Când cunoașterea poate duce la pierzanie

Avertisment din antichitatea greacă. 

Cântul XII (12) al Odiseei lui Homer

Una dintre încercările cu care se confruntă Odisseus (Ulise) în drum spre casă este cântecul sirenelor.
Acele ființe supranaturale care cântau atât de frumos, încât nici un muritor nu le putea rezista.
Dar când bieții marinari se apropiau de sirene, acestea îi devorau.

Ulise alege să asculte cântecul sirenelor, dar să ia măsuri să nu fie ucis. 

Pentru a rezista, el folosește o strategie ingenioasă, sfătuit fiind de vrăjitoarea Circe: le astupă urechile oamenilor săi cu ceară moale de albine pentru ca aceștia să nu audă nimic și le poruncește să îl lege strâns de catargul corabiei.

Acesta e  momentul culminant în care corabia trece pe lângă insula Sirenelor
(în traducerea clasică a lui George Coșbuc):

„Iar când atâta de aproape faimoasa insulă fusese,
Cât poți cu vocea să străbați, Sirenele ne observară
Gonind cu repeziciune corabia și prinseră a cânta:

«„Vino-ncoace, slăvite Odiseu, măreția aheilor, oprește
Corabia ca să asculți glasul nostru!
Căci nimeni n-a trecut pe aici cu neagra lui corabie
Fără să asculte mierea de vorbe ce ne curge din gură;
Ci pleacă plin de desfătare și mai învățat ca înainte.
Căci noi știm tot ce-au pătimit în marea Troie
Arghienii și troienii prin voia zeilor,
Și știm tot ce se petrece pe pământul cel hrănitor.”»

Așa cântau ele, vărsându-și minunatul glas, iar inima mea
Voia fierbinte să le asculte. Și din sprâncene le făceam semne
Tovarășilor mei să mă dezlege; dar ei se aplecau pe vâsle și vâsleau.
Atunci Perimede și Euriloh se ridicară îndată,
Cu și mai multe legături mă strânseră și mai tare mă legară..”

În viziunea antică greacă, formula „tot ce a fost și tot ce se petrece pe pământ” era definiția atotștiinței. Era exact același tip de cunoaștere pe care îl dețineau Muzele sau zeii.

Sirenele nu îl ademenesc pe Odiseu cu promisiuni de bogăție, hrană sau plăceri trupești (cum făcuseră vrăjitoarea Circe sau Calipso). Ispita pe care o folosesc împotriva lui este una pur psihologică și intelectuală

• Îi flatează orgoliul de erou: Îl numesc „măreția aheilor”, Îi spun că îi cunosc trecutul, faptele de la Troia și suferința.
• Îi promit înțelepciune: Versul 188 spune : „Pleacă plin de desfătare și mai învățat (idōs) ca înainte”.

Pentru un personaj definit prin metis (inteligență, curiozitate, viclenie), promisiunea de a afla secretele ascunse ale lumii și de a deveni „mai învățat” era mult mai periculoasă decât orice altceva . 

În pictura realizată cam în anul 500 î.Hr, cu mijloacele restrînse ale puținelor culori oferite de tehnologia ceramicii din acel timp, artistul a reprezentat această scenă a cumplitei ispite. 

Odiseu nu e atras de frumusețea sirenei, care apare cu o înfățișare de harpie, pentru a fi clar rolul ei malefic. 

Dar e atras fără putința de a se opune de flatările viclene și de promisiunea de a afla tainele ascunse muritorilor de rînd.

Sirena cântă dintr-un flaut dublu, simbol al cântecului ispititor.
Iar Ulise ascultă vrăjit. E total pătruns de încântare și a pierdut orice simț  al pericolului. 
Dacă nu ar fi legat, ar fi gata să o urmeze pe sirenă oriunde, cu orice risc. 

Este efectul artei, al frumuseții cântecului, sau mai degrabă efectul laudelor exagerate , al măgulirii orgoliului și al dorinței de cunoaștere ca scop în sine, nu pentru satisfacerea unor nevoi reale. O cunoaștere a secretelor zeilor. O dorință nemărturisită de a fi asemeni zeilor. 
Homer ne avertizează că cedarea la astfel de ispite ascunde un pericol mortal și că în astfel de situații trebuie să existe prudență maximă. Ca nu cumva lucrurile să fie scăpate de sub control. 


Dar stratagema a funcționat: echipajul său l-a legat, așa cum dorise, iar ei nu au auzit nimic, fiind cu urechile astupate, o mașinărie imună la flatări sau la dorința de cunoaștere .

Cam asta ar fi „rețeta” , sfatul pe care ni-l dădea acum 2500 de ani marele poet Homer:

Cunoașterea nu e pentru toată lumea. Doar unii ar putea să se apropie de cele mai înalte taine ale științei și de cunoașterea în profunzime a naturii și universului. 
Dar apropierea de astfel de taine nu trebuie făcută cu orgoliu, nu cu dorința- sau sentimentul- de a fi asemeni zeilor, ci cu măsură și modestie și în primul rând cu luarea măsurilor necesare de siguranță pentru evitarea efectelor periculoase. 

Odiseea

 Tăbliță de lut cu un fragment din Odiseea găsită în Grecia

În apropiere de ruinele templului lui Zeus din Olimpia a fost găsită o tăbliță cu 13 versuri din poemul Odiseea . Din păcate tăblița nu a fost scrisă pe timpul lui Homer (se estimează că el a scris în secolul VIII î.Hr. ) Tăblița găsită a fost scrisă se pare în timpul romanilor - nu s-a stabilit încă perioada. Poate fi un exercițiu al unui elev ce studia literatura greacă. 
Totuși descoperirea e considerată foarte importantă, fiind se pare cel mai vechi  exemplar scris găsit de contemporani din acest faimos poem epic antic. 
Fragmentul descoperit relatează întâlnirea lui Odisseus (Ulisse) cu Eumaeus.
Un fragment din lunga epopee a întoarcerii eroului grec în insula sa natală, Itaca, după terminarea războiului troian. 
Eroii din războiul troian au fost deseori reprezentați în frescele din casele romanilor, căci în timpul antichității romane cultura greacă era studiată cu precădere.
Tăblița e importantă și pentru că e un exemplu de scriere „de mână” romană, spre deosebire de scrierea cu litere majuscule ce se folosea pentru inscripțiile oficiale săpate în piatră. 

Într-o frescă găsită la Pompei e reprezentată Cassandra; fiica regelui Priam ce profețea căderea Troiei, dar nu era crezută de nimeni. Portretul redă cu artă îngrijorarea Cassandrei, Straiul și părul ei ei în neorânduială sugerează de asemenea descurajarea eroinei ce constată că vorbele ei nu sunt crezute. 

Romanii se considerau urmași ai troienilor

Eneida, poemul epic de Virgiliu (Publius Vergilius Maro 70-19 î.Hr) era  epopeea națională a romanilor.

Poemul a fost inspirat de Iliada și de Odiseea, dar și de celelalte relatări antice ale peripețiilor eroilor din războiul troian. 

E relatată căderea cetății Troiacu ajutorul faimosului „cal troian”: un cal de dimensiuni foarte mari, construit din lemn și în care se ascunseseră o serie de războinici ahei în frunte cu Ulysses. Ceilalți războinici ahei se ascunseseră pe o insulă din apropiere, lăsând impresia că armata asediatoare s-ar fi retras. 

Tradiția romană amintea ce se întâmplase cu supraviețuitorii războiului troian, după căderea cetății Troia.
Eroul troian Aeneas (Enea) a reușit să iasă  din cetatea incendiată și să-și salveze tatăl (pe Anchises) și pe fiul său Ascanius. (Soția sa fusese ucisă ) . Ducând cu sine și penații (reprezentările zeificate ale strămoșilor ce ocroteau căminul ), Enea dorește să ajungă pe pământul strămoșilor săi , care ar fi fost Latium, regiunea centrală a peninsulei italice.  

Călătoria plină de primejdii a lui Aeneas și a însoțitorilor săi (grupul de troieni care reușiseră să se salveze împreună cu el) până în peninsula italică a inspirat mulți artiști din antichitate. 

Aici e o sculptură din teracotă , datând din secolul I , găsită la Pompei și care îl înfățișează pe Enea ducându-și tatăl pe umeri și copilul de mână, îndepărtându-se cât mai repede de locul dezastrului militar, dar păstrând atitudinea semeață și încrezătoare în propriile forțe.

Un adevărat simbol al forței și al curajului în înfruntarea evenimentelor potrivnice. 

Dar literatura greacă era studiată și în Egipt.

Într-o necropolă din Philadelphia (ce datează din sec. III) s-a descoperit un manuscris pe care au fost scrise aproximativ 100 de replici  din piese de teatru scrise de Euripide în secolul V î.Hr. 
Fragmentele fac parte din tragedii mai puțin cunoscute scrise de marele scriitor antic Euripide , intitulate: „Ino” și „Polidos”. Chiar și aceste fragmente disparate oferă o perspectivă rară asupra modului lui Euripide de tratare a miturilor: cu profunzime psihologică , tensiune morală și accent pe suferința umană. Prin urmare, piesele de teatru scrise de autorii greci- ca de pildă Euripide -erau copiate, studiate și probabil interpretate pe scenă 800 de ani mai târziu!

Întemeierea Romei

Tradiția romană spunea că eroul troian Eneas , ajuns în peninsula italică împreună cu tatăl și cu fiul său, împreună cu un grup de troieni, s-a căsătorit în zona Latium cu fiica regelui Latinus, Lavinia, împreună cu care a fondat cetatea Lavinium. Eneas era fiul unui muritor (Anchises) și al unei zeițe (Venus/Afrodita) 
Fiul lor, Ascanius, a fondat cetatea Alba longa.
Între urmașii lui Ascanius, la a douăsprezecea generație  s-a iscat un conflict , prin care Numitor e detronat de fratele său Amulius.
Rheea Silvia, fiica lui Numitor a născut doi gemeni, Romulus și Remus, concepuți cu zeul Marte. 
Amulius a poruncit ca gemenii să fie uciși, ei fiind până la urmă părăsiți pe malul fluviului Tibru. Acolo ei au fost salvați de o lupoaică ce i-a alăptat, ca apoi să fie găsiți de păstorul Faustulus și creșcuți de acesta.
Ajunși la vârsta adultă, gemenii au aflat că erau fiii lui Marte și a Rheei Silvia. Ei l-au repus pe bunicul lor , Numitor pe tronul cetății Alba Longa, apoi au pornit la întemeierea unei noi cetăți.
În urma unui conflict legat de împărțirea proprietății pământului, gemenii s-au luptat între ei și Romulus l-a ucis pe Remus.
Romulus a întemeiat cetatea Roma , după aceea romanii luându-și soții prin răpirea unor fete sabine . 

Romanii considerau că Roma a fost întemeiată în anul 753 î.Hr de către  Romulus , fiul zeului Marte.
 

Interpretarea istoricului roman Titus Livius

Trebuie să menționăm și modul în care intelectualitatea romană privea aspectele mitologice introduse între datele istorice:
Istoricul roman Titus Livius  este autorul antic care a scris, în introducerea monumentalei sale opere "Ab Urbe Condita" (De la fundarea Romei), că legendele despre întemeierea Romei de către zei și fiul lui Marte, Romulus, nu trebuie luate ca adevăruri istorice literale, ci mai degrabă ca povești poetice (metafore) care au rolul de a înnobila originile Romei.
Astfel că el separă partea istorică reală de adaosurile referitoare la intervenții ale unor zeități, acestea din urmă fiind privite strict ca simboluri și imagini metaforice.