Familiile legionarilor romani

 Legionarii romani și femeile

Campaniile militare îi țineau pe militarii romani departe de casele lor pentru perioade lungi de timp.
Prin forța împrejurărilor, luptătorii romani intrau în relații cu femeile locale.

Familiile legionarilor romani. 
La lăsarea la vatră, odată cu împroprietărirea pe un lot de pământ agricol, veteranul primea și dreptul de a se căsători cu cea cu care trăise.
Diplomele de veterani (diploma militaria) menționau deseori :„....și i se acordă dreptul de a se căsători cu cea cu care a trăit în timpul serviciului”.

Tacitus, în Annales, XIII.32 descrie cum soldații de la frontiere trăiau cu femeile locale , aveau copii și cereau recunoașterea acestei uniuni , deci și cetățenia romană pentru soțiile și pentru copiii lor.
La Vindolanda, în dreptul zidului lui Hadrian, au fost găsite în rămășițele castrului urmele locuirii unor femei și unor copii: încălțăminte pentru ei, ce a fost aruncată ca fiind uzată. S-au găsit și scrisori, din care reieșea că ofițerii aveau cu ei soțiile și copiii, că familiile din diferitele forturi se vizitau sau își scriau și serbau împreună aniversările și -probabil-alte sărbători de asemenea. 

De asemenea numeroși veterani romani au fost împroprietăriți în Dacia. 

Diploma din 14 octombrie 109 privitoare la veteranii romani aflați în Dacia

La Roma, în spatele templului Divului Augustus , la statuia Minervei este fixată o placă de bronz inscripționată din ordinul împăratului Traian.
Inscripția certifică acordarea cetățeniei romane pentru veteranii ce au luptat în trei alae (unități de cavalerie) și 16 cohorte , ce se aflau în Dacia ocupată de romani. 

Pe placa de bronz era decretul lui Traian,
prin care se acorda: 

călăreților și pedestrașilor care au făcut serviciul militar în trei alae și 16 cohortes, care se numesc:

ala de cetățeni romani  și ala II Flavia de arcalia commageni și ala II de pannoni „veterana” și

(1) cohorta I de britoni cu efectiv de o mie de oameni supranumită Ulpia Torquata (decorată cu torques) din cetățeni romani și 

(2) cohorta I britanică cu efectiv de o mie de oameni, din cetățeni romani și

(3) cohorta I de iturei și

(4) cohorta de traci cetățeni romani și

(5) cohorta I Augusta de iturei și

(6) cohorta de vindelici, cetățeni romani, cea pioasă și fidelă și

(7) cohorta I de pannoni „veterana” și

(8) cohorta I de munteni și

(9) cohorta II de gali „Pannonica” și

(10) cohorta II de hispani și

(11) cohorta II de britani cu efectiv de o mie de oameni , cetățeni romani, cea pioasă și fidelă și

(12) cohorta II de galli „Macedonica” și

(13) cohorta III campestră din cetățeni romani și

(14) cohorta III de ciprioți cetățeni romani și

(15) cohorta V de galli și 

(16) cohorta VIII de reți (din Raetia)

și care se află acum în Dacia sub ordinele lui Decimus Terentius Scaurianus,

celor lăsați la vatră după douăzeci și cinci de ani de serviciu militar sau chiar mai mulți , de către Iulius Sabinus, ale căror nume sunt scrise mai jos, lor înșile , copiilor și urmașilor lor le-a dat (împăratul) cetățenie și legitimarea căsătoriei cu soțiile pe care le-ar fi avut atunci când li s-a dat cetățenia sau , dacă nu sunt căsătoriți încă cu acelea pe care le-ar lua mai apoi, dar pentru una singură.

Observăm că mare parte dintre veterani aveau deja cetățenie romană, dar prin acest decret li se legitima căsătoria și li se conferea cetățenie romană și familiilor lor. Desigur, primeau și lotul cuvenit de pământ. 

Până la reformele lui Septimius Severus  din anul 197, soldații nu aveau dreptul de a se căsători oficial. Dar în practică, ei trăiau cu soții neoficiale” -mai ales în provinciile îndepărtate (Bretania, Siria, Dacia). Existau chiar și cartiere „familiale” întregi în apropierea castrului- canabae.

Sclavele

Pliniu cel Tânăr, Scrisori, VIII.16- se referea la cazuri în care soldații bogați păstrau sclave pe lângă ei în timpul serviciului militar.
Dacă un soldat putea să-și permită să cumpere  o sclavă (mai ales după o capanie reușită) , el avea dreptul să  o folosească pentru plăceri carnale. Nimeni nu considera asta ca „relație”. Era o manifestare a dreptului de proprietate.
Prada de război vie

Titus-Livius, în Istoria Romei, cartea 5, a descris cucerirea cetății Veies: femeile au făcut parte din prada de război.
Plutarh, Viața lui Marius, 6: după asalt, Romanii „și-au satisfăcut toate pasiunile” în orașul ocupat.
Violența împotriva femeilor învinșilor era considerată ca făcând parte din cursul obișnuit al războiului. 
În anumite cazuri , comandanții interziceau asta- ca de exemplu Caesar în Galia.
Dar alți comandanți închideau ochii. Era un mijloc de „decompensare” pentru armată.
Cum trata Caesar această problemă în ceea ce-l privea , putem deduce din cântecele satirice pe care i le cântau trupele lui, în perioadele de relaxare ale triumfului- conform lui Suetonius:

„Urbani, servate uxores: moechum calvum adducimus. Aurum in Gallia effutuisti, hic sumpsisti mutuum.”

Traducere: „Cetățeni, păziți-vă nevestele: aducem curvarul cel pleșuv! Ai prăpădit în Galia aurul   împrumutat aici.” 

Reiese că Iulius Caesar, care le interzisese militarilor săi să violeze femei  se conforma el însuși acestei reguli , dar răsplătea „regește” pe femeile din Galia cu care avea de-a face în Galia. Și se înțelege că fuseseră multe, în cei opt ani (între anii 58 și începutul anului 49 î.Hr) de război în Galia, timp în care nu se întorsese acasă. 
 

În timp ce generalul roman învingător era onorat „ca un zeu”, purtând mantie de purpură, chiar cu fața colorată în roșu- așa cum erau colorate statuile de zei-și străbătea drumul primcipal al orașului urmat de trupele sale și de prăzile obținute, existau și elemente menite să-i amintească să nu devină încrezut. În car, în spatele lui era un om care îi șoptea: „amintește-ți că esti muritor”
De asemenea, trupele aveau libertatea de a cânta cântece satirice la adresa lui. Ei au cântat chiar și aluzii la zvonul lansat de Cicero, cu muli ani în urmă, că Iulius Caesar ar fi avut contact sexual homo cu regele Nicomedes. Caesar jurase solemn că nu a avut loc nici un astfel de act, dar zvonul era propagat în continuare, așa că lui Caesar nu i-a rămas decât să se amuze și el de cântecel.

La finalul Războaielor Galice, după victoria de la Alesia (în 52 î.Hr) Caesar a notat în De Bello Gallico că a oferit câte un prizonier gal ca sclav fiecărui soldat din întreaga sa armată. 
Fuseseră luați foarte mulți prizonieri .
Caesar ar fi putut să-i vândă negustorilor de sclavi (mangones) care urmau trupele romane în campanii, dar piața de sclavi devenise suprasaturată . 
Dat fiind că cei mai mulți urmau să fie lăsați la vatră, soldații se întorcea acasă cu câte un ajutor pentru muncile agricole care îi așteptau. Sclavii ajutau și în timpul campaniei: ei puteau tăia copaci, transporta pietre sau alte munci necesare. 
Dat fiind că ei deveniseră sclavi „privați” (calones) ai soldaților, fiecare dintre ei era supravegheat de câte un soldat, deci nu erau pericole de revolte.
Printre prizonieri erau probabil și femei, dar asta nu se precizează. 
Se estimează că în timpul Războiului Galic, armata sa a capturat și înrobit aproximativ un milion de oameni.
Pentru o perioadă, prețul sclavilor pe piața mediteraneană a scăzut drastic, din pricina suprasaturării.

 

Caesar nu și-a finanțat războaiele din tezaurul Romei. În schimb, o economie subterană extinsă, formată din negustori de sclavi, i-a urmat legiunile în marș, transformând instantaneu vieți omenești în valută forte. Și a finanțat în acelaș timp statul roman prin sumele trimise. 

Strategia sa s-a bazat în mare măsură pe o economie mediteraneană extrem de integrată, care a transformat cucerirea Galiei într-o întreprindere financiară brutală și autosustenabilă. În timpul Războaielor Galice, Caesar și-a întreținut armata enormă prin trei metode principale:

• 1. Înrobire în masă și prăzi de război: Caesar a capturat și a vândut aproximativ un milion de gali ca sclavi. Negustorii romani de sclavi i-au urmat  legiunile, cumpărând captivi pe loc cu argint. Acest lucru a asigurat fluxul de numerar imediat și masiv necesar pentru a-și plăti soldații. Caesar a ordonat  să se bată și monede de aur, pentru plata trupelor.  

Deși Republica Romană folosea în mod tradițional argintul (denarul) pentru solda soldaților, Cezar a revoluționat sistemul monetar prin baterea regulată a aurului (denarius aureus sau „denarul de aur”). El a transformat bogățiile imense capturate în campanii și cele preluate pentru tezaurul Romei în monede ușor de transportat.
Cel mai utilizat pentru soldă a fost cel bătut de pretorul său, Aulus Hirtius. Moneda  chipul lui Caesar în chip de pontifex maximus , iar pe revers simbolurile lui pontifex maximus (lituus, Urceus, securis) . Se vede că monedele au fost bătute în condiții improvizate, în castrul militar, dar importantă era greutatea de aur pur , standardizată de Caesar la 8 g/aureus  -40 de piese dintr-o livră romană. 1 aureus=25 denari de argint sau 100 de sesterți. 

La numirea de „dictator perpetuu”,cu 20 de zile înainte de a fi ucis,  Caesar a bătut alt aureus. În acest portret , pe avers apare Caesar tânăr, iar pe revers Caesar apare slab , ridat, purtând urmele celor 20 de ani de campanii militare și corona civica, însemn al meritului militar deosebit . (81-72 î.Hr ca tânăr ofițer în Asia și Cilicia, 61-60 î.Hr ca guvernator în Spania, 58-50 î.Hr în Galia, 49-45 î.Hr în război civil și campanii finale) .
O viață sintetizată pe această monedă 

• 2. Rechiziționare agresivă: O armată permanentă de 40.000 până la 50.000 de oameni consumă zilnic tone de cereale. Caesar a intimidat triburile aliate și cucerite, cum ar fi eduii, să acționeze ca depozite de aprovizionare, cerându-le să recolteze și să transporte cereale către legiunile sale, sub amenințare.
• 3. Compensație la lăsarea la vatră: Caesar le-a promis veteranilor săi vaste suprafețe de pământ și bonusuri masive în bani după victoria totală. Deoarece era un aristocrat roman proeminent, ce avea reputația că-și ținea mereu cuvântul dat,  soldații săi considerau aceste promisiuni ca o investiție sigură.