A fost ucisă Calpurnia?

 Tăcerea istoricilor

Uciderea lui Gaius Iulius Caesar, de către 30 de complotiști , în timpul ședinței Senatului roman la 15 Martie 44 î.Hr a constituit o lovitură de stat ce a bulversat profund statul roman .
Numeroși istorici (unii contemporani cu evenimentele) au relatat crima și evenimentele de atunci cu multe amănunte.
Cu o singură excepție: nu s-a scris nimic despre soarta soției lui, Calpurnia Pisonis după acea zi.

Acest bust a fost găsit în „villa cu papirusuri”, de lângă Herculaneum, villa ce se presupune că a aparținut tatălui Calpurniei Pisonis.

Nu se știe pe cine reprezintă bustul, dar de ce nu ar fi chiar portretul Calpurniei?
Ar fi fost cât se poate de normal ca printre numeroasele sculpturi din vilă, 

Piso să aibă și portretul fiicei sale

Era Calpurnia însărcinată?

Există indicii că da.
Este neîndoielnic faptul că Iulius Caesar își dorea un moștenitor legitim.
Da, avea un copil din legătura cu regina Egiptului, Cleopatra, dar acela nu era un copil legitim și nici măcar nu-l putea recunoaște: Cleopatra era căsătorită ! (Da, soțul ei era mai mic decât ea și îi mai era și frate, însă astfel de căsătorii erau uzuale în cazul faraonilor egipteni . Cleopatra fusese căsătorită mai întâi cu celălalt frate, ce a domnit sub numele Ptolemeu al XIII-lea, iar după moartea acestuia se căsătorise cu fratele mai mic, ce a domnit ca Ptolemeu al XIV-lea. Pentru că un faraon-bărbat era mai ușor acceptat în popor decât o femeie pe tron. Chiar și când Cleopatra a făcut o „vizită de lungă durată” la Roma, găzduită în casa lui Caesar din Transtevere, ea era însoțită nu doar de copilașul Cesarion, ci și de soțul ei adolescent. 

Caesar era de asemenea căsătorit, cu Calpurnia.
Era cu 24 de ani mai tânără decât soțul ei și se căsătorise cu el de pe când avea 17 ani, din anul 59 î.Hr.
Doar că Iulius Caesar fusese mai mult plecat în campanii militare.

Din primăvara anului 58 î.Hr și pînă la începutul anului 49 î.Hr, Caesar a fost plecat în campania de cucerire a Galiei și nu s-a întors la Roma în tot acest timp! Nouă ani!
Luptele au fost continue și Caesar nu și-ar fi putut permite să lase armata fără conducător pentru un „concediu” la Roma.
Din anul 49 î.Hr până în anul 45 î.Hr (alți 6 ani!) Caesar a fost angrenat în războiul civil, care l-a purtat succesiv de-a lungul Italiei, apoi în Spania, Grecia, Egipt și Asia Mică . În Egipt a început legătura cu Cleopatra, dar a fost nevoit să renunțe la croaziera pe Nil (proiectată de Cleopatra) ca să restabilească autoritatea Romei în Asia Mică. Apoi a avut de dus lupte grele împotriva susținătorilor lui Pompei și a fiilor acestuia, ducând lupta finală contra pompeienilor în Spania, la Munda, pe 17 martie 45 î.Hr.

În tot acest timp Calpurnia a dus o viață ireproșabilă de matroană romană educată, administrând proprietățile familiei și achitându-se, desigur de îndatoririle publice care îi reveneau ca soție a marelui pontif (funcție deținută de Caesar)

După această dată Caesar a avut în sfârșit un an de pace, în care s-a putut consacra redactării și impunerii noului calendar („calendarul Iulian”) și reformelor preconizate.

Tot atunci a putut să ducă o viață normală alături de soția lui și să spere că ea îi va  dărui un moștenitor. 

Lupercalia

Bolta decorată a peșterei de sub Palatin 

Pe 15 februarie romanii serbau Lupercalia, o sărbătoare tradițională prin care romanii își aminteau de Întemeierea orașului , dar și de zeitățile străvechi ale pădurii și trupelor și de invocare a fecundității.
Sărbătoarea începea prin sacrificarea unui țap în peștera în care se spunea că gemenii Romulus și Remus fuseseră alăptați de lupoaică. Apoi tinerii orașului , sumar îmbrăcați , doar cu bucăți din blană de capră , cu corpul uns cu ulei și purtând bice croite chiar din pielea țapului sacrificat , alergau „bine dispuși” în jurul colinei Palatine șfichiuind cu fâșiile de piele tocmai jupuite  pe femeile întâlnite și care doreau să aibă un copil în acel an. 
Deci: nu să rămână însărcinate (asta se subînțelegea), ci mai ales să aducă pe lume copilul fără probleme, ceea ce în lumea romană nu era deloc garantat. Se spunea de asemenea că lovitura cu fâșii de piele crudă  ajuta la nașterea fără dureri și ca sânii să aibă lapte. 

Prima soție a lui Caesar, Cornelia  murise la a doua naștere, fiica lui Iulia (căsătorită cu Pompei) murise la scură vreme după naștere, o altă soție a lui Pompei murise de asemenea la naștere..

Conducătorul din acel an al Lupercilor era Marcus Antonius (numit desigur de Caesar, care era Pontifex Maximus și care făcuse in acel an și o modificare de statut pentru acei preoți) , care a folosit acel prilej pentru o provocare politică: el a încercat cu tot dinadinsul să pună o diademă de aur pe capul lui Caesar, ca să arate poporului că acesta țintea să devină rege. Caesar a refuzat ferm, de două ori,  dar ideea a rămas...

Plutarh menționează că multe matroane însărcinate își întindeau mâinile ca să fie atinse de fâșiile de piele. 
Shakespeare a scris că Iulius Caesar îi ceruse lui Antonius să o atingă și pe Calpurnia cu fâșiile de piele.
A fost doar o licență poetică.
Se pare însă că nu a fost nevoie.

Comentatorii au presupus ulterior că soția lui Iulius Caesar ar fi  fost sterilă dacă nu rămăsese însărcinată până atunci. Dar dacă ne uităm la puținul timp petrecut de Caesar la Roma, nu e de mirare că soția lui nu rămăsese încă însărcinată. În anul acela însă, putem presupune că soția lui era în sfârșit însărcinată și

 Caesar îi dorea o naștere fără probleme. 

Portretul din villa tatălui ei de lângă Herculanum

(Nu știm al cui e portretul, însă putem presupune că tatăl ei, colecționar a zeci de sculpturi, a avut și portretul fiicei lui printre ele)

Tutori pentru copilul așteptat de Calpurnia

Caesar prevăzuse în testamentul său mai mulți tutori pentru copilul ce s-ar putea să i se nască (si qui sibi nasceretur) .

De ce nu era sigur că se va naște? După cum am văzut, nașterea era foarte riscantă în acele timpuri. 
Dar faptul că în testament se prevăzuseră clauze precise și mai mulți tutori pentru un copil ce i s-ar naște postum dovedește faptul că la Idele lui Marte Calpurnia era Însărcinată. 
Cum Caesar pleca într-o campanie de minim trei ani, ar fi fost o jignire adusă Calpurniei să presupună că ea ar putea face un copil în lipsa lui, dacă ea nu ar fi fost deja însărcinată. 

Caesar avea mereu un testament redactat, dat fiind că ducea o viață periculoasă, pe câmpul de luptă.
Dar în ultimul testament, el a prevăzut un capitol referitor la copilul ce s-ar  naște  (evident după moartea lui). Ar fi fost posibil de asemenea ca și Calpurnia să moară la naștere, dar copilul să supraviețuiască.
Oricum , chiar dacă mama copilului ar fi fost sănătoasă, copilul orfan de tată ar fi avut nevoie de protecție, așa încât Caesar prevăzuse mai mulți tutori dintre persoanele în care avea mare încredere.
Aceștia erau  Decimus Brutus  și  Marcus Antonius. Unii istorici amintesc și alți generali de încredere. . 
Tutorii ar fi trebuit să vegheze la averea și la drepturile copilului .

Dacă acel copil nu s-ar fi născut (din motive medicale, cel mai probabil) , moștenitorul principal urma să fie nepotul surorii sale, Gaius Octavius, pe care îl și adopta prin testament, ca ultimă dispoziție testamentară (in ima cera, adică „pe ultimul strat de ceară, adică la sfârșit)  . Erau și alți doi nepoți (Lucius Pinarius et Quintus Pedius) ce primeau cote mai mici din moștenire (25%).

Caesar numise și moștenitori secundari, (In secundis heredibus) pentru cazul în care Octavius n-ar fi acceptat adopția, sau ar fi murit înainte de a moșteni. Aceștia erau:  Decimus Brutus și Marcus Antonius. .
Caesar îl iubea pe Decimus Brutus ca pe un fiu adoptiv și avea deplină încredere în el, considerându-l demn să aibă grijă de fiul lui și de asemenea să primească cea mai mare parte din averea lui, înaintea celorlalți doi nepoți ! în caz că Octavius nu ar fi primit moștenirea ori ar fi murit înainte.
Istoricul Appianus a interpretat acele prevederi din testamentul lui Caesar drept o adopție a lui Decimus de către Caesar. Era prieten din tinerețe cu Marcus Antonius. 
Caesar îl numise pe Decimus Brutus guvernator al Galiei cisalpine, pentru anul care urma. 
Iar Decimus Brutus fusese unul dintre principalii conspiratori la uciderea lui!
Cu o seară înainte fusese invitat la masă de Caesar ,împreună cu Lepidus , ( întâi pentru oficierea serviciului religios la altarul lui Marte înainte de campania militară, apoi au mâncat împreună) )iar a doua zi de dimineață se prezentase din nou la el acasă ca să se asigure că Iulius Caesar va merge la ședința Senatului , chiar dacă nu se simțea prea bine și existau previziuni sumbre.
Pentru că atentatorii urmau să vină acolo înarmați, în timp ce Caesar (luptător redutabil) avea să fie neînarmat, conform cu regulamentul Senatului!
Tot Decimus Brutus adusese și o ceată de gladiatori care să-i păzească pe conspiratori de furia poporului. El i-a spus însă lui Caesar că adusese gladiatorii pentru protecția lui!

Reconstituirea villei din apropiere de Herculanum a lui Lucius Calpurnius Piso Caesoninus

În privința Calpurniei, ea era protejată prin legea romană care prevedea că în cazul morții soțului, soția primea integral dota cu care se căsătorise. Cum Calpurnia era fiica senatorului Lucius Calpurnius Piso Caesoninus, un om foarte bogat, dota ei fusese probabil foarte mare. De asemenea, Caesar îi lăsase Calpurniei în casă 4000 de talanți de aur, pentru cheltuieli pe perioada in care el ar fi fost în campanie militară. (Campania era prevăzută pentru trei ani, dar Caesar știa din experiență că nu se putea prevedea o durată exactă. Stabilise cine urma să fie în funcțiile importante la Roma pentru următorii 5 ani) . 

Se poate remarca și faptul că ea era mai speriată decât de obicei la gândul că ar putea rămâne singură. 
Înainte de ședința Senatului a avut un coșmar și l-a implorat pe Caesar să rămână acasă, iar el, în mod neobișnuit, a dorit să-i facă pe plac, deci ședința aceea era indispensabilă pentru obținerea aprobării pentru campania pregătită și în care urma să plece peste numai trei zile! 
Se pare că el voia să amâne ședința Senatului cu o zi sau două. 
Putem ghici aici o grijă deosebită pentru Calpurnia, mai ales având în vedere starea ei. 
Cel care l-a determinat să plece totuși a fost Decimus Brutus, „prietenul său de încredere”!

Jaful făcut de Marcus Antonius.

Dar ce a făcut celălalt „prieten de încredere”, Marcus Antonius?
Conform afirmațiilor făcute ulterior de Cicero (ce fusese probabil principalul instigator la crimă și era confidentul complotiștilor) , Marcus Antonius fusese instigatorul „complotului de la Narbonne”, despre care știm că a fost un prim plan de ucidere a lui Caesar , ce tocmai se întorcea învingător din Spania și își învinsese toți inamicii militari.
Marcus Antonius vorbise cu Gaius Trebonius despre uciderea lui Caesar, dar ei nu trecuseră la fapte, gândindu-se probabil că ar fi fost linșați de armata victorioasă a lui Caesar. S-a presupus că Trebonius ar fi făcut propunerea, Cicero a afirmat insă că propunerea venise de la Antonius.
Oricum, Antonius nu i-a spus nimic lui Caesar, ceea ce face din el cel puțin un complice.

Ce motiv ar fi avut Marcus Antonius să dorească uciderea lui Caesar?
S-a spus că Antonius ar fi fost nemulțumit pentru că Iulius Caesar l-ar fi marginalizat o perioadă după ce el periclitase grav situația lui Caesar comportându-se total iresponsabil când fusese lăsat la conducerea legiunilor din Italia. Caesar avusese de înfruntat o răscoală a legiunilor nemulțumite și evitase la limită pericolul de  a fi lăsat fără armată în condițiile în care în Africa se strânseseră trupe numeroase contra lui.
Datoria de neplătit
Marcus Antonius se confrunta însă cu altă problemă:
După moartea lui Pompei, (Cnaeus Pompeius Magnus, în 48 î.Hr.), bunurile lui fuseseră confiscate de stat și scoase la licitație. 
Caesar nu i-a supus memoria unei condamnări formale, prin decret de proscripție. Dar patrimoniul uriaș deținut de Pompei a fost confiscat și pus în vânzare în profitul statului. (Dintre cei doi fii ai lui Pompei, unul murise în luptă, iar celălalt era fugit în munți, în Iberia). 

Singurul care „a avut tupeul” să liciteze, dată fiind valoarea foarte mare , a fost Marcus Antonius.
În 46 î.Hr Antonius a intrat în conflict cu Caesar, care i-a cerut să și plătească bunurile pentru care licitase și peste care se înstăpânise (între care luxosul domus de pe colina Palatin de la Roma al lui Pompei, în care Antonius se și mutase) 
Mai tîrziu, Cicero avea să spună în Filipica a doua că Antonius „se deda la tot soiul de vicii în casa virtuasă ”-a lui Pompei.  

Dar Caesar îl iertase pe Antonius și în 44 î.Hr îl promovase pe funcția de consul, alături de el.
Probabil Antonius promisese că va rezolva problema datoriilor de 50 de milioane de sesterți! Cca 4 tone de aur! 
Cum ar fi putut?
Doar devenind șef al statului!

Este edificator discursul lui Cicero (Philippica 1) prin care l-a incriminat pe Marcus Antonius în fața Senatului:

 „ Și dacă e o crimă să fi vrut să fie omorât Caesar, gândește-te ce ar trebui să ți se întâmple ție care, cum știe toată lumea, ai făcut planul la Narbonne, cu C. Trebonius. ,  Trebonius cel care, din acest motiv de complicitate, am văzut că te-a ținut deoparte în timp ce Caesar era dat morții.
Cât despre mine, vezi cât de puțin te-am tratat ca pe un dușman! măcar o dată ai făcut un plan bun, te-am lăudat pentru asta; nu l-ai divulgat deloc, îți mulțumesc;nu l-ai executat, te iert: o asemenea înfăptuire cerea o inimă de bărbat.

Că dacă cineva te-ar chema în fața unui tribunal și ar folosi în fața ta această formulă a lui Cassius: Cui i-a servit  acțiunea? să ai grijă să răspunzi scurt.
Deși, cum spuneai, moartea lui Caesar a fost un bine pentru toți cei care nu mai voiau să fie sclavi, nimeni n-a profitat mai mult decât tine care domnești, tu cel căruia templul Cybelei i-a plătit datoriile enorme; tu, cel care , cu ajutorul registrelor depuse în acel templu , ai risipit sume incalculabile; tu, cel la care au fost transportate atâtea obiecte prețioase din casa lui Caesar; tu , a cărui casă este o fabrică de registre false , de titluri false, o piață unde pământuri, orașe, imunități și venituri ale Statului sunt puse la un rușinos mezat? 
Ca sa faci față ruinării și datoriilor, ce alt eveniment îți trebuia decât moartea lui Caesar? 

Dai impresia că încerci oarecare tulburare? Te temi ca această lovitură să nu-ți fie imputată? Mă grăbesc să te asigur că nimeni nu va crede niciodată. 

Nu din partea ta a binemeritat republica; ea îi vede pe cei mai iluștri cetățeni ai săi în autorii acestei acțiuni sublime.
Spun doar că tu te bucuri de ea, mă feresc să ți-o atribui.” 

În ziua atentatului, Marcus Antonius a avut grijă să nu intre în sala Senatului (chipurile antrenat într-o discuție , afară, chiar de acelaș Trebonius!).
Nu a intrat în sală nici când s-au auzit strigăte din interior (se relatează că Iulius Caesar a strigat, tocmai pentru a fi auzit de prieteni) , nici când atacatorii au ieșit cu pumnalele însângerate în mâini, strigând că au ucis un tiran. A lăsat trupul lui Caesar să zacă acolo, iar el și-a aruncat toga de senator și , îmbrăcat cu straiul unui sclav, s-a furișat înfricoșat spre casă.
Și-a dat apoi seama că rămăsese singurul consul în funcție și putea ordona armatei. . L-a chemat acolo pe Lepidus, care avea un corp de armată pe insula Tiberiană și i-a dat instrucțiuni să pună pază armată pe străzi  și să le lumineze cu făclii, după asfințit.

Spre seară, trei sclavi au cărat acasă trupul lui Caesar cu lectica în care venise, fără prea multă grijă pentru respectul datorat- se menționează că un braț al lui Caesar atârna afară din lectică.

Între timp, Antonius se gândise care era primul lucru pe care voia să-l facă.

S-a dus acasă la Caesar, nu pentru a -i oferi Calpurniei un suport moral, ci pentru a lua de acolo tot ce era de valoare!
Istoricii au menționat că sclavii au cărat la locuința lui Antonius toți banii, toate documentele lui Caesar, dar și toate obiectele de valoare ale acestuia.

Și se știe că Iulius Caesar fusese un mare colecționar de obiecte artistice ,picturi, sculpturi , pietre prețioase,  că devenise expert în evaluarea perlelor , de exemplu. Și avea o colecție de picturi dintre cele mai valoroase ale epocii, pe care le expunea  public uneori. (Considerînd că menirea operei de artă e să fie văzută de cât mai multă lume) .

Cicero a sintetizat perfect în primul său discurs contra lui Antonius rolul acestuia în uciderea lui Caesar și modul în care el a reușit să-și rezolve problema datoriilor enorme deturnând banii statului.
În templul Cybelei erau ținute registrele financiare ținute de  Iulius Caesar, unde erau înscriși 700 de milioane de sesterți. Cicero a afirmat că Antonius a deturnat sume enorme din acești bani publici, rambursându-și propriile datorii și cheltuind în plus foarte mult. 

Ce au scris istoricii contemporani despre aceste evenimente?
Nicolaus din Damasc, istoricul propagandei lui Augustus a scris că Antonius a profitat de panica generală creată pentru a confisca atât documentele, cât și banii și obiectele de valoare din casa lui Caesar. 
În scrimb Sallustius, admirator al lui Caesar ...s-a retras pur și simplu din viața publică și s-a consacrat relatării altor evenimente istorice. Foarte probabil nu era de acors cu propaganda oficială, dar nu voia să-și riște viața scriind altceva.
Dar nimic despre soarta Calpurniei!

De remarcat că , în cazul soției lui Pompei, Cornelia, istoricul Dio Cassius a scris că soțul ei o luase cu el după înfrîngerea catastrofală de la Pharsala, e menționat amănuntul că ea și fiul lor Srxtus erau la Lesbos, de unde Pompeius Magnus i-a luat pe corabia sa și s-au îndreptat spre Egipt, unde Pompei a fost ucis , dar soția și fiul său au reușit să fugă și mai târziu soția lui Pompei „s-a retras la Roma , unde  a trăit fără să i se întâmple nici un neajuns”, iar Sextus s-a dus în Africa , unde s-a întâlnit c fratele său Cnaeus. 

Variante presupuse 

Istoricii contemporani consideră că..așa era obiceiul pe vremea aceea, ca femeile să „se retragă demn” din viața publică, lăsând orice acțiune în seama bărbaților. Că, prin urmare Calpurnia s-ar fi retras undeva în tăcere, după ce i-ar fi „încredințat” toate bunurile ei lui Antonius, „spre păstrare”.

(E greu de crezut că cineva i-ar fi încredințat valori spre păstrare lui Antonius, după ce acesta risipise de curând mare parte din uriașa avere a lui Pompei în petreceri , jocuri de noros și beții , stârnind mânia lui Caesar pentru că nu-și  plătea datoria făcută la licitație) 

Aceste exprimări îi aparțin lui Octavianus, care i-a cerut sub această formă eufemistică lui Antonius returnarea măcar a banilor, dacă nu și a documentelor și obiectelor de preț (despre acestea precizând că i le lasă) .

Să nu uităm însă că el îi promisese mamei sale, Atia că se va adresa politicos lui Antonius, „ca un tânăr unui om mai în vârstă și ca un particular unui consul”. Deci nu-i putea cere lui Antonius să înapoieze bunurile furate, ci folosea eufemisme. 
De asemenea, poziția lui Octavianus era fragilă în momentul acela. Era un tânăr fără nici o funcție în stat , care strânsese o armată în mod ilegal, folosind banii deturnați din averea statului .

De ce însă nu-i cerea lui Antonius să-i înapoieze Calpurniei măcar obiectele de preț? 
De ce nu făcea nici o referire la ea? 
Și de ce, atunci când Antonius a negat mărimea sumei de bani luate de la Caesar, nu s-a apelat la mărturia Calpurniei?
Observăm că biata Calpurnia dispăruse încă din acea noapte , de după uciderea lui Caesar.
E oare de presupus ca ea să-i fi dat absolut tot avutul ei lui Antonius și să nu-i mai ceară apoi nici o restituire, niciodată?

Au urmat apoi multe procese prin care Antonius a încercat să-l împiedice pe Octavianus să intre în posesia moștenirii lui Caesar. S-a ajuns la disjungerea părților de moștenire ale celorlalți doi nepoți moștenitori de moștenirea cuvenită lui Octavianus. 
Din nou nu a fost chemată Calpurnia să depună mărturie, cum ar fi fost normal.

(Nu era ceva neobișnuit ca femeile să depună mărturii în fața tribunalului, de pildă în cazul scandalului iscat în casa lui Caesar cu prilejul ritualurilor pentru Bona Dea, când un bărbat se strecurase deghizat în casă încercând să rămână singur cu soția de atunci a lui Caesar, Pompeia Sulla, mama lui Caesar depusese mărturie la proces, ba chiar și fetița lui Caesar, Iulia fusese audiată) .

Alt indiciu că ea nu mai era în viață.

Reacția normală a oricărei femei care se vede jefuită ar fi fost să se opună. Cu atât mai mult cu cât ea era obișnuită să i se acorde respect. Cu atât mai mult cu cât se afla lângă cadavrul plin de răni al soțului ei, plină de indignare și gata de orice.
Appianus pune la îndoială versiunea cum că bunurile lui Caesar ar fi fost încredințate de Calpurnia lui Antonius:
„Chiar în acea noapte, banii lui Caesar și documentele lui oficiale au fost transferate acasă la Antonius, fie pentru că ar fi gândit Calpurnia că ar fi mai în siguranță acolo, fie pentru că Antonius ordonase asta. ”

Concluzia se desprinde cu ușurință. Antonius ORDONASE. 
Dar ce se întâmplase cu Calpurnia? 


Să vedem ce au făcut în situații critice alte femei din aristocrația romană:
 

• -Mama lui Marcus Antonius, Iulia și-a salvat fratele , pe Lucius Iulius Caesar de proscripțiile sângeroase din anul 43 î.Hr ,(cu care fiul ei fusese de acord)  punându-se în calea soldaților veniți să-l ucidă și declarînd că nu vor putea trece decât peste trupul ei. Asta i-a dat lui Lucius posibilitatea să fugă prin spate și apoi să obțină iertarea din partea triumvirilor.
• - Servillia, mama lui Marcus Brutus și soacra lui Cassius (principalii ucigași) a convocat senatorii acasă la ea pentru o ședință neobișnuită a Senatului, pe care -spre uluirea și admirația lui Cicero- a prezidat-o, determinând schimbarea deciziei privitoare la cei doi complotiști. 
• -În anul 30 î.Hr  fiica ei, Iunia Secunda, soția lui Lepidus a participat împreună cu fiul ei Marcus Aemilius Lepidus cel Tânăr (Lepidus Minor) la un complot împotriva lui Octavianus, care îl marginalizase pe Lepidus. La descoperirea complotului, fiul a fost executat de Octavianus, dar Iunia Secunda a fost cruțată- la rugămintea lui Lepidus, care a fost în continuare marginalizat.

 
Observăm că femeile romane acționau cu curaj, când era vorba de familia lor , nu se lăsau duse de evenimente fără a reacționa, chiar cu riscul vieții. 
Se poate presupune că în noaptea de după crimă, când Calpurnia era copleșită de durere și de indignare, văzându-l intrând în casa ei pe Antonius l-a potopit pe acesta cu reproșuri: De ce el nu-i aresta pe ucigași, fiind consul în funcție și având în subordine o legiune condusă de Lepidus?
Cum ar mai fi putut el să se arate ca prieten al lui Caesar după asta? Probabil că nu l-a întâmpinat cu duioșie (cum și-au închipuit unii artiști peste 600 de ani), ci cu blesteme înlăcrimate!
Totuși lucrurile de preț au fost mutate la Antonius, în acea noapte. 
Peste trupul Calpurniei. 

Istoricii au consemnat care a fost sfârșitul fiecăreia dintre femeile cunoscute implicate în evenimentele notabile din epocă, mai puțin al Calpurniei Pisonis! 

Funeraliile lui Caesar

Primul prilej cu care ar fi trebuit să fie văzută Calpurnia ar fi fost funeraliile publice prezidate de Antonius.
Funeraliile au fost organizate prin strădania eroică a socrului lui Caesar, care fusese amenințat (șantajat) de mai mulți senatori că dacă ar fi dat citire testamentului, ar fi fost urmărit pentru deturnare de fonduri (!)
Piso nu s-a lăsat intimidat, ci a cerut reîntoarcerea tuturor senatorilor (ce plecau la sfârșitul ședinței) și a declarat cu voce puternică:
„Acești oameni care pretind că au ucis un tiran sunt deja tot atâția tirani asupra noastră, în locul unuia singur.
Ei îmi interzic să-l înmormântez pe Pontifex Maximus și mă amenință dacă voi prezenta testamentul său. 
În plus, ei înțeleg să-i confiște bunurile, ca unui tiran.
Ei au ratificat actele lui Caesar care îi privesc pe ei, dar anulează pe cele care îl privesc pe el însuși.
Nu Brutus și Cassius acționează astfel, ci aceia care i-au instigat la crimă. 
Voi sunteți stăpâni pe funeraliile lui. Eu sunt stăpân pe testamentul lui și nu voi trăda niciodată ceea ce mi s-a încredințat, cel puțin dacă cineva nu mă va ucide și pe mine”
(Appianus) 

Vedem aici că Piso lansează ideea că altcineva se afla în spatele complotului care dusese la crimă și acela nu putea fi decât Cicero, pe care Piso s-a ferit să-l numească direct, pentru că în acel moment Cicero conducea practic Senatul. Dar aluzia conținea amenințarea că Piso era decis să spună tot ce știa, cu orice risc, dacă nu va fi citit în public testamentul. 
De asemenea e limpede că asupra lui Piso se exercitau presiuni mari, inclusiv amenințări cu procese sau chiar-înțelegem-amenințări că va fi ucis și el.
Piso a susținut ferm, cu riscul vieții, ca testamentul lui Caesar să fie făcut public. Nu avea puterea de a decide singur asupra funeraliilor, dar a arătat că ar fi fost o impietate de a nu se acorda funeralii celui ce fusese Pontifex maximus- cea mai înaltă funcție religioasă din stat. 

De ce Piso nu a cerut pedepsirea celui care îi agresase fiica în noaptea jafului? 
Din diversele relatări istorice se vede clar care era atmosfera după uciderea lui Caesar: Senatul fusese la un pas să declare că Iulius Caesar a fost un tiran, căruia i s-ar fi confiscat avutul și i s-ar fi refuzat funeraliile . Doar gândul că și-ar fi pierdut totodată  funcțiile și privilegiile acordate de Caesar i-a oprit pe senatori să facă asta. 

Instigatorul crimei, Cicero conducea Senatul. Iar consulul în funcție era chiar cel ce - după toate indiciile- a fost vinovat de crimă și jaf! 

Piso era gata să-și riște viața pentru îndeplinirea misiunii încredințate de Caesar: aducerea la cunoștința opiniei publice a conținutului testamentului.

Dacă fiica sa era deja moartă, nu mai putea face nimic pentru ea. Dar continua să aibă în grijă pe fiul său cel mic, de numai 4 ani, pentru care trebuia să facă și compromisuri, dacă era neapărat necesar. 

Cu Cicero era deja în relații proaste, de când Cicero îl atacase printr-un discurs violent , în 55 î.Hr
(In Pisonem) 
Piso era un adept al filozofiei epicuriene, un om pașnic, ce a încercat să împiedice conflictele armate, dar a murit brusc, la numai un an după uciderea lui Caesar. Devenise probabil prea incomod. 

Octavianus Augustus a avut grijă mai târziu de fiul lui Piso,  care nu-i punea domnia în pericol. A și dăruit familiei proprietăți ce fuseseră confiscate în Iliria. 

Peristil la villa cu papirusuri, (ce se crede a fi fost a lui Piso) îngropată de erupția Vesuviului în anul 79
 reconstituire

Antonius a decis să organizeze funeraliile lui Caesar, pentru a le folosi în interes propriu. 

Appianus din Alexandria  redă astfel evenimentul:

Când Piso [socrul lui Caesar ] a adus trupul lui Caesar în Forum, un număr imens de oameni înarmați s-au adunat pentru a-l păzi.

Appianus a descris în detaliu patul funerar, expunerea togii însângerate, prezența corului, a efigiei de ceară, a reacției mulțimii.
El a precizat și că :

„Trupul său, întins pe spate pe catafalc, a fost dus la înmormântare fără a fi fost spălat de sânge, așa cum fusese asasinat, pentru ca oamenii să poată contempla scena într-un mod emoționant”

E destul de limpede că soția lui, Calpurnia nu ar fi rămas cinci zile lângă trupul lui Caesar fără a-l spăla. Destul de clar că ea nu mai era în viață.
Testamentul nu a fost citit în casa lui Caesar (Domus Publica) ci în casa lui Antonius .

(Casa de pe colina Palatin fusese a lui Pompei și fusese cumpărată la licitație după confiscare, împreună cu toate celelalte imobile din patrimoniul  lui Pompei (cf. Appianus și Dio Cassius liv.XLV n28), dar Antonius refuzase inițial să o și plătească și fusese nevoie de intervenția furioasă a lui Caesar. Era un patrimoniu de valoare imensă, de aceea nimeni altcineva nu se prezentase la licitație. Cicero a afirmat că Antonius nu se gândise că va plăti vreodată acele sume de bani. Cicero trimisese în cele din urmă soldați care să recupereze o parte din bunurile neplătite de Antonius, dar acesta risipise deja sau deteriorase cea mai mare parte din bunurile mobile. 

Cicero a afirmat că  Antonius a fost păsuit ( pentru scurtă vreme)  de Caesar cu plata sumei datorate. Dar, ar fi trebuit să o plătească dacă...dacă nu... ar fi fost ucis Caesar!

 Când după uciderea lui Caesar Antonius a propus rechemarea fiului lui Pompei, Sextus și investirea lui cu comanda întregii flote romane, acela ar fi trebuit să primească înapoi moștenirea lui Pompei. 

 Appianus a scris că Antonius a propus și ca el să fie despăgubit din tezaurul public pentru confiscările făcute din - cu de cinci mii de ori zece mii de drahme, adică 50 de milioane de drahme antice- circa 215 t de argint, o valoare echivalentă cu cca 185 milioane de dolari actuali .  (!) 

Văzând suma enormă pe care ar fi trebuit să o plătească Antonius, putem vedea aici un motiv pentru care acesta ar fi vrut moartea lui Caesar (așa cum a afirmat și Cicero în Philippice) .

Antonius furase din casa lui Caesar 4000 de talanți de aur. Appianus a scris că el datora 50 de milioane de drahme, adică aproximativ tot atâția denarius , deci 500 000 talanți (aureus). Dar nu intenționa să mai plătească acei bani, ci sconta să obțină acoperirea acelei sume din trezoreria statului. Acum, că nu mai era Caesar....

 Antonius a folosit starea cadavrului pentru a spori indignarea poporului, smulgînd straiul lui Caesar (probabil  toga fusese doar așternută deasupra lui) agățând-o de o prăjină și arătând rupturile făcute cu pumnale și petele de sânge. Era o metodă folosită anterior de soția sa, Fulvia la ceremoniile funebre ale celor doi soți ai ei, ce fuseseră uciși pe rând. 

După o lună de la uciderea lui Caesar, moștenitorul desemnat de el, Octavianus a ajuns la Roma. 

Nu se grăbise să se întoarcă, pentru că voise să-și asigure mai întâi o armată care să-l apere!

Erau două impedimente:

1. El nu avea nici o funcție publică, era un simplu cetățean și conform legii nu avea voie să -și formeze o armată.

2. Banii necesari.

Octavianus  rezolvase  problema banilor trimițând „ pe cineva de încredere” (probabil pe Agrippa) să- i aducă imensele sume de bani și armele pregătite de Caesar în  Apollonia din Illyria (în Macedonia/Albania actuală) în vederea marii campanii militare contra Parților.
Afirmând că e moștenitorul lui Caesar, Octavianus și-a însușit și impozitul anual datorat de provincia Macedonia Romei. 
Cum nu putea recunoaște atunci asta, el a continuat să se declare sărac , să-i ceară zgomotos lui Antonius banii lui Caesar și să vândă ostentativ proprietățile sale și ale rudelor apropiate zicând că astfel plătește din avutul său propriu banii cuveniți poporului prin testamentul lui Caesar, trezind compătimirea și afecțiunea legionarilor , care l-au considerat demn urmaș al lui Caesar. 

 Augustus a menționat faptul că a luat banii pentru legiunile din Macedonia abia spre sfârșitul vieții, în „Res Publica”. Chiar și atunci nu a arătat un bilanț exact.

Octavianus a plătit fiecărui militar ce se angaja în armata lui o soldă de 5 ori mai mare decât se plătea uzual ! 
Pentru a rezolva problema legalității, l-a atras de partea lui pe Cicero, prin scrisori măgulitoare și în care mima naivitatea. S-a prefăcut a nu ști că Cicero fusese de fapt cel ce instigase constant, de-a lungul anilor la uciderea lui Caesar. 

Octavianus îl „citise”exact pe bătrânul conducător al Senatului, care vizase cucerirea puterii politice prin uciderea lui Caesar, iar acum, dezamăgit de „tiranicizi” și speriat de Antonius , era gata să mizeze pe tânărul moștenitor „naiv”, de care plănuia deja să se descotorosească după atingerea scopului urmărit.
Doar că naivitatea lui Octavianus era doar o prefăcătorie. 

Octavianus a venit deci la Roma, a notificat oficial (conform legii romane) că primește moștenirea lui Caesar și adopția de către acesta, apoi i-a cerut politicos lui Antonius restituirea banilor „încredințați ” de Calpurnia. 
Nimeni nu s-a mirat că proaspătul adoptat de Caesar nu -i prezentase omagii Calpurniei. 
Că nu se interesase de soarta ei . De ce nu făcuse asta?
Pentru că el știa exact că ea nu mai trăia. 

A menționat că știa de toate bunurile luate de Antonius din casa lui Caesar, specificînd-mărinimos-că îl lasă să păstreze obiectele de artă luate. S-a prefăcut a nu ști că toate acelea fuseseră furate, a afirmat precaut că cele furate de la Caesar i-ar fi fost încredințate lui Antonius de Calpurnia. De ce?
Știa că nu mai sunt martori. Știa că -probabil- o lovitură în pântecele Calpurniei , fără martori, pecetluise soarta acesteia. Și a copilului nenăscut. Antonius era recunoscut ca având o putere herculeană, el chiar afirma că ar fi fost descendent al lui Hercules)

(Să nu uităm că la acea dată Antonius nu cunoștea conținutul testamentului lui Caesar. Avea motive să creadă că el ar fi fost moștenitorul, deși nu putea fi sigur. De aceea a luat toate documentele din casa lui Caesar- pe care și-a dat seama ulterior că le poate falsifica după cum îi convenea. Dacă între documente ar fi fost și testamentul, l-ar fi citit și -în caz că nu-i era favorabil - l-ar fi distrus. Doar că testamentul nu era acolo! El fusese dat în păstrare Marii Vestale și doar  Piso era cel care - conform indicațiilor lui Caesar- putea să-l primească și să-l citească public. Dar sarcina Calpurniei poate începuse să se vadă, sau poate ea i-a spus că așteaptă copilul lui Caesar, gândind că asta îi va aduce mai mult respect. Dar-nuȘ)

Un copil legitim al lui Caesar ar fi încurcat socotelile lui Antonius. Dar și ale lui Octavianus, ulterior. Amândoi s-au înțeles tacit să ascundă soarta Calpurniei.

Arătându-i lui Antonius că e bine informat, Octavianus dădea de înțeles și că știe (în linii mari) care a fost soarta Calpurniei, dar nu are de gând să facă gălăgie pe tema asta. La urma urmei acest aspect îi servea lui de minune. Un moștenitor legitim i-ar fi complicat viața foarte mult. 
Așa...o simplă aluzie îi putea servi oricând pentru a-l intimida pe Antonius. 
Istoricii acreditați de Augustus s-au ferit să facă vreo aluzie la Calpurnia și chiar la condițiile în care fusese jefuită casa lui Caesar. Augustus l-a acuzat abia mai târziu pe Antonius de furt, (după ce se rupsese alianța trumviratului) dar trecând mereu sub tăcere situația Calpurniei. 
Nu i-ar fi convenit să se afle că soția lui Caesar fusese însărcinată și fusese ucisă, iar el se complăcuse în această situație și se aliase cu ucigașul ei. 

Una dintre operele de mare artă colecționate de Iulius Caesar

Pliniu cel Bătrân a scris în Istoria naturală (Cartea XXXV) despre una dintre picturile de mare valoare aflate în colecția lui Iulius Caesar: Venus Anadyomene (Venus ieșind din spuma mării) pictată de celebrul pictor al antichității, Apelles din Cos. Pliniu spune că a admirat acest tablou , care era compus doar din „linii care scăpau vederii”, dând impresia de vid , dar care atrăgea privirea tocmai prin asta. 

Pliniu a apreciat că Appeles a contribuit la progresul picturii mai mult decât toți ceilalți pictori la un loc: el avea în pictură ceea ce grecii numeau charis.(Grație, farmec ) 

 El amintește și că tabloul a fost distrus în incendiul din „Casa lui Caesar de pe muntele Palatin”- e vorba evident de casa lui Octavianus, ce ceruse a fi numit Caesar după adoptarea postumă.  Casa lui de pe Palatin arsese, dându-i prilejul lui Octavian să ridice în locul ei un palat impunător, după cumpărarea și a terenurilor din jur. 

Nu a menționat cum ajunsese tabloul din casa lui Caesar în cea a lui Augustus. E posibil ca în jaful din noaptea de 15 Martie 44 î.Hr Antonius să nu fi furat și picturi, care erau probabil fixate în perete . 
Apoi să fi luat Octavianus Augustus , ca moștenitor, totul. Ori să fi confiscat tabloul de la Antonius, după declararea lui ca inamic public.
Dar Calpurnia? 

El a menționat că Iulius Caesar a „pus în onoare” expunerea publică de tablouri , în fața templului lui Venus Genitrix. (Iar după el, Agrippa a continuat, dar „cu un gust mai puțin rafinat”, dar care a expus într-un discurs și avantajele expunerii publice a tablourilor și statuilor, ce erau astfel mai bine puse în valoare decât dacă lucrările ar fi fost exilate în reședințe de la țară) . Pliniu amintește și de două alte tablouri, unul cu Ajax și altul cu Medeea.

Octavianus Augustus a expus la rîndul său tablouri în Forumul său, tablouri ce reprezentau: unul o scenă de luptă și altul un triumf. El a plasat în templul dedicat lui Iulius Caesar tablouri reprezentând: Dioscurii, Victoria , iar la Curia a încadrat în ziduri tablouri reprezentând o Nemee așezată pe un leu . (conform lui Plinius) 

Peste câțiva ani Octavianus avea să dispună uciderea lui Cesarion, fiul avut de Caesar cu Cleopatra . Fratele lui vitreg (dacă tot îl numea pe Caesar „tatăl” său) 

Calpurnia L. Pisonis filia, Cn. Pisonis neptis și  altarul votiv dedicat către:  Isis, Serapis, Osiris și Anubis la Caska Cove, pe insula Pag

La Caska , pe insula Pag în actuala Croația au fost găsite vestigii romane ce atestă prezența familiei Calpurniae 

Au stârnit interes în special trei altare votive dedicate unor zeități egiptene de către...Calpurnia , fiica lui Lucius Pisonis și nepoata lui Cnaeus Pisonis , adică exact numele Calpurniei, soția lui Caesar!
Numai că nu era vorba despre ACEA Calpurnia.
Cum în familiile romane era obiceiul de a se da copiilor nume ale strămoșilor familiei, exact această succesiune de nume s-a repetat în secolul I. 
Este vorba despre o altă Calpurnia, fiica unui alt Lucius Pisonis, ce a fost acuzat de maiestas -infracțiunea numită astăzi lèse-majesté (crimen laesae maiestatis), adică o atingere adusă unui suveran sau securității statului și suveranității poporului roman. Acel Lucius Pisonis a murit în anul 24, deci la 68 de ani după Iulius Caesar.

În golful Caskade pe insula Pag, într-un frumos peisaj din regiunea estică a Mării Adriatice au fost studiate de către croați vestigiile unor colonii și municipalități romane. Era vorba despre personalități din sferele înalte ale societății romane, care dobândiseră proprietăți pe acele meleaguri ce arătau probabil foarte frumos și pe atunci.

S-a remarcat de asemenea răspândirea cultului zeităților egiptene.
S-au găsit vestigiile unei vile de pe malul mării și ale unor instalații de producție alimentară. 
În anul 19 împăratul Tiberius interzisese cultele egiptene (dovadă a răspândirii pe care începuseră s-o aibă acestea după cucerirea Egiptului de către romani) . Totuși pe această insulă acea Calpurnia dedica stele votive zeităților egiptene, cărora le solicita protecție, sfidând interdicțiile oficiale. 

E vorba despre un domeniu aparținând familiei senatoriale Calpurnii Pisones . Proprietatea fusese oferită acelei familii de către împăratul Augustus în zona numită în antichitate Liburnia. (Domeniul provenind din confiscări, a fost dăruit de Augustus, care dispunea discreționar de bunurile confiscate) 

Cicero contra lui Piso

Discursul marelui orator al antichității împotriva lui Piso-in Pisonem

Cine era Lucius Calpurnius Pison și de ce era atacat de Cicero?

În anul 63 î.Hr Cicero, care era consul, a aflat de conjurația lui Catilina, ce a încercat să dea o lovitură de stat. Catilina nu fusese prins (el a murit în luptă ulterior), dar cinci dintre complici erau prizonieri și senatul i-a condamnat la moarte, fără a mai recurge la judecata unui tribunal. Caesar s-a opus la executarea sentinței, propunând închisoare într-un alt oraș din Italia, dar Cato și Cicero au reușit să impună ca respectivii să fie uciși, ei fiind sugrumați în aceeași seară, în închisoare, din ordinul și în prezența lui Cicero.. 

În 59 î.Hr Caesar s-a căsătorit cu Calpurnia Pisonis, fiica lui  Piso.. 
În anul58 î.Hr însă, lui Cicero i s-a imputat executarea ilegală a celor cinci (care nu beneficiaseră de dreptul de apărare prevăzut de lege) și el a fost exilat timp de un an, în timp ce Piso deținea consulatul.

În 57 î.Hr Cicero a revenit la Roma și a început să se răzbune pe cei pe care-i considera vinovați pentru exilarea sa: pe cei ce fuseseră consuli atunci , Piso și Gabinius. aflați acum în funcții de proconsuli în Macedonia și Siria. Cicero a cerut senatului să le anuleze mandatele și Piso a revenit la Roma în anul 55 î.Hr. Dar răzbunarea a continuat, cu atât mai mult cu cât Piso era socrul lui Iulius Caesar, pe care Cicero  urmărea de fapt să se răzbune, dar ...era mai greu să o facă!
Piso și-a prezentat raportul de activitate în fața senatului, și ca răspuns Cicero a ținut discursul îndreptat direct împotriva lui Piso: In Pisonem. 

55 î.Hr

Discursul începe cu evocarea bunicilor lui Piso: bunicul său din partea mamei , (Calventius) era dintr-un trib (Insubres) din Galia cisalpină , tatăl său, Caesoninus, din familie bună , dar superficial și încăpățânat. 
  

„Vezi acum, animalule, înțelegi reproșurile puse în fruntea ta?

Nimeni nu se plânge că nu-știu-care sirian sau așa ceva din hoarda de proaspăt eliberați a fost numit consul .
Căci nici tenul tău de sclav, nici obrajii tăi păroși (nerași probabil) , nici dinții tăi stricați nu ne-au înșelat; ochii tăi, sprâncenele tale, fruntea ta , pe scurt toată figura ta , expresie tăcută a spiritului, i-a indus în eroare pe oameni, a înșelat și i-a păcălit și sedus  chiar și pe cei ce nu erau te cunoșteau.
Puțini dintre noi cunosc viciile tale ascunse, puțini erau cei ce  cunoșteau lentoarea spiritului tău,  și neîndemânarea discursului tău. 
Niciodată nu ai ridicat o voce în forum, nici nu ți-ai pus înțelepciunea la încercare în consiliu; n-ai înfăptuit  nici un act, nici în timp de pace nici de război care să fie, să nu zic celebru,  dar măcar cunoscut. 
Tu ai ajuns la onoruri din greșeală , fiind recomandat de imaginile busturilor de familie , cu care tu nu semeni deloc, decât prin culoare.”

Cicero îl atacă în mod repetat pe Piso pentru culoarea închisă a tenului său- asemănătoare cu a măștilor de ceară ale strămoșilor, care erau afumate cu timpul. Tenul închis la culoare ar fi unul „de sclav”. Dinții stricați ai unui bărbat de circa 46 de ani erau de asemenea argumente de blamare a acestuia în fața senatului!

Putem deduce că romanii aveau de obicei dantura bună chiar și pe la 50 de ani (Cicero avea 51 de ani pe atunci)   

Dar atacarea furibundă a lui Cicero nu mai ține cont de logică: pe de o parte e amintită sorgintea veche a lui Piso , acuzându-l că a fost promovat nu datorită meritelor proprii ci familiei ilustre din care făcea parte, pe de altă parte i se reproșează originea unui bunic dintr-un trib din nordul peninsulei Italice , plebeiană (nesusținută de nici un document) ..Apoi compară acel trib italic cu ..sirian sau așa ceva, dând de înțeles că originea dintr-un trib din Italia sau din Siria ar fi fost cam acelaș lucru, de vreme ce nu era roman get-beget.   

„S-a lăudat el în fața mea că a obținut toate magistraturile fără a fi respins? 
Să-mi fie permis să declar adevărul despre aceste lucruri în ceea ce mă privește, căci toate mi-au fost acordate de poporul roman. Ai fost numit questor chiar de unii ce nu te văzuseră , dar ti-au acordat onoarea pentru nume. Ai fost numit edil? Piso a fost numit, dar nu acest Piso. Și pretura a fost acordată strămoșilor tăi. Erau cunoscuți cei morți, nimeni nu te cunoștea pe tine, care erai încă în viață/
Când poporul roman m-a făcut prima dată questor, pentru prima dată edil, prima dată pretor în unanimitate, acestă onoare a fost acordată pentru meritul meu recunoscut , nu  pentru noblețea familiei....”..
:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

Cicero face mereu o paralelă între oponentul său și sine însuși, deși nu ăsta era subiectul. El însă, simțindu-se probabil umilit de situația sa de „om nou”, fără strămoși cu care să se poată lăuda, caută să transforme asta într-un merit personal, ca persoană ajunsă prin merite proprii. 

De fapt  Lucius Calpurnius Piso Caesoninus era unul dintre rarii contemporani care parcursese în întregime cursus honorum. Era un adept al principiilor epicuriene și încerca mereu să aplaneze conflictele apărute între diferiți oameni politici. 

Pe de altă parte Cicero o măritase în anul 63 î.Hr pe fiica sa Tullia Ciceronis  cu un Calpurnius Pison, Caius Calpurnius Piso Frugi  dar din altă ramură decât Caesonii. El apelase în anul 58 î.Hr la ajutorul lui Piso, probabil în virtutea înrudirii- chiar pe departe, dar fusese refuzat.

Cum adică? Nu a funcționat nepotismul? Ooh! 

În anul 56 î.Hr, Cicero a căsătorit-o pe Tullia cu Furius Crassipes, apoi  -în anul 50 î.Hr- cu Publius Cornelius Dolabella, de care ea a divorțat după 4 ani. 

Din păcate Tullia a murit în anul 45 î.Hr, la o lună după ce născuse, iar Cicero a dorit să ofere o apoteoză Tulliei, să-i construiască un sanctuar și să o zeifice . El plănuise deja cumpărarea unui teren într-o zonă intens frecventată, unde să construiască sanctuarul, pentru care comandase coloanele, dar pare să fi renunțat . 

Discursul foarte lung al lui Cicero a continuat, presărat cu insulte ca: vierme, demon, cu acuzații că „ar fi putut face” tot felul de orori, dacă ar fi avut posibilitatea , de vreme ce îl gonise pe el, Cicero în exil!
Îi reproșează că și-a sărbătorit întoarcerea în sunet de cymbale și petreceri cu mult vin, de fapt petrecerile respective fiind organizate de colegul său . E din nou caractezizat ca sărac cu duhul, cu un caracter slab , dar insolent în lucruri secundare .
Printre alte invective: monstru cel mai monstruios și cel mai abject...având o viață plină de dezonoare, contrapunând din nou propriul său renume, care a făcut ca senatul să-l recheme și pe consulii Publius Lentulus și Gneius Pompei să folosească toate mijloacele pentru a-i asigura siguranța. 

În schimb, îl zeflemisește pe Piso cu supranumele de „Epicur al nostru” , care ar fi condus teritorii supuse, nu „pe cele ale rasei lui”- aluzie din nou la presupusa origine neromană a acestuia. 
Îl acuză că a cheltuit mult cu armata sa din Macedonia, relatând totuși că e o provincie dificilă, cu granițe greu de apărat , bântuită de „națiuni barbare”, dar nu îi recunoaște nici un merit , atacându-l în trecere și pe Gabinius, „creatură infernală născută din propriile măruntaie”, declarând că dacă i-ar fi văzut crucificați pe Piso și pe Gabinius nu ar fi fost mai fericit decât să le vadă cu reputația întunecată de către senat.
El afirmă că se rugase deseori pentru nenorocirea celor doi , dar nu să-i vadă bolnavi sau uciși (acestea fiind nenorociri ce li se pot întâmpla și unor nevinovați) , ci cu blestem ca cel al poetului Triestes
„Aruncați de naufragiu, țintuiți să fiți de stânci, jupuiți, spintecați , sau acoperiți de bucăți de gudron, de nisip și de sânge negru”.
Cicero adaugă că dacă s-ar petrece așa ceva, nu i-ar părea rău, dar tot n-ar fi de ajuns, căci au fost și  oameni merituoși care au murit pe mare. El le dorește o pedeapsă mai cruntă , cum ar fi aceea ca scrisorile lor să fie desconsiderate de senat și se delectează la gândul că ordinul de rechemare de la post e o pedeapsă infamantă , menită să le atragă disprețul concetățenilor. 
Cicero jubilează pentru că Piso nu doar că a fost rechemat, dar a pierdut și mare parte din armată și retrimisese restul soldaților.  

Discursul lui Cicero e încărcat de o ură sinistră.
Nici un moment nu consideră că are o vină pentru că a ordonat execuția fără proces a cinci oameni. 
Deci consideră exilarea sa total nedreaptă, deși știa bine că a fost o pedeapsă mică pentru acea gravă încălcare a legii, de care se făcuse vinovat.

În timpul acelui an de exil, după cum mărturisește în text, își imagina cele mai crunte răzbunări față de cei doi consuli .
Culmea e că cei doi consuli nu îl condamnaseră pe Cicero, însă nu se opuseseră legislației tribuniciene a lui Publius Clodius Pulcher , care a permis urmărirea penală și exilul lui Cicero.

. Pedepse crunte, disproporționate sunt enumerate chiar de Cicero și considerate prea mici.
De fapt, ceea ce putea să facă era să le terfelească reputația, căci nu reușise să le găsească o vină imputabilă penal.
Așa că marele orator își desfășoară întregul arsenal de arme ale oratoriei pentru a-l acoperi pe Piso cu insulte (și secundar pe celălalt, pe Gabinius. Totuși principala lui țintă este Piso. De ce? probabil pentru că era socrul lui Caesar. 

De fapt, dacă îl ura pe Piso din răsputeri (așa cum a declarat), cu atât mai mult în ura pe Caesar.
De ce? 
Caesar era la rândul său un orator strălucit, a cărui elocință era admirată de contemporani. 
Dar Caesar era mai mult decât un orator pasionat de arta elocinței, ci avea și alte calități, pe care el, Cicero știa că nu le va avea niciodată.
Era de sorginte nobilă, provenind dintr-una dintre cele mai vechi familii romane. Iar Cicero avea o mare invidie (după cum se vede și din acest discurs) față de nobilimea veche romană, el însuși fiind un „om nou”, provenit din plebei.
Caesar era un mare conducător de oști, obținând victorii uimitoare în condiții ce ar fi prevestit înfrângerea. Avea calitatea de a lua hotărâri foarte rapid și de a le pune în aplicare fără ezitare, în timp ce Cicero era cunoscut ca având o fire fricoasă și nehotărâtă.
Apoi Caesar era un bărbat cu mare succes în fața femeilor , în timp ce el, Cicero, era sub papucul nevestei .
Exemplele pot continua, dar cele de până acum explică probabil ura provenită din invidie și din complexul de inferioritate resimțită de Cicero față de Caesar.
Doar că Iulius Caesar era prea puternic pentru a fi atacat prin invective aruncate în senat. Dar a încercat asta în mod constant. 
(Spre mirarea lui, Caesar nu i-a răspuns cu aceeași monedă, ci a tolerat cu eleganță atacurile și i-a arătat mereu prețuire lui Cicero pentru talentul său oratoric, indiferent de subiectul abordat) 

Pentru moment, îl ataca pe socrul său, pe pașnicul Piso, convins că terfelirea numelui socrului său va aduce o atingere și reputației familiei lui Caesar. 

Arătând dispreț față de familia veche a lui Lucius Calpurnius Pison, Cicero arăta dispreț față de familia soției lui Caesar. 
Doar că ura fățișă, spumegândă arătată prin discurs arată că de fapt atacurile exprimate nu erau provocate de defecte reale ale oponentului său, ci de propria invidie meschină.
Pentru că acea persoană pe care Cicero o numea „sărac cu duhul”, era un om de mare cultură, care avea în villa sa din apropiere de Herculamneum (vilă ce se crede că a fost a fiului său, Lucius) o colecție impresionantă de lucrări de artă și o bibliotecă vastă (600-1000 de volume)  - pe care o studiază acum arheologii. În villa aceea se reuneau oameni de cultură, ca Virgilius, Quintilius Varus, Lucius Varus Rufus , tânărul Horațiu , , Piso preferând activitatea literară și filozofică în locul ambițiilor politice. Activitatea lui Piso a fost continuată de cea a fiului său, pontiful.

În privința activității sale de proconsul în Macedonia, Piso a suprimat tîlhăria și a restabilit ordinea provincială, deși Cicero l-a acuzat de extorcare, trai luxos și neglijență.
Piso a respins aceste acuzații subliniind constrângerea sa financiară și succesele administrative. 

Lucius Calpurnius Piso Caesoninus a condus campanii militare împotriva triburilor trace care atacau provincia Macedonia(Denselatae și Bessoi). Aceste grupuri, sub conducerea unor lideri ca Rabocentes efectuau incursiuni în teritoriul macedonean . Piso a obținut victorii, învingându-i pe bessoi și restabilind ordinea. 
Deci acuzațiile lui Cicero reflectă strict animozitatea personală a acestuia.

 Piso a fost achitat în procesul de extorcare ( de repetundis ), ajutat de pledoaria lui Iulius Caesar și de scepticismul juraților față de invectiva lui Cicero.
Cicero îi reproșașe și  și acceptarea a 300 de talanți de la regele Cotys al Traciei pentru a-i ucide pe liderii traci Pleuratus și pe căpetenia bessiană Rabocentus

Răspunsul lui Piso

Piso l-a provocat public pe Cicero să inițieze un proces formal de repetundae (extorcare) , așa cum era permis în cadrul Lex Calpurnia pentru guvernatorii provinciali transferând astfel sarcina de a fundamenta afirmațiile cu martori și relatări din Macedonia.Nicio astfel de urmărire penală nu a avut loc. 
Acuzațiile lui Cicero, deși influente în cercurile senatoriale, nu au avut rigoarea probatorie necesară pentru o audiere quaestio repetundarum și par motivate de politici de represalii mai degrabă decât de o anchetă imparțială, deoarece apărarea lui Piso a evidențiat absența delegațiilor provinciale care să solicite restituirea - un precursor standard al cazurilor de extorcare de succes.

 Acest episod a subliniat interacțiunea dintre vendetele personale și patronaj în responsabilitatea romană, Piso ieșind nevătămat din confruntarea senatorială.

Se pare că ura lui Caesar s-a îndreptat apoi împotriva lui Caesar, pe care a început să-l submineze constant prin lansarea de zvonuri calomnioase , ce urmăreau micșorarea popularității lui. 

Dio Cassius, Appianus și Plutarh au scris altfel despre Piso.
În situațiile de criză politică, Piso a încercat mereu să aducă o conciliere , el însuși rămânând neutru. 
Din păcate, Calpurnia Pisonis, soția lui Caesar pare să-și fi pierdut viața foarte repede după uciderea lui Iulius Caesar, fără a se cunoaște detaliile.
Tatăl ei, Piso a solicitat citirea publică a testamentului lui Caesar, tot el a adus trupul lui Caesar în Forum pentru ceremonia funerară, apoi a luat atitudine pentru urmărirea ucigașilor lui Caesar. Se pare că și-a pierdut viața în anul 43 î. Hr, , în împrejurări necunoscute.

https://www.thelatinlibrary.com/cicero/piso.shtml