. Ceilalți nepoți moștenitori i-au cedat partea lor de moștenire) A apărut și o cometă, despre care s-a spus că e spiritul celui ucis. Octavian a ridicat la Roma o statuie a lui Caesar cu cometa deasupra capului. 
Cicero îi scria lui Atticus că Octavian „trebuie să fie cultivat și, dacă nu altceva, trebuie să fie separat de Antonius”
Pe 1 August, L.Calpurnius Piso, socrul lui Caesar s-a ridicat în Senat împotriva lui Antonius, acuzându-l că uzurpă numele și gloria aceluia și că-i falsifică actele , pentru a institui o tiranie personală.
Puțini senatori l-au susținut. Dar era un prim semn de rezistență publică.
Antonius a răspuns cu un discurs demagogic, și cu acuzație împotriva lui Cicero (care nu era prezent) . Cicero a venit a doua zi , pe 2 septembrie (când Antonius era absent) , acuzându-l de falsificarea documentelor lui Caesar. 
Antonius a răspuns pe 19 septembrie. (A avut nevoie de 17 zile pentru a compune un răspuns care să-l atingă pe Cicero) 
 Cicero i-a scris lui Cassius: „Acest om nebun, destrăbălat și cu mult mai ticălos decât « cel mai mare ticălos»,cum zici tu despre cel pe care l-ai ucis (Caesar) caută să facă începutul masacrului cu mine și mă acuză că am fost instigatorul uciderii lui Caesar, fără alt motiv decât ca să asmută pe veterani împotriva mea, pericol de care nu mă îngrozesc , dacă el ar reuși să adauge la gloria faptei voastre și meritul meu”. 

Deci Antonius îl acuzase deschis că instigase la uciderea lui Caesar , iar Cicero era mulțumit ca meritul lui la reușita acelei „fapte glorioase” va fi cunoscut public.
Cicero îl regreta din nou pe Caesar:.
Pe 9 octombrie Antonius a plecat cu soția lui Fulvia la Brundisium, să primească legiunile din Macedonia prin care și le atribuise prin acea lege prin care își acordase comanda în Gallia cisalpină.

4 legiuni. Legiunile însă l-au primit rău, deși li se promiseseră câte 400 de sesterți de fiecare. Antonius ajunge să decimeze tribuni militari, în fața Fulviei. 

 Octavian înrola oameni în Campania, plătind 2000 de sesterți  de fiecare, dintre voluntarii lui Caesar, strângând 3000 de oameni- o armată personală. I-a cerut sfatul lui Cicero, știind că el e în legătură cu „liberatores”, spunând clar că are intenția de a conduce lupta contra lui Antonius. 

Octavian l-a chemat pe Cicero la Roma, căci voia să intre în legalitate acționând investit de către Senat și „după sfatul lui Cicero”.
Cicero a sosit la Roma pe 9 septembrie. 

 Antonius a venit la Roma, a convocat Senatul pe 24 noiembrie vrând să-l declare pe Octavian dușman public (hostis) , dar..
două legiuni trec de la Antonius la Octavianus, făcând ca raportul de forțe să se schimbe. Antonius e nevoit să plece din Roma, intenționând să unească legiunile macedonice rămase cu legiunile de sub comanda lui Brutus. La conducerea Spaniei era prietenul lui, Lepidus..

La Roma, Cicero a pornit o campanie de discursuri contra lui Marcus Antonius și de sprijinire a lui Octavianus. Reușește să laude acțiunea unui particular (Octavian) ce-și făcuse o armată personală, spunea că dezertarea a două legiuni trebuie să fie lăudată , iar deținătorul puterii legale trebuie să fie declarat dușman public. Toate, în numele unor principii morale superioare legilor. (Filipica 3).

Pe 1 ianuarie 43 î.Hr înceta calitatea de consul a lui Antonius, intrând în funcție noii consuli: Hirtius și Pansa. 
Antonius a asediat Mutina (actuala Modena) , unde era D.Brutus . Octavian se pregătea să...intervină în apărarea lui Brutus (!)
În fața atitudinii împăciuitoare a noilor consuli, Cicero susține în continuare războiul contra lui Antonius, i-a elogiat pe Decimus Brutus ,pe Lepidus , pe Sextus Pompeius și , la culme pe Octavianus, pentru care a solicitat rangul de senator. 
Senatul a decis însă să trimită o delegație care să mijlocească împăcarea cu Brutus și cu Antonius. Din delegație au făcut parte socrul lui Caesar: L. Piso Caesoninus, socrul lui Octavian: Marcius Philippus și juristconsultul Servius Sulpicius Rufus. Delegația a plecat pe 5 ianuarie, dar Srvius Sulpicius a murit pe drum. Între timp, la jumătatea lui ianuarie Cicero declara în Senat că „o pace cu Antonius e imorală, periculoasă și imposibilă”. Consulul Hirtius a făcut înrolări masive. 
Octavianus își făcuse tabăra la Forum Cornelii, la sud de Bononia (azi Bologna) . Hirtius ocupase Claterna, la sud de Mutina. Cetățile Galliei cisalpine erau de partea Senatului. 
La începutul lunii februarie, cum negocierile nu dăduseră rezultate, Senatul îl numește pe Antonius adversarius, iar situația existentă e numită tumultum (stare excepțională) . Se lăsau porți deschise pentru reconcilierea cu Antonius, spre indignarea manifestată de Cicero.
L. Piso și Macius Philippus au fost elogiați în treacăt, cu ocazia elogiilor aduse răposatului Servius Sulpicius.
M. Brutus i-a trimis consulului Pansa vestea că stăpânea Grecia , în atmosferă de simpatie generală și făcea înrolări , între care și fiul lui Cicero, dar și fiul de libert, viitorul mare poet Q.Horatius Flaccus. Caius Antonius, fratele lui Marcus Antonius era captiv la Dyrrachium (Durres). Brutus cerea să fie numit de Senat proconsul al Greciei, Macedoniei și Iliricului. Cicero pledează pentru.
Dolabella, colegul de consulat al lui Antonius , numit de acesta la comanda Siriei, a intrat în conflict cu proconsulul C. Trebonius,( amic al lui Cicero și participant la asasinarea lui Caesar , care complotase contra lui Caesar din anul 45 î.Hr și îl ținuse de vorbă pe Antonius în timpul asasinatului). Conform relatării lui Cicero, Dolabella s-a arătat amical față de  Trebonius , ca apoi să-l captureze prin surprindere, aplicându-i apoi tratamentul crud rezervat din vechime trădătorilor de patrie (hostis) , torturându-l și apoi expunându-i capul și aruncându-i corpul în mare. (Ne putem aminti aici că ucigașii lui Caesar ar fi vrut să arunce corpul acestuia în Tibru și să-i jefuiască apoi casa,dar fuseseră opriți de Antonius- care s-a dus apoi el acasă la Caesar și a luat tot ce era de valoare acolo).

Cicero a descris cu indignare în Senat acele cruzimi, adăugând și că Dolabella manifesta comportamente  impure, cum era felația și că ea arăta un exemplu despre cum ar arăta conducerea exercitată de Antonius. El propunea să i se confere conducerea Siriei lui Cassius. (Brutus fiind aproape de înfrângere la Mutina, Cassius ar fi rămas ultimul refugiu al foștilor conspiratori) .
Pancus (ce comanda Gallia cisalpină) și Lepidus ( homo ventosissimus- oportunist faimos cum fusese caracterizat de Brutus) din Hispania i-au cerut Senatului o înțelegere cu Antonius.

Cicero a citit în Senat o scrisoare pe care Antonius o trimisese consulului Hirtius și lui Octavian.
Antonius dorea refacerea unității partidului cezarian pentru răzbunarea morții lui Caesar.

 „Până acum  soarta s-a ferit de un asemenea spectacol, ca să nu vadă două armate ale aceluiaşi partid luptîndu-se Între ele sub conducerea lui Cicero, maestrul de scrimă, căruia i-a mers atît de bine încât v-a înşelat cu aceleaşi podoabe cu care s-a lăudat că l-a înşelat şi pe Caesar.”
- Antonius știa ce știa. .
Cicero a insistat însă că pacea cu Antonius e imposibilă. 
După comemorarea întemeierii Romei, pe 21 aprilie 43 î.Hr, o luptă decisivă la Mutina duce la înfrângerea lui Antonius, care e declarat hostis. D.Brutus are parte de un triumf, iar Octavianus de ovatio. Pe 27 martie D.Brutus , desemnat consul a primit însărcinarea de a lupta contra lui Antonius, avându-l ca subordonat pe Octavianus, ca propretor. Urma ca în Orient Cassius să lupte contra lui Dolabella.
Pe 30 mai însă Lepidus vine să-și unească trupele cu ale lui Antonius, în Gallia narboneză.
Octavianus a cerut atunci Senatului consulatul . E refuzat. Octavian vine cu trupe, își atribuie înalta magistratură , apoi se întâlnește cu Antonius și cu Lepidus instituind triumviratul!

 Triumvirii împărțind între ei puterea și proscriindu-și reciproc dușmanii. 

Cicero, pus în fruntea listei de proscriși, a fost ucis (pe 7 dec, 43 î.Hr) de trimișii lui Marcus Antonius, care i-au tăiat capul și mâinile pentru a le expune la Roma, la tribuna de unde vorbise contra lui Antonius..

.cicero_filipice_1968

PDF (biblioteca-digitala.ro)

Influiența femeilor în antichitatea romană

Servilia Caepionis 

Deși femeile din antichitatea romană nu dețineau funcții publice, influiența lor asupra societății era mare.
Doar că se manifesta prin intermediul soților, fraților , fiilor și ginerilor lor.

Un exemplu ar fi felul în care o femeie a reușit să distrugă- la propriu- viața celui mai puternic om al timpului său: Caius Iulius Caesar

 Un portret executat în timpul vieții lui Caesar - datat între anii 50-40 î.Hr

 

Servilia Caepionis

A fost o femeie despre care s-a spus că avea influiență mai mare decât un senator.

Cum a ajuns la asemenea influiență?
Provenea dintr-o familie patriciană în care se păstrase mândria de a proveni din Caius Servilius Ahala, un conducător al cavaleriei romane din anul 439 î. Hr. care reușise să-l ucidă pe Spurius Maelius, un plebeian îmbogățit prin specularea unor mari cantități de grâu și care ar fi dorit să ajungă rege. 

Ea era fiica cea mare a generalului Quintus Servilius Caepio , provenit dintr-o lungă serie de magistrați și generali romani foarte influienți, chiar dacă în cazul bunicului (ce purta acelaș nume) Quintus Servilius Caepio  acesta avusese numele legat de o înfrângere militară răsunătoare și de o deturnare de fonduri.
Mătușile din partea tatălui ale Serviliei erau căsătorite una cu un general și cealaltă cu un tribun al poporului ce murise asasinat. (Putem remarca aici că activitatea politică putea fi mai riscantă decât lupta pe front !)
 
Mama sa, Livia Drusa era la rândul ei fiică de general și consul și era sora acelui tribun al poporului ce fusese ucis. 
Prin anul 108 î.Hr, Livia Drusa s-a căsătorit cu Quintus Servilius Caepio și au avut trei copii:

• Servilia Caepionis Major  (Servilii Caepiones)
  -născută prin anii 100 -104  î.Hr. (părerile diferă) 
• Servilia Junior (ce s-a căsătorit în anul 65 î.Hr cu consulul Lucullus, care a repudiat-o după un an pentru adulter)
• Cnaeus Servilius Caepio. 

Cum socrul său a fost condamnat la o amendă consistentă  și exilat ca urmare a delapidării, Livia Drusa a divorțat în anul 103 î.Hr și s-a recăsătorit în anul 98 î. Hr (sau spre anul 70 î.Hr) cu Marcus Porcius Cato ,  (nepotul lui Cato cel Bătrân) cu care a avut alți doi copii:

• Marcus Porcius Cato -Cato cel Tânăr -Cato Minor (supranumit mai târziu Cato din Utica -Marcus Porcius Cato Uticencis)- născut în 95 î. Hr și mort la Utica, pe 12 aprilie 46 î.Hr.
• Porcia Catonis- ce se va căsători cu Lucius Domitius Ahenobarbus-ce a fost consul în anul 54 î.Hr și unul dintre strămoșii împăratului Nero
  
  

Observăm că faptul că o femeie divorțase și avea deja trei copii nu a fost o piedică pentru ca ea să facă o nouă căsătorie cu un alt descendent al unei familii ilustre. 

Din păcate  Livia Drusa a murit curând după ultima naștere iar la un an după aceea Marcus Porcius Cato a murit și el. 

Cei cinci copii ai Liviei Drusa au rămas orfani la vârste fragede- probabil Cato Minor nu avea nici 4 ani. Cato era foarte apropiat de sora lui cea mare, Servilia Caepionis, care era probabil cu 7-9 ani mai mare ca el. În situația dramatică în care erau, Servilia și-a asumat -din punct de vedere moral-rolul mamei pentru frații mai mici. Cato era apropiat și de celălalt frate vitreg, Cneus Servilius Caepio, 
Copiii au fost luați în grijă de unchiul din partea mamei Marcus Livius Drusus, care a fost însă asasinat în anul 91 î.Hr. Un alt șoc pentru copiii orfani. Servilia avea 10-13 ani - deși alți autori consideră că ar fi avut 16 ani, pentru că anul nașterii ei nu e cunoscut cu precizie. 
Copiii  au fost apoi luați în grijă de alt unchi, Mamercus Æmilius Lepidus Livianus, fratele lui Marcus Livius Drusus , care purta alt nume de familie pentru că fusese adoptat de familia Æmilii Lepidi. Acest al doilea unchi se căsătorise cu o fiică a dictatorului Sylla, Cornelia Syyla și era foarte bogat. A murit prin anul 62 î.Hr. 

Servillia Caepionis s-a căsătorit înainte de anul 85 î.Hr cu Marcus Junius Brutus . Dacă vom considera  că era născută prin anul 104 î.Hr ,s-ar fi căsătorit pe la 18-19 ani; apoi a plecat cu el la Capua, unde soțul ei înființase o colonie.  În anul 85 î.Hr s-a născut primul lor copil, Marcus Iunius Brutus.

În anul 77 î.Hr soțul Serviliei, Brutus-tatăl a fost ucis din ordinul lui Pompei. 
Servilia nu s-a lasă descurajată, ci sa recăsătorit cu Decimus Junius Silanus , senator ce a fost primul care s-a pronunțat în ședința Senatului de pe 5 decembrie 63 pentru executarea conjuraților lui Catilina.
În anul 62 încă era consul și a murit prin anul 56 î.Hr. 
Servilia a avut cu Silanus trei fiice (Prima, Secunda și Terția) și un fiu (Marcus Junius Silanus) .
Probabil însă că ea a dorit să aibă mai multă putere și de asta și-a propus să-l cucerească pe Caesar. 

Amanta lui Caesar

Deși căsătorită cu senatorul Silanus, Servilia a început o legătură amoroasă cu Gaius Iulius Caesar , se crede că în jurul anului 63 î. Hr. 
Era mai mare ca vârstă decât el cu circa 4 ani, avea deja cinci copii , dar asta nu a oprit-o. 
A fost foarte insistentă, trimitându-i lui Caesar scrisori de dragoste chiar la Senat, deși știa că acolo va fi prezent și soțul ei. Putem deduce că își urmărea scopul fără să țină cont de uzanțe sau de principii morale.

Plutarh a scris că în timpul faimoasei ședințe a Senatului legată de conspirația lui Catilina, lui Caesar i s-a adus o scrisoare. Cato cel Tânăr (fratele vitreg al Serviliei) a cerut vehement ca scrisoarea să fie citită cu glas tare, bănuind că era ceva legat de acea conspirație. Caesar a refuzat inițial să arate scrisoarea, dar fiind presat de Cato, i-a dat-o lui în mână. Spre surprinderea sa, Cato a văzut că era ....o scrisoare de dragoste trimisă de sora lui.

Dar care să fi fost scopul ei?

Îmi e greu să cred că se îndrăgostise de Caesar, de vreme ce toate datele indică faptul că în casa ei rudele ei au pus la punct atentatul în urma căruia Caesar a fost ucis.
Să se căsătorească cu el nu putea, că era deja căsătorită și probabil societatea ar fi dezaprobat ca ea să-l părăsească pe tatăl celor patru copii mai mici. 

 Caesar divorțase în anul 63 î.Hr de Pompeia Sulla , care fusese în centrul unui scandal provocat de un admirator al ei ce se strecurase în casa lor deghizat în femeie. 

Deși Caesar a dovedit că soția lui nu fusese la curent cu stratagema, a divorțat totuși de ea, spunând că „soția lui Caesar nu trebuie să fie nici măcar bănuită”. 

Prin urmare Caesar dorea să aibă o soție mai presus de orice bârfă și nu ar fi luat în căsătorie o femeie divorțată cu-probabil -scandal , dacă așa ceva s-ar fi întâmplat.

(Se poate aminti că de pildă Pompei a fost apostrofat de Curio cel mare, dar și de cel tânăr , precum și de mulți alții pentru că se recăsătorise divorțând de o soție care îi dăruise trei copii). 

Caesar s-a recăsătorit  în anul 59 î.Hr cu Calpurnia Pisonis , mai tânără ca el cu 25 de ani . 
Totuși Servilia și-a păstrat poziția de amantă a marelui Caesar. 

Istoricul francez Jérôme Ernest Joseph Carcopino , specialist în Roma antică a considerat însă că Servilia nu a devenit amanta lui Caesar în anul 63, când ea îi scria scrisori înfocate, ci mai târziu, în noaptea de 1 spre 2 octombrie 59 î.Hr, când ea avea interesul major de a obține sprijinul consulului Caesar pentru salvarea fiului ei Brutus, ce era acuzat de complot contra lui Pompei. Istoricul Jérôme Carcopino a găsit această informație în Corespondența lui Cicero. Alți comentatori consideră că Servilia era deja amanta lui Caesar și a făcut apel la toate farmecele ei feminine în noaptea respectivă pentru a-l determina pe Caesar să-l salveze pe Brutus cu orice preț.

Brutus avea motive să-l urască pe Pompei, care ordonase uciderea tatălui său după ce promisese să-l ierte.
Brutus își arătase în multe rânduri ostilitatea față de Pompei. 
El fusese indicat ca participant la complotul contra lui Pompei de către principalul acuzat în proces, Vettius, despre care Senatul declarase că oricine ar încerca să-l scape de închisoare ar acționa   cotntra  statului- ”eum contra Rempublicam facturum”.
Și totuși Caesar l-a eliberat personal din închisoare pe Vettius, l-a adus la Rostres și l-a somat să-și revizuiască declarațiile , riscând să fie el însuși incriminat de către Senat. Vettius nu l-a mai acuzat pe Brutus.  Cicero a apreciat că era efectul „intervenției nocturne”  a Serviliei. 
Cicero i-a scris lui Atticus:
„„Faimosul Vettius, cel care îmi dădea sfaturi atât de bune, a făcut tot posibilul pe lângă Caesar ca să-l compromită pe tânărul Curio  într-un complot. Fapt e că intr-nd în anturajul apropiat al acestui tânăr, care a avut câteva întâlniri cu el, a ajuns până la a afla intenția acestuia de a se arunca asupra lui Pompei împreună cu sclavii săi ca să-l ucidă. ...Afacerea a ajuns la Senat. ...Vettius a declarat că exista un complot pus la cale de câțiva tineri, în cap cu Curio. ; că ar fi fost Paullus, ca și Caepionis Brutus  și Lentulus.  ...
A doua zi Caesar, acelaș Caesar când era pretor în obligase pe Q. Catulus să vorbească stând jos, l-a urcat cu forța pe Vettius la tribuna declarațiilor oficiale ...Acolo Vettius al meu a putut spune tot ce a vrut . I se dăduse o lecție, o știa bine. El a început prin a ridica orice învinuire asupra lui Caepio, pe care îl acuzase violent în ajun , arătând astfel clar tuturor că noaptea și seducțiile sale aduseseră sfaturi bune. Apoi, el a acuzat oameni la care nu făcuse nici cea mai mică aluzie în Senat: Lucullus, ..L.Domitius,..El nu m-a numit deloc. Dar a vorbit despre un consul, abil orator care, după cum i se spusese, avea nevoie de un Servilius Ahala sau de un Brutus ; ...a mai spus că auzise că Pisone , ginerele meu și M. Laterensis făceau parte din complot. ..”
(Caius Calpurnius Piso Frugi era ginerele lui Cicero în perioada anilor 63-57 î.Hr, fiind căsătorit cu fiica acestuia, Tullia Ciceronis) 

La sfârșitul anului 59 î.Hr, Caesar s-a căsătorit cu tânăra Calpurnia Pisonis, fiica lui Pisone, ceea ce Cato a calificat drept „un scandal”.

E foarte probabil că Brutus făcuse parte într-adevăr din complot. La rugămințile Serviliei (la care face aluzie Cicero ) Caesar l-a obligat pe Vettius să dea o nouă declarație, dar acesta, după ce l-a scos din cauză pe Brutus acesta l-a acuzat pe cel cu care Caesar urma să se înrudească prin alianța căsătoriei. Cicero s-a căsătorit totuși cu Calpurnia, ceea ce a provocat mânia lui Cato și- desigur- furia Serviliei.   

De ce continua Caesar să o frecventeze pe Servilia, chiar spre sfârșitul vieții? 

Se pare că mulți dintre contemporanii lui Caesar s-au mirat că el continua să o frecventeze pe Servilia Caepionis , deși era căsătorit cu o femeie mult mai tânără și- probabil-frumoasă  și avea orice amante i-ar fi plăcut să aibă - cea mai celebră fiind fascinanta Cleopatra, regina Egiptului, dar și numeroase alte femei din înalta societatea romană.
Răspunsul ar putea fi că el frecventa mai ales „salonul” ei (cum s-ar fi spus după câteva secole la Paris). Dar experimentata Servilia știa probabil să agrementeze serile pentrecute în compania ei și cu delicii sexuale. 
Servilia primise o educație aleasă, ceea ce desigur i-a sporit farmecul în ochii lui Caesar. Cunoștea perfect limba greacă, cunoștea lucrările clasice de poezie și dramă ale lui Euripide, Menander, Herodotus, probabil și Plato, dar și literatura latină ce se dezvoltase în timpul său prin nume ca Ennius, Naevius, Cato Censorul. Mai târziu Servilia a avut acces la discursurile lui Cicero, poezia lui Catullus, Lucretius , comentariile lui Caesar , ceea ce i-a dezvoltat capacitatea de a susține o conversație elegantă și pertinentă pe teme culturale. 
Casa ei de pe colina Palatin nu era doar o reședință privată, ci și un centru de activități politice, intelectuale și culturale, frecventat de clienți, filozofi, politicieni și tutori. 
După cum a scris Treggiari, casa ei era plină de bărbați de toate tipurile. De la zgomotul salutărilor din atrium până la grandoarea sălilor și bibliotecii îmbrăcate în marmură , totul indica un centru de prim plan din viața elitei romane. 
Puține aventuri amoroase din istoria romană au stârnit mai mult interes- și mai multe speculații și au lăsat o amprentă istorică mai mare decât relația dintre Servilia Caepionis și Iulius Caesar. 

Caesar era cunoscut prin farmecul, ambiția dar și numeroasele sale aventuri amoroase. Dar Suetonius a scris că „totuși o iubea cel mai mult pe Servilia”. 

Caesar  i-a făcut un dar exorbitant,(în luna iulie a anului 60 î.Hr, când fusese ales consul):  o perlă neagră ce a fost estimată la o valoare de șase milioane de sesterți (pe care probabil o dobândise ca pradă de război în Galia)  și mai târziu i-a vândut moșii la prețuri foarte mici, făcând din ea o femeie foarte bogată. Celor care s-au mirat, Caesar le-a replicat glumind  că „e o afacere mai bună decât crezi, pentru că există o a treia reducere”. Interlocutorul a făcut legătura cu cea de a treia fiică a Serviliei, numită Terția, ce se născuse în jurul anului 70 Î.Hr. . Dar nu se cunoaște de fapt o aventură a lui Caesar cu Terția (deși bârfa lansată de inamicii săi politici ar fi insinuat asta). Terția avea 26 de ani în anul atentatului și era căsătorită cu Gaius Cassius Longinus, unul dintre principalii complotiști contra lui Caesar. 

Probabil că era vorba despre alte trei avantaje, pe care considera Caesar că le are îmbogățind-o pe Servilia.
Primul ar fi fost cercul de intelectuali pe care îi putea întâlni la seratele organizate de Servilia. 

Servillia învățase de foarte tânără, din palatul unchiului ei Drusus , cum să organizeze dineuri și cum să îi primească pe oamenii politici importanți ai vremii. Conversații legate de literatura greacă, agrementate cu muzică și dans , îmbrăcăminte adecvată rangului.Servilia căpătase experiența luptelor politice . Asistase chiar la un asasinat politic: unchiul Serviliei fusese asasinat în casă.  

Al doilea- probabil atmosfera de intimitate și de siguranță pe care ea știa să o creeze pentru el (de fapt falsă siguranță) ,  în care își putea aminti de tinerețe , alături de cineva pe care îl considera foarte apropiat.

Al treilea ar putea fi constituit din confortul special de care se putea bucura în casa luxoasă a Serviliei. 
Faptul că Servilia devenise o femeie foarte bogată făcuse ca ea să-și construiască o casă luxoasă pe colina Palatin (deci în zona cea mai selectă din centru) și care desigur era prevăzută cu toate dotările de lux rafinat disponibile în epocă.
Se știe că băile private (balnea) din vilele luxoase reproduceau la scară mai mică termele urbane publice. Sigur, asta implica destule cheltuieli cu combustibilul, aprovizionarea cu apă și gestiunea, dar soluția oferea un confort deosebit în cadrul intim al casei. E de crezut că Servilia fusese printre primele persoane care introduseseră aceste dotări costisitoare în locuințele lor. 
Fiind o femeie inteligentă și văzând că propriile farmece se mai ofileau cu vârsta, e foarte probabil că ea știuse să adauge alte atracții pentru vizitele lui Caesar și răsfățul unor băi și masaje rafinate putea face parte dintre ele. 
Aceste băi au căpătat treptat ulterior o amploare din ce în ce mai mare, fiind decorate cu mozaicuri, sculpturi și cu fântâni decorative. 
Proprietarii bogați aveau și săli de mese fastuase, triclinia, decorate de asemenea cu mozaicuri  și unde oaspeții erau tratați cu mâncăruri rafinate , agrementate cu mirodenii orientale și  cu vinuri de bună calitate , aromate cu diferite plante , unele exotice, care erau de atracții pe care o femeie bogată și le putea permite. .

O casă pe colina Palatin îl costase de pildă pe Cicero o avere: el se îndatorase (în anul 62 î.Hr) ca să o plătească și se plângea unui prieten că e atât de copleșit de datorii, încât „caută să intre în vreo conspirație , dacă cineva catadicsește să-l primească”. Să fi intrat el în conspirația împotriva lui Caesar din acest motiv? Sigur, mai era ceva timp până în anul 44 Î.Hr, dar conspirația avusese probabil o lungă  perioadă pregătitoare manifestată prin colportare de calomnii de tot soiul și racolare de adepți...

Unde locuia Caesar

Caesar locuia încă în clădirea alocată marelui preot (Pontifex Maximus) , pentru că deținea și această funcție din anul 61 î. Hr.     Clădirea , numită Domus Publica avea avantajul amplasării pe Via Sacra lângă  Forul Roman, fiind alăturată de casa Vestalelor.
Nu era casa lui personală, ci sediul oficial al deținătorului funcției de mare preot. Erau mai multe camere organizate în jurul unui atrium central , cu sistem de colectare a apei pluviale .

 Era o casă foarte veche , datând  din secolul VII î.Hr  și desigur nu dispunea de amenajările moderne ale timpului: nu era încălzire prin pereți sau prin pardoseală, nu avea baie privată luxoasă sau bazine de agrement.

Încă se păstrează ruinele acestei clădiri , astfel că arheologii au putut să o studieze.

S-a constatat că după ce în vechime (prin anul 715 î.Hr) fusese vorba despre un ansamblu de construcții primitive din lemn, cu timpul se ajunsese la o clădire rectangulară din tuf moale(prin anul 509 î. Hr) , care a servit ca palat regal până în anul 509 î.Hr. După instaurarea Republicii, clădirea devenise sediul marelui preot , ce superviza și cultul Vestalelor.

În casa marelui preot se organiza de două ori pe an și sărbătoarea Bona Dea, un ritual secret rezervat femeilor și prezidat de soția Marelui Preot.

Cu acest prilej soția lui Pontifex Maximus practica sacrificii în onoarea Bunei Zeițe -asociată cu principalele virtuți morale ale matroanelor romane. Cu acest prilej femeile puteau bea vinuri tari , participau la ritualuri secrete acompaniate de muzică și dansuri . Se sacrifica o scoafă „în numele poporului roman”.  .Participau matroanele din înalta societate romană, care împodobeau casa cu plante înflorite , Participarea oricărui bărbat era strict interzisă.

. Se pregătea o masă , la care se aducea simbolic și imaginea de cult a zeiței . Pentru masă se găteau măruntaiele scroafei sacrificate și se făceau libații cu vin. Se continua cu distracții , jocuri  „ludere” , în cadrul cărora femeile și fecioarele participante  își exprimau feminitatea și dorințele sexuale legale, considerate pure și legitime.

Aceste manifestări fără rețnerile obișnuite în mijlocul societății ar fi fost probabil rău văzute de bărbați- dacă le-ar fi văzut. De aceea aceste defulări erau ținute strict în afara vederii oricărui bărbat.  Cicero a scris că orice bărbat care zărea măcar în parte acele ritualuri putea fi pedepsit cu orbirea- dar nu citează nici un exemplu în care să se fi aplicat această pedeapsă extremă. Festivaluri ale Bunei Zeițe se organizau pe 1 decembrie și 1 mai. 

Desigur faptul că făcea parte dintr-un complex religios și tradiția istorică a clădirii făcea absolut nepotrivit ca acolo să se organizeze  orice fel de petreceri „deochiate”. În acelaș timp era greu (aproape imposibil) să se facă modificări importante ale spațiilor și instalațiilor din clădire. 

Casa făcea parte dintr-un complex dedicat autorității religioase a Romei , împreună cu Casa Vestalelor, Templul Vestei și Regia,(Regia Domus, palatul foștilor regi ai Romei). Ansamblul era deci mai degrabă asemănător unei mănăstiri prin caracterul religios și alăturarea de sediul Vestalelor. 

În  Regia, cea mai mare încăpere era destinată altarului zeului Marte și unor scuturi și sulițe sacre (despre care se spune că făcuseră zgomot în noaptea dinaintea uciderii lui Caesar).

În seara zilei de 14 martie izbucnise o furtună violentă . Caesar (probabil însoțit de Lepidus) a intrat în încăperea altarului lui Marte pentru oficierea ceremoniei plecării la război Dar înainte de ceremonie sulițele sacre au început să vibreze singure, ceea ce era considerat ca un semn foarte rău.

. 
Altă încăpere era considerată atât de sacră că doar Pontifex Maximus și Vestalele puteau intra acolo și unde era un altar al zeiței Ops Consiva, soția lui Saturn și zeița abundenței.
Caesar era probabil obligat să efectueze zilnic sau foarte des ritualuri în acel loc sacru și de aceea nu se muta în altă clădire.

 
În anul 12 î.Hr, după 32 de ani de la asasinarea lui Caesar, Octavianus Augustus a oferit această casă Vestalelor, care au mărit-o .Cu acea ocazie au fost introduse și instalații termale în complex. Asta arată pe de o parte că acest tip de instalații nu existaseră acolo până atunci și pe de altă parte faptul că modificările s-au putut face doar după ce casa nu a mai fost locuită-cel puțin o perioadă. 

 Augustus a preferat să locuiască în reședința sa  mai luxoasă de pe colina Palatin .  

Funcția de Pontifex Maximus

Pe acest dinar emis de Julius Caesar sunt figurate însemnele simbolice ale unui pontifex maximus:
simpulum (o lingură de 0,04l pentru scoaterea vinului pentru libații ) , securis pontificalis (o secure folosită la sacrificarea animalelor jertfite pe altar) numită și sacena sau dolabra , precum și apex ( simbol sacru-un însemn vertical   caracteristic din lemn de măslin, montat pe o bonetă din piele albă (albogalerus) provenită de la un animal sacrificat zeului). Acoperământul pentru cap avea și două apiculae, (panglici de lână tradiționale). Mai este figurată și o făclie - probabil un simbol al arderii tămâiei la altar. 

În acest basorelief din anul 303 e figurată solemnitatea încoronării împăratului Diocletian.
Sunt reprezentați de la stânga la dreapta: un senator, zeul Marte , flamen Martialis (preotul zeului Marte, purtând apexul) zeița Victoriei ce îl încoronează pe împărat , alt senator , ce ține coroana și în dreapta se zărește parțial zeița Roma. În fața lor, un camillus (un copil ce ținea arca turalis- cutia cu tămâie -acerra)  și un spondaules (muzician ce intonează imnul sacru cântând din tibia longa -un flaut lung, dublu). Împăratul ține o patera (un mic vas adâncit la mijloc) cu care presară tămâie deasupra focului aprins pe trepiedul sacru.  

O scenă de sacrificiu efectuat de împăratul Traian pe malul Dunării. 
Împăratul e pe cale să presare tămâie deasupra focului de la altar(libare acerra)  luată din arca turalis, în timp ce un asistent cântă din flautul dublu.
Basorelieful face parte din coloana lui Traian- datând din anul 113.  

ÎNDATORIRILE FEMEILOR ÎN PRACTICAREA CULTULUI 

Caton a relatat în tratatul său De Agricultura care sunt îndatoririle fermierelor (soțiile fermierilor) care țin locul stăpânilor și efectuează ritualurile religioase domestice. El precizează că o astfel de servitoare de încredere efectuează sacrificiile la ordinul stăpânei casei (știindu-se că stăpânul casei efectuează sacrificii pentru toți sclavii) . Servitoarea trebuie să păstreze curățenia casei măturând peste tot înainte de a se culca. În zilele festive (ide, calende, none, zile de sărbătoare) ea va trebui să împodobească locuința cu coroane de flori și să omagieze zeii lari. Dacă stăpâna case e acasă, se înțelege că ea va fi cea care va conduce treburile casnice și va efectua sacrificiile rituale. 
Se deduce că existau ritualuri domestice cotidiene , la care participau și femeile (sau uneori femeile se ocupau singure de acele ritualuri) .
În timpul lui Augustus patricienele au obținut ius trium liberorum (dreptul a trei copii) , care le emancipa juridic după nașterea celui de al treilea copil. Ele nu mai erau supuse juridic soțului (manus) sau tatălui familiei -(patria potestas) . Ele devin stăpânele casei și preotese ale cultului domestic al familiei. Ele duceau flacăra din cămin până la altar pentru efectuarea sacrificiului .
Domina era stăpâna casei mereu și preoteasă în absența soțului ei.
Știm de pildă că soția lui Caesar, Calpurnia administra proprietățile soțului ei și conducea treburile casei în lipsa lui.

Ruinele acelei case se găsesc acum în Forul Roman. (În partea dreaptă a imaginii) 

Deci pentru ca Gaius Iulius să se poată  bucura de relaxare în condiții de lux, era nevoit să meagă în altă parte.
Unde? 
În casa Serviliei, unde abila „prietenă din tinerețe” îl făcea să se simtă probabil ca acasă, și unde erau desigur instalații cu apă caldă  și apă rece, băi luxoase și sclavi (sclave) cu specializare în masaje și în combinarea de arome și de unguente rafinate, de care se putea bucura fără a se deplasa la baia publică. 

Caesar intenționase să-și construiască o casă la țară care să fie pe gustul său, dar nu a mai apucat să o facă. Se spune că purta cu el în campania militară câteva mostre de mozaic sau de piatră pe care gândea să le folosească la casa lui. Începuse chiar construirea unei case în apropiere de Roma, dar nu fusese mulțumit și pusese să fie dărâmată. Probabil că nu avusese timp să se ocupe îndeaproape de construcție.  Nu a beneficiat decât de un an de pace, după ultima mare bătălie în care i-a înfrânt pe urmașii lui Pompei la Munda. 
Casa părintească în care crescuse Caesar era una modestă, într-un cartier al sărăcimii din Roma. (Deși familia lui era una aristocratică foarte veche, familia lui scăpătase și Gaius Iulius rămăsese orfan de tată la o vârstă fragedă)  

Regina Cleopatra VII 

Caesar avea și o casă în mijlocul grădinilor sale din Transtrevere.

În cartierul de pe celălalt mal al fluviului Tibru (Trevere), considerat pe atunci o suburbie a orașului,  Caesar avea o serie de grădini în mijlocul cărora avea o casă - din care nu se păstrează azi nici o urmă. Nu pare să fi fost o casă deosebită -de vreme ce nu a fost descrisă de contemporani. Dar a fost aleasă pentru cazarea Cleopatrei probabil pentru izolarea ei , care o făcea mai ușor de păzit contra locuitorilor ostili „reginei deșănțate”. Caesar a prevăzut prin testament ca acele terenuri să revină poporului roman, deci și casa a fost donată poporului. 

Fapt este că acolo a cazat-o pe Cleopatra, care a locuit la Roma împreună cu fratele/soțul ei Ptolemeu XIV.  Născut în anul  59 î.Hr, el avea 14- 15 ani în anul 44, când a fost ucis Caesar.  

Cleopatra venise la Roma ca oaspete regal, deci e de presupus că în preajma ei se respecta un anumit protocol .

Chiar dacă Gaius Iulius Caesar o vizita deseori și era cunoscut faptul că frumoasa și tânăra regină a Egiptului (născută în 69  î.Hr) e amanta lui, Caesar căuta probabil să o facă să se simtă stăpâna acelei case, ca ea să nu aibă sentimentul că e ținută prizonieră la Roma. 

Caesar conducea Egiptul prin reprezentanții săi trimiși acolo, în vreme ce îi acorda Cleopatrei, la Roma cele mai mari ororuri regale, mergând până la a-i dedica o statuie de aur (mă rog-aurită) . 

Era o modalitate elegantă de a asigura aprovizionarea cu grâne a Romei cu grâul produs în Egipt, bucurându-se în acelaș timp de compania frumoasei și cultivatei regine cât de des își dorea. Doar că el era nevoit să se deplaseze aproape neîncetat pe câmpurile de luptă- cum a fost cazul campaniei din Spania, desfășurată cu doar un an înainte de moartea lui.

La rândul ei, Cleopatra a știut să-și folosească atuurile feminine pentru cucerirea puternicilor lideri ai Romei- în primul rând a lui Caesar, iar după moartea acestuia- a lui Marcus Antonius

După asasinarea lui Caesar, Cleopatra a mai rămas o lună la Roma , înainte de a pleca în Egipt. Desigur a fost vorba de organizarea călătoriei, dar putem crede că în acelaș timp   Cleopatra a folosit acele zile și pentru a evalua raportul de forțe dintre principalele personalități romane care urmau să se înfrunte pentru acapararea puterii absolute. 

Marcus Antonius părea personalitatea energică și experimentată ce avea cele mai mari șanse. În plus, era o cunoștință veche, căci el îl însoțise pe Caesar în campania din Egipt 

Nepotul lui Caesar, Octavius , a sosit cu o navă în Italia la începutul lunii aprilie , dar nu s-a grăbit să vină imediat la Roma, tatonând la rândul său situația politică. El a început să strângă în jurul lui personalitățile credincioase memoriei lui Caesar și veteranii care îl adoraseră ca pe un zeu.   Fusese adoptat prin testamentul lui Caesar, dar familia îl sfătuia să nu accepte această responsabilitate. Era încă foarte tânăr (născut în 63 î.Hr, avea doar 19 ani la moartea unchiului său. El a intrat în Roma abia pe 6 mai 44 î.Hr, când Cleopatra plecase deja în Egipt.  Probabil o privise mereu cu ostilitate pe Cleopatra, ca și restul familiei lui Caesar.... 

  

Toată familia Serviliei era împotriva lui Caesar.

Această femeie confruntată de timpuriu cu vicisitudinile vieții - tată vitreg, frați vitregi, orfană de ambii părinți la vârstă fragedă, unchiul ce o luase în grijă- asasinat, un al doilea unchi a măritat-o probabil împotriva voinței ei...- a găsit puterea de a rămâne stăpână pe situație și de a-i influiența și pe toți cei din jurul ei.

Cel pe care probabil l-a influiențat cel mai mult a fost fratele ei mai mic, Cato cel Tânăr.
Cato, rămas orfan la nici 4 ani , purtat și el prin diferitele familii adoptive avea ca sprijin moral pe sora lui mai mare, Servilia. 
Iar ea i-a insuflat cultul strămoșilor lor ce apăraseră Republica în situații critice, chiar prin asasinate.
Poveștile despre sfidarea stoică a strămoșilor , unele dintre ele inventate chiar de Servilia (după cum a considerat Treggiari) l-au influiențat puternic pe Cato, dar și pe fiul ei, Brutus.
E de presupus că povestirea scenei în care strămoșul Servilius Ahala i-a înfipt pumnalul în piept unui aspirant la tiranie aprinsese puternic imaginația copilului Brutus. 

Fratele Serviliei 
Cato 

Cato cel Tânăr (Marcus Porcius Cato Uticencis (Porcii))

Născut în anul 95 î.Hr, a fost fratele mai mic al Serviliei , născut din a doua căsătorie a mamei acesteia.
A fost un om politic conservator, adversar înverșunat al lui Gaius Julius Caesar.

Ne putem întreba: de ce era el un adversar atât de acerb al lui Caesar, câtă vreme acesta nu-i făcuse nici un rău?
Cel care îi făcuse un mare rău, condamnându-l pe tatăl său la moarte fusese Pompei.
În anul 62 î.Hr Cato a devenit tribun al poporului după o campanie electorală de succes. S-au găsit vase din ceramică în care el dăruise „pomeni electorale” (mâncare mai bună probabil -friptură? Sau poate vin? ) , pe vasul din stânga fotografiei  fiind inscripționate:  numele lui și funcția la care aspira.
Putem să ne întrebăm (mai ales în cazul lui, care era o persoană ce se lăuda cu incoruptibilitatea sa de neclintit) : oare era corect să cumpere voturi în felul acesta? El însuși a ajuns la această concluzie mai târziu. 
Și de unde avea bani să dăruiască (desigur multe) astfel de cadouri? Tocmai primise o moștenire substanțială, deci a putut să-și  finanțeze campania electorală. În aceeași perioadă, Castronul rămânea în familia alegătorului, care urma să-și amintească mereu că acel politician îi dăruise „ceva bun” înainte de alegeri. 
Servilia tocmai se „cuplase” cu Gaius Julius Caesar.

Pe vasul din dreapta era specificat că  Lucius Cassius Longinus (care a fost pretor împreună cu Cicero în anul 66 î.Hr)  solicita susținere pentru Lucius Sergius Catilina pentru funcția de consul. 

Catilina nu a reușit să fie ales și , fiind respins de mai multe ori, a recurs la o conspirație, ce a fost descoperită, cu urmări tragice asupra celor implicați. 

De observat că sponsorul său, Lucius Cassius Longinus a participat la conspirația lui Catilina  și și-a găsit moartea probabil în acele împrejurări. 

Observăm și cu această ocazie că cei mai mulți romani știau să scrie și să citească. Chiar și cei săraci, care se bucurau să primească un blid cu mâncare. 

Cato cel Tânăr (Marcus Porcius Cato Uticensis) 

A fost o figură deosebită pe timpul Republicii romane, considerat apărător ardent al virtuților publice

Își făurise un renume ca model de rezistență politică împotriva tiraniei. 

Ducea o viață simplă , lipsindu-se de alimente sau obiecte luxoase. Purta straie cu croială arhaică, simple și mergea deseori cu picioarele goale, chiar prin frig sau ploaie. Refuza să se deplaseze călare, preferând să meargă pe jos. Purta toga fără tunică pe dedesupt , inspirându-se din statuile vechi romane. 

Toate acestea i-au impresionat pe contemporani, care l-au considerat o încarnare a virtuților străvechi ale neamului.

În anul 65 î.Hr. a fost ales chestor, funcție în care i-a urmărit pe foștii chestori pentru deturnare de fonduri și necinste, chiar dacă aceștia erau protejații dictatorului Sylla. După un an a demisionat , dar a continuat să vegheze să nu se producă ilegalități.

 A fost ales tribun în anul 62 î.Hr. În această calitate a pledat (împreună cu Cicero) pentru condamnarea la moarte a complicilor lui Catilina care încercase să preia puterea printr-o conjurație.

 Iulius Caesar , ce era pe atunci pretor, a încercat să convingă senatul să-i condamne pe cei patru conspiratori doar la domiciliu forțat într-un municipiu și confiscarea averilor, dar Cato a convins adunarea să decidă pedeapsa capitală. El a încercat în acelaș timp să extindă acuzațiile și asupra lui Caesar, dar nu a existat vre o dovadă că acesta ar fi luat parte la complot.

Lui Cato îi aparține inițiativa legală de a obliga generalii să demisioneze de la conducerea armatelor lor înainte de a candida în alegeri. Asta l-a obligat pe Caesar, în anul 60 î.Hr, când a revenit victorios din campania în Hispania să renunțe să fie primit în triumf și să renunțe la comanda legiunilor, pentru a putea candida la consulat. 

S-a opus deschis programului politic al lui Caesar în timpul primului consulat al acestuia.

În anul 59 î.Hr. Caesar a propus să se distribuie pământuri cetățenilor săraci și veteranilor din legiunile lui Pompei, dar Cato s-a opus, împiedicând discutarea legii în Senat. Caesar a adus legea în dezbatere publică și a obținut astfel votarea legii, deși Cato răspândise zvonul că oracolele erau defavorabile.
Interesant că „incoruptibilul Cato”se opusese unor măsuri în favoarea oamenilor simpli și a veteranilor fără să aducă argumente pertinente, încercând să folosească superstiții sau tergiversări doar pentru a împiedica adoptarea legilor propuse de Caesar. 

Cato s-a opus și legii agrare propusă de Caesar, apoi numirii lui Caesar drept comandant al Galiei cisalpine și al Iliriei și acordarea lui Caesar a comandamentului Galiei transalpine, recurgând la orice mijloace, între care și un boicot al afacerilor publice.
În acelaș timp Cato a purtat o campanie de discreditare a lui Caesar. 

În anul 58 î.Hr Cato a plecat în Cipru ca guvernator al insulei. Administrația lui a fost considerată foarte onestă, dar în acelaș timp nepotul său Brutus, care îl însoțise în Cipru, s-a întors la Roma foarte bogat, după ce împrumutase bani cu dobândă cămătărească.
 
La alegerile din anul 55 î.Hr triumvirii Pompei și Crassus sunt realeși pe posturi de consuli, iar Caesar are mandatul din Galia reînnoit.

Cato a votat trimiterea lui Crassus drept guvernator al Siriei, pentru a-l îndepărta de Roma- în anul 54 î. Hr. Crassus a suferit o înfrângere dramatică la Carrae, în Parthia, și a fost ucis în bătălie.
 
Cato a reluat tactica obstrucțiilor , apoi a făcut tot posibilul pentru a-i separa pe Pompei și Caesar .

În anul 54 î.Hr Cato a propus o lege care să interzică „darurile electorale” (cum le-am numi astăzi), dar poporul a respins legea. S-a ajuns la un compromis, ca resursele candidaților să fie puse la comun și „vasele cu vin” să fie distribuite conform cu interesele candidaților. La aflarea aranjamentului alegerile au fost anulatede senat, ceea ce a facilitat numirea lui Pompei ca dictator, în anul 53 î.Hr.
Pompei a refuzat în prima etapă, dar în anul 52 î. Hr  Pompei a fost numit consul unic .
Cato a candidat la un post de consul, dar fără să distribuie cadouri electorale de data asta, nu a fost ales. 

Caesar a repurtat victorii răsunătoare în Galia și în Germania. În timpul cuceririi Galiei, Caesar s-a confruntat și cu triburile germanice  trecuseră Rinul în număr mare (cam 400000) . Ei au încercat să-l convingă pe  Iulius Caesar să fie lăsați să se stabilească în Galia, fuseseră stabilite întâlniri pentru discuții, dar înainte de întâlnirea stabilită un conflict izbucnit între cavaleria galilor (5000 de călăreți) și cavaleria germanilor (800 de călăreți) s-a soldat cu distrugerea cavaleriei galilor. E foarte posibil ca asta să fi fost un drastic avertisment pentru romani Urmarea a fost că Iulius Caesar a atacat a doua zi prin surprindere triburile germanice, care au fost masacrate. Marele număr de victime din cele două triburi germanice l-a făcut pe  Cato să declare că a fost comis un sacrilegiu, căci ar fi trebuit să se continue discuțiile pașnice. Și că deci Caesar trebuie să se predea germanilor. Nimeni altcineva n-a susținut asta, însă. Granița între Galia și Germania a rămas pe Rin. 

Alianța lui Pompei cu Caesar a rezistat încă și după moartea Iuliei, fiica lui Caesar ce devenise soția lui Pompei. Pompei i-a trimis un sprijin armat lui Caesar în Galia, acțiune criticată de Cato.

Opunându-se cu consecvență lui Caesar , Cato îl împinge pe Pompei să se opună acestuia.
După victoria lui Caesar contra lui Vercingetorix în marea bătălie de la Alesia, în anul 51 î.Hr, amicul lui Cato : Marcus Claudius Marcellus propune rechemarea lui Caesar la Roma. Propunere nesusținută de  Pompei .
În anul 50 î.Hr senatul face presiuni ca să i se ia comandamentul Galiei lui Caesar. Caesar a răspuns prin căutarea de noi aliați.
Caesar a propus ca atât el cât și Pompei să renunțe la comenzile armatelor, majoritatea senatorilor a aprobat, dar se crede că senatorul Cato s-a opus.
Prin opoziția sa constantă Cato a indus unor tineri senatori ideea că o opoziție puternică l-ar putea domina pe Caesar și că ar fi preferabil un război contra lui.

Cato l-a sfătuit pe Pompei să refuze orice compromis propus de Caesar.

Pe 7 ianuarie 49 î.Hr Senatul a decis un senatus consultum ultimum de re publica defendenda contra lui Caesar, urmând să adopte măsuri extraordinare împotriva acestuia. Tribunii săi au fost alungați din oraș. Părea că Iulius Caesar a fost pus cu spatele la zid.

Dar pe 11 ianuarie 49î. Hr. Iulius Caesar a trecut Rubiconul cu legiunile sale înarmate . 
Era începutul războiului civil, la declanșarea căruia Cato a avut un rol important, fără a se angaja militar, așa cum putem observa din derularea evenimentelor.

 
Dar armatele lui Pompei, apoi ale lui Metellus Scipione  au fost înfrânte pe rând de Caesar. 
Ajuns la Utica, în Africa, unde armata lui Caesar urma să sosească în urmărirea armatei republicane, el a decis să-și ia viața . S-a străpuns cu sabia. Cum nu murise imediat, un medic i-a pansat rana, însă Cato venindu-și în simțiri și-a desfăcut pansamentul și și-a redeschis rana, murind din pricina hemoragiei.  
„Oh, Cato!” a exclamat Caesar aflând asta, „n-ai vrut să-mi lași  gloria de a-ți salva viața!”

Înțelegem de aici că Iulius Caesar avea intenția de a-l ierta pe Cato , deși știa bine că acesta era un puternic opozant al său , care îl pusese de mai multe ori în situații fără ieșire sau îl obligase la gesturi extreme pentru rezolvarea situației.

De ce ar fi făcut asta?

În general el obișnuia să-i ierte pe oponenții romani care i se predau , dacă asta se întâmpla pentru prima oară. Dacă luptau cu arma în mână contra lui pentru a doua oară și erau prinși, de obicei nu-i mai ierta. 

Cato însă era opozantul său înverșunat de mulți ani. De ce intenționa să-l ierte? 

Probabil pe de o parte pentru renumele lui de apărător al valorilor strămoșești.

Dar mai ales pentru că era iubitul frate al iubitei lui, Servilia!   

Fiul Serviliei
Brutus

Marcus Junius Brutus Caepio, fiul din prima căsătorie al Serviliei, se născuse prin anul 85 î. Hr. (78 î.Hr?) 

Cum Caesar era amantul mamei sale de prin anul 63 î.Hr, de pe când Brutus avea 22 de ani, Caesar l-a sprijinit pe tânărul Brutus în întreaga sa activitate politică. Caesar acceptase logodna lui cu  singura lui fiică, Iulia. Iulia era născută în 76 î.Hr, deci era foarte tânără. Apoi însă logodna a fost ruptă. 

În  mai 59 (la 17 ani) Iulia s-a căsătorit cu Pompei, din păcate însă a murit în anul 54 î.Hr, la naștere.
Căsătoria a fost stabilită de tatăl ei din considerente politice , așa cum se obișnuia în societatea romană. În acest caz căsătoria Iuliei cu Pompei avea rolul de a împiedica izbucnirea unui război civil pentru supremație între aceste două puternice personalităși: Caesar și Pompei .
Deducem însă că între Pompei și Iulia a fost o dragoste adevărată, în pofida diferenței de vârstă dintre ei) 

În 59 î.Hr Brutus a fost salvat de Caesar de grava acuzație de a fi conspirat pentru uciderea lui Pompei.  

În anii 58 și 57 î.Hr Brutus a plecat cu unchiul său Cato în Cipru,  de unde s-a întors îmbogățit. La indicația lui Cato, pusese în vânzare bunurile regelui Ptolemeu al Ciprului- care se sinucisese înfrânt de romani. De asemenea împrumutase administrația insulei cu sume mari de bani date cu dobândă foarte mare. 
În 53 î.Hr a obținut chestura în Cilicia, unde s-a îmbogățit și mai mult, atrăgându-și criticele lui Cicero..
În anul 52 î. Hr Brutus s-a căsătorit cu Claudia Pulchra Major CLAUDIA PULCHRA, pe care a repudiat-o în anul 45 î. Hr,  pentru a se căsători cu Porcia Catonis PORCII, fiica lui unchiului său  Cato cel Tânăr, care rămăsese văduvă (avea un fiu din căsătoria cu Bibulus) . Porcia studiase filozofia. Servilia era geloasă pe afecțiunea pe care Brutus o avea față de Porcia, vrând desigur să-și păstreze marea influiență asupra fiului său. 

Brutus a ales să fie de partea lui Pompei, în războiul civil , luptând împotriva lui Caesar la Pharsala, în anul 48 î.Hr (pe când avea 37 de ani). 

Știind că Brutus luptă în cadrul armatei adverse, Caesar și-a instruit ofițerii să nu-l rănească dacă îl vor întâlni pe câmpul de luptă. Și dacă el va vrea să se predea, să fie adus la el fără a i se face nici un rău, iar dacă va vrea să plece să fie lăsat să plece liber. În felul acesta Brutus a scăpat cu viață din acea luptă cruntă, în care victoria lui Caesar a fost categorică. 
Apoi Caesar l-a iertat pentru că luptase contra lui și l-a ajutat să suie treptele cursus honorum , apoi l-a numit guvernator în Galia Cisalpină pentru anii 46 și 45 î.Hr, numindu-l apoi pretor urban.
Plutarh a scris în „Viața lui Brutus” că Brutus se bucura de cea mai mare favoare din partea lui Caesar, care îi acorda încredere absolută. Plutarh a scris că „în toate lucrurile el îi dădea preferință lui Brutus”. Deși primea rapoarte defavorabile despre Brutus, Caesar continua să creadă în bunătatea firii acestuia. 
Mai mult decât atât, Caesar i-a cruțat viața lui Cassius pentru că îl rugase Brutus!
Cassius luptase împotriva lui Caesar , dar la rugămintea lui Brutus, Caesar i-a cruțat viața. 
Plutarh a notat că „nu depindea decât de el să fie primul și cel mai influient dintre toți prietenii săi”. 

Plutarh a scris că la Roma fusese pornită o campanie de scrisori anonime care îl incitau pe Brutus să-l ucidă pe Caesar pentru a fi la înălțimea strămoșului său, care ucisese un tiran.

În acelaș timp flatatorii lui Caesar îi adresau laude exagerate , iar noaptea puneau coroane pe statui , căutând să dea impresia că Iulius Caesar urmărește să devină rege.

Plutarh a menționat că grupul de conspiratori a fost de acord să intre în complot cu condiia ca Brutus să fie șeful, asta fiind o garanție a justeței acțiunii. Brutus a decis să conducă atentatorii; Fiind frământat noaptea, soția lui Porcia l-a făcut să-i mărturisească planul provocându-și o rană adâncă la coapsă pentru a dovedi că poate înfrunta durerea și că poate păstra un secret.

            Se înțelege că Brutus i-a destăinuit planul  atentatului iar ea a fost de acord. Doar era fiica lui             Cato, aveau aceleași păreri, voia să fie și ea parte a planului. Și a fost! 

         Drept urmare, în ziua atentatului Porcia era în stare de agitație extremă acasă, ajungând chiar la             leșin. 

Fiicele și ginerii Serviliei
Prima Iunii, născută prin anul 76 î.Hr s-a căsătorit cu Publius Servilius Vatia Isauricus , om politic ce în tinerețe îl luase pe Cato cel Tânăr drept model de viață și era considerat de Cicero ca un partizan al partidului Optimatilor. A avut o lungă carieră de senator. La izbucnirea războiului între Caesar și Pompei el a trecut de partea lui Caesar.
Probabil Caesar a crezut că și ceilalți membri ai familiei Serviliei îi vor deveni prieteni, dar nu a fost așa. 

Secunda Iunii (Junia Secunda) , născută în anul 73 î. Hr, s-a căsătorit cu cel ce avea să fie triumvirul Marcus Aemilius Lepidus, care i-a rămas credincios soției lui toată viața. Cicero a lăudat-o în discursurile sale , dar într-o scrisoare privată către Attius acelaș Cicero a susținut că Junia îi era infidelă lui Lepidus . 
După ce soțul ei a fost înlăturat de la putere de Octavian, Junia a făcut parte dintr-un complot pus la cale de fiul ei, Lepidus cel Tânăr. (O fi vrut să o imite pe mama ei, Servilia Caepionis, care complotase împotriva lui Caesar și provocase uciderea acestuia?)
Dar complotul a fost dejucat iar fiul ei a fost executat de Octavian. 

Terția (Junia Terția/Tertulla) se căsătorise cu Gaius Cassius Longinus (87-42 î.Hr)  , care a avut și el un rol important la asasinarea lui Caesar.

Cassius a fost unul dintre locotenenții lui Pompei în războiul civil contra lui Caesar. A luptat și el la Pharsala contra lui Caesar, dar a fost iertat de acesta și a fost numit de el pretor, în anul 44.

Dar Cassius îl ura pe Caesar pentru că (a scris Plutarh) Iulius Caesar îi luase leii pe care el îi dusese la Megara pentru jocurile pe care le pregătea în onoarea investirii lui ca edil.  Caesar îi găsise în oraș, când cetatea fusese cucerită de romani și declarase că-i păstrează pentru el. Locuitorii din Megara au eliberat leii crezând că aceștia se vor repezi la atacatori, dar leii s-au întors împotriva localnicilor (care fugeau speriați) și i-au sfâșiat, trezind mila romanilor.   

El a fost, alături de Brutus, unul dintre principalii complotiști care l-au asasinat pe Caesar. 
La idele lui Martie (15 martie) 44 î.Hr, Julius Caesar a fost asasinat la Curia lui Pompei, unde urma să aibă loc ședința Senatului. (Complotiștii ascunseseră pumnale în faldurile îmbrăcăminții și în mapele lor, deși legea interzicea să se intre înarmat la Senat). Caesar respectase această regulă, deși fusese avertizat că e în pericol. 

 

Fiul cel mic al Serviliei

Marcus Iunius Silanus 
Născut înainte de anul 67 î.Hr, el a fost promovat de timpuriu de către Julius Caesar, care l-a numit legat (ofițer de rang înalt) al său în timpul campaniei din Galia, în anul 53 î.Hr . Avea circa 23 de ani în fatidicul an 44 î.Hr, anul complotului. Putem presupune că  nu a participat la el
A fost tribun militar în armatele lui Lepidus și Marcus Antonius între anii 34 și 33 î.Hr, apoi proconsul în Grecia . A murit în anul 17 î.Hr. 

Cei mai cunoscuți complotiști care și-au înfipt pumnalele în Caesar au fost
Marcus Iunius Brutus,(fiul Serviliei)- Caesar îi salvase viața și îi favorizase avansarea
Gaius Cassius Longinus, (ginerele Serviliei)- iertat de Caesar pentru că luptase contra lui în mai multe lupte, fusese numit pretor de Caesar ,
Decimus Iunius Brutus Albinus, un văr îndepărtat al lui Marcus Iunius Brutus - urcase treptele din Cursus Honorum ajutat de Caesar, care îl numise apoi guvernator al Galiei cisalpine și îl numise apoi consul . Caesar avea o mare încredere și afecțiune față de el și îl trecuse în testament ca unul dintre moștenitorii  lui. 
Caius Trebonius (92-45 î.Hr) -fost legat al lui Caesar în campania din Galia, numit propretor al Hispaniei , s-a aliat cu complotiștii.
Servius Sulpicius Galba- fost legat al lui Caesar în Calia pretor la Roma, devenise augur. Pierduse alegerile pentru consulat.. 

Lucius Tillius Cimber (85-42 î.Hr) -legat, senator, pretor , a dat semnalul crimei apucându-l pe Caesar de togă

Publius Servilius Casca Longus (84-42 î.e.n) -fusese prieten din copilărie cu Caesar- împreună cu fratele lui Publius Titedius (tribun al poporului) .  Se aliase cu Cicero și cu Servilia.   I-a dat prima lovitură de pumnal lui Caesar, pe la spate. L-a chemat apoi pe fratele lui să-l ajute! (Deci un bărbat înarmat cu pumnal, cu 16 ani mai tânăr ca cel atacat, își chema ajutoare ca să poată doborâ și ucide un bărbat dezarmat și deja rănit prin surprindere. Faimos, nu? ) 
De fapt au fost între 60 și 70 de conspiratori, care l-au rănit pe Caesar de 23 de ori.

În seara dinaintea asasinatului, Caesar a luat cina cu cei pe care îi considera prietenii săi.

Seara, lua cina cu prietenii. Locotenentul său, Lepidus, (ginerele Serviliei) a fost invitat de Caesar - ca și  un anume Decimus Brutus (unul dintre conspiratori) la el acasă, unde au ospătat, s-a băut vin  
 și au discutat despre tot felul de lucruri, de la logistica viitoarei campanii  a lui Caesar împotriva parților până la gândirea filosofică abstractă. Caesar a fost întrebat cum și-ar fi dorit să moară. 

(Evident nu doar Decimus Brutus era conspirator, ci și Lepidus, deși el nu a luat parte direct. Lepidus a preferat mereu o poziție de conspirator din umbră și a sfârșit prin a fi înlăturat de la putere de asociații săi).

Această discuție apare ca fiind sinistră, dacă ne gândim că Iulius Caesar se găsea în fața celor care îi plănuiseră moartea chiar pentru ziua următoare 

Caesar a răspuns că ar prefera să aibă o moarte rapidă , pe neașteptate. El a mai spus că supraviețuirea sa personală nu era o prioritate, că prioritatea sa era Republica Romană. Temerea lui era că la moartea sa Republica ar intra în războaie civile mai grave decât precedentele . 
Acest devotament declarat față de Republica Romană se înscria în acțiunile sale succesive de a arăta că nu dorește să devină rege și că tot ceea ce-și dorea era ca Republica să fie înfloritoare.
Își dăduse seama cu luciditate că după moartea lui rivalitățile și lupta pentru putere dintre principalii oameni politici din jurul său urmau să ducă la un nou război civil- ceea ce s-a și întâmplat. 
(De remarcat că istoricii au menționat că Caesar nu s-a îmbătat niciodată la petreceri, deși se bea vin de obicei. El nu întrecea însă măsura)

Putem presupune că acea campanie militară preconizată (declarată- contra parților, dar de fapt preconizată contra dacilor) era menită în primul rând să mențină unitatea statului prin concentrarea eforturilor spre front și apoi , prin uriașa pradă de război ce ar fi fost adusă, să aducă bunăstarea poporului , ceea ce ar fi îngreunat comploturile politice.  L-ar fi avut alături de el în campania militară și pe nepotul pe care și-l dorea urmaș la conducerea statului, astfel că acesta s-ar fi putut afirma și ar fi putut lua puterea fără a întâmpina rezistență din partea partidului optimaților. 

Cum în ultima perioadă Caesar avusese câteva leșinuri (despre care cercetătorii actuali cred că erau mini atacuri cerebrale), desigur se gândea și că nu mai avea mult de trăit. În ultima mare bătălie, la Munda (în anul 45 î. Hr), în care el înfruntase 13 legiuni comandate de fiii lui Pompei cu doar opt legiuni alcătuite în mare parte din recruți recenți , Caesar fusese la un pas să-și piardă viața în bătălie. Se putea gândi că ar fi putut muri în bătăliile preconizate în timpul noii campanii militare. 

Își întocmise cu grijă testamentul și îl lăsase în păstrarea Marii Vestale- altă măsură plină de clarviziune, căci după moartea lui, Marcus Antonius a intrat în casa lui , fără ca soția sa Calpurnia să se poată opune și luase documentele găsite acolo, ca și toți banii din casă.  

A doua zi, pe idele lui Martie, Caesar ezita să meargă la ședința Senatului, fiind asaltat de prevestiri și atenționări că i se pregătește ceva rău. A intervenit Decimus Brutus, „amicul său de încredere” care și-a bătut joc de prevestirile nefaste și l-a convins să meargă la ședința Senatului, unde era stabilit asasinatul. 

 Decimus Brutus, împreună cu  Marcus Brutus și Cassius Longinus, a fost unul dintre cei trei conspiratori inițiali care au complotat uciderea lui Caesar.

Lepidus era Magister Equitum , deci asistentul lui Caesar, conducătorul trupelor din Roma. Ar fi putut interveni imediat după crimă, arestându-i pe ucigași. Ar fi fost mult mai greu- chiar imposibil- ca după aceea Senatul să-i amnistieze. Dar nu a încercat nimic, așa cum nu se mișcase nici când Caesar, la sărbătoarea Lupercaliilor, îl solicitase să-l îndepărteze pe euforicul Marcus Antonius care insista să-i pună o coroană pe cap.
Atitudinea lui Lepidus cu acea ocazie a fost mult analizaată de Cicero.

Rolul lui Cicero

Se crede că la originea complotului ar fi  fost Cassius  , dar nu trebuie să subestimăm rolul lui Cicero în crearea stării de spirit ostile lui Caesar. Complotiștii erau siguri că Cicero era de partea lor, dar nu l-au anunțat de data exactă a atentatului temându-se că Cicero era o fire prea prudentă și ar fi ezitat prea mult înainte de a-și asuma riscuri. 
Dar Brutus a fost incitat în mod constant să îl ucidă pe Caesar prin scrisori anonime care îl provocau să se ridice la înălțimea strămoșului său care ucisese un tiran , iar alteori îl insultau pentru că încă nu trecuse la acțiune. Scrisorile lăsau impresia că reflectă o opinie generală a societății romane, dar e foarte probabil să fi avut un singur autor. Care ar fi putut fi chiar Cicero, om de cultură și fin psiholog, inamic al lui Caesar dar care nu voia să riște personal pentru a-l înlătura.
El se declara împotriva violenței, dar în acelaș timp ar fi fost de părere ca atentatorii să-l fi ucis și pe Marcus Antonius..Doar că Marc Antonius era probabil un alt susținător din umbră al complotiștilor, fiind însă suficient de șiret ca să ascundă asta de opinia publică. 
Când Brutus a ridicat pumnalul pentru a-l lovi pe Caesar, el a strigat numele lui Cicero! (Așa cum a menționat în Filipice) 

De altfel, după atentat Cicero a afirmat că ar fi dorit să fie implicat și el . După atentat, Cicero a plecat din oraș dar a pledat pentru acțiuni drastice și violente , care să fi fost întreprinse de conjurați. El a spus că aceștia au acționat „cu curajul unui bărbat, dar cu capul unui copil”. 
El și-a închipuit că îl putea manevra pe tânărul Caius Octavius, nepotul lui Caesar ce fusese adoptat de acesta prin testament și care urma să devină primul împărat al Romei, Octavianus Augustus.
Cicero i-a spus unui amic că „Băiatul ăsta (Octavius) trebuie să fie lăudat, onorat și eliminat”. Cuvintele au ajuns la urechile lui Octavius , așa că acesta a fost de acord cu intenția lui Marcus Antonius de a-l condamna pe Cicero. Acesta a încercat să fugă la Brutus, care ajunsese în Grecia, dar șovăielile în alegerea traseului l-au întârziat și trimișii lui Marcus Antonius l-au prins și ucis.

După asasinat, complotiștii s-au reunit în casa Serviliei

După Idele lui Martie, Brutus și Cassius s-au refugiat în casa Serviliei, unde și-au elaborat planurile militare pentru etapa următoare. La consfătuire au participat: Servilia, Brutus, Cassius Porcia (soția lui Brutus) și Junia Tertia (soția lui Cassius) .Observăm că femeile luau parte activă  la consfătuirea de maximă  importanță 
Cea mai celebră adunare (consilium) a cezaricizilor a fost pe 7 iunie 44î.Hr ț
Cicero i-a scris lui Atticus:
„Când am început să spun ce ar fi trebuit făcut - și n-am spus nimic nou, doar ceea ce spune toată lumea în fiecare zi, fără să ating subiectul că altcineva (Antonius) ar fi trebuit să fie înlăturat - că ar fi trebuit să convoace Senatul, să îndemne poporul când acesta ardea de entuziasm, să preia conducerea întregii republici - atunci prietena ta (Servilia) exclamă: „N-am mai auzit pe nimeni vorbind așa!”. M-am stăpânit. Dar mi s-a părut că Cassius va pleca (într-adevăr, Servilia a promis că va primi comisionul pentru hrană din decretul senatorial) și prietenul nostru Brutus a fost rapid forțat să se retragă din remarca goală că vrea „să fie la Roma”.

E remarcabil cum Servilia se angajase că va face să eșueze o inițiativă a Senatului și chiar a făcut acest lucru. Ea și-a spus părerea asupra a ceea ce ar trebui să facă Brutus , iar el i-a urmat sfatul. Cassius a fost convins de asemenea să se retragă , deși nu ar fi vrut. 
Comentatorii consideră că Servilia a marcat istoria.

Treggiari, care i-a consacrat un studiu Serviliei, a concluzionat:

„inteligența, simțul diplomatic și personalitatea sa...Femeia care l-a încântat pe Caesar și l-a redus pe Cicero la tăcere merită să ne amintim de ea.”

S-a comentat că „fiicele marilor case dețineau influență politică în sine, exercitând o putere dincolo de raza de acțiune a multor senatori.”


Servilia a jucat un rol de prim plan pentru protejarea celor doi complotiști.
Aflând de uciderea lui Caesar, Lepidus a dat ordin trupelor să se deplaseze pe Câmpul lui Marte, pentru menținerea ordinei . (Mda). Marcus Antonius l-ar fi  convins pe Lepidus să nu-i aresteze pe complotiști. Amândoi au luat cuvântul a doua zi în Senat, acceptând amnistierea complotiștilor .
Atitudinea ambilor „prieteni ai lui Caesar” apare astfel ca cel puțin dubioasă. Pare mai degrabă că ei fuseseră la curent cu complotul, dar au preferat să pară a nu ști nimic pentru a putea să se bucure de beneficiile situației fără nici un risc.

Cu acordul lui Marcus Antonius și sprijinul lui Cicero, complotiștii au fost amnistiați și au primit conducerea unor provincii: Brutus a primit Macedonia, iar Cassius- Siria. Ei nu și-au luat însă posturile în primire, ci s-au pregătit de luptă armată contra lui Octavianus și Marc Antoniu.

Lepidus a primit postul de pontifex maximus ce fusese al lui Caesar. Deci a primit și el o răsplată pentru atitudinea favorabilă avută față de complot.

În scurtă vreme, Lepidus a fost numit proconsul al Hispaniei și Galiei Narboneze.

Servilia a condus consiliul de familie și a ucat un rol cheie în negocierile purtate la Roma. Ea a reușit să anuleze misiunea de procurare de grâne ce le fusese încredințată de Senat și care i-ar fi împiedicat să se ocupe de strângerea unei armate. 
Pe 5 iunie 44 î.Hr, o ședință a Senatului urma să-i autorizeze pe Brutus și pe Cassius să-și părăsească atribuțiile de pretori și să plece în străinătate cu o comisie pentru cereale. Servilia a ținut un consiliu de familie la Antium la începutul lunii iunie, prilej cu care s-a stabilit că cei doi vor pleca.
 Dar Servilia le-a promis că va elimina comisia pentru cereale din decret. 
Servilia și Atticus s-au ocupat de planificarea jocurilor (ludi Apollinares) , în absența lui Brutus.
(Cicero a fost invitat special) 

Servilia a condus familia în protejarea atât a lui Brutus, cât și a lui Cassius în absența lor, precum și a copiilor lui Lepidus. Ea a continuat să conducă după Philippi. Nu știm când a murit, dar se pare să fi fost destul de mulți ani mai târziu.

În evenimentele ulterioare, s-a format al doilea triumvirat, între Octavianus Augustus, Marcus Antonius și Lepidus. Triumviri Rei Publicae Constituendae Consulari Potestate, alianță consfințită prin Lex Titia din anul 43 î.Hr. A însemnat moartea Republicii. 
Lepidus a continuat să joace un rol duplicitar, afirmând pe de o parte fidelitatea față de Senat, dar acționând de fapt în alianță cu Marcus Antonius.

Fulvia 

Fulvia era o femeie experimentată, ce mai fusese căsătorită de două ori înainte de a deveni soția lui Marcus Antonius.
Ea a fost frima femeie a cărei figură a apărut pe monedele romane.
O femeie aprigă și ambițioasă, capabilă de inițiative ieșite din comun.
Se știe că Marcus Antonius fugise acasă speriat după uciderea lui Caesar. Acolo îl aștepta însă soția lui, Fulvia,care - e de presupus că- i-a dat câteva idei.
Momentul de afirmare puternică a lui Marcus Antonius ca urmaș politic al lui Caesar a fost discursul ținut de acesta la funeraliile lui Caesar.
Cu acest prilej Antoniu a făcut totul pentru a incita furia poporului contra ucigașilor, furie care i-a servit la îndepărtarea acestora din Roma.
El a folosit o pnere în scenă tetrală, cu exhibarea veștmântului plin de sânge al lui Caesar , dar și cu folosirea unui manechin din ceară pe care erau indicate numeroasele răni provocate  acestuia.

Dar Fulvia folosise o metodă asemănătoare (după cum scrie Plutarh) la moartea primului ei soț, Publius Clodius. Clodius fusese asasinat în timpul unei lupte stradale, iar Fulvia arătase poporului corpul soțului ei străpuns de pumnale și provocase astfel o veritabilă revpltă.

După moartea lui Clodius, Fulvia se căsătorise cu Curion. Acesta a murit în Africa, în serviciul lui Caesar. În absența corpului soțului ei, Fulvia a organizat la Roma un funus imaginarium, o omagiere a defunctului folosind o imagine (imago) din ceară a acestuia , în mărime naturală.

În cazul omagierii funerare a lui Caesar au fost asociate ambele metode folosite de Fulvia anterior: pe lângă trupul lui Caesar, ce era întins pe catafalc, au fost arătate mulțimii straiele lui Caesar pline de sânge și efigia acestuia pe care fuseseră marcate rănile provocate de atacatori.
Se pare că efigia putea fi rotită, pentru arătarea tuturor rănilor. Manechinul de ceară fusese ἀνδρείκελον, adică „asemănător unui om”.
Nici ziua aleasă nu a fost întâmplătoare. Funeraliile  lui Caesar au fost fixate la Liberalia, sărbătoarea lui Liber Pater, a zeului Bacchus, când desigur se bea mult vin. 
Putem crede că ideile acestea i-au aparținut Fulviei, care experimentase deja efectul avut de astfel de evocări sugestive în cadrul orațiilor funebre.

Când Nicolaos din Damasc relatează deliberările partizanilor lui Caesar a scris că  οἱ, « unii» au pregătit funeraliile.
Atia, mama lui Octavian ar fi fost în mod normal însărcinată cu organizarea funeraliilor, dar...de fapt organizarea a fost făcută de Antonius, ajutat de Fulvia.
Ca și în cazul funeraliilor lui Clodius, când „poporul revoltat a dus trupul lui Publius Clodius în Curia și i-a dat foc”, și în cazul funeraliilor lui Caesar poporul preia inițiativa și arde trupul lui Caesar în Forum și nu pe Câmpul lui Marte, unde fusese pregătit un rug.
La funeraliile lui Clodius, „Fulvia arăta rănile soțului ei scoțând strigăte de durere ce n-au făcut decât să crească amărăciunea și mânia poporului”. 
La funeraliile lui Caesar, nu e menționată nici o femeie care să fi plâns. Calpurnia nu a fost de față, după cum se poate trage concluzia. Tatăl ei, Calpurnius Piso obținuse aprobarea Senatului pentru funeralii și asigurase transportarea trupului defunctului în Forum. Conform celor scrise de Quintilian, în ziua funeraliilor reconstituirea crimei era ca și cum asasinatul s-ar fi produs acolo din nou.
Faptul că nu se pomenește nimic despre Calpurnia indică faptul că ea nu era acolo. De ce? 
Poate pierduse copilul ca urmare a șocurilor suferite atât prin asasinarea soțului ei, cât apoi și prin jefuirea casei de către Antoniu ? Poate fusese silită să plece din casă cu tot personalul - cum se spune că ar fi fost văzută de unii martori?
Cum Caesar fusese zeificat, Marcus Antonius a fost desemnat flamen Divi Iulii (preotul lui Iulius zeificat) , iar Fulvia a devenit flaminica, soția acelui mare preot.

Marcus Antonius a organizat funeraliile lui Caesar după modelul celor ale lui Clodius. 
Putem înțelege de ce istorici ca Nicoalaos din Damasc, istoric oficial la curtea lui Octavian nu au făcut nici o referire la Fulvia în descrierea funeraliilor lui Caesar, preferându-se referiri impersonale ca: „s-au organizat”, de către „unii”, sau „anumiți”. 
Fulvia dusese un război împotriva lui Octavian ; bellum Perusinum. 
Cu acel prilej ea preluase inițiativa luptei armat de la Perugia împotriva lui Octavian, purtând ea însăși o sabie!
După moartea (cam misterioasă) a acesteia, Marcus Antonius a lăsat să cadă asupra ei vina declanșării acelui război, deci ea a rămas pentru istoricii din timpul lui Octavian ca personaj negativ. 
Cicero a privit-o de asemenea cu ostilitate, spunându-i lui Antonius că Fulvia „i-a dus la moarte deja pe doi soți iar el va fi următorul”. 
Când după asasinarea lui Caesar Antonius și-a trimis copilul mic drept ostatic conspiratorilor, Cicero a lăudat acest act de bravură al lui Antonius, dar nu pomenește că era vorba de copilul Fulviei. Chiar când Cicero mai vorbește despre acel copil, îi spune: « Bambalionis nepos »- nepotul bâlbâitului, evitând să o numească pe Fulvia. 
Copilul era foarte mic (patru ani după unele versiun, doar un an după alți istorici). Probabil copilul a fost dus chiar de Fulvia în tabăra tiranicizilor, în condițiile în care erau voci care cereau incendierea Capitoliului unde se refugiaseră cezaricizii.
Și mai târziu, când - după Philippi_ a fost vorba despr e împărțirea pământurilor, Fulvia a apărut împreună cu cei doi copii ai lui Antonius. 
Fulvia era de asemenea stăpâna casei când Cassius, principal ucigaș, a fost invitat la cină în casa lor. 
Orosius, referindu-se la neincriminarea asasinilor lui Caesar, obținută de Cicero folosește termenul grec amnestia și nu cuvântul latin oblivio. Cuvântul grecesc făcea trimitere la Athena, unde tiranicizii au fost sărbătoriți chiar prin ridicarea de statui!

Orosius a subliniat că era de notorietate publică faptul că moartea lui Caesar s-a datorat sistemului său politic bazat pe clemență, contrar al predecesorilor săi. 

Conform lui Cassius Dio, în timp ce Marc Antoniu și Octavian erau plecați din Roma, luptând împotriva lui Brutus și Cassius, Lepidus deținea nominal controlul asupra orașului, dar soția lui Marc Antoniu, Fulvia, deținea adevărata putere. Dio a scris: „Ea, soacra lui Octavian și soția lui Antoniu, nu avea niciun respect pentru Lepidus din cauza leneviei sale și își gestiona singură treburile, astfel încât nici senatul, nici poporul nu au încheiat nicio treabă contrară plăcerii ei”

Lepidus a fost treptat îndepărtat de la putere de către Octavianus Augustus. Fiul său Marcus Aemilius Lepidus Minor  și soția lui Junia Terția au complotat pentru uciderea lui Octavianus, dar complotul fiind descoperit,  Lepidus Minor a fost executat, Junia Terția a fost eliberată cu greu, pe cauțiune, dar oportunistul Lepidus a rămas senator, mulțumindu-se cu un rol șters. 
 

Dacă toți complotiștii care au participat la uciderea lui Caesar au murit în următorii trei ani, unii fiind condamnați și uciși (ca Cicero), alții fiind înfrânți pe câmpul de luptă și uciși sau constrânși să se sinucidă, Servilia pare să fi fost intangibilă .
După moartea lui Brutus după bătălia de la Philippi, Servilia a primit urna cu cenușa fiului său. Ea a continuat să trăiască în condiții bune mulțumită îngrijirilor primite din partea prietenului lui Cicero, Atticus. A murit din cauze naturale în anul 43  î. Hr (unii cred că s-ar fi sinucis?) . Oricum, nu mai sunt informații istorice despre Servillia după acest an. 

Deși complotul pus la cale de Servilia și de familia ei a reușit (Caesar fiind ucis), din punct de vedere al scopurilor urmărite el a fost categoric un eșec, pentru că în loc să fie întărită Republica (pe care Caesar de fapt o apăra), s-a dat cale liberă războiului civil care a dus la sfârșitul regimului republican și la instituirea monarhiei .

A doua fiică a Serviliei, Junia Secunda s-a căsătorit cu Marcus Aemilius Lepidus, ce a fost unul dintre triumvirii celui de-al doilea triumvirat (Împreună cu Octavianus Augustus și Marcus Antonius).
Ea a făcut parte dintr-un complot în care fiul ei, Lepidus cel Tânăr ar fi urmat să-l ucidă pe Octavianus Augustus , dar complotul a fost dejucat. Fiul ei a fost executat , dar nu se știe care a fost soarta ei în continuare. 
Mai avea încă un fiu și o fiică.

A treia fiică a Serviliei, Junia Tertia (Tertulla) a supraviețuit de asemenea loviturii de stat și a murit prin anul 22 , la 64 de ani după bătălia de la Philippi, în care au fost înfrânț decisiv conjurații.
Ea adunase o avere foarte mare , iar după ce a murit- în timpul împăratului Tiberiu- au fost organizate funeralii fastuase . Fiul ei , născut prin anii 59-60 î.Hr a avut în descendență pe împărăteasa Domitia Longina, soția împăratului Domitian. 

Idele lui Martie erau o zi de serbare câmpenească, cu multă băutură 

Pe 15 Martie (Idele lui Martie) romanii sărbătoreau Anna Perenna, o veche divinitate romană de origine etruscă.
Acea dată corespundea cu prima lună plină după echinocțiul de primăvară. Acea sărbătoare corespundea inițial cu anul nou, dar în anul 153 î.Hr calendarul roman a schimbat sărbătorirea Anului nou în ianuarie. 

Pe 15 martie romanii părăseau orașul și își petreceau ziua pe malul Tibrului, la țară. La această sărbătoare se bea mult, pentru că se spunea că cel care bea în cinstea zeiței Perenna va mai trăi atâția ani câte cupe putea goli în onoarea zeiței. Deci era o zi de beție generală, în afara orașului. 
Deci pe 15 martie romanii sărbătoreau venirea primăverii cu mâncare și cu multă băutură și cu libertăți sexuale . Orașul urma să fie deci golit de mare parte dintre locuitori, iar cetățenii urmau să fie amețiți de vin. 

**********************************************************************************

Casa lui Augustus.

El a fost primul împărat roman și nu a dus o viață atât de luxoasă ca cele ale împăraților romani din epoci ulterioare.
Casa sa, cumpărată(în jurul anilor 41-40 î.Hr)  de la un proprietar anterior,(oratorul Quintus Hortensius)  nu era grandioasă: era o locuință cu acoperiș plat și cu două etaje. Situată pe colina Palatin (pe strada actuală Via San Gregorio 30), ocupa o suprafață de 350m2, dar făcea parte dintr-un ansamblu mai vast, cu suprafață de 12000 m2, ce cuprindea o bibliotecă latină și greacă. Casa avea un portic de piatră vulcanică  și camere de recepție nu aveau placaje de marmură și pardoseli decorative .Casa avea un turn în care Augustus își amenajase biroul . Exista și un mic altar dedicat Vestei. Casa a fost distrusă de un incendiu. 
O altă casă de pe dealul Palatin e considerată de asemenea ca fiind „domus Augusti”, în apropiere de templul lui apollo Palatinus. În clădire au fost găsite fresce cu desene arhitecturale în perspectivă și măști teatrale . Camerele aveau pardoseli din mozaic . Exista și o sală mare reprezentativă. 

Casa poate fi vizitată în zilele noastre, se pot admira pardoselile de mozaic și picturile murale.

Peste drum se găsea casa soției lui, Livia. Casa Liviei e celebră pentru picturile ei murale , cu scene mitologice și peisaje imaginare. S-au găsit conductele de plumb ale instalației de apă ale locuinței. 


Livia mai deținea o casă la Roma: aproape de Prima Porta, casă supranumită „Ad Gallinas Albas”-la Găinile Albe- probabil pentru că erau în grădina de acolo păsări din rase deosebite. Această casă făcuse parte probabil din zestrea Iuliei . Acolo a fost descoperită faimoasa statuie a lui Augustus numită „Della Prima Porta”. Interesant că a fost găsit și un spațiu subteran decorat cu fresce, unde probabil împărăteasa se refugia când era prea cald afară. 

Casa lui Augustus de la Nola

Împăratul Augustus avea și casa părintească de la Nola-o localitate mică aflată la nord de Vesuviu.
În 2002 , cercetători de la Universitatea din Tokyo au dezcoperit în zona de la nord de vulcan , în dreptul localității Somma Vesuviana , importante structuri ce datau din secolul 2, dar și resturile unei clădiri mai vechi, din prima parte a secolului I , din epoca lui Augustus (63 î.Hr-14) . Sursele istorice (între care istoricul Tacitus) au arătat că împăratul Augustus a murit într-o vilă aflată la nord de Vesuviu, la Nola, chiar în aceeași cameră în care murise și tatăl său. 
Arheologii au găsit în vestigiile din secolul I un cuptor și amfore din perioada aceea , arătând că după moartea lui Augustus vila fusese folosită ca depozit. 

Dar s-au găsit la Nola și vestigii de artă, cum e acestă statuie . 

Zvonurile din timpul său (relatate de istoricii Tacitus și Suetonius) povesteau că împăratul ar fi fost otrăvit de soția lui Livia, care ar fi introdus otravă în smochine. Ea ar fi mâncat la rândul ei smochine, dar având grijă să nu mănânce pe unde era otrava. 

Livia Drusilla 

A fost a treia soție a împăratului Augustus , mama împăratului Tiberius și bunica împăratului Claudius.
A trăit între anii  58 îC. - 29. Octavianus Antonius a divorțat de soția lui Scribonia mama fiicei lui Iulia, pentru a se căsători cu Livia , ce era căsătorită cu  Tibérius Claudius Nero și era însărcinată cu acela! Dar desigur a divorțat și a devenit soția lui Augustus, 

A fost un simbol al soției romane credincioase , dar acționând din culisele puterii imperiale. Livia a fost văzută ca un model de inteligență, frumusețe și demnitate.  Livia fusese căsătorită anterior cu Tiberius Nero , aflat de partea partidului optimates și de partea lui Marcus Antonius la Philippi. Exilată cu primul ei soț Tiberius Nero  și cu fiul lor Tiberius în Grecia, ea a divorțat de el la începutul anuuil 38 î. Hr pentru a se căsători cu împăratul Augustus, în timp ce era însărcinată (în 5 luni) cu al doilea fiu, Drusus. . 
.Augustus îi respecta părerile, atât în interiorul cât și în exteriorul curții imperiale, astfel că ea a avut o influiență semnificativă asupra administrației soțului ei.

Tacitus (istoric contemporan cu ea) a scris în Anales că „ea dobândise o asemenea influiență asupra lui Augustus vârstnic, că el l-a trimis în exil pe insula Planaxia pe unicul său nepot Agrippa Postumus, care, deși lipsit de calități lăudabile și neavând decât curajul brutal și forța fizică, nu fusese (totuși) condamnat pentru un delict grav”.
ca majoritatea femeilor romane, Livia se ocupa de problemele casei și de educarea copiilor și nepoților. Cum locuința împăratului servea și ca reședință oficială, ea își rezervase casa alăturată pentru a avea intimitate. (Dar ce casă!)

Casa Liviei reconstituită digital 
Ca soție a împăratului beneficia de privilegii rezervate pentru Romana princeps- prima doamnă: era considerată sacro-santă  și inviolabilă, se bucura de independență financiară, avea rezervate locuri în primul rând la teatru..
Ea și-a folosit influiența asupra împăratului pentru ca fiii ei Tiberius și Drusus  să fie favorizați față de fiii Iuliei (fiica lui Augustus cu a doua soție) Caius, Lucius și Agrippa Postumus (care ar fi trebuit să aibă întâietate).
Caius și Lucius au murit de tineri (la 23 și 19 ani) , unul rănit în luptă, celălat în urma unei boli- dar istoricii (între care Dio Cassius) bănuiesc un amestec al Liviei.

Caius fusese rănit printr-un șiretlic, în timp ce asedia o cetate și a căzut bolnav în urma rănirii -deși se bucurase până atunci de o bună sănătate- astfel că mintea i s-a rătăcit , a renunțat la funcțiunile sale și a plecat în Lycia, unde a murit. 
(Să înțelegem că se bănuia că arma fusese otrăvită ?) 
Lucius se îmbolnăvise și el subit și murise în scurt timp, astfel că Livia a fost acuzată (de opinia publică) de a fi provocat moartea celor doi frați.
 
Dio Cassius nu avea dovezi certe pentru a scrie că Livia ordonase uciderea nepoților lui Octavianus, dar povestește derularea evenimentelor, lăsând cititorii să tragă propriile concluzii.
El a scris că  Tiberius, ce se afla  în insula Rhodos, „era foarte abil în arta ghicitului ”,(Știa deci în mod miraculos ce urma să se întâmple 😀 ), iar astrologul său Thrassilus, care „era singurul care era la curent cu toate proiectele” lui Tiberius fusese pe punctul de a fi aruncat de pe stânci de acesta (desigur pentru a nu divulga cuiva acele planuri- ceea ce ne dă un indiciu despre caracterul acelor planuri) . Văzând că astrologul se teme pentru viața sa, Tiberius a renunțat la crima plănuită (probabil pentru că într-o luptă corp la corp cu un adversar aflat deja în alertă rezultatul putea fi imprevizibil) .
Ei au văzut de pe stânci  apropiindu-se corăbiile cu vești de la Augustus și de la  Livia, iar astrologul - ce să vezi?- a știut dinainte care erau veștile! (Oare de unde?)  : Tiberius era chemat la Roma, căci moștenitorii în linie directă ai lui Octavianus  muriseră.
 În această împrejurare, Octavianus Augustus a acceptat titlul de împărat. 


 Agrippa Postumus a fost exilat (la vârstă fragedă), iar după moartea împăratului-executat- deși fusese adoptat de Augustus (sau poate tocmai de aceea!)! Fiul Liviei  ei Drusus a murit căzând de pe cal, astfel că singurul moștenitor a rămas Tiberius, fiul ei pe care Augustus îl adoptase de asemenea.
Deși Tiberius nu avea ambiția să devină împărat, mama sa Livia l-a propulsat spre acest post prin toate mijloacele. Ea l-a constrâns să divorțeze de prima lui soție și să se căsătorească cu Iulia, fiica lui Augustus ce rămăsese văduvă. .
La moartea lui Augustus,(despre care unii istorici cred că a fost otrăvit cu smochine otrăvite)  Livia a întârziat să anunțe decesul, așteptând sosirea lui Tiberius. În timpul agoniei lui Augustus, Livia înconjurase casa cu paznici și dădea comunicate liniștitoare. Prin testament, Augustus a lăsat bunurile sale Liviei și lui Tiberiu, ba chiar a adoptat-o și pe Livia (!) , ca ea să fie numită „Augusta”.
Livia a murit la 89 de ani , nu înainte de a se fi amestecat și în viețile fiilor lui Drusus , Germanicus și Claudius. Claudius a fost tratat cu dispreț de bunica sa Livia pentru că șchiopăta și era bâlbâit. Ea nu suporta să-l privească  Din păcate Germanicus a murit la 34 de ani, posibil otrăvit din ordinul lui Tiberius. 
Livia a fost prima împărăteasă a Romei. 
Livia a fost înmormântată în mausoleul lui Augustus, dar fiul ei Tiberius s-a opus ca ea să fie divinizată și să se ridice în cinstea ei un arc onorific - așa cum propusese Senatul. După înscăunarea lui Claudius însă Livia s-a beneficiat de aceleași onoruri ca și Augustus. 
Se spune acum că ea a schimbat istoria Romei.

*******************************************************************************************

Hortensia

A devenit celebră pentru pledoaria ei în fața triumvirilor Augustus, Marcus Antonius și L epidus pentru ca femeile romane să nu fie obligate la plata unui impozit pentru plata războiului contra lui Brutus și Cassius.

Ea a fost mandatată de femeile bogate din Roma și și-a pronunțat discursul în fața triumvirilor, dar și în fața unei mulțimi de cetățeni. Efectul a fost că impozitul a fost redus și unele femei au fost scutite să-l plătească. 
Dar Hortensia a devenit un simbol al elocinței și al curajului feminin  și a rămas celebră pentru capacitatea sa de a-i apăra pe concetățeni în fața puternicilor oameni de stat. 

_____________________________________________________________________
Împărăteasa Teodora

Această femeie de origine modestă, care (în jurul anului 500) își câștiga existența la Constantinopol participând la spectacole în apropiere de Hipodrom, apoi în zona Siriei, a avut norocul de a fi remarcată de împăratul Iustinian , care s-a căsătorit cu ea.
Dar o întâmplare din chiar primii ani de domnie a lui Iustinian a dovedit că ea nu era doar foarte frumoasă, dar (în primul rând) avea un caracter demn de un cap încoronat:
Cum izbucnise o mare revoltă, tânărul împărat a vrut să fugă cu o navă. 
Dar ea i-a ieșit în cale, spunându-i:

„Fugiți, dar eu mă voi încrede în cuvintele poeților: nu există mormânt mai bun pentru un conducător decât un tron!”

Era o lecție de demnitate și de curaj . Ea a arătat cu propriul său exemplu că un conducător nu are doar privilegii (viață de lux, respect maxim din partea celorlalți) ci mai ales îndatoriri, chiar până la a-și risca viața sau a o jertfi în situație extremă, în mod exemplar.
Iustinian n-a mai fugit în fața pericolului, ci a rămas pe loc, rezolvând situația.
Iar ultimul împărat al Constantinopolului a murit luptând cu arma în mână împotriva atacatorilor otomani.