Matraguna planta magica

 Atropa belladonna -mătrăguna

În Antichitatea romană era o plantă reputată pentru toxicitatea ei extremă.
Era folosită ca otravă, dar și la diferite procedee magice. Dar e altă plantă decât mandragora, deși sunt plante din aceeași familie. 

Romanii o numeau „cireașa turbată”

• Denumirea Atropa vine de la Atropos,  numele uneia dintre Parce care tăia firul vieții- în mitologia greacă. E vorba deci de acțiunea ei ucigătoare.
• Legătură cu zeița Bellona : S-ar putea ca denumirea plantei să aibă legătură și cu zeița romană (preluată de la sabini) a furiei războinice, Bellona, ce ar fi fost sora zeului Marte. La templul ei din Câmpul lui Marte (Bellum=război în latină)
  Dar există și o explicație modernă pentru denumirea Belladonna:
  Din plantă se prepară atropina, ce e folosită și azi pentru dilatarea pupilelor. Dacă în zilele noastre se folosește această proprietate a plantei în scop medical, pentru examinarea fundului de ochi, în trecut unele femei doreau să aibă privirea intensificată prin pupilele mărite și obțineau asta cu infuzie din planta .(belladonna=femeie frumoasă, în italiană) . Ca decoct, planta era folosită pentru albirea pielii și colorarea ușor în roz. 
• (În latina medievală era numită bladonna) Theophrastus s-a referit la o plantă numită Morion care ar corespunde ca descriere cu mătrăguna. 
  În Herbal întocmit de Oellinger în 1553, planta e denumită Solanum somniferum et lethale, iar în Il Teatro della Natura  de Aldrovandi (în a doua jumătate a secolului XVI-lea prezintă planta sub denumirile: Mandragora Theo, Solatron letale, Solanum manicum. 
• Folosită ca otravă în scop politic : Surse istorice sugerează ca figuri influiente din antichitatea romană, cum au fost Livia- soția împăratului Augustus-sau Agrippina cea Tânără- soția împăratului Claudius- ar fi folosit această plantă pentru eliminarea persoanelor pe care le considerau incomode. 
• Otrăvire militară  : Toxicitatea plantei e cunoscută pentru că a provocat otrăviri în masă. Se spune că armata lui Marcus Antonius, ce atacase regatul Part , dar a fost silită să se retragă din lipsă de alimente, a mâncat din „unele plante pe care nu le cunoșteau”  și s-ar fi îmbolnăvit grav, suferind  de deliruri și halucinații. 
  (Acuma parcă nu-mi vine să cred că ei nu cunoșteau planta asta, poate or fi fost alte plante cu efecte similare) 
• În antichitate se folosea (în cantități bine drămuite) la rituri magice, dar și ca remediu pentru calmarea durerilor , scăderea febrei și calmarea spasmelor.

Din secolul XX belladona a fost treptat suprimată din preparatele farmaceutice, din pricina efectelor ei deseori imprevizibile.
Totuși ea a fost folosită și ca antidot contra unor gaze de luptă neurotoxice, cum ar fi Sarin.

Rămâne periculoasă.

Mandragora

O plantă înrudită, din aceeași familie a solanaceelor e Mandragora (Mandragore officinalis)
Spre deosebire de atropa belladonna, mandragora are o rădăcină pivotantă deseori bifurcată, iar frunzele sunt dispuse în rozetă, aproape de sol- în timp ce atropa belladona crește înaltă, până la 1,50m.
Fructul de mandragora e galben spre portocaliu, cu diametrul de 25-30 mm, în timp ce beladona are fructe negre , strălucitoare, ca niște cireșe .
Florile alb-verzui  sau violet primăvara, corole cu 5 petale, cu diametrul de 30-40 mm, sunt grupate în centrul rozetei de frunze. 

Aici e o planșă întocmită în 1808 de medicul și botanistul Joseph Roques

Amândouă plantele conțin alcaloizi care le fac foarte toxice și halucinogene.

Ambele au fost folosite în trecut ca anestezice, dar și asociate cu vrăji.
Principiile active din mandragora pot trece prin piele, așa că în Evul Mediu exista practica de a se unge la subsuori (unde pielea e mai subire) cu unguente conținând sucul plantei , ceea ce provoca halucinații .
Ea era folosită uneori contra mușcăturii de viperă (cu miere sau ulei) sau ca soporific la operații chirurgicale (în lipsa anestezicelor moderne).
Denumirea în latină i-a fost dată de Pliniu cel Bătrân, după denumirea din limba greacă.

Ea era folosită în scop medical în trecut, dar fără îndoială cu o dozare foarte precisă a cantității (mici) folosite.
Dioscoride spunea că decoctul obținut din fierberea rădăcinii în vin avea efect de somnifer  ori anestezic . Rădăcina preparată cu oțet ar fi fost utilă în caz de inflamații ale pielii. Sucul ar provoca și avort. 
Dar avertizează că o cantitate mai mare are efect letal (adică ar fi o otravă puternică).
Teophrastus semnalează și proprietăți afrodisiace . Dioscoride menționează de asemenea faptul că planta era folosită la prepararea de „filtre”(băuturi considerate magice) , proprietățile halucinogene fiind  speculate. Se considera chiar că smulgerea plantei din pământ ar aduce nenorocire omului și din acest motiv se recomanda ca rădăcina să fie scoasă de un câine. 
În Evul Mediua zeci de mii de oameni acuzați de vrăjitorie au fost arși pe rug, unele dintre acuzații fiind legate de halucinațiile provocate de unguente cu sucul acestei plante, combinat cu alte componente.

Roques o descrie ca afând un miros fetid. Planta e otrăvitoare, iar rădăcina mai ales are acțiune narcotică, iar coaja rădăcinii e un puternic laxativ.
 
El tratează ca absurdități superstițiile din popor referitoare la pretinse proprietăți magice ale plantei. 

În folclorul românesc

Mătrăguna desemnează uneori beladona, alteori mandragore- din pricina asemănării dintre ele.